Wednesday, March 30, 2022

Antologie — în curând, în librării

După îndelungi chinuri ale facerii, iată că apare pe lume prima antologie românească de texte pentru nasul oricui din peste două sute de autori. Miresme și miasme sunt adunate aici ca într-un ierbar, ce rămâne însă deschis completărilor. 

Nimic nu ar fi fost posibil fără ajutorul prietenilor. Și îi amintesc înainte de toate pe Cătălin D. Constantin, editorul cărții, Cristina Rusiecki, redactorul acesteia, Asociația Entheos, Dan Cozma și Silvia-Irina Zimmermann, pentru chipul pe care l-au dat antologiei, și Ioana Ion, care s-a încăpățanat să obțină drepturile de publicare. Alți prieteni sunt amintiți în secțiunea „Mulțumiri”.

Multe, multe mulțumiri autorilor, traducătorilor, editorilor și agenților literari care ne-au acordat permisiunea de a include în antologie textele selectate de noi. 

Kessler Agency, we ❤️️ you!

Dacă vă place cum miroase antologia, dați-o mai departe!

 

Tuesday, March 29, 2022

Interviu Osmé, cu Angela Martin

 

Angela Martin este de formație hispanistă, traducătoare de beletristică din spaniolă şi franceză, publicistă. Debutează în 1975 cu Bat tobele pentru Rancas — roman care deschide pentalogia lui Manuel Scorza. Se va concentra la începutul carierei sale pe traducerea romanelor scriitorului peruan. Alţi autori de notorietate, clasici sau contemporani, îi vor confirma interesul pentru literele spaniole: Amado Alonso (Materie şi formă în poezie, 1982) Juan Valera (Juanita, 1988), Eduardo Mendoza (Orașul minunilor, Anul potopului, 1997). Ca traducătoare din franceză, este atrasă de istorie, de critică și de teoria literară; traducerile din Georges Poulet, Jean Starobinski, Jean Rousset, Denis de Rougement, Jaap Lintvelt au intrat în bibliografia de specialitate, servind pregătirii studenților de la Litere. Este traducătoarea operei lui Kjell Espmark: Uitarea (Editura ICR, 2003), Călătoria lui Voltaire (Editura Fundației Culturale Române, 2006) şi Béla Bartók contra celui de-al Treilea Reich (Editura Polirom, 2012). A condus Direcția Generală de Dialog Cultural Internațional din cadrul Ministerului Culturii şi a fost delegat al României la Consiliul Europei pentru cultură şi educație; a fost secretar executiv, apoi vicepreședinte al Fundației Culturale Române şi al Institutului Cultural Român. A coordonat seria de „Opere complete Augustin Buzura” între 2013 și 2016, la Editura RAO. În 2008, a publicat Privilegii la Editura Semne, volum de convorbiri cu personalități europene, în 2011, Confidențe, 42 de convorbiri cu Kjell Espmark, la Editura Curtea Veche, în 2014, la Eikon, Între cuvânt și tăcere, volum de eseuri (Premiul pentru eseu al Bibliotecii Județene), iar în 2016, la Editura Școala Ardeleană, Ascensiuni interioarePentru meritele sale în promovarea culturii, a relațiilor culturale internaționale şi a valorilor latinității, în anul 2000 a fost distinsă cu Ordinul Național „Serviciul credincios” în grad de cavaler de către președintele României, în 2004, cu Ordinul Național „Rio Branco” în grad de ofițer de către președintele Braziliei, şi cu Ordinul „Stella della Solidarieta Italiana” în grad de cavaler, de către președintele Italiei. Din 2001, este membră a Academiei Latinității, iar din 2005 până în 2016 a fost redactor-șef adjunct al revistei Cultura 

Un interviu despre traducere cu Angela Martin poate fi citit pe site-ul B-Critic.

 


 

Mulți consideră parfumul o pură superficialitate, un artificiu fără nici o semnificație culturală. Dacă ar fi să-i luați apărarea, ce le-ați spune?

Le-aș spune că parfumul — expresie a unei superioare și ingenioase frivolități — se apără singur, fie și numai pentru că arta facerii lui — parfumeria — are în spate o istorie de mii de ani, inseparabilă de evoluția civilizației și culturii lumii. Din Antichitate și până în zilele noastre, parfumul a traversat o diversitate de civilizații, culturi și mode, suportând inumerabile distilări, decantări, purificări și adaptări la sensibilitatea și gustul mereu schimbătoare ale iubitorilor săi consumatori. Le-aș spune chiar că parfumul este un produs artistic înzestrat cu aceeași forță de regenerare, de incantație și de seducție ca muzica, dansul, pictura, având ca scop și efect plăcerea și beatitudinea. Dar asta, dacă vorbim, firește, despre parfumul ultrarafinat ce atinge o anumită concentrație mistică.

Ce miros are copilăria dumneavoastră? Care sunt mirosurile de atunci care vă bântuie și azi?

Mirosul personal, intim, profund și inepuizabil al amintirilor. Am vorbit despre el, m-am lăsat în voia lui, să mă învăluie, să mă dezvăluie într-un volum de poeme, intitulat Dragă Fernando Pessoa, apărut anul trecut la editura Vremea. Eu cred că nu există, ceva mai învăluitor și mai dezvăluitor — dar franc dezvăluitor, nu trădător — decât parfumul copilăriei. Volumul despre care vorbesc cuprinde un dialog cu poetul portughez pe tema senzațiilor. Citatele de la începutul poemelor, cărora le dau replica, nu sunt extrase — așa cum ar fi de așteptat — din poezia lui Pessoa, ci din Cartea neliniștirii, care mie mi-a răscolit imaginația asemenea unui parfum misterios. Iată, de pildă, o „convorbire” cu poetul din volumul amintit:

 

Deschid cabina 63

 

„Devin morocănos când se apropie canicula.
Ai zice că luminozitatea acestor ceasuri de vară, chiar atunci când este acră,
ar trebui să-i pară dulce unei ființe care nu știe cine este ea.” 

Nu mi-ar fi dat niciodată prin cap
să spun că există o acreală a luminozității
iar prin caniculă trec cu voluptate
ca printr-un frunziș de șoapte uscate
ce-mi fâșâie căldura-i parfumată în urechi.
O asemenea senzație nu poate decât să-mi stârnească zâmbete interioare,
răspândind în întreaga-mi ființă
durabile semnale de afabilitate.
Nu ajung niciodată la sațietate mergând prin soare,
din contră, mă las legănată ca o plută de suflul valurilor înfocate
iar ele mă poartă inevitabil
spre răcoarea pe care o ridică dintre malurile sale bătrânul Mureș.
Acolo știu cu claritate cine sunt,
îi arăt portarului legitimația de abonat
și cobor cu nerăbdare treptele de piatră ale ștrandului,
cu soarele pe umeri
prins, ca un bolero în doi nasturi de sidef,
de bretelele rochiței mele albastre de poplin cu buzunare laterale.
Peste mica peluză din față tivită cu pietriș
zăresc deja râul împănat cu argintiu
ca un vultur de apă
fluturând tare din aripi spre pod
și mă îndrept spre cabinele din lemn
de culoarea muștarului
aliniate pe verandele comune,
construite pe piloni la doi metri înălțime față de pământ,
și străjuite de un gard grațios
format din trei rânduri de vergele de metal verzi și vișinii.
Urc câte două treptele, în fugă,
ajung sus, îmi scot sandalele
și pășesc cu tălpile goale
pe scândurile elastice scârțâind prietenoase
răscoapte de căldură.
Deschid cabina 63,
unde avem toată familia costumele de baie
atârnate pe pereți de-o parte și de alta
fiecare pe alt cuieruș.
Simt că mă năpădește un miros amestecat
de apă, de soare, de nisip,
de mama și de tata,
și mă cuprinde deodată,
răsfățată, dar și întărâtată de această intimitate complexă,
o poftă nebună de libertate.

 

 

Cum ați descrie parfumul preferat, dar fără să-i dați numele?

Suav, elegant, melancolic. Nu știu care al cui este: el al meu sau eu al lui? În tot cazul, purtându-l, am uneori senzația că sunt scrisă și, în același timp, rescrisă și descrisă de el, poate și pentru că numele lui are în compoziția sa cuvântul „cerneală”, pe când sticluța are forma unei călimări. De aceea, zic eu, că există o caligrafie a înveșmântării în mireasmă și a înfrumusețării.

Asociați locurile prin care ați călătorit cu mirosurile lor? Ați putea face un ghid olfactiv al locurilor preferate?

