Mirosurile și arta

 

Mirosurile nu au un pedigri artistic și estetic prea de seamă. Nici nu e de mirare, de vreme ce operele filosofilor și ale esteticienilor le-au ignorat — când nu le-au repudiat de-a dreptul —, ceea ce face ca istoria artei să nu le fi consemnat, comentat sau valorizat. Demnă de reținut este doar capodopera, gândită ca operă perenă care traversează nealterată timpurile și gusturile, imobilă în sublimul ei, atrăgând privirile în spațiul sacru al muzeelor. În cultura preponderent vizuală — și auditivă — europeană, în ciuda etimologiei cuvântului „estetică” (aisthesis = „senzație”), mirosurile nu-și găsesc locul din cauza unor acuze adesea repetate: sunt animalice, sunt volatile, efemere și tăcute, fiindcă le lipsește un vocabular propriu, sunt invazive și capricioase, greu de controlat și manipulat, sunt invizibile, dar atât de prezente. Toate acestea au fost motive suficiente pentru a le expulza multă vreme din sfera artei și a esteticului, cu toate că mirosurile erau inevitabile, asociindu-se în mod necesar materiei – materialelor – folosite în creația operelor de artă și a manifestărilor artistice, precum teatrul — toate sunt impregnate de mirosuri, nu?

Începând cu secolul al XX-lea, mirosurile se strecoară în discursul artistic, primii care le includ în demersurile lor fiind abstracționiștii, futuriștii și suprarealiștii, într-o nevoie sporită de a crea o artă totală, care să se adreseze tuturor simțirilor, dar și ca reacție la ierarhia țeapănă impusă de estetica academică și de istoria artei, la fel de academică și ea. Dintr-odată, artiștii devin conștienți de inevitabilitatea și puterea evocatoare a mirosurilor, de nenumăratele posibilități artistice pe care acestea le pun la îndemâna creației. Deși tăcute și invizibile, mirosurile spun atât de multe despre temele mari tratate de capodoperele universal recunoscute: iubire, moarte, societate și politică, natură și mediu, subiectivitate și memorie și, în primul rând, despre corp și intimitatea lui. Dacă arta, până nu demult, expune exteriorul corpului, la distanță, ca obiect al unei contemplații pasive, mirosurile îi dezvăluie intimitatea, fragilitatea și perisabilitatea și îndeamnă la contact și participare. Prin operele de artă olfactivă, tot mai frecvente începând cu a doua jumătate a secolului al XX-lea, omul își apropriază corpul și face din el mediu, materie și obiect de artă.

Panorama schimbărilor în practica artistică și în discursul teoretic atașat ei constituie subiectul unei cărți extrem de interesante, semnată de Sandra Barré și publicată în 2021, la La Lettre Volée (Bruxelles): L’odeur de l’art. Un panorama de l’art olfactif. Autoarea trece în revistă atât discursul teoretic, cât și creațiile artistice care includ asumat mirosurile fie ca materie complementară, fie ca materie primă, ordonându-și materialul cărții în jurul temelor mari amintite mai sus. Este o lectură esențială pentru oricine este interesat de manifestările din arta contemporană și de schimbările radicale care survin în discursul teoretic și muzeal. Fiindcă, da, mirosurile se dovedesc — încă o dată — subversive, capabile de revoluții. De aici, poate, și teama filosofilor, a esteticienilor și a istoricilor de artă cât le privește.

Pe lângă această lectură, vă propunem o altă carte care investighează raportul dintre mirosuri și artă, de această dată din perspectiva artei spectacolului, deci tot una adresată în mod tradițional văzului: La dimension olfactive dans le théâtre contemporain de Dominique Paquet (Editions L'Harmattan, 2005).

Vezi și:

https://sandrabarre.com/2021/11/15/lodeur-de-lart-un-panorama-de-lart-olfactif/

 

Fascinația olfactivă și literatura

Un articol de Irina Petraș
România literară nr. 24/2022

 

