De-a lungul carierei sale, Pierre Dinand a colaborat cu case de parfumuri renumite, precum Yves Saint Laurent, Dior, Guerlain și multe altele. Flacoanele imaginate de el nu doar că intensifică experiența olfactivă, ci reprezintă opere de artă în sine, devenind piese de colecție pentru pasionații de parfumuri din întreaga lume.
Vă puteți delecta cu imagini pe site-ul: https://pierre-dinand.com/.
Biografia lui Pierre Dinand o puteți citi aici: https://pierre-dinand.com/biographie/.
Mirosurile au dat naștere unei arte specifice în Japonia, aprecierea estetică a acestora fiind independentă de utilizarea lor religioasă, medicală sau cosmetică. Inefabila artă a parfumurilor s-a născut în secolul al XV-lea, după ceremonia ceaiului și Ikebana și a atins apogeul în epoca lui Edo (1603-1866).
Articol publicat în numărul 1195 al revistei Observator cultural.
Când vine vorba despre mirosuri – de parfumuri nici nu mai pomenim –, filosofii par să fi fost (și să fie chiar și azi) cu nasul pe sus, confirmând parcă observațiile despre simțul olfactiv pe care Freud le-a îngropat într-o notă din Disconfort în cultură (1930): odată ridicat pe două picioare, omul își reneagă (refulează) animalitatea, privind spre cerul înstelat de deasupra lui. Refuzarea animalicului și a instinctivului, corelate definitoriu mirosului, este înțeleasă astfel drept o condiție necesară a procesului civilizator, al cărui organ de simț privilegiat rămâne văzul.
Dacă este să le căutăm nod în papură filosofilor și să dăm vina pe cineva, atunci capul răutăților îndreptate împotriva mirosului este Platon, care, cu ochii după Idei, pune la index simțurile și plăcerile lor. Desfătările pe care le prilejuiește mirosul sunt, pentru filosoful grec, mai puțin pure și, deci, mai puțin divine, implicând un amestec variabil, dar constant, de suferințe. Ele există întotdeauna în raport cu altceva, sunt, deci, relative și tributare unui hedonism care le exclude din sfera frumosului. Căci „frumosul este acea parte a desfătării legată de auz și de văz”, spune Socrate, care, deși se știe că avea un nas cârn, nu tocmai arătos, se laudă în Banchetul lui Xenofon cu un nas frumos și fin.
Blamul simțului mirosului traversează istoria filosofiei, unul dintre celebrii lui detractori fiind Kant, care, acuzându-l de subiectivitate și de lipsă de urbanitate, îl exclude din câmpul esteticii. Nici măcar Nietzsche, mai apoi, în ciuda aprecierii fineții nasului și a importanței flerului, nu reușește să-l aducă pe culmi estetice. Chiar și aici, nasul este un instrument fin de depistate a urâciunii, a găunoșeniei, a falsului și a putreziciunii unor sisteme de gândire, nefiind capabil să asigure un temei pentru ceva pozitiv și frumos.
Blestemul și nenorocul par să se țină scai de simțul mirosului până în zilele noastre. Doi esteticieni importanți ai secolului al XX-lea – Henri Delacroix (Psychologie de l’art) și Monroe C. Beardsley (Aesthetics. Problems in the Philosophy of Criticism) – preiau acuzele lui Platon, negând capacitatea mirosului de a produce opere estetice, în lipsa unei ordini, armonii și obiectivități specifice formei. „Nici mirosul și nici gustul nu se pretează la formarea de ansambluri solide și durabile ca melodia sau ca forma”, spune primul filosof, iar al doilea continuă: „Nu pare să existe suficientă ordine în aceste câmpuri senzoriale [olfactive – n.n] pentru a construi obiecte estetice care să aibă echilibru, climax, desfășurare sau un tipar”.
Apologia mirosului ca sursă a unor plăceri pure și estetice vine însă din altă parte. Poate că sistemele filosofice sunt prea rigide pentru a face loc fluidității, subiectivității și dinamismului pe care le implică o creație olfactivă – și ne gândim aici în special la parfumuri. Literatura – mai cu seamă poezia – este unul dintre dispozitivele cele mai adaptate transcrierii naturii mirosului, subliniind totodată o caracteristică a acestuia prea adesea uitată de filosofi: strânsa lui legătură cu temporalitatea și memoria. Aici este suficient să amintim scriitori precum Baudelaire, Zola, Proust, Tom Robbins, Patrick Süskind sau Percy Kemp, care, deși nu teoretizează statutul estetic al mirosului, îl utilizează ca ingredient de bază al efectului estetic al operei lor. Printre aceștia, un loc de seamă îl ocupă Huysmans, al cărui personaj decadent des Esseintes studiază istoria, gramatica și sintaxa parfumurilor, în încercarea de a decoda „idiomul fluidelor”: „Puțin câte puțin, tainele acestei arte, cea mai neglijată dintre toate, s-au lăsat pătrunse de des Esseintes, care descifra acum acel limbaj variat, tot atât de sugestiv ca cel al literaturii, acel stil de o nemaipomenită conciziune, sub aparența sa unduitoare și vagă” (În răspăr, traducere de Raul Joil, Minerva, București, 1974).
