Kōdō (香道)

de Dana Pîrvan

Mirosurile au dat naștere unei arte specifice în Japonia, aprecierea estetică a acestora fiind independentă de utilizarea lor religioasă, medicală sau cosmetică. Inefabila artă a parfumurilor s-a născut în secolul al XV-lea, după ceremonia ceaiului și Ikebana și a atins apogeul în epoca lui Edo (1603-1866).

Kodô, artă olfactivă unică în lume, necunoscută totuși publicului larg, presupune o ceremonie în care participanții sunt invitați de un maestru de ceremonii nu să miroase, ci să „asculte” mirosurile lemnelor aromatice, tăiate în fâșii subțiri. O idee poetică în sine. Diversele combinații de parfumuri, kumiko, au nume poetice care evocă natura, trecerea anotimpurilor, călătoriile, legendele și literatura japoneză, cum ar fi Povestea lui Ghenji, combinațiile de parfumuri fiind asociate chiar cu cele 54 de capitole din acest roman. Prin kodô se trezesc sensibilitatea, memoria și emoțiile, hrănindu-le cu aliajul subtil dintre parfumuri și literatură. Ca și ceremonia ceaiului, kodô invită la o meditație tăcută, o formă de asceză marcată de budismul zen și religia shintō, o celebrare a eleganței parfumurilor. În cadrul ceremonialului, participanții ascultă pe rând parfumurile, le trec de la unul la altul ți fiecare trebuie să fie atent la celălalt, importantă fiind bucuria întâlnirii. Această practică artistică în permanentă mișcare, către sine sau către ceilalți, este un proces de învățare care implică fluiditatea gesturilor, nu obținerea unei lucrări finalizate și fixe. Maeștrii kodo practică de asemena caligrafia, poezia și ceremonia ceaiului.

Nu există separare între lumi, ci fluiditate, calea parfumurilor devenind o fomă de meditație care integrează toate artele. Viața însăși devine o operă de artă, un fel de cultură a sinelului și a relației cu ceilalți, care își propune să introducă o formă de armonie discretă, o deschidere spre întâlnire și efemer. Nu e nimic trist în frumusețea care va muri, plăcerea contemplării momentului, a măreției impermanenței e infinită. Prețioasă este deschiderea mâinilor, acceptarea a ceea ce trece fără dorința de a poseda. Această artă este practicată și azi în Japonia, artiștii contemporani integrează cultura kodô în spectacolele lor olfactive pentru a exprima trecerea timpului.

Mirosul care ne desparte

Un preview al articolului care urmează să fie publicat în numărul 1218 al revistei Observator cultural, la rubrica Olfacționar.

Piramida olfactivă

Un text publicat în numărul 1215 al revistei Observator cultural.

Plămădit din iluzii și metafore, apropriindu-și domenii care, în esență, îi sînt străine, parfumul își arogă un raport cu spațiul și pretinde că are un corp și o arhitectură, așa cum, prin vocabularul muzical („orgă olfactivă“, „note“, „acorduri“), el își arogă un raport cu timpul, trimițîndu-ne cu gîndul la succesiunea notelor pe portativ și la desfășurarea lor într-un concert.

Imaginea spațială a piramidei olfactive, menită să reflecte alcătuirea unui parfum, a fost introdusă de parfumierul francez Jean Carles (1892-1966), care, asemenea lui Beethoven, a compus celebrele parfumuri Ma Griffe (Carven) și Miss Dior (Christian Dior) în deplină „surzenie“ olfactivă (anosmie). Deși preponderent spațială, imaginea piramidei ascunde o temporalitate specifică moleculelor odorante din compoziția parfumurilor: acestea au volatilități, intensități și persistențe diferite, ordonate temporal și imaginate spațial sub forma unei piramide. În vîrf, avem moleculele ușoare, foarte volatile (cu note citrice, aromatice sau marine), evaporate în prima jumătate de oră din viața unui parfum, la mijloc, moleculele ceva mai trupeșe, care dau trunchiul parfumului și care îi marchează prezența timp de cîteva ore, iar la bază, moleculele greoaie, leneșe (de obicei, rășinoase), care se volatilizează încet, asigurînd persistența în timp a esenței din flacoanele noastre.