Nu, n-aș putea să fac un ghid olfactiv și nici nu cred că aș încerca, știind că, strămutate din locurile lor și exprimate în cuvinte, mirosurile devin difuze, se diluează sau se alterează prin dezrădăcinare. Imaginația nu lucrează în favoarea lor, căci le conservă prin îmbogățire, prin contaminare sau sărăcire, corupe originalul și-l alienează.

Pentru mine însă, mirosul cel mai cristalizat, ca să spun așa, și persistent rămâne cel al mărilor, iar dacă ar fi să-i atribui un miros libertății, i l-aș atribui pe cel marin. Există un miros unanim al mărilor, dar și unul specific unei anumite mări pe care îl compun împreună și îl exaltă până la exotism soarele, vântul, scoicile, păsările, țărmul, orizontul. Mediterana are mirosul solar, licoros, Marea Nordului, rece, eclatant, Marea Egee, impetuos, vulcanic, mările din jurul Italiei, languros, Bosforul, ce unește Marea Neagră și Marea Marmara, maiestuos și divin.

Cât despre litoralul românesc, el are aerul viu și pătrunzător, iar el mă cucerește nu doar prin severitatea coloristică a apei, în contrast cu moliciunea nisipului de pe țărm, ci și prin sentimentul pe care mi-l produce — de perpetuare și regăsire familială.

Scriitorii români au nasul fin?

Știu și eu? Poate..., dar finețea nasului nu ține oricum de etnie.

Au nevoie criticii literari de fler?

Categoric. Flerul le este organ vital. Ce ar fi un critic anosmic în câmpul literar? Câine surd la vânătoare.

Există vreun miros care să vă fi pus pe gânduri?

Mirosul neliniștitor de spital.

A ce miroase cartea?

Depinde de vârstă, de mediul în care se află... Cartea poate mirosi a tipar, a hârtie proaspătă, a depozit îmbâcsit, a bibliotecă publică, a bibliotecă personală, a valoare străveche, a promisiune...

A ce miroase literatura română?

Cea veche, a parfum mănăstiresc, cea modernă are un miros citadin. Generic vorbind, literatura română bună miroase a poezie.

Vreun miros care să vă fi rămas întipărit în nări după lectura unei cărți?

Orașul minunilor de Eduardo Mendoza m-a impregnat cu mirosul Barcelonei. Iar când am fost la Barcelona prima oară purtam deja în nări mirosul acestui roman fabulos pe care după aceea l-am și tradus. E mirosul pe care-l dă ascensiunea magmei, amestecat cu aerul inconfundabil de port ancorat în depărtări, de mare necuprinsă, de cuceriri epocale, de încărcătură poetică modernistă, de arhitectură genială, de ficțiune fluidă, de nostalgie, de sublimare a temperamentului artistic, a rafinamentului de stil.

 

 

Cel mai „mirositor” roman citit vreodată?

În sensul de aromat? Madame Bovary.

Un roman (sau o poezie) și un miros/ parfum?

Da, o poezie de B. Fundoianu – „E ziua cea din urmă...” — cu parfum de toamnă, căci „toamna-i cu fânețe, cu vin și poamă coarnă”, cum spune poetul.

Un personaj literar și un miros/ parfum?

Nasul lui Kovalev — fantasticul personaj din nuvela cu același nume a lui Gogol —, evadat într-o dimineață de martie de pe obrazul stăpânului său și lansat pentru a-și face interesele personale pe Bulevardul Nevski, în Sankt Petersburg. Îl asociez, așadar, cu izul oportunistului.

 

 

Dacă ar fi să rescrieți istoria curentelor literare în termeni olfactivi, care ar fi asocierile pe care le-ați face?

Mă tem că nu le-aș putea separa net în termeni olfactivi, căci mirosurile cu cât sunt mai distincte, cu atât sunt mai volatile. Dar cred că aș putea asocia barocul cu mirosul de fagure de miere, care mi se pare ademenitor prin chiar faptul că este dens și lipicios. Or, aceste două calități sugerează aglomerarea pe cât de sofisticată, pe atât de aderentă și percutantă a artei barocului.

Să zicem că puneți mâna pe peștișorul de aur, iar el v-ar îndeplini dorința de a dezvolta la maximum unul dintre cele cinci simțuri (sau or fi mai multe?). Pe care l-ați privilegia?

Văzul, care le înglobează pe toate, în sensul că le poate oarecum suplini, întregindu-le cu ajutorul imaginației. Absența lui mi se pare devastatoare.

Monday, March 28, 2022

Pomander

Alessandro Allori (1535-1607), Lucrezia de Medici (1560)
 
   Pomander < pomme d’ambre   
   (pentru mai multe detalii, vezi Wikipedia)   
 
Elizabeta I (1533-1603)
 
 
Pomander, Germania, secolul al XVI-lea
 
 

Albert Camus ✎ Mirosul tandreții

Albert Camus

Le premier homme

(1954*-1960 / 1994 — data primei publicări)

Gallimard, 1994/2000

 

 

Când ajungea în fața ușii, mama lui îi deschidea și i se arunca în brațe. Și acolo, ca de fiecare dată când se reîntâlneau, ea îl săruta de două sau trei ori, îl strângea cu putere, iar el îi simțea sub brațe coastele, oasele dure și proeminente ale umerilor ușor tremurători, în timp ce-i respira mirosul plăcut al pielii ce îi amintea de acel loc de sub mărul lui Adam, între cele două ligamente ale gâtului, pe care acum nu mai îndrăznea să-l sărute, dar pe care îi plăcea să-l respire și să-l mângâie în copilărie, în rarele dăți când ea îl lua pe genunchi și el se prefăcea că doarme, cu nasul în mica scobitură care, pentru el, avea mirosul — rar, în anii copilăriei sale — al tandreții.

(cap. V)

 


* Camus menționează proiectul publicării unui trilogii (Le premier homme urma să constituie prima parte a acesteia) într-un interviu publicat în La Gazette de Lausanne (28 martie 1954).

Thursday, March 24, 2022

Émile Durkheim

Émile Durkheim

Formele elementare ale vieții religioase

(1912)

traducere de Magda Jeanrenaud și Silviu Lupescu
Polirom, Iași, 1995, pp. 210-211

 


 

...dacă numim delir orice stare în care spiritul amplifică datele imediate ale intuiției sensibile, proiectându-și în lucruri propriile ei sentimente și impresii, nu ar mai exista, poate, reprezentări colective care, într-un anume sens, să nu fie delirante; credințele religioase constituie doar un caz particular al unei legi foarte generale. Întreg mediul social ne apare populat de forțe care, de fapt, nu există decât în mintea noastră. Drapelul există doar pentru soldat, altminteri el este doar o bucată de pânză. Sângele este doar un lichid organic; totuși, nici astăzi nu-l putem vedea cum curge fără să resimțim o emoție violentă, pe care proprietățile lui fizico-chimice nu ar putea-o explica. Din punct de vedere fizic, omul e un sistem de celule, iar din punct de vedere mental, un sistem de reprezentări: sub ambele raporturi, diferă puțin față de animal. Și totuși, societatea îl concepe și ne obligă să-l concepem ca fiind investit cu un caracter sui generis care îl izolează, care ține la distanță orice uzurpări temerare și impune respectul. Acest rang, care-l face fără egal, ne apare drept un atribut distinctiv, deși ne-ar fi imposibil să găsim în natura empirică a omului elementul pe care se întemeiază. Un timbru obliterat poate valora o avere și este evident că valoarea nu e datorată proprietăților sale naturale. Într-un sens, și reprezentarea noastră asupra lumii exterioare este o urzeală de halucinații; căci mirosurile, aromele și culorile din mintea noastră nu sunt cele, sau, cel puțin, nu sunt identice, celor pe care le percepem. Și totuși, senzațiile olfactive, gustative și vizuale corespund unor stări obiective ale lucrurilor reprezentate; ele exprimă în modul lor specific proprietăți, particule materiale sau mișcări eterice a căror origine se află în corpurile pe care le percepem ca având miros, gust sau culoare. Reprezentările colective însă atribuie frecvent lucrurilor proprietăți care nu există. Din obiectul cel mai vulgar, ele pot face o ființă sacră și atotputernică.

