Una dintre funcțiile dintotdeauna ale parfumului a fost și este aceea igienistă: parfumul curăță, vindecă boli sau ne protejează împotriva lor. Iar când nu face toate acestea, măcar e un semn olfactiv al curățeniei, chiar și atunci când ea este precară. Un parfum cu miros de săpun de Marseille (cum au scos, în 2021, cei de la Comme des Garçons, o creație a lui Quentin Bisch) este tocmai bun pentru a da impresia de proaspăt spălat. Cu alte cuvinte, parfumul șterge urmele olfactive ale trupului și ne imprimă altele, creând astfel o nouă identitate olfactivă. Dezodorizează, apoi odorizează cu un miros secund, menit să le comunice celorlalți un mesaj.
În acest context igienist, o mare surpriză pentru nasurile noastre aproape aseptizate sunt parfumurile cu iz de... transpirație. Deși această marcă identitară – se pare că mirosul de transpirație este unic, ca o amprentă digitală – a devenit stânjenitoare în cultura vestică, fiind încărcată cu o profundă conotație morală, iar eradicarea ei a dus la crearea unei întregi serii de produse deodorante (ca să reușești în viață, să te integrezi și să eviți respingerea socială, e suficient să miroși a curat), parfumierii n-au uitat vremurile în care eleganții și elegantele își acopereau emanațiile corporale cu parfumuri rafinate, rezultatul fiind un amestec de animalic și delicate acorduri florale.
După aproape un secol de miresme florale și de respingere a animalicului în parfumerie, Edmond Roudnitska, unul dintre parfumierii-reper ai secolului XX, propune, în 1951, pentru casa Hermès, Eau d’Hermès, primul parfum al acestei case, menit să evoce „interiorul unei genți Hermès, în care încă mai dăinuie un miros de parfum... O notă de piele, înfășurată într-un acord citric condimentat”. Nota ușor acră, de transpirație, ca să spunem lucrurilor pe nume, este dată de prezența cardamomului, a chimionului, a coriandrului și a cuișoarelor, ingrediente care se regăsesc, peste ani (în 1998), într-o altă compoziție de referință, o creație a discipolului lui Roudnitska, Jean-Claude Ellena: Déclaration al casei Cartier. În paranteză fie spus, Eau d’Hermès se înscrie într-un exercițiu de creație care l-a condus pe Roudnitska de la opulentul Femme (Rochas, 1944) la epura olfactivă Eau sauvage (Dior, 1966), care păstrează doar fațeta „curată” din Eau d’Hermès.
În siajul deschis de Eau d’Hermès, amintesc alte două parfumuri în care nota de transpirație este puternică: foarte condimentată, amintind de o piață indiană, L’Autre, o creație a lui Serge Kalouguine pentru Diptyque (1973), și tulburătorul oriental Night de la Akro, creat de Olivier Cresp în 2018. Dacă Eau d’Hermès este versiunea civilizată a unui bărbat care, dimineața, și-a făcut toaleta, aplicând la baza gâtului Eau sauvage, după care a nădușit în timpul zilei, L’Autre este versiunea lui târzie, după ceasuri petrecute la birou și prin căldura orașului, este „celălalt” chip al lui, aproape animalic. Sau, extinzând imaginea, este semnul olfactiv distinctiv al „Celuilalt”, al esticului sau orientalului, al celui care stă la marginile civilizației europene sau care, deși intrat în ea, își păstrează amprenta olfactivă aparte. Night, așa cum o spune și numele, trimite la sudoarea orgasmică, una a plăcerilor consumate pe o lenjerie curată, care încă mai păstrează ceva din moscul alb al detergentului.
Acum, de ce am vrea să mirosim a transpirație, chiar și reinterpretată olfactiv, și care este toleranța noastră olfactivă față de ea sunt o altă chestiune, care merită un articol separat.
Voi ce parfumuri aveți pe listă?
