DRAGONUL ÎNMUIAT ÎN SÂNGE SAU DESPRE CE ÎNSEAMNĂ „MIROSUL DE SÂNGE” (II)
un articol de Nona Rapotan
editor coordonator la Bookhub
Astăzi, dragonul are mult mai multe capete, nu doar pe cele șapte din poveste. Și, din păcate, multe dintre ele se hrănesc cu fricile și angoasele noastre. Le hrănim inconștient, obsesiv, până într-acolo încât dragonul începe să semene cu un obez. Dragonul de aur, în viziunea Catincăi Drăgănescu, e și despre toate aceste frici, care se suprapun și ne determină să scăpăm de sub controlul conștientului tot ceea ce înseamnă acțiune exterioară. De aceea, mulți dintre noi nu ne recunoaștem deciziile și comportamentele, nici măcar când ni se pune o oglindă în față.
Un efect secundar al tuturor celor semnalate aici este și dispariția mirosului de sânge din spațiul cotidian. Dacă pe vremuri sângele era asociat indubitabil cu viața, astăzi, după ce civilizația globului a trecut prin grele și cumplite războaie, el este asociat mai degrabă cu ideea de sacrificiu, de moarte, de renunțare. Astfel putem explica și de ce am ales să ne creștem copiii în mediul steril – ne temem pentru orice rană a lor, pentru suprainfectare etc. Pe de altă parte, dacă este să mergem pe firul raționamentului în profunzime, nu mai știm ce înseamnă explorarea naturii – deci, adio julituri, căzături și răni superficiale care se soldează și cu ceva sânge vărsat la locul faptei. De asemenea, dacă tot vorbim de sânge și mirosul de sânge, mi-e imposibil să nu mă gândesc și la schimbarea la nivel de gastronomie (națională sau internațională), cea care a impus și adaptarea meniurilor în funcție de modă: pe vremuri, biftecul tartar era o delicatesă, astăzi s-ar putea să fie considerat de mulți un soi de barbarism aruncat în farfurie; cu totul altfel stau lucrurile cu sushi, tocmai pentru că acolo nu e pic de sânge, deși carnea de pește este (la fel de) crudă.
Cum se reflectă toate aceste schimbări la nivel de scrieri – dramaturgice sau ficționale? O să dau mai jos trei exemple diferite, primul vine din zona teatrului, celelalte două, din zona literaturii.
În spectacolele de astăzi mesele sunt aranjate fără prea mult fast, pe masă este un amalgam întreg de materiale – în special foarte mult plastic, din păcate –, oamenii nu se mai delectează degustând felurile de mâncare pe îndelete, nu mai savurează, iar porțelanul și cristalul par uitate definitiv în dulapurile bunicilor. Melting pot sau jam session de gusturi, care anulează mirosurile distincte, pure. Cu greu îți mai dai seama când e vorba de miros de mărar proaspăt, cum la fel nu-ți dai seama când putem vorbi de carne de vânat sau de porc. Sunt piese de teatru contemporan (social, dar nu neapărat) în care se vorbește despre tot felul de orori, dar soluțiile de redare scenică nu fac apel sub nicio formă la mirosuri, spectatorul nu este provocat nicicum să miroasă ceea ce vede.
