Gabriel Șerban este fotograf, ilustrator, autor și călător. De formație filolog, a fost atras de timpuriu de explorare, de lumile exotice și puțin accesibile ale Tropicelor, de care s-a îndrăgostit iremediabil. Colaborator la National Geographic România și la National Geographic Traveler, a avut numeroase expoziții cu subiectele lui preferate – animalele de pretutindeni și culturile îndepărtate. Este autorul unui volum de călătorie, Urme pe zăpadă și nisip, și membru senior FORONA (Asociația Fotografilor de Natură din România). Îl puteți auzi uneori povestind despre toate acestea la Radio România. În prezent, este doctorand al Universității din București, unde studiază animalele mitologice ale românilor. Îl mai puteți găsi pe site-ul gabrielserbanphoto.com, pe Facebook sau pe Instagram.
Cât loc ocupă olfactivul în viața ta? Ce relație ai cu parfumurile?
Mirosurile întregesc, cu siguranță, lumea mea, care este una preponderent vizuală. Vreau să spun că atât sunetele, cât și mirosurile mi se decodifică în imagini, iar un miros nu mi se pare niciodată doar un miros și atât, ci are o culoare, o textură și adesea o mișcare a lui. Prin urmare, sinesteziile acestea migrează inevitabil tot spre simțul văzului. De altfel, notele mele de călătorie conțin mereu descrieri de mirosuri, pentru că, departe de a fi un simț minor și neglijabil, el ne ghidează și ne impregnează viețile într-un mod mai subtil decât ceilalți stimuli. Vorbim de cultură vizuală, muzicală și atât de rar de una olfactivă, deși ele, mirosurile, sunt peste tot – parfumuri sau miasme, ne fixează frecvent cele mai profunde amintiri, bune sau rele.
Cât despre relația mea cu parfumurile, îmi plac mirosurile întunecate, lemnoase, dulci și afumate, cu nuanțe de vechi, de mosc, de ambră, de tutun, parfumurile „grele”, care rămân, mirosuri cultivate mai mult în Orient, proprii lumii islamice. Sunt calme, cu siaj lung, nu tocmai pe gustul europenilor, cărora li s-ar părea prea mult. Așa că nu le port decât atenuate, în parfumuri care le conțin, ca să mă aliniez sensibilităților celor din jur, dar sunt clar mirosurile mele preferate, în stare neprelucrată.
Jungla alpină de pe Valea Urubambei, Peru
Oricine îți privește pozele poate pricepe că ești un călător neobosit și pasionat. Asociezi locurile prin care ai călătorit cu mirosurile lor? Și-au lăsat ele o amprentă olfactivă asupra ta? Ai putea face un scurt ghid olfactiv al locurilor preferate? Știu, sunt cam multe întrebări...
Sigur că da! Poate că, pentru voi, privitorii, experiența mea rămâne una bidimensională în imagini, dar pentru mine este o amintire plină de senzații, de la sunet la miros. Sunt mirosuri care mă transportă imediat în locul unde le-am simțit prima oară. Unele sunt suave, altele sunt groaznice, dar trebuie să ne întrebăm de ce le-am căuta doar pe primele. Până la urmă, ce ar fi Mercado de Belén din Iquitos, un orășel mizer uitat pe malurile Amazonului, fără duhoarea ei de pește stricat și de resturi de caiman, de buruieni magice, de bush meat stat în soare, după care râvnesc vulturi pleșuvi precum niște ciori uriașe? Ce ar fi insulele Palomino, cu o colonie imensă de lei-de-mare care țipă la unison, fără putoarea specifică unei astfel de aglomerări iubitoare de pește? Pădurea ecuatorială are un miros al ei, inconfundabil. Înălțimile Anzilor miros curat și umed, câteodată a palo santo, iar pe versanții vulcanilor din Indonezia urcă vântul sărat al oceanului, amestecat cu fum de bețișoare și cu parfumul de frangipani al templelor de la poale. Craterele din Galapagos, galbene de cristale de sulf, miros înecăcios a fum de pucioasă. O mică insulă din Chiapas, încropită pe vârful unui templu mayaș, miroase a flori de Datura și a amoniac, de la un stol de oropendole care înnoptează pe ea. Plajele din Parque National „Manuel Antonio” miros a flori, căci seara curenții dinspre uscat mătură liziera și se varsă deasupra mării. Amazonul miroase a viață.