Am citit pe net despre o expoziție inedită inaugurată la Muzeul Prado din Madrid: tabloul The Sense of Smell, unul dintre cele cinci pictate de Jan Brueghel cel Bătrân (flora și fauna) împreună cu Peter Paul Rubens (figurile alegorice) într-o serie dedicată simțurilor. În pictura Simțul mirosului, au fost identificate 80 de soiuri de plante. Brandul de parfumuri Puig a recreat, la cererea specialiștilor Muzeului, 10 dintre mirosuri, printre care: iasomie, trandafir, nard, smochin, flori de portocal, narcise, garoafe, iris etc. O instalație specială îi ajută pe vizitatori să simtă miresmele atingând un ecran în timp ce admiră migăloasa pictură, văzul și mirosul susținându-se reciproc. Am descoperit știrea când tocmai terminasem de citit Federico Kukso, Odorama. Istoria culturală a mirosului (Editura Baroque Books & Arts, 2022, trad. Cornelia Rădulescu). Cartea are subtitluri înmiresmate și incitante – Subsuoara lui Aristotel, Toate mirosurile duc la Roma, Prima rețea socială. Drumurile tămâii, piperului și mătăsii, Război împotriva mirosului, Marea Duhoare. Londra, epicentrul pestilent al lumii, Aroma rușinii. Cele o mie și unu de mirosuri ale corpului uman etc. La acesta din urmă, Marcel Moreau ar putea fi un cicerone: „În fiecare dimineață mă regăsesc cu mirarea de a fi viu. Veghea serii mă făcuse totuși, istovit de frenezie cum eram, să am senzația eșuării, ca o umbră printre umbre, pe un liman ostil. […] Cu vârful degetelor culeg de peste tot secreții pe care le port la nări. Această duhoare amestecată are violența fiarei fugărindu-și prada ori căzând în rut. Totul miroase puternic a viață profundă și ante-moarte, a animalitate restaurată. […] Mâna mea pipăie căldura trupului și-i măsoară deopotrivă finitudinea și atotputernicia“ – Les arts visceraux, 1975 (trad. mea). Odorama e o istorie a miresmelor și duhorilor, cu dezvăluiri la îndemână precum aceea că obiectul mirositor e în afara noastră, dar mirosul lui e în noi, dar care se prefac în unele mult mai tulburătoare precum cea a lui Carl Sagan cum că prin fiecare respirație ne conectăm cu toți oamenii care au existat vreodată pe acest „grăunte de praf aninat de o rază de soare“. Respirăm, așadar, atomii „care au circulat prin corpurile lui Einstein, Mozart și Leonardo; componentele microscopice ale parfumurilor după care se înnebunea Cleopatra; particulele exalate de dinozauri și cele care au impulsionat gândirea și ideile filosofilor antici greci, ale Hypatiei din Alexandria, ale Bizanțului strălucitor, ale lui Newton, Copernic, Darwin“. Nenumărate probe ies la iveală ca să întărească ideea că „Istoria parfumului este istoria civilizației“ (Eugène Rimmel). Însă civilizația aduce cu sine și o dezodorizare treptată a societății. Mai exact spus, se născocesc metode de anulat ori contracarat mirosurile naturale, adesea, acestea, la un pas de duhoare. Dacă miasmele din orașe sunt în scădere, scriitorii le fac loc în operele lor ca păstrătoare ale miresmelor trecutului cu tot cu emoțiile care le însoțeau. Scriitorii devin „adulmecători“. Duhoarea, răul se dovedesc încă o dată mai expresive, mai vii. Sunt citați Baudelaire, Flaubert, Balzac, Rimbaud, Proust care aduc mirosurile, fie ele miresme ori duhori, în prim pla nul scrisului lor, des ­criindu-le adesea în legătură cu sen zua litatea/sexualitatea și exaltând efectul lor afrodiziac. În cartea lui Huysmans În răspăr, Des Essentes „explorează gramatica și sintaxa mirosurilor“, armoniile aromate, cu nimic mai prejos de senzațiile furnizate de văz ori auz (considerate prin tradiție simțuri nobile intelectuale, mirosul, gustul și pipăitul fiind senzuale, animalice). Simțurile, indiferent de eticheta care li se pune, colaborează simfonic. Baudelaire susținea asta în celebrul Corespunderi: „Parfum, culoare, sunet se-ngână și-și răspund./ Sunt proaspete parfumuri ca trupuri de copii,/ Dulci ca un ton de flaut, verzi ca niște câmpii,/ – Iar altele bogate, trufașe, prihănite,/ Purtând în ele-avânturi de lucruri infinite,/ Ca moscul, ambra, smirna, tămâia care cântă/ Tot ce vrăjește mintea și simțurile-ncântă“ (trad. Al. Philippide și Ion Gorun). Să mai rețin că Victor Hugo credea că mirosul stimulează gândirea și că Oscar Wilde lega impulsurile spirituale de cele senzoriale, fără de care primele nu erau întregi. La Patrick Süskind, în Parfumul, „cel care pune stăpânire pe simțul mirosului pune stăpânire pe sufletul omenirii“. În fine, Gogol, în Nasul, pune, ca să zic așa, punctul pe i: „Dar ce naiba e un om fără nas? Nici pasăre, nici cetățean onorabil. Nimic.“

În România literară nr. 16, Grete Tartler scria despre cartea Osme. Antologie de texte pentru nasul oricui, alcătuită de Claudiu Sfirschi-Lăudat. Semn că subiectul plutește în aer. Ca în toate cărțile mai noi despre simțuri, se încearcă un fel de recuperare pe felurite căi a unor științe uitate în era tehnologiei. Are loc o reumanizare a perspectivei, o resensibilizare. De spus într-o paranteză că e demonstrat faptul că, legat la ochi și cu nasul prins cu o clamă, omul nu mai simte clar gustul bucatelor, ba le chiar încurcă. E aici proba necesarei colaborări a simțurilor pentru o experiență de viață deplină. „Frumos e trandafirul când e în floare, / însă mireasma doar îi dă temei“ (Shakespeare), așa sună mottoul ales de Grete Tartler.