Cu alte cuvinte, imaterialul parfumul se construiește piesă cu piesă. Parfumierul îi pune bazele – note tenace, grele, cu o volatilitate înceată –, pe care așază alte note, tot mai ușoare, tot mai volatile, pentru a înălța parfumul pînă la vîrf, rezultatul fiind un edificiu fragil, pe care prima boare de vînt îl poate spulbera într-o clipită. Dar tocmai în asta rezidă și paradoxul mirosurilor: acest edificiu cu materialitate efemeră persistă în timp, îngropat adînc în memoria noastră, și iese la suprafață – de cele mai multe uneori, nepoftit – îndată ce stimulul olfactiv îi zgîndăre temeliile și articulațiile.

„Piramida olfactivă“ instituie, așadar, o spațialitate într-o sferă senzitivă lipsită de hotare, una difuză, ba chiar ubicuă. Mirosul nu este îngrădit de nici o barieră, plutește liber în lume, traversează spațiile, nefiind niciodată doar aici, niciodată doar acolo. Călătoriile imaginare olfactive pe care le stîrnește – „teleportările“ – tocmai astfel sînt posibile. Parfumierul, asemenea unui arhitect, conturează mirosul, îl delimitează, îl împarte în piese constituente, pentru a-i face loc într-o formulă statică, iar mai apoi într-un flacon. Restul e doar o poveste ce se desfășoară în timp.

Deși invizibil, parfumul ascunde un timp și un spațiu pe care, poate, abia un al șaselea simț le poate distinge. Articulațiile și tranzițiile unui parfum se desfășoară într-o dimensiune paralelă, pe care deja o intuiseră preoții Antichității, alchimiștii și vrăjitoarele. Mai tîrziu, chimia va reconfirma că parfumul are o arhitectură lăuntrică, un corp – chiar dacă eteric – care, deși nevăzut, te poate mîngîia, lovi, izbi, răvăși, răscoli sau îmboldi.

Nu în ultimul rînd, ca într-o buclă temporală, piramida olfactivă ne trimite la originile sacre ale parfumeriei, cînd elixirele nemuririi îmbălsămau trupurile regilor Egiptului. Ei nu mai există, și nici mirosurile lor, dar în urma lor au rămas, „ca niște suflete“, piramidele imense ale amintirii.

Contemplînd acest edificiu elegant al mirosurilor, nu putem decît deplînge tendința parfumeriei contemporane de a înghesui notele olfactive în construcții monolitice și liniare, care ne atacă nasul de la bun început cu moleculele greoaie din mijlocul sau baza parfumului, ignorînd indicațiile muzicale de pe partitura compozițiilor clasice.

Olfacționar ▲ 𝒇𝒖𝒏𝒌

Pomander (II)

Pomme de senteur (𝑝𝑜𝑚𝑎𝑛𝑑𝑒𝑟) — cca. 1520 — gravură de Albrecht Altdorfer

Luvru, Département des Arts graphiques, Colecția: Edmond de Rothschild

 

 

***

 

 

 

 

Manifest / Peter de Cupere

Peter de Cupere (n. 1970, Belgia) este unul dintre cei mai cunoscuți artiști care recurg la mirosuri pentru a se exprima. Totodată, se numără și printre puținii artiști olfactivi care încearcă să-și teoretizeze demersul artistic, un fapt necesar în contextul unei estetici nevoite să-și împrospăteze bagajul conceptual, date fiind tot mai numeroasele și mai diversele „opere” și mijloace de expresie care râvnesc la titlul de artă (olfactivă).

În 2014, la 101 ani de la manifestul pictorului italian Carlo Carrà, „La Pittura dei suoni, rumori e odori”* (inclus de noi în antologia Osmé**), Peter de Cupere scrie un manifest al artei olfactive, pe care îl semnează cu o cerneală impregnată cu propriul miros. Manifestul, expus în cadrul câtorva expoziții, propune o terminologie interesantă (cu „-ism” în coadă, cum îi stă bine oricărui concept), menită a face un pic de ordine în câmpul pestriț al artei olfactive. Explicațiile artistului îmi par destul de confuze și fluide conceptual, însă e de apreciat efortul de a teoretiza un domeniu (arta olfactivă) la fel de fluid ca mirosul însuși.

— Olfactism – pentru orice tip de artă în care mirosul este folosit ca mediu, este inclus în lucrare sau constituie el însuși lucrarea de artă. Nu sunt excluse nici reprezentările vizuale, cu condiția însă de a fi implicate concepte olfactive sau opere de artă în care mirosul este context sau oferă context.