Maria Magdalena & Parfumul

Maria Magdalena, în viziunea lui Bernardino Luini (1484-1532)
 
 
1525 (58×47 cm) / National Gallery of Art, Washington, D. C.
 
cca 1520
 
Atribuit lui B. Luini (65 x 52 cm)

Tuesday, March 22, 2022

ODORAMA. Istoria culturală a mirosului / Federico Kukso

 


 

Cu fiecare respirație, ne confirmăm locul în imensa rețea de viață care depășește cu mult puținele zile ale existenței noastre. Ne conectăm, cum spunea Sagan, cu „toți de care am auzit vreodată, cu toți oamenii care au existat, cu fiecare vânător și culegător, cu fiecare erou și fiecare laș, cu fiecare creator și fiecare distrugător de civilizații, cu fiecare rege și fiecare servitor, cu fiecare pereche de îndrăgostiți, cu fiecare copil plin de speranțe și fiecare inventator și explorator, cu fiecare mentor moral și cu fiecare politician corupt, cu fiecare «supervedetă» și fiecare «lider suprem» și fiecare sfânt și fiecare păcătos din istoria speciei noastre care a trăit aici: într-un grăunte de praf aninat de o rază de soare.“ Respirăm atomii care au circulat prin corpurile lui Einstein, Mozart și Leonardo; componentele microscopice ale parfumurilor după care se înnebunea Cleopatra; particulele exalate de dinozauri și cele care au impulsionat gândirea și ideile filozofilor antici greci, ale Hypatiei din Alexandria, ale Bizanțului strălucitor, ale lui Newton, Copernic, Darwin, ale „Libertadorului“ José Francisco de San Martín. Dar și pe cele care l-au ținut în viață pe Hitler.

✯✯✯

Această carte a fost imaginată, discutată, gândită, scrisă și mirosită în Harvard Library Widener; în biroul programului Knight Science Journalism și pe culoarele labirintice de la MIT (Massachusetts Institute of Technology); pe malul Tamisei la Londra, al Senei la Paris, al râului Charles din Boston și al Nevei din Sankt Petersburg; într-o stație împuțită de metrou din New York; la umbra Partenonului din Atena și a templului Kukulkán din peninsula Yucatan; sub privirile distante ale bustului lui Nefertiti de la Muzeul Egiptean și Colecția de Papirusuri din Berlin și ale androizilor de pe insula artificială Odaiba din Tokyo; în grădinile de la Versailles; în fostul lagăr de la Sachsenhausen; în biblioteca publică din Stockholm, în parcul Vigeland din Oslo și în fortăreața Suomenlinna din Helsinki; în zeci de laboratoare și aeroporturi inodore și în săli de fitness scăldate în sudoare; în întinsele deșerturi Atacama din nordul Statului Chile și din Patagonia, din sudul Argentinei.
Și în autobuzele, metrourile și străzile unui Buenos Aires infinit și furios.

(sursă: pagina cărții de pe site-ul Baroque Books & Arts)

 


📖 Răsfoiește cartea.


 

Thursday, March 17, 2022

...și parfumul care te îmbracă

un articol de Mircea Martin 

articol preluat din revista Cuvântul, anul XI (XVI), nr. 7 (337), iulie 2005, p. 19

 

Desigur că, în comparație cu vinul, parfumul riscă să pară lipsit de consistență corporală. El pare în întregime o energie olfactivă, o esență aeriană. Starea sa lichidă e lipsită de importanță, nu are pondere valorizantă, deși probabil că specialiștii ar fi capabili să se dedea la fine disociații și în acest plan.

Volatilitatea sfidează corporalitatea parfumului, dar nu o interzice, nu o anulează. Paradoxul constă în faptul că, în cazul lui, corporalitatea care contează este cea... eterică, volatilă. „Corpul” parfumului este mai greu sesizabil pentru că este indisociabil de „spiritul” lui.

Parfumurile adevărate au „caracter” și au și capacitatea de a împrumuta – fie și temporar – ceva din acest caracter purtătoarelor/ purtătorilor lui. Parfumul îți sugerează, îți impune o anumită ținută, mai exact ți-o inspiră. Parfumul îți poate produce sau induce o anumită stare, o dispoziție sufletească, un climat interior. O femeie care se parfumează se schimbă – oricât de imperceptibil de-a lungul acestui act – indiferent de lungimea lui. Ea se compune sau se recompune în acest răstimp privilegiat. Corpul se îngemănează cu acela al parfumului, lăsându-se pătruns – oricât de superficial, dar oricum mai mult decât epidermic. Spirtul ei, la rândul său, nu rămâne indiferent.

Parfumul aderă (sau nu) la un corp, impregnează un corp, adică o epidermă care este ea însăși o rezultantă a unei constituții genetice și a unui metabolism specific. Se stabilește aici, în mod indubitabil, un raport de compatibilitate sau incompatibilitate. Nu cred că o anumită piele se simte bine cu orice parfum, reciproca fiind la fel de valabilă.

Dar mai este ceva. Dincolo de chimismul organic, se construiește, cred, și un alt fel de chimism, infinit mai subtil, mai inaccesibil, mai puțin inteligibil, mai misterios. E vorba de felul în care, dincolo de miros – dar pornind de la datele acestuia –, reacționează mintea și imaginația subiectului.

Există, desigur, o elocvență a parfumului. El spune ceva nu numai nasului, simțurilor, deci corpului, ci și spiritului. Acestuia din urmă îi spune multe și îi sugerează și mai multe cu ambiguitatea lui revelatoare. Îi poate produce nu numai asociații surprinzătoare, dar și stări de reverie fecundă. Parfumul are – ca și vinul, dar pe o cale diferită – o mare capacitatea proiectivă. El ne poate chiar transporta într-un corp imaginar. Ca și vinul, parfumul are o vocație așa-zicând patetizantă, provocându-ne viziuni sublime și confuze. Se întâmplă însă mult mai rar să ne lăsăm îmbătați de efluviile unui parfum. „În crini e beția cea rară”, scria, într-un vers memorabil, Macedonski.

Nu trebuie să ignorăm virtutea sinestezică a parfumului. Câtă vreme esențe lui erau simple și naturale (pachuli, mosc, lavandă, trandafiri etc.), și nu sintetice, „corespondențele” erau și ele mai clare, mai indiscutabile. De pildă, mi-e greu să nu leg mirosul de lavandă cu bleu-ul provensal. E de imaginat, în orice caz un Rondel al culorilor și al parfumurilor.

Se înțelege că alegerea unui parfum nu are cum să fie lăsată la voia întâmplării. E, mai degrabă, un gest sincretic, pornind, fără îndoială, de la miros, dar lăsându-se călăuzit și de alte simțuri, și mai cu seamă de legătura întotdeauna individuală, specifică, idiosincratică dintre ele. Deși rațiunea, cum spuneam, nu e absentă din această alegere, ultima ei rațiune trebuie căutată în idiosincrazie. Un fel de a spune că e vorba de o alegere a omului total, a femeii totale, corp și spirit, trup și suflet. Recunoaștem un parfum și ne recunoaștem în el. Îl alegem alegându-ne.

Dar oricât de consecvenți am vrea să fim, nu alegem un parfum o dată pentru totdeauna. Ci în funcție de vârstă, de anotimp, de momentul zilei, de dispoziția interioară, de toaleta pe care dorim s-o arborăm. Iată cum ecuația se complică. Nu cred că un Kenzo mai e potrivit la 60 de ani, și nici un Chanel no. 5, la 17 ani. Insinuantul Amarige e indecent într-o sală de concert, dar binevenit pentru o cină privată. Adeseori, adecvarea parfumului depinde și de îmbrăcămintea noastră, de textura și de croiala ei. O rochie de seară decoltată reclamă, probabil, un parfum arogant. Ținuta de serviciu cere un parfum neutro-amical. Un parfum te „îmbracă” sau nu te „îmbracă” bine. Dar te poți „dezbrăca” de un parfum? Este parfumul o podoabă sau este liantul dintre podoabe, veșminte și corp?

Aceste întrebări ne îndreaptă rapid spre încheierea că actul impregnării olfactive – parfumarea – este o îndeletnicire prin excelență feminină. Spre a nu contraria vigilența feministelor, voi spune că e tipic, nu exclusiv feminină. Există, după cum se știe și se vede, și parfumuri destinate bărbaților, există (culmea!) bărbați care se parfumează – deși tot ce depășește săpunul și deodorantul ar putea trece, în cazul lor, drept frivolitate. Paradoxul (aparent!) este însă acela că – după statistici recente – 76% din cumpărătorii parfumurilor bărbătești sunt... femeile. Acestea le cumpără spre a le oferi bărbaților.