******

Citiți continuarea articolului pe site-ul:

...și parfumul care te îmbracă

un articol de Mircea Martin 

articol preluat din revista Cuvântul, anul XI (XVI), nr. 7 (337), iulie 2005, p. 19

 

Desigur că, în comparație cu vinul, parfumul riscă să pară lipsit de consistență corporală. El pare în întregime o energie olfactivă, o esență aeriană. Starea sa lichidă e lipsită de importanță, nu are pondere valorizantă, deși probabil că specialiștii ar fi capabili să se dedea la fine disociații și în acest plan.

Volatilitatea sfidează corporalitatea parfumului, dar nu o interzice, nu o anulează. Paradoxul constă în faptul că, în cazul lui, corporalitatea care contează este cea... eterică, volatilă. „Corpul” parfumului este mai greu sesizabil pentru că este indisociabil de „spiritul” lui.

Parfumurile adevărate au „caracter” și au și capacitatea de a împrumuta – fie și temporar – ceva din acest caracter purtătoarelor/ purtătorilor lui. Parfumul îți sugerează, îți impune o anumită ținută, mai exact ți-o inspiră. Parfumul îți poate produce sau induce o anumită stare, o dispoziție sufletească, un climat interior. O femeie care se parfumează se schimbă – oricât de imperceptibil de-a lungul acestui act – indiferent de lungimea lui. Ea se compune sau se recompune în acest răstimp privilegiat. Corpul se îngemănează cu acela al parfumului, lăsându-se pătruns – oricât de superficial, dar oricum mai mult decât epidermic. Spirtul ei, la rândul său, nu rămâne indiferent.

Parfumul aderă (sau nu) la un corp, impregnează un corp, adică o epidermă care este ea însăși o rezultantă a unei constituții genetice și a unui metabolism specific. Se stabilește aici, în mod indubitabil, un raport de compatibilitate sau incompatibilitate. Nu cred că o anumită piele se simte bine cu orice parfum, reciproca fiind la fel de valabilă.

Dar mai este ceva. Dincolo de chimismul organic, se construiește, cred, și un alt fel de chimism, infinit mai subtil, mai inaccesibil, mai puțin inteligibil, mai misterios. E vorba de felul în care, dincolo de miros – dar pornind de la datele acestuia –, reacționează mintea și imaginația subiectului.

Există, desigur, o elocvență a parfumului. El spune ceva nu numai nasului, simțurilor, deci corpului, ci și spiritului. Acestuia din urmă îi spune multe și îi sugerează și mai multe cu ambiguitatea lui revelatoare. Îi poate produce nu numai asociații surprinzătoare, dar și stări de reverie fecundă. Parfumul are – ca și vinul, dar pe o cale diferită – o mare capacitatea proiectivă. El ne poate chiar transporta într-un corp imaginar. Ca și vinul, parfumul are o vocație așa-zicând patetizantă, provocându-ne viziuni sublime și confuze. Se întâmplă însă mult mai rar să ne lăsăm îmbătați de efluviile unui parfum. „În crini e beția cea rară”, scria, într-un vers memorabil, Macedonski.

Nu trebuie să ignorăm virtutea sinestezică a parfumului. Câtă vreme esențe lui erau simple și naturale (pachuli, mosc, lavandă, trandafiri etc.), și nu sintetice, „corespondențele” erau și ele mai clare, mai indiscutabile. De pildă, mi-e greu să nu leg mirosul de lavandă cu bleu-ul provensal. E de imaginat, în orice caz un Rondel al culorilor și al parfumurilor.

Se înțelege că alegerea unui parfum nu are cum să fie lăsată la voia întâmplării. E, mai degrabă, un gest sincretic, pornind, fără îndoială, de la miros, dar lăsându-se călăuzit și de alte simțuri, și mai cu seamă de legătura întotdeauna individuală, specifică, idiosincratică dintre ele. Deși rațiunea, cum spuneam, nu e absentă din această alegere, ultima ei rațiune trebuie căutată în idiosincrazie. Un fel de a spune că e vorba de o alegere a omului total, a femeii totale, corp și spirit, trup și suflet. Recunoaștem un parfum și ne recunoaștem în el. Îl alegem alegându-ne.

Dar oricât de consecvenți am vrea să fim, nu alegem un parfum o dată pentru totdeauna. Ci în funcție de vârstă, de anotimp, de momentul zilei, de dispoziția interioară, de toaleta pe care dorim s-o arborăm. Iată cum ecuația se complică. Nu cred că un Kenzo mai e potrivit la 60 de ani, și nici un Chanel no. 5, la 17 ani. Insinuantul Amarige e indecent într-o sală de concert, dar binevenit pentru o cină privată. Adeseori, adecvarea parfumului depinde și de îmbrăcămintea noastră, de textura și de croiala ei. O rochie de seară decoltată reclamă, probabil, un parfum arogant. Ținuta de serviciu cere un parfum neutro-amical. Un parfum te „îmbracă” sau nu te „îmbracă” bine. Dar te poți „dezbrăca” de un parfum? Este parfumul o podoabă sau este liantul dintre podoabe, veșminte și corp?