Olfactismul este divizat, la rândul lui, în două concepte:

— Olfactionism – imposibil de tradus în română, date fiind cele două idei-cheie pe care le cuprinde termenul și care sunt fundamentale pentru de Cupere: fact și action. Mirosul poate fi atât un fapt (punctul de pornire sau contextul operei de artă), cât și o acțiune (experiența propriu-zisă, actul reflexiv, răspunsul declanșat de un fapt).

— Olfactorism – și el imposibil de tradus, fiindcă include două concepte esențiale: factor și actor. Termenul este folosit, de obicei, în legătură cu operele de artă care constă doar din mirosuri sau din mirosuri în combinație cu forme, culori, contraste, lumini etc.; cu alte cuvinte, pentru opere în care mirosul este actorul principal.

Pentru a preîntâmpina orice confuzie, ne spune de Cupere, termenul olfactism poate fi folosit drept descriere generală, iar subdiviziunile lui – olfactionism și olfactorism –, doar în cazurile în care se dorește a fi făcută o distincție între operele de artă olfactivă.

Peter de Cupere introduce un nou termen cu scopul de a clasifica mirosurile care nu se încadrează sub eticheta olfactism, olfactionism sau olfactorism: olfacturism (olfactourism). Acesta cuprinde toate manifestările nonartistice ale mirosurilor: mirosuri ilustrative, ca suport pentru imagine/ desen, mirosuri comerciale, mirosuri ambientale, aromaterapie, comunicare olfactivă, artizanat sau mixaje olfactive pentru festivaluri, petreceri, discoteci etc.

Ca orice clasificare – mai ales a mirosurilor, atât de fluide și greu de conceptualizat –, și aceasta, a lui Peter de Cupere, are o doză substanțială de subiectivitate, putând, deci, suferi rectificări/ îmbunătățiri. Este însă un punct de pornire și are avantajul de a veni de la un „practician” din domeniul artei olfactive.

__________ 

* „Pictura sunetelor, zgomotelor și mirosurilor” (1913), inclus în I Manifesti del futurismo, Edizioni di Lacerba, Florența, 1914, pp. 156-157.
** Vedeți, de asemenea, în antologia Osmé și manifestul parfumierului și artistului olfactiv Christophe Laudamiel.

 

---

Manifestul poate fi citit în întregime aici.

*** 

Pentru mai multe informații despre Peter de Cupere:

http://www.peterdecupere.net

https://www.instagram.com/olfactoryart/

https://www.facebook.com/peterdecupere

Pomander

Alessandro Allori (1535-1607), Lucrezia de Medici (1560)

 

   Pomander < pomme d’ambre   

   (pentru mai multe detalii, vezi Wikipedia)   

 

Elizabeta I (1533-1603)

 

 

Pomander, Germania, secolul al XVI-lea

 

 

ABC: concret și absolut

 

Prin relația ei ambiguă cu timpul și spațiul, arta parfumeriei a fost mereu o provocare pentru spiritul filosofic – de aici, poate, și disprețul acestuia față de orice are legătură cu mirosurile. Difuze, ubicue și evanescente, acestea sunt o sfidare pentru căutătorul conceputului pur. Peste tot și niciunde, aici, dar absente, mirosurile ne scapă printre degete și nu se lasă prinse într-o formă fixă, într-o idee.

Două noțiuni din vocabularul parfumeriei se apropie de acropola gândirii, îi dau înconjurul, fără nici o șansă însă. Absolutul și concretul. Rostite doar, ele ne trimit cu gândul la profunzimi și înălțimi ale spiritului, însă nu sunt altceva decât două rezultate ale unui proces de extracție a materiei prime folosite în parfumerie, urmaș, e adevărat, al unui proces alchimic care împărtășea multe cu filosofia. Astăzi însă, alchimia este doar chimie, o știință practică printre altele, purificată de orice speculație metafizică.

Absolutul și concretul, în ciuda încărcăturii lor filosofice, sunt expresia deplină a reușitei simțului practic, a victoriei chimiei în fața alchimiei. Cu toate acestea, undeva, în spatele cuvintelor și al procedeelor pur mecanice pe care le implică, concretul și absolutul păstrează un ecou al străvechii căutări a esenței lucrurilor.

