Un articol de Claudiu Sfirschi-Lăudat
Încep prin a-mi declara superficialitatea. Firește, nu e o superficialitate asumată, de vreme ce nu cred în ea. Dar, ori de câte ori, în timpul unei discuții „intelectuale”, vine vorba despre mirosuri, a declara că ești pasionat de parfumuri echivalează cu a-ți recunoaște superficialitatea. E ca și cum ai spune că ai dezvoltat o pasiune pentru detergenți, vopsea de păr sau lacuri de unghii.
Simț minor, încă asociat instinctului și animalității – altminteri, de ce ne-am strădui atâta să ne acoperim emanațiile corporale? –, mirosul nu s-a bucurat, spre deosebire de „confrații” lui privilegiați – văzul, auzul sau simțul tactil –, de o conceptualizare care să-l așeze printre simțurile intelectuale. Până și gustul i-a luat-o înainte, de vreme ce vorbim despre o artă gastronomică și despre chefs destul de populari pe diverse canale de televiziune. Desigur, faptul că nu există o disciplină bine închegată a mirosului – deși osmologia începe ușor-ușor să se definească – sau că acest domeniu nu deține o terminologie proprie, ci doar una împrumutată din alte câmpuri semantice (spunem adesea despre un parfum că este „ușor”, „greu”, „dulce”, „liniar”), nu ajută prea mult. Așa cum nu ajută nici faptul că mirosul unui parfum se așază cu greu sub incidența dreptului de autor. În afara formulei sale chimice, nu există o marcă distinctivă și concretă care să-l deosebească de altele. Dar lucrurile nu stau pe loc, iar un proces de plagiat precum acela intentat în urmă cu vreo douăzeci de ani de compania Thierry Mugler împotriva celor de la Molinard*, un proces câștigat după șapte ani, ridică mai mult decât oricând problema dreptului de autor și a statutului de artist-autor-compozitor al parfumierului.
Dacă stăm să analizăm mai bine, lucrurile nu sunt cu mult diferite în parfumerie, odată ce o comparăm cu alte domenii creative. Atât parfumeria, cât și celelalte arte presupun o tehnică, o alegere, ordonare și exprimare potrivită a temei alese și, nu în ultimul rând, o emoție – emoția artistului, dar și cea a destinatarului. Edmond Roudniska, unul dintre cei mai reprezentativi parfumieri și teoreticieni ai domeniului din secolul al XX-lea, a pus întotdeauna realizarea unui parfum în termenii creației și s-a luptat pentru recunoașterea statutului de artist al parfumierilor. Alcătuirea unui parfum a fost descrisă adesea de parfumieri ca o compoziție literară (un poem, de pildă) sau, la fel de inefabilă, ca una muzicală. De altfel, apropierea dintre muzică și parfumerie este cea mai strânsă. Pe lângă indicibilul ce le definește, terminologia lor se intersectează – vorbim despre „acorduri”, „orgă de esențe”, „note”, „armonii” etc.
Dar faptul că parfumierii nu sunt recunoscuți ca artiști e rezultatul unei întorsături ironice a destinului. Dacă, în secolele XVII-XVIII, parfumierul avea un statut bine definit și reglementat cât de cât legal (vezi breasla celebrilor maîtres gantiers-parfumeurs), el se pierde, în secolul al XX-lea, în spatele mărcilor, care produc parfumuri la scară industrială. Sunt sigur că mulți dintre cei care folosesc parfumuri n-au nici cea mai mică idee cine le-a „creat”. Folosim Chanel sau Dior, din piața mainstream, sau alegem câte un produs piperat de la casele de nișă, fără a ști, în cele mai multe cazuri, cine a compus acel miros care, pretindem noi, ne definește, ne exprimă sau ne poartă în nu știu ce călătorie.
Călăuzit de ideea că, așa cum alegem o carte, un tablou sau o sculptură (și) în funcție de autorul lor, Frédéric Malle a creat în anii 2000 Éditions de Parfums, unde parfumul este privit drept o creație spirituală, realizată de un artist. Astfel, numele parfumierilor, liberi să-și dea frâu creativității, apare menționat pe flacoanele identice, ca într-o librărie olfactivă.
Departe însă de mine gândul de a face publicitate unuia sau altuia – căci, așa cum știm, mirosul este la fel de subiectiv ca și celelalte simțuri, sau chiar mai mult. Ceea ce vreau să spun mai curând este că, în spatele unui produs pe care, tot mai mult, îl privim ca pe un produs de consum la fel de banal ca deodorantul, șamponul sau pasta de dinți, stă o concepție artistică și intelectuală, ce se străduiește să fie recunoscută ca atare. Este de la sine înțeles că las deoparte producția în masă – dictată de marketing – a unor rețete de succes, a declinărilor la infinit, precum și a clonelor.
Scurtulul excurs despre parfumuri și miros mă conduce, așadar, spre două întrebări. Dacă parfumul are o putere evocatoare, iar pentru crearea lui e nevoie de o tehnică migăloasă, ca și în cazul celorlalte arte cu statut necontestat, de ce i se refuză, snob și superior, titlul de artă? Iar dacă îl deține, de ce nu ne străduim să reținem numele creatorilor lui, așa cum facem, ca nobili intelectuali ce suntem, cu picturile, cărțile sau sculpturile ce ne încântă celelalte simțuri?
Am făcut tot acest ocol pentru a spune că, dacă e superficialitate, arta parfumeriei nu e mai puțin artă, fiind investită cu emoție și concept de către un om care îmbină, cu abilitate tehnică, note ce te mișcă tot atât de mult pe cât o fac un tablou sau o sculptură.
No comments:
Post a Comment