Aceste întrebări ne îndreaptă rapid spre încheierea că actul impregnării olfactive – parfumarea – este o îndeletnicire prin excelență feminină. Spre a nu contraria vigilența feministelor, voi spune că e tipic, nu exclusiv feminină. Există, după cum se știe și se vede, și parfumuri destinate bărbaților, există (culmea!) bărbați care se parfumează – deși tot ce depășește săpunul și deodorantul ar putea trece, în cazul lor, drept frivolitate. Paradoxul (aparent!) este însă acela că – după statistici recente – 76% din cumpărătorii parfumurilor bărbătești sunt... femeile. Acestea le cumpără spre a le oferi bărbaților.

Un pas mai departe înspre feminizarea societății noaste la începutul mileniului III.

ABC: concret și absolut

 

Prin relația ei ambiguă cu timpul și spațiul, arta parfumeriei a fost mereu o provocare pentru spiritul filosofic – de aici, poate, și disprețul acestuia față de orice are legătură cu mirosurile. Difuze, ubicue și evanescente, acestea sunt o sfidare pentru căutătorul conceputului pur. Peste tot și niciunde, aici, dar absente, mirosurile ne scapă printre degete și nu se lasă prinse într-o formă fixă, într-o idee.

Două noțiuni din vocabularul parfumeriei se apropie de acropola gândirii, îi dau înconjurul, fără nici o șansă însă. Absolutul și concretul. Rostite doar, ele ne trimit cu gândul la profunzimi și înălțimi ale spiritului, însă nu sunt altceva decât două rezultate ale unui proces de extracție a materiei prime folosite în parfumerie, urmaș, e adevărat, al unui proces alchimic care împărtășea multe cu filosofia. Astăzi însă, alchimia este doar chimie, o știință practică printre altele, purificată de orice speculație metafizică.

Absolutul și concretul, în ciuda încărcăturii lor filosofice, sunt expresia deplină a reușitei simțului practic, a victoriei chimiei în fața alchimiei. Cu toate acestea, undeva, în spatele cuvintelor și al procedeelor pur mecanice pe care le implică, concretul și absolutul păstrează un ecou al străvechii căutări a esenței lucrurilor.

Concretul este un proces de extracție prin care materia primă — florile, tijele, frunzele – este trecută printr-un solvent volatil, rezultatul fiind o pastă vâscoasă, de consistența cerii, cu un miros puternic, aproape neplăcut. Absolutul, așa cum ne face să visăm și numele lui, este transsubstanțierea concretului: acesta din urmă este purificat, orice reziduu este eliminat, rezultatul având consistența unui ulei esențial. Cu alte cuvinte, este chintesența materiei, exprimată olfactiv.

Între concret și absolut încape o lume întreagă: a oamenilor, a ideilor, a relației lor cu trupul, a unui du-te-vino între materie și spirit, care, în vremurile recente, de exemplu, și-a lăsat amprenta în publicitatea parfumurilor. Aceasta oscilează mereu între accentul pus pe calitatea materiilor prime din care este fabricat un parfum și absolutul unei vieți spirituale care s-a eliberat cu totul de... concretețea materiei.

Poate că, la urma urmei, a mai rămas ceva filosofic într-un simț atât de expus uniformizării și comercialului. 

Amușinând corpul social

un articol de Laura Albulescu

articol preluat din revista Cuvântul, anul XI (XVI), nr. 7 (337), iulie 2005, p. 17 

 

Există sociologi care s-au străduit să arate că socialul își bagă coada, culmea, până și în cămăruța clarobscură a intimității fiziologice: în senzații. Cei care au aruncat lumină asupra acestei întâlniri – la fel de improbabile, pentru unii, precum cea dintre o umbrelă și o mașină de cusut pe masa de operație – susțin că senzațiile noastre nu sunt condiționate exclusiv, cum am fi tentați să credem, de biologie.

Printr-un subtil joc de racursiuri, se strecoară insinuant și dimensiunea socială. Altfel spus, modul în care percepem (și ne raportăm la) culori, forme, gusturi, sunete, mirosuri, atingeri, durere vorbește atât de morfologia și fiziologia analizatorilor, cât și de felul în care relațiile și raporturile sociale s-au depus, tăcut și misterios, în corpuri.

 

Reconstituind mirosul trecutului

 

Dintre toate cele cinci simțuri, mirosul pare să fi stârnit cel mai slab interes. Puține minți luminate au văzut aici un subiect important sau demn de atenție: istoricii l-au ignorat regal (cu excepția lui L. Febvre), Kant l-a expulzat din estetica sa, fiziologii l-au privit ca pe un simplu reziduu al evoluției (considerat mult timp simțul animalității), Freud l-a legat de anal. Alain Corbin – istoric al mentalităților pe care-l regăsim și în proiectul Istoria vieții private – repară această nedreptate și conferă mirosului un prestigiu și o demnitate științifică pe care nu le-a avut niciodată. El arată, serios și convingător, cât de importantă și intimă este relația dintre sensibilitatea olfactivă și spațiul social.