Concretul este un proces de extracție prin care materia primă — florile, tijele, frunzele – este trecută printr-un solvent volatil, rezultatul fiind o pastă vâscoasă, de consistența cerii, cu un miros puternic, aproape neplăcut. Absolutul, așa cum ne face să visăm și numele lui, este transsubstanțierea concretului: acesta din urmă este purificat, orice reziduu este eliminat, rezultatul având consistența unui ulei esențial. Cu alte cuvinte, este chintesența materiei, exprimată olfactiv.

Între concret și absolut încape o lume întreagă: a oamenilor, a ideilor, a relației lor cu trupul, a unui du-te-vino între materie și spirit, care, în vremurile recente, de exemplu, și-a lăsat amprenta în publicitatea parfumurilor. Aceasta oscilează mereu între accentul pus pe calitatea materiilor prime din care este fabricat un parfum și absolutul unei vieți spirituale care s-a eliberat cu totul de... concretețea materiei.

Poate că, la urma urmei, a mai rămas ceva filosofic într-un simț atât de expus uniformizării și comercialului. 

Microsmie

ABC: Kōdō

Dicționar îndrăgostit de parfumuri

O veste bună! A apărut, la editura Baroque Books, Dicționarul îndrăgostit de parfumuri scris de Élisabeth de Feydeau, în traducerea lui Mircea Vasilescu. Este disponibil în patru culori și poate fi comandat direct de pe site-ul editurii. Un cadou perfect de sărbători.

 

 

 

Despre autoare:

Élisabeth de Feydeau de Saint-Christophe, născută Mabille de Poncheville, este nepoata lui André Mabille de Poncheville, poet și prozator francez, și strănepoata lui Georges Vidor, armator. Această moștenire de familie a făcut-o să fie interesată, încă de la o vârstă fragedă, de scris, de istorie și de cultura franceză.

Când avea șaisprezece ani, a descoperit puterea emoțională a parfumului după ce a mirosit prima dată L’Heure Bleue de la Casa Guerlain, de care s-a îndrăgostit pe loc. De atunci a fost atrasă peste măsură de lumea aromelor, pe care o percepea ca pe un ecou al lumii muzicii și a pieselor pentru pian studiate de ea în copilărie.

După obținerea doctoratului în istorie, a fost cooptată ca membră a Comisiei de afaceri culturale a Casei Chanel. A înființat și a condus departamentele lor, dobândind primele noțiuni despre materiile prime naturale ale aromelor.

Apoi, în 1997, a hotărât să-și fondeze propria companie, Arty Fragrance, în care a început să lucreze în calitate de consultant pentru dezvoltare olfactivă și culturală pentru nume de prestigiu din universul producătorilor de parfumuri: Jean-Paul Gaultier, Chanel, Parfums Christian Dior și Guerlain, printre alții.

Și-a continuat cercetările fundamentale în acest domeniu și a publicat mai multe volume: Jean-Louis Fargeon, parfumeur de Marie-Antoinette (2005), L’Herbier de Marie-Antoinette (2012), Les Parfums: histoire, anthologie, dictionnaire (2011), Les 101 mots du parfums (2013).

Astăzi este cea mai prețioasă expertă în parfumuri, fiind recunoscută de cele mai mari și mai faimoase companii. Din 1998, predă la „l’école des parfumeurs“ de la Versailles.

A organizat o serie de expoziții, de pildă „Parfums Promenade“, la „Galerie des Galeries“ (Galeries Lafayette, 2001) sau  „La Cour des Senteurs“ (Versailles, 2013).

În 2011, a lansat brandul „Arty Fragrance by Élisabeth de Feydeau“, sub umbrela căruia creează și comercializează o linie de parfumuri de nişă inspirate din luxul și stilul sofisticat din Franța secolelor al XVII-lea și al XVIII-lea, care pot fi percepute, mai bine ca oriunde, la Château de Versailles.

 

Un mic lexic al mirosurilor

Petit lexique des amateurs épris d'odeurs et de parfums

Jean-Claude ELLENA și Lionel PAILLÈS

Actes Sud, 2021, 256 de pagini

O nouă carte despre mirosuri și parfumuri, semnată de celebrul parfumier Jean-Claude Ellena și de jurnalistul Lionel Paillès, îmbogățește biblioteca olfactivă a lumii, pornind pe urmele cuvintelor cu rezonanță din vocabularul inefabilului.

