Interviu Osmé, cu Irina Dogaru

Irina Dogaru s-a născut în secolul trecut, într-o frumoasă zi de iunie. A studiat la Facultatea de Limbi Străine din cadrul Universității București, unde și-a dat și doctoratul în literatură. Predă limba engleză și limba spaniolă la UNATC București, unde e fericită că întâlnește viitori artiști și oameni de excepție. A tradus numeroase cărți din literatura spaniolă și latinoamericană. Îi plac copiii (oamenii, în general), cărțile, călătoriile, parfumurile și viața, cu tot ce presupune ea. Toate au un miros fabulos și unic, pe care nu vrea să-l uite sau să-l piardă.

Ce loc ocupă parfumul, mirosurile și mirodeniile în viața ta?

Un loc foarte important. Încă de mică, mi-a plăcut să adulmec lumea. Totul are un miros specific, chiar și banii – bancnote și monede, deopotrivă –, despre care se spune că ar fi inodori. Cu toate că nu sunt o colecționară de parfumuri, am în casă câteva de care nu m-aș despărți pentru nimic în lume. Când se vor termina, voi cumpăra altele și altele. Nu folosesc un singur parfum. Mă parfumez în funcție de anotimp, de starea de spirit din ziua respectivă. Mirodeniile sunt nelipsite, pentru mine, în orice mâncare. Sunt înnebunită după busuioc, cimbru, mărar, scorțișoară, oregano, foi de dafin, tarhon, boia de ardei (dulce sau iute, deși miros diferit). Cât despre mirosuri în general, oamenii dragi au, fiecare în parte, propriul miros – ei și hainele lor.

Care este parfumul de care te-ai atașat cel mai mult? Ce legături s-au creat între el și tine?

E o întrebare dificilă, pentru că mi-e greu să aleg un singur parfum pe care să spun că îl folosesc cel mai frecvent. Dacă ar trebui totuși să pun un parfum pe primul loc, aș alege Mitsouko de la Guerlain, pentru că l-am folosit în momente-cheie din viața mea: când am dat câte un examen important, când am plecat la Maternitate să îl nasc pe cel de-al doilea băiat al meu, când a murit bunica mea (pentru că ea a fost o femeie foarte îngrijită și îmi spunea mereu: „când o să mor, să te îmbraci elegant și să te parfumezi, cum m-am străduit eu să fac toată viața”).

Alege un oraș, o țară, un spațiu pe care-l iubești și încearcă să-i povestești unui străin despre mirosul acelui loc.

Ei, dacă mă provoci, îți răspund cu cea mai mare bucurie și sinceritate că gândurile mele se îndreaptă spre Spania și Grecia. Sunt mirosuri total diferite, pentru că eu asociez Grecia cu vacanța de vară, cu insula Samos – pe care o ador și în care mă simt ca acasă, an de an –, dar și cu Spania, față de care mă leagă o adâncă afecțiune (la început lingvistică, iar acum, după luni de zile petrecute acolo, și olfactivă). Mai pe scurt, pentru că ai pus o întrebare periculoasă, la care aș putea răspunde pe pagini întregi, Grecia miroase, pentru mine, a arici de mare, a pește și a scoici, a nisip încins de soare, a pini răspândiți prin păduri înmiresmate, a mare, da, a mare sărată și limpede, mai ceva decât Ozana care i se părea cândva lui Creangă că seamănă cu cristalul. Din Spania, pe care o iubesc în fiecare colțișor al ei și unde am avut șansa extraordinară de a vizita multe locuri, aleg acum Granada, un oraș cu parfum multisecular, cu aromă inconfundabilă de civilizații multiple și fecunde. Un oraș plin de verdeață și cu forme de relief mult mai generoase decât altele, deși nu are deschidere la mare. Miroase a de toate, miroase a oameni, a străzi, a parcuri și alei, a flori și cauciucuri, a iarbă udată de rouă și a ciment. Dar miroase a Granada, ceea ce înseamnă că orice oraș își are parfumul propriu! Toledo, Madrid, Sevilla, Santander, Salamanca, Málaga, Barcelona, Valencia (înșiruirea poate continua), fiecare miroase altfel. Apropo, am avut ocazia de a vizita, în luna ianuarie a acestui an, Muzeul Parfumurilor din Köln, așa-numita Farina House, unde un ghid extrem de cultivat și de bine instruit ne-a povestit despre apa de colonie originală și despre parfumuri, în general. Dacă ajungeți pe-acolo, vă recomand să-l vizitați. N-o să vă pară rău.

Care e primul parfum primit/ purtat?

Dacă îmi amintesc bine, primul parfum a fost un Chanel N^o 5, pe care l-am primit de la mama când aveam 17 ani. Și de care „am tras”, cum se spune, vreo doi ani. Eram foarte parcimonioasă, îl foloseam când și când, la zile mari...