Pe coperta unei ediții englezești a lucrării sale, La miasme et la jonquille, se poate citi: „Citește-o dacă îndrăznești. Lucrurile în care-ți bagi nasul nu vor mai fi niciodată la fel”. Dincolo de aerul promoțional, constatarea este una riguros exactă. Vedeta inedită a demersului este duhoarea, dublată de reprezentările sociale care i se atașează în imaginația colectivă. Încercând, pe alocuri foucauldian, să construiască o istorie a experienție olfactive, Corbin surprinde mutațiile majore care s-au produs în sensibilitatea senzorială – sub influența discursului științific, filosofic, medical – și felul în care s-au tradus aceste schimbări în viața socială: de la modul în care se marchează distincțiile între clasele sociale până la politicile sanitare și de urbanizare.

 

Parisul, „capitală a duhorii”

 

Mulți, probabil, vor fi surprinși să afle că Parisul, centru al artei, al modei și al parfumeriei de mare clasă, a fost, timp de secole, și o „capitală a duhorii”. Într-un text din 1789 se poate citi: „Capitala nu e nimic altceva decât o imensă hazna, aerul e fetid... În unele districte duhoarea este atât de mare încât locuitorii abia dacă mai pot respira”. Pe fonful unei anxietăți față de epidemii și infecții, secolul al XVIII-lea cunoaște un fenomen interesant: mirosurile au început să fie percepute mai acut, ca și cum pragul de toleranță ar fi scăzut. Imaginația socială va face legătura între mirosurile fetide și moarte și, astfel, se instaurează ceea ce Corbin numește „vigilența olfactivă”. Așa s-a ajuns la lanțul de reforme sanitare.

Noroiul, apa – nu doar ce stătută, ci și cea mai mică băltoacă –, cadavrele, excrementele întrețineau anxietatea. Harta percepției sociale a putridității indica drept primejdioase haznaua, abatorul, cimitirul, închisoarea, spitalele, teatrele. Prin urmare, la acea dată, un proiect sociologic rămânea indeterminat: nu se făcea încă distincție între mirosurile săracilor și cele al bogaților – mulțimea însăși, ca viermuială de corpuri, era fetidă. Politicile de sănătate publică au dus la importante modificări în planul urbanisticii: iluminarea, pavarea și lărgirea străzilor, sisteme de drenaj, canalizare și ventilare. Dorința de dezinfectare și dezodorizare a generat și tactici de decongestionare și de spațializarea a corpurilor: patul – de spital, privat – și mormântul au început să devină individuale.

Cu toate acestea, până la începutul celui de-al Doilea Război Mondial, Parisul a continuat să miroasă îngrozitor vara (o să râdeți, dar se făcuse chiar o listă cu „cele mai urât mirositoare zile ale anului”). În vara din 1911, criza a izbucnit: duhoarea era teribilă. Au identificat sursa în fosfații pe care-i emanau fabricile din suburbii: poluarea industrială a înlocuit atunci excrementul în ierarhia repulsiei. Așa a luat naștere noua conștiință ecologică.

 

Nasul și clasele sociale: diviziunea socială a mirosului

 

Am văzut că duhoarea a fost un timp distribuită uniform: clasele sociale nu intrau în calcul. Secolul al XIX-lea va fi martorul unei mutații de la biologie, vital spre social: istoria olfacției își mută interesul de la apă stătută, leșuri etc. la mirosurile umane. Discursul sănătății publice va depăși nivelul fenomenologic, iar mirosul se transformă într-un vector de diviziune și distincție sociale. Intolerabilul se redefinește: fetidul va deveni o trăsătură a maselor și a grupurilor stigmatizate.

Fenomenul este inseparabil de apariția conceptului de individ, de nașterea narcisismului, de noile teorii științifice (declinul abordării senzualiste a lui Locke), de intrarea în scenă a unui nou sistem de percepție și comportament în interiorul burgheziei. Un rol decisiv l-a jucat discursul medical care, stârnit și de apariția sociologiei, aruncă, fără să clipească, peste bord principiile hipocratice, vorbind de „secrețiile” sărăciei.

Absența unui miros intruziv îi oferea dominantului capacitatea de a se diferenția de mulțimea care miroase acum „a păcat și a moarte”, legitimându-și astfel și modul în care trata masele (Bourdieu ar fi numit asta sociodicee). Imaginea acestora din urmă se constituia în termeni de mizerie, prototipul fiind animalul murdar, încolăcit în bârlogul lui. Corelativ, tacticile politicii de sănătate publică vor asimila simbolic dezinfecția supunerii, iar medicina ca susține că există categorii patologice care exhală un miros animalic: proletariatul, firește, dar și nebunii, evreii, prostituatele (o variantă etimologică frecventă derivă fr. putain, „prostituată”, din lat. putida, „urât mirositoare”), condamnații, homosexualii. Durkheim va fi printre puținii care va susține că trebuie să se disocieze elementele morale de preocupările societății pentru igienă.