Istorii ale cuvintelor, ale mirosurilor și ale parfumurilor sunt povestite pe două voci, care însă au reușit să ajungă la unison, astfel încât cititorul nu surprinde nici un dezacord în discursul acestei cărți.

170 de cuvinte alcătuiesc tabloul unei senzații altminteri greu de definit și deschid calea spre visare, dar și spre noi curiozități.

𝐒𝐦𝐞𝐥𝐥𝐬𝐜𝐚𝐩𝐞

ABC: Iasomia

Alături de trandafir, iasomia este una dintre esențele mitice ale parfumeriei. Aproape toate parfumurile feminine cuprind un iz de iasomie în compoziția lor, ca să nu mai vorbim de marile compoziții clasice cu iasomie, precum L’Aimant (1927) al lui François Coty, Arpège al lui Jeanne Lanvin sau Joy al lui Jean Patou.

Iasomia este una dintre cele mai delicate plante. Pentru a le păstra aroma, florile de iasomie trebuie să fie recoltate noaptea și tratate înainte de răsăritul soarelui. Ele nu suportă nici distilarea, nici temperaturile ridicate, fiind tratate pe cale tradițională, și anume prin tehnica enfleurage la rece, iar astăzi prin gaz rece. Iasomia din Grasse, la fel ca și trandafirul de mai, sunt pe cale de dispariție. Cele mai bune absolute sunt obținute în India (țara de origine a iasomiei) și în Egipt. Este nevoie de șapte milioane de flori pentru a obține un kilogram de absolut. Speciile cultivate sunt Jasminum grandiflorum, officinale sau odorantissimum.

Potrivit mitologiei indiene, Kama, zeul iubirii, își atingea „victimele” cu săgeți cărora le erau atașate flori de iasomie. Pentru Xenofon, iasomia este floarea Paradisului. Cleopatra, înainte de a-l ademeni pe Marc Antoniu în patul acoperit cu flori de trandafir, s-a dus să-l întâlnească pe o corabie a cărei cocă era construită din cedru, iar velele, îmbibate în esență de iasomie.

În China antică, iasomia era simbolul sexului frumos și al delicateței acestuia. China ajunge, în secolul al XVIII-lea, principalul producător de iasomie, cu o capacitate evaluată, după arhivele epocii, la peste un miliard de kilograme. Încă este cultivată, în cantități reduse, în provinciile din Sud. Potrivit artei feng shui, a avea iasomie în propria grădină este indispensabil armoniei casei. Farmacopeea chineză tradițională utilizează iasomia în amestec cu vin sau cu ceai sau ca ulei pentru masaj.

Iasomia devine, în secolul al XVIII-lea, floarea reprezentativă pentru Grasse. Napoleon achiziționa cantități imense pentru Joséphine de Beauharnais. Din cauza costului ridicat al muncii manuale, producția de iasomie, considerabil redusă, este astăzi mai mult simbolică. Principalii producători rămân India și Egiptul.

✎  Traducere a articolului „Jasmin” de Nicolas de Barry
Nicolas de Barry, Maïté Turonnet, Georges Vindry, L’ABCdaire du Parfum, Flammarion, 1998

ODORBET: un nou vocabular al mirosurilor

Ordorbet este un proiect conceput de artista și scriitoarea Catherine Haley Epstein și istoricul de artă Caro Verbeek, care își propune să colecționeze descriptori olfactivi cu scopul de a repovesti istoria dintr-o perspectivă senzorială prin reconstrucția și prezentarea mirosurilor istorice și a poeziei tactile în muzee, dar și în afara acestora.

Până acum s-au adunat, datorită contribuțiilor colaboratorilor din toată lumea, 240 de cuvinte și fraze, care sunt distribuite la întâmplare în instalații. Mai multe despre proiect și autoarele acestuia puteți afla de pe site-ul Odorbet.

---

Language builds legitimacy, and often it seduces and it can be a major distraction.
There is a trend of thought police, whether a well-meaning group of scholars storming
Wikipedia to shape some territory on ideas, or charlatans who, by enthusiasticallysharing
their personal thoughts, may misrepresent olfactory facts.
I recommend making your own scent neologisms as so many are now doing.