Colonia de lei-de-mare din Insulele Palomino
Fumarole de sulf în craterul Sierra Negra, Galapagos
Care este locul care s-a înscris cel mai persistent în memoria ta olfactivă?
N-am reușit niciodată mai mult de o bâlbâială la orice întrebare de tipul „cel mai” sau „cea mai”. Mi-am dat seama că nu-mi ordonez lucrurile cât să fac un clasament. Este valabil pentru imagini, muzică ori cărți. Locurile dragi tind să-mi rămână cel mai clar în minte, iar „clar” înseamnă însoțite de zgomotele peisajului, de tactilul său, de căldură sau de răcoare și, evident, de miros, doar că nu am unul preferat.
Hinduși la izvoarele sacre Pura Tirta Empul, Indonezia
Au existat momente când ai regretat că aparatul de fotografiat nu poate surprinde și mirosul? Te-ai gândit vreodată să „fotografiezi” mirosuri?
Din păcate, mirosurile scapă reproducerii pe film sau în digital. Avem posibilitatea să prindem lumina, să înregistrăm sunete, mirosurile nu. Într-o imagine poți, desigur, sugera un miros, dar niciodată să-l redai. Poți surprinde, de pildă, reacția cuiva la un miros urât, o grimasă, un gest, dar să surprinzi mirosul însuși este peste puterile fotografului. Fiind minuscule particule din chiar lucrul mirosit, aroma rămâne ceva intim legat de obiectul ei, pentru că e parte din el. Or, imaginea este o reflexie doar. Dar mi-ar plăcea să avem cândva un aparat care să capteze și să păstreze mirosuri, ar fi deosebit de util memoriei. Ar fi fost frumos să fi putut fotografia cum miros locurile prin care am fost, dar pentru că nu pot, va trebui să scriu despre ele.
Cea mai mirositoare vietate fotografiată?
Tot felul de vietăți folosesc mirosuri pentru a-și descuraja dușmanii, pentru a-și marca teritoriul, pentru a atrage polenizatori sau pentru a-și chema perechea. În natură, mirosurile urâte sunt un mijloc de apărare eficient, un război chimic, dacă vrei, ca o cursă a înarmărilor în care prada și prădătorul se întrec.
Ei bine, unele vietăți excelează într-adevăr la acest capitol și chiar îți mută nasul din loc. S-ar putea ca cea mai mirositoare vietate fotografiată să fie tamandua (Tamandua mexicana), adică un furnicar arboricol (foarte simpatic, de altfel) din pădurile tropicale. Se zice că duhnește cu mult mai rău decât un sconcs. Vorbesc din cărți, am avut noroc să nu mă aflu în raza lui de acțiune, eu eram pe fluviu, în barcă, el stătea liniștit la pozat într-un copac, ghiftuit de câte termite mâncase, deci n-am interacționat olfactiv deloc. Și, oricum, nu miroase tot timpul, ci doar dacă se simte amenințat, eliminând conținutul lichid al unor glande speciale. O altă creatură urât mirositoare fotografiată ar fi hoaținul (Opisthocomus hoazin), o pasăre de talie mare din Amazonia. Localnicii au poreclit-o stinky turkey din cauză că miroase puternic a bălegar. Mirosul este, de data asta, un produs al digestiei îndelungi a frunzelor pe care le mănâncă.