 

Rezistența la igienizare

 

Travaliul inculcării unei educații sociale a igienei a fost unul lung, anevoios și a întâmpinat o rezistență deloc de neglijat din partea maselor, dar și a burgheziei și elitei științifice. Se credea că igiena diminuează dramatic atracția sexuală, că transpirația curăță porii etc. Atașamentul maselor față de mirosurile puternice și duhoare, dublat de rezistența la mișcarea de dezodorizare a limbajului, respingerea ventilației și refuzul aerului proaspăt sunt fenomene pe care Boltanski le-a găsit confirmate în mii de proverbe.

De cealaltă parte, doctorii priveau hainele curate ca fiind nesănătoase și, de regulă, puțin experți sfătuiau să se facă baie mai mult decât o dată pe lună (ginecologii susțineau că baia poate duce la sterilitate și debilitate). Așa se facă că, încă pe la 1900, o bună parte a burgheziei pariziene se declara foarte mulțumită doar cu sporadice spălări pe picioare.

Cred că unul dintre aspectele cele mai interesante din această geneză istorică a olfacției o reprezintă intrarea în scenă a utilitarismului: anxietatea față de mizerie și excremente va fi dublată de obsesia risipei sau de „fantasma pierderii” malthusiene. Prevestind legătura pe care psihanaliza o va stabili între excrement și bani, economia politică evalua excrementul în termeni de profit și pierdere. Calcule erudite visau la reciclare și la folosirea lui ca îngrășământ sau fertilizator: „Fiecare kilogram de urină e echivalent cu un kilogram de grâu”. Dacă suprimăm această dimensiune mai puțin cunoscută a trecutului, nu-l vom înțelege decât parțial.

Din păcate, nu cred să fi întreprins nimeni la noi o asemenea cercetare. Cultura olfactivă în România de azi dă la iveală o serie de paradoxuri – fascinante și mereu surprinzătoare, la fel ca însuși brand-ul țării. Femeia română a mileniului III (ab)uzează uneori de parfum într-un mod care amintește foarte tare de suspiciunile pe care le stârneau mirosurile puternice în secolul al XVII-lea, văzute ca aruncând un semn de îndoială asupra curățeniei personale. Deodorizarea a pătruns în spațiul casnic: mirosurile agreabile ne-au invadat bucătăria, baia și camerele. Retorica reclamelor face apel la „vigilență olfactivă”: ni se propun deodorante infailibile – femeile sunt alertate că „totul [arsenalul seducției] se prăbușește dacă deodorantul tău cedează”, iar bărbaților le-a fost conceput unul „chiar și pentru situații extreme”. Pe de altă parte, aerul pe care ești obligat să-l respiri în mijloacele de transport în comun te duce cu gândul la constatarea că unele grupuri sociale încă persistă în credința că secrețiile personale, oricât de tari, sunt o peliculă misterioasă de protecție și că apa este – de ce nu?! – un dușman feroce al vitalității.

Mirosuri de pandemie

 

Pandemia a fost o perioadă de punere la încercare a limitelor noastre, a limitelor nervilor, ale răbdării și nerăbdării, ale frustrărilor, iar lista poate continua... Dar a fost, pentru unii, și o perioadă a descoperirilor – cel puțin așa îmi place să cred. Noi forme de a fi laolaltă cu membrii familiei într-un apartament devenit, brusc, neîncăpător și, în primul rând, noi forme de a fi cu tine însuți. Mă întreb pentru câți dintre noi a fost pandemia și o perioadă a descoperirii mirosurilor și a modului în care ne raportăm la acestea.

Știu din mărturisirile cunoscuților că mulți – sau destui – folosesc produse deodorante (after-shave, deodorante, creme și parfumuri) doar atunci când ies din casă. Este tușa finală, după o privire – rapidă sau insistentă – în oglindă, detaliul ultim al unei imagini – sau măști? – publice, pe care o adoptăm odată ieșiți pe ușă. Îmi închipui că perioada claustrării, în lipsa prilejurilor de expunere publică și, deci, de ajustare a propriilor mirosuri, trebuie să fi fost o descoperire a mirosurilor proprii, intime, emanate de un corp neglijat, asudat, încrâncenat, blocat – după un duș rapid sau chiar sărind peste dușul zilnic – dinaintea unui monitor, devenit un ecran de protecție. Dacă hainele nu puteau fi neglijate, nici pieptănătura, mirosurile, în schimb, au primele sacrificate, putând fi trecute cu vederea – la propriu – în spatele ecranului. Mirosul n-a mai avut nici o putere atunci, nu a mai putut fermeca, atrage, seduce, a devenit tăcut, neputincios, nesemnificativ, pe scurt. Însă noi, cei din spatele ecranelor, nu ne-am putut împiedica nasurile să perceapă prefacerile corpului nostru de-a lungul orelor de lucru. Lipsit de artificiul parfumului, corpul nostru a urmat suspus calea naturii, a început să ne vorbească limbajul simțurilor, s-a făcut remarcat, mirosit, ne-a vorbit, fiind chiar gălăgios.

