Prima dimensiune care ne vine în minte a unei locuințe este cea spațială. Când cumpărăm sau închiriem o garsonieră sau un apartament, primul lucru care ne interesează sunt metrii pătrați locuibili, așa-zisa „suprafață utilă”. Vrem să știm cât de mult ne putem întinde, care va fi teritoriul nostru. Dar acest teritoriu este o prelungire a sinelui nostru, o intimitate care se extinde dincolo de granițele trupului nostru, cu alte cuvinte, el devine un al doilea trup. Acestui teritoriul intim i se adaugă noi dimensiuni împrumutate sinelui nostru: afective (cum ne simțim), temporale (cât timp petrecem în acest spațiu), estetice (de obicei, de natură vizuală – cum „arată” locuința noastră, adică armonia elementelor care îl umplu).
Prea puțin însă luăm în calcul dimensiunea olfactivă a spațiului locuit, deși, cel mai adesea, putem inspira o amprentă olfactivă a locuințelor, care este dată, în primul rând, de amprenta olfactivă unică a unui individ – sau a unei familii. Fiecare om are un miros al său, iar lui i se adaugă cel artificial, al parfumului, care, credem noi, ne exprimă sau ne creează personalitatea, locuința căpătând astfel mirosul celui care o locuiește, un amestec de miros biologic și miros artificial. Dar complexitatea acestui efluviu al spațiului locuit este mai mare de atât, de vreme ce, din cele mai vechi timpuri, oamenii au recurs la diverse mijloace pentru a-și sacraliza, proteja, igieniza spațiul intim ori, pur și simplu, pentru a-i spori confortul și a-i adăuga o notă estetică. Industrializarea a scos pe piață, la prețuri accesibile, tot felul de dispozitive odorante, care, prin mirosul lor, reconfigurează atât olfactiv, cât și afectiv garsonierele sau apartamentele noastre – ba chiar și mașinile, care devin un fel de locuință mobilă. Preferințele se îndreaptă, de obicei, spre mirosul de curat, de proaspăt, de aerisit, de natural (mirosul de lavandă, de mosc alb, de pin, de flori), dar, ca o recuperare a istoriei noastre olfactive, și spre mirosurile mai grele, complexe, care amintesc de spațiile sacre sau de voluptățile râvnite și alimentează imaginația.
Locuința este, astfel, un al doilea eu, unul imobil, asupra căruia ne punem pecetea estetică, practică și olfactivă. Numai că el capătă o viață proprie și, prin asta, un miros propriu. Mirosul caselor noastre – un amestec de efluvii naturale și artificiale – ne urmărește în afara lor, ne impregnează trupul și hainele, devenind, la rândul lui, o amprentă olfactivă, care ne diferențiază de celălalt. Fiecare casă are propriul miros, așa cum fiecare om are un miros al lui, dar există și clase mai largi de mirosuri, de pildă, mirosul unei case de la țară, mirosul locuinței unui bătrân sau mirosul unei case abandonate.
Poate că, dintre toate dimensiunile locuinței noastre, cea olfactivă îi redă cel mai bine contururile, cotloanele, umbrele și luminile, bucuriile, tristețile și fricile. Casa este impregnată de mirosul nostru și ni-l întoarce în schimb, devenind una cu noi. Suntem aidoma unor melci, purtându-ne în cârcă emoțiile și mirosurile.
No comments:
Post a Comment