Un pas mai departe înspre feminizarea societății noaste la începutul mileniului III.

ABC: concret și absolut

 

Prin relația ei ambiguă cu timpul și spațiul, arta parfumeriei a fost mereu o provocare pentru spiritul filosofic – de aici, poate, și disprețul acestuia față de orice are legătură cu mirosurile. Difuze, ubicue și evanescente, acestea sunt o sfidare pentru căutătorul conceputului pur. Peste tot și niciunde, aici, dar absente, mirosurile ne scapă printre degete și nu se lasă prinse într-o formă fixă, într-o idee.

Două noțiuni din vocabularul parfumeriei se apropie de acropola gândirii, îi dau înconjurul, fără nici o șansă însă. Absolutul și concretul. Rostite doar, ele ne trimit cu gândul la profunzimi și înălțimi ale spiritului, însă nu sunt altceva decât două rezultate ale unui proces de extracție a materiei prime folosite în parfumerie, urmaș, e adevărat, al unui proces alchimic care împărtășea multe cu filosofia. Astăzi însă, alchimia este doar chimie, o știință practică printre altele, purificată de orice speculație metafizică.

Absolutul și concretul, în ciuda încărcăturii lor filosofice, sunt expresia deplină a reușitei simțului practic, a victoriei chimiei în fața alchimiei. Cu toate acestea, undeva, în spatele cuvintelor și al procedeelor pur mecanice pe care le implică, concretul și absolutul păstrează un ecou al străvechii căutări a esenței lucrurilor.

Concretul este un proces de extracție prin care materia primă — florile, tijele, frunzele – este trecută printr-un solvent volatil, rezultatul fiind o pastă vâscoasă, de consistența cerii, cu un miros puternic, aproape neplăcut. Absolutul, așa cum ne face să visăm și numele lui, este transsubstanțierea concretului: acesta din urmă este purificat, orice reziduu este eliminat, rezultatul având consistența unui ulei esențial. Cu alte cuvinte, este chintesența materiei, exprimată olfactiv.

Între concret și absolut încape o lume întreagă: a oamenilor, a ideilor, a relației lor cu trupul, a unui du-te-vino între materie și spirit, care, în vremurile recente, de exemplu, și-a lăsat amprenta în publicitatea parfumurilor. Aceasta oscilează mereu între accentul pus pe calitatea materiilor prime din care este fabricat un parfum și absolutul unei vieți spirituale care s-a eliberat cu totul de... concretețea materiei.

Poate că, la urma urmei, a mai rămas ceva filosofic într-un simț atât de expus uniformizării și comercialului. 

Wednesday, March 16, 2022

Amușinând corpul social

un articol de Laura Albulescu

articol preluat din revista Cuvântul, anul XI (XVI), nr. 7 (337), iulie 2005, p. 17 

 

Există sociologi care s-au străduit să arate că socialul își bagă coada, culmea, până și în cămăruța clarobscură a intimității fiziologice: în senzații. Cei care au aruncat lumină asupra acestei întâlniri – la fel de improbabile, pentru unii, precum cea dintre o umbrelă și o mașină de cusut pe masa de operație – susțin că senzațiile noastre nu sunt condiționate exclusiv, cum am fi tentați să credem, de biologie.

Printr-un subtil joc de racursiuri, se strecoară insinuant și dimensiunea socială. Altfel spus, modul în care percepem (și ne raportăm la) culori, forme, gusturi, sunete, mirosuri, atingeri, durere vorbește atât de morfologia și fiziologia analizatorilor, cât și de felul în care relațiile și raporturile sociale s-au depus, tăcut și misterios, în corpuri.

 

Reconstituind mirosul trecutului

 

Dintre toate cele cinci simțuri, mirosul pare să fi stârnit cel mai slab interes. Puține minți luminate au văzut aici un subiect important sau demn de atenție: istoricii l-au ignorat regal (cu excepția lui L. Febvre), Kant l-a expulzat din estetica sa, fiziologii l-au privit ca pe un simplu reziduu al evoluției (considerat mult timp simțul animalității), Freud l-a legat de anal. Alain Corbin – istoric al mentalităților pe care-l regăsim și în proiectul Istoria vieții private – repară această nedreptate și conferă mirosului un prestigiu și o demnitate științifică pe care nu le-a avut niciodată. El arată, serios și convingător, cât de importantă și intimă este relația dintre sensibilitatea olfactivă și spațiul social.

Pe coperta unei ediții englezești a lucrării sale, La miasme et la jonquille, se poate citi: „Citește-o dacă îndrăznești. Lucrurile în care-ți bagi nasul nu vor mai fi niciodată la fel”. Dincolo de aerul promoțional, constatarea este una riguros exactă. Vedeta inedită a demersului este duhoarea, dublată de reprezentările sociale care i se atașează în imaginația colectivă. Încercând, pe alocuri foucauldian, să construiască o istorie a experienție olfactive, Corbin surprinde mutațiile majore care s-au produs în sensibilitatea senzorială – sub influența discursului științific, filosofic, medical – și felul în care s-au tradus aceste schimbări în viața socială: de la modul în care se marchează distincțiile între clasele sociale până la politicile sanitare și de urbanizare.

 

Parisul, „capitală a duhorii”

 

Mulți, probabil, vor fi surprinși să afle că Parisul, centru al artei, al modei și al parfumeriei de mare clasă, a fost, timp de secole, și o „capitală a duhorii”. Într-un text din 1789 se poate citi: „Capitala nu e nimic altceva decât o imensă hazna, aerul e fetid... În unele districte duhoarea este atât de mare încât locuitorii abia dacă mai pot respira”. Pe fonful unei anxietăți față de epidemii și infecții, secolul al XVIII-lea cunoaște un fenomen interesant: mirosurile au început să fie percepute mai acut, ca și cum pragul de toleranță ar fi scăzut. Imaginația socială va face legătura între mirosurile fetide și moarte și, astfel, se instaurează ceea ce Corbin numește „vigilența olfactivă”. Așa s-a ajuns la lanțul de reforme sanitare.

Noroiul, apa – nu doar ce stătută, ci și cea mai mică băltoacă –, cadavrele, excrementele întrețineau anxietatea. Harta percepției sociale a putridității indica drept primejdioase haznaua, abatorul, cimitirul, închisoarea, spitalele, teatrele. Prin urmare, la acea dată, un proiect sociologic rămânea indeterminat: nu se făcea încă distincție între mirosurile săracilor și cele al bogaților – mulțimea însăși, ca viermuială de corpuri, era fetidă. Politicile de sănătate publică au dus la importante modificări în planul urbanisticii: iluminarea, pavarea și lărgirea străzilor, sisteme de drenaj, canalizare și ventilare. Dorința de dezinfectare și dezodorizare a generat și tactici de decongestionare și de spațializarea a corpurilor: patul – de spital, privat – și mormântul au început să devină individuale.

Cu toate acestea, până la începutul celui de-al Doilea Război Mondial, Parisul a continuat să miroasă îngrozitor vara (o să râdeți, dar se făcuse chiar o listă cu „cele mai urât mirositoare zile ale anului”). În vara din 1911, criza a izbucnit: duhoarea era teribilă. Au identificat sursa în fosfații pe care-i emanau fabricile din suburbii: poluarea industrială a înlocuit atunci excrementul în ierarhia repulsiei. Așa a luat naștere noua conștiință ecologică.

 

Nasul și clasele sociale: diviziunea socială a mirosului

 

Am văzut că duhoarea a fost un timp distribuită uniform: clasele sociale nu intrau în calcul. Secolul al XIX-lea va fi martorul unei mutații de la biologie, vital spre social: istoria olfacției își mută interesul de la apă stătută, leșuri etc. la mirosurile umane. Discursul sănătății publice va depăși nivelul fenomenologic, iar mirosul se transformă într-un vector de diviziune și distincție sociale. Intolerabilul se redefinește: fetidul va deveni o trăsătură a maselor și a grupurilor stigmatizate.

Fenomenul este inseparabil de apariția conceptului de individ, de nașterea narcisismului, de noile teorii științifice (declinul abordării senzualiste a lui Locke), de intrarea în scenă a unui nou sistem de percepție și comportament în interiorul burgheziei. Un rol decisiv l-a jucat discursul medical care, stârnit și de apariția sociologiei, aruncă, fără să clipească, peste bord principiile hipocratice, vorbind de „secrețiile” sărăciei.