Sunt curios cum s-a raportat fiecare la propriile mirosuri în perioada pandemiei, departe de nasurile – dar și de privirile – indiscrete și critice ale celorlalți. Societatea aseptizată de astăzi ne învață să ne ferim de emanațiile propriilor corpuri, ele sunt semnificate negativ, semn al lipsei de civilizație și al asocialului. A fi asudat, înconjurat de mirosul „natural”, este o ofensă adusă celuilalt și societății, în general. De câte ori nu ne-am strâmbat – nasul – când am dat de mirosurile din mijloacele de transport în comun sau de cele ale oamenilor străzii (nu sunt și ei ai noștri?)?.

Dar aceste mirosuri „naturale” nu sunt, la urma urmei, tot ceea ce avem și tot ceea ce ne exprimă/ definește cel mai bine? Cine a stat, curios, să-și asculte izurile propriului trup, așa cum japonezii ascultă mirosul tămâiei, în ceremonialul kodo? Să-l simtă deplin, în răsuflările lui acre sau dulcege, plăcut sau neplăcut mirositoare? Dacă este adevărat că fiecare are o amprentă olfactivă, tot la fel de adevărat este că această amprentă este supusă transformărilor – în funcție de orele zilei, de anotimpuri, de alimente consumate, de afecte. Departe de nasul celorlalți, v-ați urmărit vreodată mirosurile, trecerea lor subtilă, așa cum ați urmări, de pildă, norii pe cer? Petru Creția a scris o carte despre trecerile și petrecerile lor. Tare mi-aș dori să citesc o carte despre trecerile și petrecerile mirosurilor. Și, înainte de toate, ale acelora răspândite de trupul nostru, nealterate de parfumuri, produse industriale care ne fac să mirosim la fel cu alte mii de semeni, dar, în esența lor, neasemănători.

Despre persistența unui parfum

Tot mai multă lume se plânge de persistența scăzută a parfumurilor. Majoritatea comentariilor de pe forumurile specializate, cum ar fi Fragrantica sau Basenotes, conțin observații despre persistență și siaj, cu punctaje acordate și uneia, și celeilalte calități. De obicei, persistența scăzută este pusă pe seama concentrației reduse de parfum (esența propriu-zisă sau „jus”/ „juice”-ul), a reformulărilor, a noilor reglementări IFRA.

Unde sunt concentrațiile de altădată, unde sunt parfumurile persistente ale trecutului, se întreabă toată lumea. Anii ’70-80 ne învățaseră cu parfumuri puternice, cu bombe olfactive care aveau o persistență ridicată și cu un siaj imens. Însă anii ’90 deja (re)deschid calea spre mirosurile curate, minimaliste, mic-burgheze, care să nu epateze, încadrându-se cuminte în contextul tot mai dezodorizat al lumii moderne.

Poate că, alături de scăderea concentrației de parfum, care este un rezultat al industrializării produsului parfumat și al creșterii galopante a profitului – și ea, la scară industrială –, trebuie amintite dezodorizarea și reodorizarea de care tot mai mulți specialiști fac caz.

Sporirea numărului de produse parfumate de igienă personală (detergenți, balsamuri de rufe, after-shave-uri, body mist, hair mist, loțiuni de corp, creme de mâini etc.) redefinesc identitatea trupurilor noastre, ajungând chiar să le depersonalizeze olfactiv. În fiecare dimineață, trupurile noastre își rescriu istoria, redevin – iarăși și iarăși – proaspete și lipsite de miros, pe scurt, se regenerează olfactiv. Persistența – pe trup și pe haine – a parfumului cu care ne-am dat ieri este interpretată drept un semn al lipsei de igienă. Ciclul zilnicei primeniri a mirosului corporal trebuie să înceapă de la zero, pentru a se încheia tot acolo. Rezultatul este un trup lipsit de mirosul care să-i confere identitate, iar parfumul devine un accesoriu pe care îl poți schimba în fiecare zi, în funcție de nevoi (contexte sociale, vestimentație, dispoziție etc.).

Nu mai suntem fideli unui parfum și mirosului acestuia, pentru că am ajuns să fim deposedați de reperul olfactiv care, înainte vreme, ni se impregna în trup și în haine. Ne trezim în fiecare dimineață lipsiți de istoria zilei de ieri, gata să îmbrăcăm identitatea zilei de astăzi. În acest context, persistența parfumului nu este altceva decât o rămășiță nedorită a trecutului, o piedică în continua preschimbare a vieții noastre. Parfumul a încetat să mai fie a doua noastră piele, el se consumă ca orice alt produs. Cine, de altfel, mai păstrează recipientele parfumurilor preferate? E adevărat că, odată cu industrializarea parfumeriei, atât parfumul, cât și recipientul lor și-au pierdut unicitatea, ele putând fi înlocuite oricând cu altul asemenea sau cu altul diferit.