Tamandua
Cât despre cea mai mirositoare vietate fotografiată și mirosită de mine, cred că șerpii de casă (Natrix natrix) și cei de apă (Natrix tessellata) din Europa sunt pretendenți serioși pentru locul întâi. De regulă, reptilele nu au niciun miros, nu au glande sudoripare și nici alte secreții cutanate, iar pielea lor uscată pare aproape artificială la atingere. Șerpii de casă sunt una dintre excepții. Neveninoși fiind, au recurs la o altă strategie de descurajare a prădătorilor, anume să le taie pofta de mâncare. Dacă îi deranjezi, devin foarte dramatici, se zvârcolesc parcă agonizând și se întorc cu burta în sus, cu gura deschisă și cu limba atârnând afară, un comportament numit de biologi „tanatoză” (din grecescul thanatos), adică, mai pe românește, fac pe mortul. Niște secreții vin să facă toată scena cu atât mai credibilă, deci îți poți imagina cam cum miroase un astfel de animal. Așa cum și arată, a mort. Cum l-ar descrie un parfumier, cu o aromă greoaie și puternică, de un dulceag grețos, gras, cu note de mosc, greu de asortat pe timp de zi ori de noapte, cu un rodaj prelung apoi de câine ud. Partea și mai rea cu acest miros este că se ia foarte greu de pe piele, rămânând chiar și după mai multe spălări cu săpun.
Șarpe de casă
Cum îți miroase Bucureștiul? Când revii din călătoriile tale, poți spune că orașul are un miros al lui?
Bucureștiul, cred, n-a mirosit niciodată bine. Sigur, acum, în funcție de locul pe care-l ocupă în inima fiecăruia, poți să auzi că miroase romantic a tei în floare, pe Mântuleasa, sau a zarzări roz în martie, prin Cotroceni, ori mai realist, a urină, a gunoi și a igrasie. Altora li se pare că miroase a saloane și a mâncare bună. Probabil că toți au dreptate. Mie-mi miroase gri, a prea puțin verde și a noxe, mai ales. Miroase așa cum era de așteptat să miroasă un oraș ca el, unul care se zbate și în care lumea are prea puțin timp (explicabil, de altfel) pentru fine-tuning-ul vieții de zi cu zi. Este amprenta unui oraș enorm crescut peste posibilitățile sale și care a alungat natura din mijlocul lui din ce în ce mai brutal și mai stupid. De altfel, măsurătorile chimice ne cam spun aceleași lucruri, anume că inhalăm zilnic un aer destul de murdar, din păcate. Deși locuiesc de mulți ani aici, nu mi-a mirosit niciodată a acasă.
Ai avut vreo „revelație” olfactivă în călătoriile tale?
Da, prima oară când am coborât din avion la Tropice. Am tras în piept un aer atât de cald, de umed și de rânced, că mi-am zis că sigur nu are cum să fie așa tot timpul. Poate că miroase doar aici și acum, altfel cum ai putea respira așa ceva zile întregi, ce să mai zic de o viață întreagă? Am avut impresia că mă sufoc, deși era cu mult mai oxigenat și mai pur decât la noi. Mi se părea că respir și nu mă satur, un sentiment destul de panicant. Din cauză că frunzele arborilor veșnic verzi pică tot anul, solul e mereu plin de un strat de astfel de foi. Și pentru că aerul nu e suficient de uscat, ele nici nu se usucă, ci putrezesc, formând un strat negru-brun, plin de fungi. Este mirosul tipic al junglei, cel pe care am ajuns să-l iubesc și de care mi se face dor când sunt acasă.
Un miros care să te fi pus pe gânduri?
Mirosul de toamnă din pădure, când fel și fel de nuci pică, putrezesc și se simt prin aerul rece. Pare că te îmbie să te oprești și să te așezi puțin. Și ar mai fi mirosul albiilor bolovănoase, miros de apă curgătoare și de mâl, de pietre prăfuite bătute de soare. Nu știu de ce, dar mi se pare ca are ceva dintr-un timp geologic de dinaintea noastră și mă duce cu gândul la vremuri în care niciun animal nu umbla încă prin lume.
Ce crezi, până la urmă este mirosul un simț minor?
Nu, dimpotrivă. E clar că nu este simțul nostru principal, dar nici pe departe nu i-aș zice minor. Este mai subtil decât celelalte și cred că vorbește mai mult subconștientului, poate din cauza asta îl băgăm mai puțin în seamă. Mirosul dă profunzime imaginilor, le face palpabile, devine o ancoră excelentă care să te transporte într-un moment trecut. Să nu-l privim doar proustian însă. Ce ne-am face fără miros în fața mâncării preferate? Îți spun din experiență, căci cu deviație de sept și alergie la ambrozie, rămân fără el cam două luni în fiecare an. Viața în acest sezon de anosmie este destul de tristă.