Cum ai descrie parfumul pe care îl folosești acum, dar fără să-i dai numele?

Ușor amar, cu miros pătrunzător (folosesc doar câteva picături, altfel devine deranjant). De îndată ce-l simt pe piele, mă revigorează și mă binedispune. Îmi dă curaj să înfrunt o nouă zi, cu tot ce ar putea aduce ea. În această perioadă, bunăoară, chiar mă ajută să îmi păstrez tonusul și să fiu optimistă.

Ți-ai petrecut copilăria în teatru. Care este mirosul teatrului? Sau, altfel spus, ce miros are copilăria ta?

Ei, ce întrebare frumoasă și generoasă! Păi, teatrul miroase pur și simplu a viață! Mă rog, putem adăuga reflectoare și nițel praf (mi se întâmpla deseori în copilărie, pentru că mama mă căra după ea aproape seară de seară la teatru și singurul loc în care puteam sta, cât era ea pe scenă, era loja reflectoarelor, după care eram înnebunită). Mă rog, am putea spune că teatrul miroase și a artă, dar aici intră în combinație mai mulți factori. Oricum, teatrul miroase a actori, a regizori, a scenografi, a critici de teatru, a de toți și de toate. Teatrul este o lume – și încă una extraordinară –, unde toți formează o echipă pentru a întreține o iluzie. Una care devine imediat realitate pe scenă. În primul rând prin actori, teatrul creează viață și devine viață, întocmai cum o mamă aduce pe lume prunci pe care îi crește și îi educă și care, dobândind viață proprie, continuă să existe și după ce s-a lăsat cortina. Mirosul copilăriei mele e fabulos, pentru că a fost impregnat adânc, în toată ființa mea, de prezența și dăruirea unor actori geniali, pe care sunt atât de recunoscătoare că i-am cunoscut! Mirosul copilăriei mele este și acela al Mării Negre de la 2 Mai, unde mergeam vară de vară în vacanță, dar și al Dunării din preajma sătucului unde s-a născut bunicul meu. Și, în general, e mirosul unor ani fragezi, în care totul era posibil, moartea nu exista nici măcar ca idee, jocul și joaca înlocuiau grijile și stresul de astăzi. Totul mirosea a flori proaspete și a nemurire.

Se spune că o mamă își recunoaște copilul după miros. Și invers. Ce ne poți povesti despre „experiența” de a fi mamă din această perspectivă, cea olfactivă?

Am doi băieți minunați, pentru care îi mulțumesc lui Dumnezeu în fiecare zi. Unul de 24 de ani, celălalt de 7. Am devenit, deci, mamă, la vârste foarte diferite. La 21 de ani l-am născut pe primul, iar pentru al doilea... poți face singur calculul. Raportarea mea la tot ce mă înconjura era, desigur, la fel de diferită. Dar i-aș recunoaște pe copiii mei și dacă aș fi oarbă, după miros. E greu să descriu în cuvinte cum miroase fiecare. Dar te asigur că nu i-aș confunda niciodată. Și au amândoi un miros de fraged, de proaspăt, de primăvară, de copii buni și deștepți. Cât despre ei, amândoi pretind că eu miros într-un fel unic. Cel mic îmi spune zilnic: „Mama, tu miroși cel mai frumos din lume! Nimeni nu miroase ca tine”. E drept că eu nu sunt deloc de acord, pentru că, pentru mine, el e cel care miroase cel mai frumos. Ciudat, mi-o spune când nu sunt dată cu parfum, de regulă seara, după duș, când mergem la culcare. L-am întrebat de câteva ori „a ce miros, Ștefan?”. Și mi-a răspuns fără să pregete: „A tine!”.

Dacă ar fi să-ți creezi propriul parfum, ce esență n-ar trebui să lipsească?

Cea de portocală amară și/sau de bergamotă.

Traduci cărți din limba spaniolă, ce „parfum” îți inspiră literatura lui Care Santos sau Unamuno?

Pe Care Santos o asociez cu Jungle, pentru că scrie despre femei puternice, care ies din orice situație, oricât de îngrozitoare, atunci când și-o propun. Pe Unamuno îl simt mirosind a săpun, nu a parfum. La cât de aspru și de radical e, nu-l văd deloc parfumându-se, dar, dacă totuși s-ar lăsa parfumat (și mai ales de mine), cred că l-aș învălui în Homme Intense de la Dior. Dar nu pentru multă vreme. L-aș lăsa să miroasă a cărți, pentru că am uitat să-ți zic că ăsta e unul dintre parfumurile mele preferate. De îndată ce cumpăr sau primesc o carte, o amușin precum câinii care vor să-și întipărească imediat mirosul stăpânilor lor în creier. Aș fi distrusă dacă ar dispărea cărțile tipărite și dacă aș fi nevoită să citesc doar cărți electronice.