Pierderea persistenței se prezintă, astfel, ca un efect nu doar al strategiilor de marketing sau management al companiilor din domeniu, ci și al dorinței trupului modern dezodorizat, care (se) consumă zilnic, pentru a o lua de la capăt, în fiecare dimineață, mai proaspăt, altul de fiecare dată, fără a mai privi înapoi – nici cu mânie, dar nici cu nostalgie.

Câteva informații, vă rog?

Prima mea incursiune într-o parfumerie de nișă a fost o dezamăgire. Și asta nu pentru că oferta nu ar fi fost bogată și plăcut mirositoare, ci pentru că atitudinea și abordarea consultantului (care, de altfel, era și patronul buticului) a fost una, cel puțin, ciudată, fapt care mi s-a confirmat de atunci încoace. Nu pun la socoteală acum atitudinea – destul de agresivă –, ci mă opresc asupra abordării. M-a întrebat ce preferințe am și ce parfumuri folosesc. În vremea aceea eram atras de Déclaration de la Cartier și l-am dat ca exemplu. Doamnei i-a picat fața, de parcă ar fi auzit o blasfemie într-o biserică, și mi-a zis că bleah, nu, parfumurile industriale sunt o porcărie, adevărata parfumerie e acolo, în magazinul dumneaei etc. N-aveam cum s-o contrazic, dar știu că m-am dezumflat. Mă simțeam ca un intrus, ca un neofit care niciodată n-o să aibă acces la misterele acelei lumi. Drept să zic, am plecat de acolo cu coada între picioare. Nu mai zic că doamna avea impresia că singurul meu scop era doar acela de a mă parfuma, nu și de a cumpăra, așa că a tot insistat să mă parfumeze și cu una, și cu alta, că aș fi ajuns un bazar ambulant, dacă aș fi acceptat să intru în joc. Pe scurt, a fost un eșec. Eșec care, corelat cu experiența din parfumeriile mainstream – Sephora sau Douglas –, m-a pus pe gânduri.

Déclaration este o referință olfactivă în parfumeria contemporană și nu poate fi ignorat așa ușor. Parfumurile citrice, aromate, cu bază lemnoasă, ușor afumată și „murdărite” de mirosul de cardamom, care amintește de transpirație, s-au încolonat în urma acestei creații din 1998, ce stă la intersecția direcțiilor urmate de Jean-Claude Ellena, parfumier care și-a lăsat amprenta asupra felul în care mirosim – artificial, ce-i drept – astăzi. Parfumeria de nișă nu vine din neant, ea se plasează într-un context olfactiv pe care îl asociem azi parfumeriei mainstream, tot mai tributară unor gusturi de masă, îndoielnice, e adevărat, dar nu mai puțin relevante pentru cultura noastră olfactivă. A ignora „clasicii” înseamnă pur și simplu a fi ignorant cu ifose, o arogare a unei originalități de care poți da seama numai dacă te raportezi la ceea ce i-a precedat.

De la prima mea experiență într-o parfumerie de nișă, dovada necunoașterii a orice altceva se află în afara ogrăzii proprii a reapărut de nenumărate ori. Consultanții din parfumeriile de nișă ignoră aproape cu desăvârșire creațiile mass-market, ba chiar le privesc cu un dispreț superior, pe care îl justifică... cum anume? Sunt tare curios. Dar cum să-ți sfătuiești clienții în cunoștință de cauză, dacă tu nu știi cu ce bagaj olfactiv pășesc ei pragul templului în care oficiezi? Cei mai mulți dintre noi vin cu acest bagaj din parfumeria mainstream, reperele noastre se află acolo, așadar cunoașterea acestui bagaj ar fi un ghid nimerit pentru orientarea neinițiatului pe teritoriul unei parfumerii aparte, care propune mirosuri care adesea contrariază obiceiuri de consum și toleranțe olfactive.

Ignoranța nu este doar a unora, este și a celorlalți, adică a consultanților din parfumeriile mainstream. Deunăzi, întrebam într-un magazin Douglas de Must de la Cartier, versiunea feminină. Consultantul nu auzise niciodată de Must, deși acesta este primul parfum al casei Cartier (1981 – alături de Santos, dedicat bărbaților). Dacă îl întrebi despre vreun parfum, în cel mai bun caz consultantul o ia pe arătură și îți înșiră  cu grație niște generalități aplicabile oricărui parfum din magazin.

E adevărat că parfumul constituie un accesoriu discriminator, împărțindu-ne ierarhic și valoric, dar mirosul nu are granițe, el plutește printre bogați și săraci, iar a ignora – cu dispreț – ceea ce se creează în acest domeniu – artizanal sau industrial – este o dovadă de autosuficiență, ca să nu spun mai mult.

Nu vreau să fiu nedrept, așa că postulez din capul locului existența unor excepții. Recunosc că n-am dat peste ele, dar m-aș bucura să știu că există cu adevărat.