Un miros din copilărie care se ține scai de tine până astăzi?
Mirosul ozonat al aerului tare din iernile reci din copilărie, cum n-am mai simțit de mulți, mulți ani, cu vântul care bate prin rufele proaspăt puse pe culme, la uscat.
Dacă ar fi să trimiți în spațiu un miros reprezentativ pentru omenire, ce ai alege?
La asta mi-e tare greu să răspund. Culturi atât de diverse au apreciat tot felul de mirosuri de-a lungul vremii. Să rămân la unul singur dintre toate este imposibil. Dacă mi-ai fi cerut să mă opresc asupra unuia reprezentativ pentru planetă, aș fi zis poate un pumn de pământ ori o gură de aer proaspăt. În schimb, cum aș putea să mă hotărăsc între mirosul de carte veche, de ambră, de ulei de floare de papirus, de santal? Posibil să complic lucrurile prea tare și să fie suficient cel al unei vetre, mirosul de foc. Dar să nu ne pripim, ci mai întâi să ne asigurăm că destinatarii au un nas – sau orice alt tip de organ de olfacție.
Văi andine în Peru
Dacă fericirea ar avea un miros, cum ar mirosi ea?
Posibil să sune a oblomovism visarea asta înapoi, dar cele mai fericite mirosuri sunt pentru mine cele din copilărie. De pildă, cojile de măr care sfârâie și se stafidesc pe plită, în bucătărie. Altfel, cred că fericirea nu are un miros al ei, ci mai curând are orice miros care se întâmplă să fie cu noi când și unde suntem fericiți.
Pentru mine cel de acum, cred că este aroma dimineții pe fluviile Americii de Sud, când simți apa plină de aluviuni răscolită de barca în viteză și vântul îți rupe din malurile argiloase miros de clisă, de putregaiuri și de flori prin aerul încă rece și ud, încărcat de ceață. În egală măsură, este mirosul de pământ umed de acasă, de noroi de la începutul primăverii. Cel de după o iarnă lungă, când, deși nu a dat firul ierbii încă, se produc în sol tot felul de schimbări chimice pe care le simți deja. E mirosul primului vânt cald de la început de an.
Un loc și un parfum?
Deșertul, noaptea, cu stele, dune și stânci. Cu o sticluță cu esență de oud la îndemână, care să se amestece cu mirosul de praf și de rouă.
Piață de pește în Coca, Ecuador
Să zicem că ai pune mâna pe peștișorul de aur, iar acesta ți-ar îndeplini dorința de a dezvolta la maximum unul dintre cele cinci simțuri (sau or fi mai multe?). Pe care l-ai privilegia?
De regulă poveștile cu peștișori, spiriduși și djini servesc drept precautionary tales și, după cum știm, oamenii, cel mai adesea, nu știu ce să-și dorească. Una dintre ramificațiile cașmiriene ale hinduismului medieval vorbea la un moment dat de om ca de o fărâmă limitată de zeu prin niște „carapace”, niște opreliști în calea percepției totale, care, peste puterile lui, l-ar distruge. Mi-e teamă, deci, de un simț amplificat la maximum. Simțurile noastre sunt calibrate în funcție de nevoi și cred că am fi copleșiți de oricare dintre ele, odată exacerbat. Îți dai seama cum ar fi să auzim conversațiile tuturor vecinilor, pulsul lor, procesele noastre interne, electricitatea prin fire, tropăitul furnicilor, exploziile solare sau cât de greu ar fi să mai fixăm ceva în lumea înconjurătoare, dacă am vedea în toate spectrele posibile deodată? Nu mai zic de miros. În București, un supermiros este clar ultimul lucru pe care mi l-aș dori. Asta nu înseamnă că nu mi-ar plăcea un văz amplificat, totuși, în limitele unei ființe din carne și oase.
Citește și interviul „7 ani de călătorie într-un jurnal”, publicat pe www.iqads.ro.