Absența unui miros intruziv îi oferea dominantului capacitatea de a se diferenția de mulțimea care miroase acum „a păcat și a moarte”, legitimându-și astfel și modul în care trata masele (Bourdieu ar fi numit asta sociodicee). Imaginea acestora din urmă se constituia în termeni de mizerie, prototipul fiind animalul murdar, încolăcit în bârlogul lui. Corelativ, tacticile politicii de sănătate publică vor asimila simbolic dezinfecția supunerii, iar medicina ca susține că există categorii patologice care exhală un miros animalic: proletariatul, firește, dar și nebunii, evreii, prostituatele (o variantă etimologică frecventă derivă fr. putain, „prostituată”, din lat. putida, „urât mirositoare”), condamnații, homosexualii. Durkheim va fi printre puținii care va susține că trebuie să se disocieze elementele morale de preocupările societății pentru igienă.

 

Rezistența la igienizare

 

Travaliul inculcării unei educații sociale a igienei a fost unul lung, anevoios și a întâmpinat o rezistență deloc de neglijat din partea maselor, dar și a burgheziei și elitei științifice. Se credea că igiena diminuează dramatic atracția sexuală, că transpirația curăță porii etc. Atașamentul maselor față de mirosurile puternice și duhoare, dublat de rezistența la mișcarea de dezodorizare a limbajului, respingerea ventilației și refuzul aerului proaspăt sunt fenomene pe care Boltanski le-a găsit confirmate în mii de proverbe.

De cealaltă parte, doctorii priveau hainele curate ca fiind nesănătoase și, de regulă, puțin experți sfătuiau să se facă baie mai mult decât o dată pe lună (ginecologii susțineau că baia poate duce la sterilitate și debilitate). Așa se facă că, încă pe la 1900, o bună parte a burgheziei pariziene se declara foarte mulțumită doar cu sporadice spălări pe picioare.

Cred că unul dintre aspectele cele mai interesante din această geneză istorică a olfacției o reprezintă intrarea în scenă a utilitarismului: anxietatea față de mizerie și excremente va fi dublată de obsesia risipei sau de „fantasma pierderii” malthusiene. Prevestind legătura pe care psihanaliza o va stabili între excrement și bani, economia politică evalua excrementul în termeni de profit și pierdere. Calcule erudite visau la reciclare și la folosirea lui ca îngrășământ sau fertilizator: „Fiecare kilogram de urină e echivalent cu un kilogram de grâu”. Dacă suprimăm această dimensiune mai puțin cunoscută a trecutului, nu-l vom înțelege decât parțial.

Din păcate, nu cred să fi întreprins nimeni la noi o asemenea cercetare. Cultura olfactivă în România de azi dă la iveală o serie de paradoxuri – fascinante și mereu surprinzătoare, la fel ca însuși brand-ul țării. Femeia română a mileniului III (ab)uzează uneori de parfum într-un mod care amintește foarte tare de suspiciunile pe care le stârneau mirosurile puternice în secolul al XVII-lea, văzute ca aruncând un semn de îndoială asupra curățeniei personale. Deodorizarea a pătruns în spațiul casnic: mirosurile agreabile ne-au invadat bucătăria, baia și camerele. Retorica reclamelor face apel la „vigilență olfactivă”: ni se propun deodorante infailibile – femeile sunt alertate că „totul [arsenalul seducției] se prăbușește dacă deodorantul tău cedează”, iar bărbaților le-a fost conceput unul „chiar și pentru situații extreme”. Pe de altă parte, aerul pe care ești obligat să-l respiri în mijloacele de transport în comun te duce cu gândul la constatarea că unele grupuri sociale încă persistă în credința că secrețiile personale, oricât de tari, sunt o peliculă misterioasă de protecție și că apa este – de ce nu?! – un dușman feroce al vitalității.

Tuesday, March 15, 2022

Avery Gilbert ✎ Mirosurile și creația

 

I’d like to challenge my academic friends to stop giving random odors to college sophomores in the psychology lab, and start observing odor fluency where it happens naturall — in creative people actively engaged with smell. We need to take a fresh look at how they express olfactory experience in their finished work and at the role of smell in the act of creation. As a first step toward characterizing olfactory genius, we can look for the psychological traits of the olfactively minded artist. I’ll kick things off by proposing three of them: awareness, empathy, and imagination. […]

To portray scent in a believable way and have it resonate emotionally, an artist must be alive to smells in the real world. The odor-aware artist is by nature a scent seeker who finds the smells of things, places, and people intrinsically fascinating. He thinks in smells and finds them to be distinct and almost palpable, not wispy and transparent.

Avery Gilbert, What the Nose Knows. The Science of Scent in Everyday Life

Crown Publishers, New York, 2015, pp. 142-143 (cap. 7: “The Olfactory Imagination”)

Wallace Stevens ✎ The Pure Good of Theory

 

It is never the thing but the version of the thing:
The fragrance of the woman not her self,
Her self in her manner not the solid block,
The day in its color not perpending time,
Time in its weather, our most sovereign lord,
The weather in words and words in sounds of sound.

Wallace Stevens, “The Pure Good of Theory”
IV: “Dry Birds Are Fluttering in Blue Leaves”,
in The Collected Poems, Vintage Books, Random House, New York, 1990, p. 332

Monday, March 14, 2022

Profumo / Luigi Russolo

Profumo / Luigi Russolo

Agatha Christie ✎ „Calul bălan”

Agatha Christie

Calul bălan

traducere de Lidia Grădinaru
Litera, 2015

 

 

În cafenea era destul de întuneric, așa că nu vedeam foarte clar. Clientela era alcătuită în majoritate din tineri. Am presupus vag că era ceea ce se numea generația beat. Fetele arătau, așa cum mi se pare că arată întotdeauna fetele din ziua de azi, murdare. De asemenea, păreau mult prea gros îmbrăcate. Observasem asta cu câteva săptămâni în urmă, când ieșisem să iau cina cu niște prieteni. Fata care stătuse atunci lângă mine să fi avut vreo douăzeci de ani. În restaurant era foarte cald, dar ea purta un pulover galben de lână, o fustă neagră și șosete negre de lână, iar transpirația i se prelingea de pe față direct în mâncare. Mirosea a lână îmbibată de transpirație și, totodată, puternic, a păr nespălat. Conform spuselor prietenilor mei, era considerată foarte atrăgătoare. Nu și de către mine! Singura mea reacție fusese dorința nebună s-o arunc într-o cadă cu apă fierbinte, să-i dau o bucată de săpun și s-o silesc să se spele! Ceea ce demonstra, presupun, cât de în urmă eram cu vremurile.

Sunday, March 13, 2022

Paco Underhill ✎ Arta de a cumpăra

Paco Underhill

Arta de a cumpăra. De ce ne place shopping-ul

traducere de Cătălina Grosu
Polirom, 2006, pp. 204-205

 

Supermagazinele se străduiesc mai mult în ultima vreme să influențeze cumpărătorul, determinându-l să-și folosească simțurile. Cele mai pricepute au amenajat brutării care umplu aerul cu arome calde, care te duc cu gândul la bucătăria de acasă. Se poate să te găsești în fața rafturilor cu vitamine când ajunge mirosul la tine și, înainte de a apuca să conștientizezi că ai urmat firul olfactiv, te trezești în fața raftului. Dintr-odată ți-a venit în cap: am nevoie de pâine! Supermagazinele au preluat ideea de la Starbucks și au început să vândă cafeaua mai scumpă la ceșcuță pentru a încuraja vânzările; iată un mod inteligent de a pune în valoare calitățile senzoriale ale unui produs. Într-o lume perfectă, ne-am bucura de mult mai multe arome în magazine. În raionul cu produse de spălat ar mirosi a săpun și balsam de rufe. În raionul de carne ar mirosi a friptură la grătar sau șuncă la tavă. Carnea s-ar vinde fără îndoială, dar ar mai adăuga ceva la experiența de cumpărare – ar fi o călătorie bazată pe plăcerea simțurilor, nu doar un drum la supermagazin. În Anglia, unele magazine de haine pentru copii pun pudră de talc în sistemul de aerisire, pentru a le induce cumpărătorilor mirosul dulce-acrișor de copil nou-născut, care este poate cel mai evocator dintre toate. Când am sugerat producătorilor americani de pudră pentru copii să realizeze ambalaje cu arome, au bătut în retragere, de teamă că managerii de magazine vor interzice produsele care amenință să contamineze aerul steril, fără miros din magazine. Este adevărat că, în general, supermagazinele, cu excepția raioanelor de produse alimentare, nu ne-au obișnuit cu stimularea senzorială, și aici mă refer atât la simțul olfactiv, cât și la cel gustativ, tactil sau chiar vizual.