Catherine Haley Epstein

---

 

ABC: Perfidiile nasului

Ați avut cumva impresia, în privința unui parfum pe care îl folosiți de multă vreme, că nu se mai simte? Vi s-a spus cumva că aveți un parfum prea puternic, fără ca dumneavoastră să vă fi dat seama de acest lucru? Acestea sunt consecințele firești ale unei proprietăți a mirosului cunoscute de către oricine folosește parfum: la un moment dat, nu ne mai dăm seama – deloc sau doar cu greutate – de propriul parfum. Această trădare este neplăcută atunci când încercăm să ne dozăm cum trebuie parfumul, însă ea răspunde unei necesități biologice. Mirosul este un simț propriu vânătorii și alertei. El ne pune în situația de a reacționa semnificativ la modificările care intervin în mediul nostru ambiant, deși acestea sunt imperceptibile vizual sau auditiv. Însă acest fapt presupune că îndepărtăm din raza perceptuală mirosurile de care suntem în permanență înconjurați. Funcția biologică a adaptării se prezintă, în cazul mirosului, sub două forme: pe termen scurt și lung. Adaptarea rapidă, care se produce deja după primele inhalări, poate avea drept consecință faptul că, la puțină vreme după ce ați aplicat parfumul, abia cu greu îl mai puteți sesiza. Vă gândiți că nu se mai simte, dar nu este adevărat. În adaptarea la parfumul pe care îl purtați în fiecare zi, puteți avea impresia că intensitatea acestuia a scăzut și, fără să băgați de seamă, măriți doza și, în cele din urmă, ajungeți să vă parfumați prea mult. Am auzit adesea femei plângându-se de parfumul lor: mi se pare plăcut, dar nu ține. Când sticla e aproape la jumătate, nu se mai simte deloc. Este o pură iluzie... [...] Un mijloc bun de a evita adaptarea la un parfum constă în a-l alterna adesea cu altele, ceea ce corespunde, de altfel, spiritului epocii noastre. Multe femei au astăzi trei sau patru parfumuri pe masa lor de toaletă și multe folosesc chiar mai multe o dată. Ne alegem parfumul în funcție de momentul zilei sau de anotimp, în funcție de ocazie și de importanța momentului; și, de asemenea, îl schimbăm fiindcă urmăm moda. E ceva ce ne procură plăcere. Totuși, nu pot să nu simt o oarecare nostalgie după vechile timpuri, când femeia cultivată folosea doar un singur parfum, parfumul ei, căruia îi rămânea fidelă ani, decenii sau chiar toată viața. Parfumul era aura ei, semnul ei distinctiv, făcea parte din ea însăși. Când ne gândim la acea femeie, amintirea parfumului folosit ne însoțește și ea. J. Stephan Jellinek, L’âme du parfum. Nature et effets, choix et utilisation. Parfums classiques et modernes, Éditions Philippe Auzou, Paris, 1997, p. 75 și urm.

ABC: Jocuri olfactive

Kodo sau „calea tămâiei” este o artă milenară, extrem de rafinată. Ea își atinge apogeul în timpul dinastiei Edo (1600-1868), când Japonia, în încercarea sa orgolioasă de a-și conserva tradiția, închide porțile oricărei influențe străine. Această artă a luat forma unui joc care se practică solitar sau între mai multe persoane și cunoaște mai multe tipare.

Primul, Koawase, constă în ghicirea diverselor tipuri de tămâie arse în timpul unei sesiuni: există peste 2.000 de parfumuri diferite, simple sau compuse. Un alt joc constă în amestecarea mai multor tipuri de tămâie pentru a traduce o dispoziție sau o atmosferă. De asemenea, luându-se ca punct de pornire o aromă sau două, participanții pot evoca o temă literară sau pot să-și exprime senzațiile prin intermediul unui poem. În acest caz, este vorba despre Kumiko. În ritualul jocului Genjiko, numit astfel după opera literară Genji Monogatari, scrisă la începutul secolului al XI-lea, jucătorul „ascultă” tămâia cu „urechea spiritului” și trasează o linie. Urmează alte patru esențe, simbolizate și ele printr-o linie. Sunt posibile cincizeci și două de combinații, care formează motive din cinci linii, corespunzând fiecare câte unui capitol din Genji.

 

 

 

Lectură suplimentară despre jocul Kodo și practicile olfactive nipone: Chantal Jaquet, La philosophie du kôdô. L'esthétique japonaise des fragrances, Vrin, Paris, 2018.