Mutăm acum discuția în domeniul literaturii, acolo unde lucrurile stau un pic (mai mult, chiar) diferit. Primul exemplu (al doilea, în ordinea logică a întregului excurs) este dintr-un eseu scris de Paul Celan, apărut recent la Editura Polirom, în volumul Meridianul și alte proze. Eseul se numește „Edgar Jené şi visul despre vis” și iată ce găsim aici cu privire la mirosul de sânge:
„N-am vrut noi să scrutăm și mai profund coșmarul bătrînei realități, n-am dorit noi să percepem strigătul omului, propriul nostru strigăt, mai intens decît altădată, mai ascuțit? Priviți: oglinda cea de dedesubt silește pe toți și pe toate să se mărturisească: «Marea de sînge se revarsă peste pămînturi»*: golite de locuitori și încărunțite sînt colinele vieții. Spectrul războiului bîntuie desculț prin țări și continente. Are gheare precum o pasăre de pradă sau degete precum omul! Este multiform, și în ce s-a prefăcut acum? Într-un cort de sînge zburător. Atunci cînd coboară din văzduh, noi locuim între pereți și cîrpe de sînge. Acolo unde sîngele se cască putem privi spre alte forme, asemănătoare, desenate în aburul sîngeriu. Avem și hrana: una dintre gheare a săpat o fîntînă de sînge în care ne-am putea și oglindi, noi, cei pierduți. Sînge într-o oglindă de sînge ar putea însemna frumusețe pură, ni se spune...”
Evident, el face câteva adnotări cu privire la unul dintre tablourile lui Edgar Jené, dar observați cât de ușor îi este să cuprindă în cuvinte tot felul de senzații și să-i provoace cititorului tot soiul de trăiri olfactive sau de altă natură. Pentru scriitor e mult mai ușor să facă apel la metaforă decât pentru un regizor – deși regizorul lucrează și el tot cu metafore, dar de altă natură, mult mai complexe, determinate sau orientate de mișcare, adică de acțiune.
Ultimul exemplu pe care l-am ales, cel de-al treilea, este dintr-un volum de convorbiri apărut recent la Humanitas Fiction – Din ce este făcut un măr? (convorbirile lui Amos Oz cu Shira Hadad) –, un volum splendid, care se citește dintr-o suflare. Iată ce găsim aici cu privire la mirosuri (inclusiv cel de sânge):
„Da. Am încercat să povestesc despre asta. Un gen de proză, sau chiar un fel de spirit, am încercat să descriu lucrul ăsta, să-l pun pe hârtie. N-am reușit cu niciun chip. Nici măcar pentru mine însumi. Una dintre cauze e faptul că amintirile mele cele mai pregnante de pe câmpul de luptă sunt mirosurile. Mirosurile nu se pot reda. Nici în literatură, și nici în film. Nici măcar la Tolstoi, în Război și pace, în descrierea bătăliei de la Borodino, sau la Remarque, în descrieri ale Primului Război Mondial. E ceva ce nu se poate reda. Nici măcar la Izhar**, în Khirbet Khizeh și în Zilele Tziklagului. Și nici în filme. Duhoarea cumplită nu se simte. Și fără miros pur și simplu nu merge. Nu există pe lumea asta ceva care să pută mai tare decât un câmp de bătălie. Metal care arde, și cauciuc care arde, și cadavre care ard, și muniție care a explodat, și fecale, și urină, și fum, și putregai – lucrul cel mai frapant e mirosul. Duhoarea. Da, poate că ar fi posibil să ieși pe scenă și să spui: «Să știți că războiul e ceva ce pute», dar asta n-o să producă niciun efect. Nu sunt în limbă destule cuvinte pentru mirosuri.”
De menționat că Oz a luptat fizic, pe front, în două războaie, de aici și incapacitatea lui de a reda în scris cum miros oroarea, frontul și moartea.
Am încercat să prind în câteva rânduri câteva dintre raportările noastre cotidiene la sânge și mirosul de sânge. Exemplele le-am adus din zone în care mă simt „acasă”, dar e evident că pe marginea subiectului s-ar putea scrie tomuri întregi. Deocamdată, mă rezum la atât, pe data viitoare promit un subiect mai puțin sumbru.
* Numele exact al tabloului lui Edgar Jené la care se referă Paul Celan este Das rote Meer geht über Land. În loc de „das rote Meer“ (Marea Roșie), autorul introduce sintagma „das Blutmeer“ (Marea de sînge).
** Yizhar Smilanski (1916-2006), scriitor și politician israelian.
No comments:
Post a Comment