 

Saturday, March 12, 2022

Nathaniel Hawthorne ✎ „Litera stacojie”

Nathaniel Hawthorne

Litera stacojie

(1850)

traducere de Alexandru Macovescu
Litera, București, 2019, pp. 23-27

 

 

Cel mai în vârstă din vamă – nu doar patriarhul unui mic batalion de funcționari, dar îndrăznesc să spun că și al respectabilului corp de vameși portuari de pe toată întinderea Statelor Unite – era un anumit inspector permanent. [...]

Obișnuiam să-l privesc atent și să-l urmăresc pe acest patriarh cu ceea ce cred că era o curiozitate mai mare decât pe orice altă ființă umană care îmi ieșise vreodată în cale. Era într-adevăr un fenomen rar; atât de desăvârșit, într-un sens; atât de superficial, amăgitor și insesizabil, așa o nulitate, în oricare altul. Am ajuns la concluzia că nu avea suflet, nici inimă sau minte; așa cum am spus și înainte, nimic în afară de instincte... [...] Putea fi greu – și așa și era – să-i concepi existența pe cealaltă lume, căci părea atât de legat de cea de aici prin simțuri... [...]

Într-o privință, era mult mai avantajat decât suratele lui patrupede, și anume având capacitatea de a-și aminti mesele îmbelșugate pe care le luase, căci mâncatul îl făcea fericit într-o mare măsură. Lăcomia era la el o trăsătură de caracter foarte plăcută; și îți trezea la fel de mult pofta de mâncare fie că vorbea de fripturi, fie de murături și de stridii. Întrucât nu avea nici o calitate mai de seamă, așa că nu își altera și nici nu își jertfea vreo eventuală înzestrare a spiritului, mobilizându-și toată energia și ingeniozitatea în slujba plăcerilor pe care i le oferea mâncarea, mă bucura și îmi dădea satisfacție să-l aud vorbind pe larg despre pește, carne de pasăre, de vită sau de miel, precum și despre cele mai bune moduri de a le găti. Amintirile sale despre bucuriile din trecut, oricât de îndepărtate în timp ar fi fost ospețele la care fusese, parcă îți aduceau în nări aromele fripturii de porc sau de curcan. Încă simțeai în gură gusturi vechi de cincizeci sau șaizeci de ani cu aceeași intensitate de parcă ar fi fost vorba de cotletul de berbec tocmai înfulecat la micul-dejun. L-am văzut lingându-se pe buze la dineuri la care toți musafirii, în afară de el, erau de mult hrană pentru viermi. Era minunat să observi cum spectrele ospețelor de odinioară se înălțau în fața lui – nu mânioase sau răzbunătoare, ci parcă recunoscătoare pentru aprecierile lui din trecut, încercând să readucă la viață un șir nesfârșit de bucurii uitate, dar senzuale: un mușchi de vită, un antricot de porc, o pulpă de vițel, un anumit pui sau un curcan vrednic de toată lauda, care poate îi împodobiseră masa pe vremea unor adami mai vârstnici ca el, să le fie țărâna ușoară; între timp, întreaga existență ulterioară a speciei noastre și toate evenimentele care îi luminaseră sau umbriseră drumul în viață trecuseră peste el cu la fel de puține urmări ca o adiere de briză.

Wednesday, March 9, 2022

Edgar Allan Poe

 
 

I believe that odors have an altogether idiosyncratic force, in affecting us through association; a force differing essentially from that of objects addressing the touch, the taste, the sight, or the hearing.

(Marginalia 48, in Edgar Allan Poe, The Brevities: Pinakidia, Marginalia, Fifty Suggestions, and Other Works,
edited with introduction and notes by Burton R. Pollin, The Gordian Press, New York, 1985)

Tuesday, March 8, 2022

Joop sau erotismul transgresiv

Tulburătorul Joop Homme, cel care s-a plasat mereu la granița genurilor, producând confuzie atât în rândul bărbaților, cât și în cel al femeilor prin culoarea lui, dar și prin mirosul greu de circumscris, revine la viață în versiunea de parfum. Nu l-am încercat, dar suntem tare curioși să vedem dacă și-a păstrat insolența într-o lume tot mai insolentă și mai mai fluidă olfactiv.
 
Versiunea originală a fost creată de Michel Almairac, în 1989. Nu am aflat cine a reînsuflețit vechiul Joop.
 
 
 
 
 
Și reclame la versiunea „apă de toaletă”, care își face simțită prezența fără nici o scuză, fără regrete, toată numai provocare.
 
 
 

Jean Giono ✎ „De certains parfums”

 

Jean Giono

„De certains parfums” 

29 août 1970

 

A la fin des années 1960, Louis Amic, président de Roure-Bertrand-Dupont, commande une préface à Jean Giono pour la revue Recherches, écrit six semaines avant la mort de l'auteur.

  

Les dieux créent les odeurs ; les hommes fabriquent du parfum. Nus et faibles, ils ne peuvent survivre qu'avec des machineries (des machinations).

Le parfum, c'est l'odeur plus l'homme.

Dans l'épreuve (dans les temps très anciens), Nimrod traversa les ténèbres : son épée était noire, son arc était noir, ses flèches étaient noires, sa trompette de chasse était noire comme la nuit, son cheval était noir, bien entendu, mais tous les harnais, les éperons, les étriers étaient également noirs; tous ses pas étaient noirs, et ses clameurs étaient éperdument noires; la lumière même était noire dans son principe : elle ne pouvait éclairer qu'un monde noir, et le sang de ses ennemis que Nimrod répandait était strictement noir.

Comme tous les bergers (qu'il était), il mâchonnait un brin d'absinthe. Naturellement l'absinthe appartient aux dieux : son odeur était donc noire. Mais une goutte de sueur de Nimrod coula au creux de ses joues et elle humecta le brin d'absinthe. Aussitôt l'odeur devint parfum : la lumière dorée écarta les ténèbres, les passions recommencèrent à chatoyer et le sang des ennemis que répandait Nimrod redevint rouge.

A la fin de la guerre de 39, dans le Pacifique, les Kamikazes se jetaient, ceinturés de bombes, à qui mieux-mieux sur les ponts des porte-avions et autres cuirassés de bataille. Ils n'étaient pas que bardés du fulminate des arsenaux d'Osaka. Détruire coûte que coûte était parfait, mais, promis à la plus éblouissante des morts, ils avaient, comme tout le monde, besoin de viatique. Tous les historiens de ce théâtre (c'est le cas de le dire) de la guerre : Léonce Peillard, William Palgrave, Ernst Moeser, Jules La Rive, etc. sont d'accord : tous les Kamikazes emportaient avec eux un parfum personnalisé. Ce n'était ni le parfum de tout le monde, ni celui d'un corps de doctrine, ils le fabriquaient chacun pour son compte personnel à partir d'éléments qui leur convenaient en propre. Il ne s'agissait pas d'amour, délices et orgues, mais de l'essentiel. On n'a pas retenu les formules, ou tout au moins de quelques-unes; ces machinations se faisaient d'ailleurs en secret. C'est dommage. Comme quoi, à la guerre, on ne pense pas toujours à tout.

Par contre, on connaît les ingrédients des mélanges qui composaient les parfums "personnalisés" de certains princes samouraïs de l'an mille à la cour des Fujiwara. Notamment un certain Kurobo, prince de surcroît, mais surtout hérissé de cuirasses, d'armures, de targes, de carquois, de flèches, de lances, de sabres, de poignards, de gantelets, comme un énorme insecte venimeux. Il marchait les jambes en manches de veste, pas à pas, lentement, dans la forêt de pins, avec un très considérable bruit de ferraille. Il défendait la veuve et l'orphelin et il l'attaquait à l'occasion. Il a laissé sa trace dans les chroniques, et en particulier la recette de son parfum personnel, son "essence" (comme pour les Kamikazes). Il mélangeait, par parties égales, du musc, de la tulipe tropicale, du clou de girofle, du safran, du santal, de la résine, du coquillage pilé, de la cannelle, de l'armoise, de l'euphorbe, de l'aloès et du crottin de chèvre, plus certainement quelques ingrédients secrets. Cette alchimie se faisait à midi; il fallait un endroit désert, généralement sinistre, une plage par exemple, battue par le noroît d'été.

Un autre, mais celui-là n'était pas un guerrier crustacé hérissé d'antennes et de dards, Baïka, était un courtisan enveloppé de failles, de soies, de moires, de rubans et de fanfreluches empesées. Son parfum personnel était composé de racine de galanga, de rossolis, de rue, de lentille d'eau, de galle maligne, d'abeille pilée et de crottin de cheval. Or, il se contentait de se pavaner dans son amidon; il n'était donc pas un sabreur. Néanmoins il avait eu l'idée du crottin de cheval qui, dans l'essentiel, est bien une arme, ou plus exactement une armure.

La chronique de la période de Héian s'étend longuement sur les parfums personnels : il s'agissait, comme on voit, de préparations complexes, qui révélaient la vérité d'un personnage, ou son contraire. Ces encens étaient, comme toujours, des machinations ou des machineries contre le siècle ou contre le ciel, ou contre les deux. On comprend mieux désormais le parfum des Kamikazes modernes : l'homme ne change pas.

Sous les Han, l'aristocratie chinoise se servait abondamment de parfums artistement agencés, surtout à l'époque de la chasse impériale. En temps normal, quelques grains d'anis et d'huile de coings suffisaient, mais quand rhinocéros et tigres surgissaient du noir des forêts ou du brouillard des marécages, quand il fallait se mettre "en frais, nus et sans armes" devant les bêtes féroces, quand les chars de guerre grondaient comme le tonnerre, quand les chevaux faisaient tinter leurs clochettes et "bondissaient comme des carpes", quand les étendards claquaient dans le vent, quand tigres, léopards, cerfs, sangliers, ours géants, pêle-mêle pourchassés, éclataient en griffes et dents, alors on avait vraiment besoin d'un parfum spécial pour "rappeler l'âme"; car il fallait bien se garder de se conduire en boucher.

Ce parfum spécial était combiné par des chimistes pour ces "cas d'espèces". Leur pharmacopée a laissé des recettes : elles n'utilisaient que des poudres telluriques. Il s'agissait de piler et de mélanger du silex, du porphyre, du marbre, de la serpentine, du cristal de roche, et souvent des pierres dites communes, qui en réalité ne le sont pas, à cause de leurs formes ou des lieux où elles se trouvent, ou en situation. Ces poudres minérales inorganiques s'organisaient à partir de proportions bien définies, et d'un certain sel, souvent d'un sulphure, mais jamais de cinabre.

Dans les oasis du Tarim qui s'égrènent au sud du Gobi, les trappeurs mongols viennent piéger à la lisière des sables une grosse gerboise, presqu'aussi grosse que les oursons qui dansent d'habitude autour des orgues de barbarie dans les foires. Ces gerboises ont dans leur tête, juste au-dessous du bulbe rachidien, une pierre, très dure mais un peu savonneuse, de couleur verte, et semblable à une amande avec sa coque printanière. Cette pierre était très prisée par les parfumeurs de l'époque. Concassée dans des mortiers de marbre, réduite finalement en poudre impalpable, elle animait prodigieusement tous les minéraux. Certains très grands aristocrates (qui ne furent jamais empereurs) dédaignaient cependant la "pierre de gerboise" : ils prétendaient, à juste titre d'ailleurs, qu'il ne s'agissait pas d'un minéral mais d'une matière animale, et qu'elle émoussait "la pointe de la flèche".

A propos du Gobi, tous les déserts contiennent toujours des ingrédients secrets, aussi bien pour les pharmacopées que pour les usages délicats. Quand on va de Merv à Balkh (quand c'est absolument nécessaire, autrement on fait le tour par Meschad, Herat et la passe de Zulficar dans les Monts Afghans) on traverse une étrange steppe désolée; tout y est mouvant et indécis. On ne s'y hasarde que hors la loi; c'est un trajet pour aller vite. Sables, rochers, dunes, marécages, rien n'est défini, tout est indécis. Ce qui terrifie surtout, c'est l'imprécision; on préférerait être sûr de quelque chose, même la mort, mais on n'est sûr de rien.

Après le désastre subi par les armées russes dans le désert en 1717, on apprit par les récits des prisonniers échappés à l'esclavage de Khiva qu'il existait ainsi une région qui n'a pas de nom et "insupportable". Par exemple, on y voit passer des fleuves qui changent de place : ils coulaient nord-sud, deux heures après ils coulent est-ouest, ou bien ils retournent à leur source, ou bien, brusquement, ils disparaissent presque sous vos yeux. A l'extrême limite, un fleuve si large qu'on distingue à peine la rive opposée, comme l'Amou-Daria, l'Oxus d'Alexandre, qui se jetait à la Caspienne, ou se perdait dans les sables, se jette souvent, ou quelquefois à la mer d'Aral, ou ailleurs, si rapidement et de façon si imprévisible, qu'on crut longtemps que les Khi-viens (les gens de Khiva) détournaient l'Oxus à leur guise, soit contre les invasions des russes ou contre les bandits turkmènes de la steppe.

A l'époque d'Alexandre II, il y avait encore à Saint-Pétersbourg, au coin du pont Saint-Siméon (aujourd'hui pont Biélinsky) un immeuble tarabiscoté qui semblait en sucre candi; il abritait une sorte de musée des guerres Turko-manes. On y voyait notamment l'extraordinaire défroque des rares prisonniers russes échappés de Khiva, et on remarquait en particulier dans une vitrine, sur une étagère, trois sachets en toile grossière, pas plus gros que des poings d'enfants. On pouvait se demander ce qu'étaient ces minuscules baluchons, puisque par ailleurs on savait par l'histoire et la géographie que la région innommable entre Balkh et Merv nécessitait des semaines et des semaines de marche. Il fallait donc un viatique plus volumineux. Eh bien, non, ce viatique suffisait; non seulement il suffisait, mais il était même absolument indispensable. On pouvait très bien subsister matériellement dans ces steppes désolées : on y trouvait facilement une plante au petit feuillage rond, avec une fleur jaune microscopique, mais qui s'enracinait en d'énormes tubercules farineux, très comestibles, très nourrissants, ayant le goût d'artichaut; quant à l'eau, il n'était pas de jour, même d'heure sans rencontrer quelque ruisseau en balade, ou un étang en train de se carapater, ou tout au moins une flaque. Mais l'âme ? Le mot est usé jusqu'à la corde, nous n'en faisons usage qu'à contresens, tandis que les fuyards étaient obligés d'affronter des conditions inhumaines, à proprement parler ce qu'on appelle la terreur panique.

Ces prisonniers évadés se confiaient, aveuglément, à ces petits paquets de toile grossière conservés au musée Skobeleff. C'était un parfum, un esprit; en l'occurrence du ladanum ou ledanum, une rosée subtile qui provient d'un cyste. On le rencontre en particulier dans l'oasis de Khiva et quelquefois dans les îles de l'archipel grec.

Ce cyste forme un petit buisson qui atteint souvent près d'un mètre de hauteur. Les tiges et les feuilles sont garnies de poils au bout desquels se dépose une sorte de résine qui s'épaissit à l'air et qui reste là suspendue en gouttelettes visqueuses. Le procédé qu'on emploie est le même qu'au temps d'Hérodote et de Dioscoride : le matin de très bonne heure les bergers conduisent leur troupeau de chèvres dans ces environs. Le ladanum pur et visqueux s'attache aux barbes des chèvres; on l'en retire, et le ladanum ainsi recueilli est le plus pur et le moins chargé de matières hétérogènes. Tandis que les troupeaux paissent paisiblement, les bergers en amassent aussi d'ailleurs d'une autre manière : ils attachent au bout d'une petite perche une peau de chèvre avec laquelle ils vont essuyer les plantes couvertes de cette rosée.

Ce ladanum passait pour préserver de la peste; on croyait qu'il suffisait d'en tenir un morceau dans la main et de le porter souvent à ses narines. Les philosophes du Khorassan expliquent la chose d'une autre façon. Il n'existe pas, disent-ils, de remède à la mort, mais par un certain truchement, on acquiert une "faculté d'assimilation".

Après la conquête de la Nouvelle-Espagne, le marquis de Cristoval de Oli, compagnon de Cortez, fut marié avec une fille du seigneur de Tezcaco, laquelle avait nom dona Anna et était belle. Devenu veuf, il épousa la fameuse "faculté d'assimilation" et il ne mourut pas, il ne fit que disparaître.

Il rassembla sa petite armée : quatre-vingts soldats, à peu près, et, avec son apothicaire et son montreur de marionnettes, il entra à l'aventure dans l'inextricable forêt de la presqu'île du Yucatan. Ils taillèrent leur route pas à pas à coups de sabre à travers l'enchevêtrement des arbres, des lianes, des clématites géantes et d'un végétal prodigieux plus dense que du silex. Ils mangeaient du perroquet, du paon, des gros lézards, des serpents, et même certains vers de terre à goût de châtaigne. Chaque soir, ils arrondissaient une clairière pour les sergents et les miquelets; une autre clairière, plus petite, était arasée un peu plus loin pour l'usage personnel du marquis, où le montreur de marionnettes montait son tréteau de toile et l'apothicaire démaillotait ses cornues. C'était l'heure du mouchoir de senteur. L'homme de l'art : un Tolédan affilié avec les spagiristes les plus réputés, versait avec une pipette quelques gouttes d'un baume sur un mouchoir de dentelle, et le conquistador s'en flattait les narines pendant que les marionnettes cabriolaient, ou prenaient simplement des attitudes, en silence, devant lui.

Seuls quelques soldats revinrent, longtemps après, de cette expédition : un certain Pedro de Ircio, un brave, de taille moyenne, trotte-menu, grand hâbleur et conteur de ses faits; mais surtout Francisco de Morla, gaillard soldat très bien tenu, surnommé le Galant, très brave et triomphant. C'est lui qui raconta l'histoire.

La petite troupe s'amenuisa : les fièvres, les accidents, les venins, les rixes, quelques flèches au curare, et surtout la vanité de cette déambulation en pure perte, pour ceux qui n'avaient pas le parfum comme ressource, et finalement comme simple but, et personne ne vit mourir Cristoval de Oli.

Le tracé de l'autoroute Nord de Marseille a effacé dans les collines des Aygalades et St-Bar-thélémy d'anciens domaines de riches armateurs, fiers à l'époque de leurs parcs séculaires, leurs jets d'eau et leurs constructions à clochetons, à miradors et à observatoires à télescopes. De ces hauteurs, grâce à ces lunettes à pied, ils pouvaient reconnaître loin en mer les arrivées de leurs cargaisons avant même l'ouverture de la Bourse. Les bulldozers, scrappers et autres mastodontes ont pulvérisé les arbres, les bassins, les fontaines, les miradors, les vérandas, les serres et les jardins d'hiver; ils ont certainement aussi écrabouillé une petite cassolette carrée fermée par un grillage en filigrane, et qui portait à sa base une sorte de tige ou de poignée, assez longue; cet appareil était en argile durcie au feu et en forme d'une fleur à quatre pétales. Cet étrange ustensile trôna longtemps sur une tablette de verre dans une vitrine. Avant l'intervention de la télévision, il alimenta souvent la conversation du salon; elle emportait alors jusqu'aux canaux de Patagonie.

Où il est dit dans les "Instructions Nautiques" que dans tous ces canaux "les grains ou Williwaws sont très fréquents et sont assez violents pour rendre dangereux l'emploi des embarcations. Même par beau temps, tout canot ayant à s'écarter du navire devra être pourvu de deux ou trois jours de vivres, d'eau et de bois à brûler". Quant à ces fameux Williwaws, dont le mot est tellement virevoltant, avec ses trois "w", ils ne sont pas que pluies, ténèbres, tourbillons et autres diableries de fin du monde, ils sont aussi (ils sont surtout) neige, grêle, et "pain cuit", c'est-à-dire ouragans épais comme soupe de pain cuit, qui tournent dans le sens des aiguilles d'une montre autour des dépressions, en sens inverse autour des aires anticycloniques, accompagnés de la stratification de l'atmosphère, avec de forts effets de mirages, si bien organisés qu'ils déforment même l'inimaginable.

La chaloupe de la Sapho quitta le bord, comptant revenir au bout d'une heure. Elle devait reconnaître, si possible, ce qui semblait être une petite impasse dans le labyrinthe des îles, au sud de la baie des baleines. L'embarcation fut en très peu de temps amalgamée dans la soupe de pain cuit et projetée comme une toupie dans l'inconnu. Les quatre gaillards s'y attendaient; ils n'étaient pas pris sans vert : le trafic clandestin des nurseries de seawolfs n'a pas besoin d'enfants de chœur. Ils firent tête, non pas aux éléments déchaînés, c'était impossible, mais à la mauvaise fortune. Après trois, ou peut-être quatre jours, ou nuits (on ne savait plus) ils furent finalement roulés et vomis sur des rochers désolés.

Les terres de l'archipel en bordure du Horn ne prédisposent pas à la franche rigolade. En réalité, les quatre hommes de la Sapho avaient été jetés, sans le savoir, sur un promontoire de la grande île Santa Inès. Ils subsistèrent un certain temps, sans trop s'éloigner; à basse mer, ils pouvaient ramasser facilement des coquillages, en particulier des peignes très abondants. Enfin, comprenant que la Sapho avait aussi d'autres chats à fouetter, et qu'il n'y avait pas de secours à en attendre, ils escaladèrent un ravin ruisselant de pluie et ils prirent pied sur une sorte de plateau, où les nuées se battaient avec acharnement. Ils trouvèrent des nids de pétrels et d'hirondelles, l'eau douce ne manquait pas, mais ils manquaient de points de repère. Comme ils le dirent plus tard avec insistance : il ne s'agissait pas, d'après eux, d'un amer, d'un phare, d'un relèvement quelconque, de déterminer la position d'un point à l'aide du compas, ou même à vue d'œil toutes choses qui leur étaient familières. Non, il s'agissait de savoir si on était vraiment du lard ou du cochon (révérence parler). Sur les collines des Aygalades, plus tard, pas mal de messieurs accoudés négligemment à la cheminée discoururent de l'âme immortelle avec beaucoup de pertinence, au sujet de la grossière cassolette d'argile cuite, mais sur le plateau balayé par les bourrasques de l'île de Santa Inès, les quatre marins perdus de la Sapho se servirent de leurs propres mots pour dire la même chose.

Ils étaient donc sur le point de se demander si c'était vraiment nécessaire de continuer la lutte, quand ils furent touchés par un parfum; un parfum et non une odeur. L'odeur, ils la connaissent : c'était celle du spermaceti, du blanc de baleine, et également celle de l'ambre gris. Le spermaceti est liquide dans la tête du cachalot; il se solidifie très vite à l'air libre; quant à l'ambre gris, il est mou comme de la cire; on le trouve dans les intestins du cachalot. Les baleiniers disent que cet ambre gris n'est qu'une tumeur maligne. Spermaceti et ambre gris sont très recherchés.

Les quatre naufragés, aussi bien les uns que les autres, connaissaient parfaitement l'odeur du blanc de baleine, et celle de l'ambre gris, mais le parfum était si violent, si épicé malgré le mouvement des bourrasques, et il s'y ajoutait on ne savait quoi de si rassurant, qu'ils se trouvèrent immédiatement requinqués. Ils se mirent à la piste de ce parfum. Ils imaginaient un campement de baleiniers, sans doute en train de vidanger le crâne de quelque cachalot. Mais ils ne trouvèrent qu'une hutte de pierres dans laquelle et autour de laquelle grelottait une vingtaine de Fuégiens Alcalufs. Ces indigènes étaient connus comme les plus arriérés, sans défense et inoffensifs, tant que leurs femmes ne sont pas en jeu. Les quatre marins perdus étaient loin de penser à la bagatelle. Le parfum venait simplement de là, de cette misérable hutte en schiste noir où agonisait un vieil homme. On (les plus stupides, paraît-il, des sauvages) enchantait son agonie en faisant griller sur des braises, dans une cassolette en terre cuite, des bâtons de blanc de baleine et d'ambre gris.

Le reste (le retour des naufragés à la Sapho) est sans intérêt.

Le parfum n'est pas un luxe : nous le voyons bien dans les canaux patagons; ou alors, il est le plus indispensable des luxes. Les parfums permettent d'affronter - et souvent de les vaincre - les mystères les plus terribles.

"Soutenez-moi le cœur avec le parfum des pommes" dit la fille de Saron; quand son monde basculera, Marie-Madeleine n'aura plus de ressource qu'au parfum, elle aussi, comme le Kamikaze.

 

29 août 1970, Jean Giono

 

N.D.L.R. Ce texte est le dernier texte écrit par Giono qui l'a signé moins de six semaines avant sa mort. Il a été publié dans la revue Recherches, éditée par le Centre de Recherches Roure Bertrand Dupont à Grasse (N°18 paru en juillet 1971).