O altă apologie a mirosului și a esteticii sale vine chiar din partea unor parfumieri precum Edmond Roudnitska sau Jean-Claude Ellena. Primul dintre ei se remarcă printr-o abordare teoretică riguroasă, transpusă într-un volum cu titlu elocvent, rezultat a aproape patruzeci de ani de cercetare: L’Esthétique en question (1979). Pledând pentru titlul de „compozitor de parfumuri” și refuzându-l pe acela de „nas” (nez), Roudnitska subliniază natura pur intelectuală a compoziției olfactive, pe care o apropie de cea muzicală. Parfumul nu este un amestec de materiale (ingrediente), ci este o formă olfactivă, transcrisă într-o formulă, asemenea unei partituri muzicale, la elaborarea căreia contribuie în mod direct materia olfactivă înțeleasă ca sumă de imagini ale mirosurilor, și mai puțin materialele ca atare. Compozitorul de parfumuri nu lucrează cu senzații, ci cu imagini, idei și intuiții, armonizate, cu ajutorul unei tehnici dobândite de-a lungul anilor și al imaginației, într-o structură ideatică, ordonată. Mai amintim aici și că Roudnitska s-a luptat o viață întreagă pentru recunoașterea parfumurilor ca opere de artă și protejarea lor printr-o legiferare a drepturilor de autor cuvenite compozitorilor olfactivi (parfumierilor), ceea ce nici până astăzi nu s-a întâmplat, de unde și falsificarea sau clonarea neîngrădite de nimic.
Argumentele lui Roudnitska sunt reluate într-o lucrare recentă a lui Larry Shiner dedicată esteticii olfactive, Art Scents. Exploring the Aesthetics of Smell and the Olfactory Arts (Oxford University Press, New York, 2020), care studiază raportul delicat dintre trăsăturile tradiționale ale obiectului de artă, design-ul industrial și noile manifestări artistice care folosesc mirosul/ mirosurile ca materie și medium. Pentru că, da, astăzi asistăm la o proliferare a discursului olfactiv în artă, artiștii luând-o înaintea teoreticienilor și constrângându-i astfel pe aceștia să-și reevalueze setul de criterii și judecăți estetice.
La capătul acestei istorii zbuciumate, am putea afirma că există o estetică a mirosului? Dacă ținem seama de numeroasele manifestări artistice olfactive (instalații, performance-uri, teatru, operă sau compoziții muzicale olfactive), de apariția unor reviste de cronică olfactivă, cum este, de pildă, Nez. La Revue olfactive, de premiile acordate parfumurilor, de literatura pe care o îmbibă, am fi înclinați să spunem „da, tot ce se poate”. Dacă însă privim rafturile cu parfumuri produse pe bandă rulantă, clonate sau doar imitate, e posibil să strâmbăm din nas și să întoarcem privirea. Sau problema e doar în nasul consumatorului needucat?
Radu Uszkai predă filosofie și etică la Academia de Studii Economice din București, unde lucrează ca asistent universitar în cadrul Departamentul de Filosofie și Științe Socioumane, și este cercetător în cadrul Centrului de Cercetare în Etică Aplicată (Facultatea de Filosofie, Universitatea din București), unde cel mai recent a explorat tema eticii Inteligenței Artificiale în cadrul proiectului “CoMoRe”. Scrie preponderent pe teme de etică aplicată, filosofie politică, filosofia tehnologiei și filosofia culturii pop. Articolele sale academice au fost publicate în reviste precum Ethics and Information Technology sau Philosophy & Technology, în vreme ce materialele non-academice pot fi găsite în Dilema Veche ori Scena9.
Să lămurim un lucru din capul locului: care e relația ta cu mirosurile și cu parfumurile?
Trebuie să recunosc, cu toată sinceritatea, că relația mea cu mirosurile și cu parfumurile a fost, până de curând, una mai degrabă una utilitară. Unele mirosuri îmi provoacă o repulsie imediată, precum cele de pește sau fructe de mare, fie gătite ori nu, iar de aceea fac tot posibilul să le evit. Totuși, în ultima vreme am început să devin mai conștient de dimensiunea estetică a unor anumite mirosuri și a modului în care acestea îmi pot îmbunătăți experiența culinară sau gustativă. De pildă, notele și aromele unui vin bun sau aroma unei beri craft, cu un hamei de calitate, nu pot fi înțelese la potențialul lor maxim în absența unui contact olfactiv prelungit și antrenat.
Mereu li s-a reproșat filosofilor că disprețuiesc simțul mirosului, socotindu-l neputincios din punct de vedere epistemologic. De ce sunt filosofii cu nasul pe sus când vine vorba despre mirosuri și parfumuri?
Sigur, este cel puțin straniu, la prima vedere, că filosofii și filosoafele (mai ales din școala empiristă) au ignorat simțul mirosului până în prezent. N-aș merge până în punctul în care să fiu de acord cu afirmația că l-au disprețuit, deoarece nu avem dovezi clare că l-ar fi luat vreodată îndeajuns de în serios pentru a ajunge la o asemenea concluzie, însă spre deosebire de lumea literaturii, observăm o retrogradare a acestuia pe o poziție inferioară văzului sau auzului. Speculând puțin, aș spune că unul dintre motivele potențiale ține de importanța pe care alte simțuri, cu precădere văzul, au avut-o în evoluția speciei noastre. Ceteris paribus, o lume în care n-am putea să vedem ar fi o lume în care ne-ar fi fost imposibil să ne păzim de pericole și să ne planificăm viața pe termen lung. În plus, văzul se pretează mai rar la o cascadă de interpretări subiective (dacă facem abstracție de posibilitatea halucinațiilor). Mirosul, pe de cealaltă parte, prosperă tocmai într-un cadru al subiectivității și ne cere un tip de specializare la care văzul nu poate să aspire. Poate de aceea epistemologia empiriștilor, în căutarea certitudinii, a văzut mai multă neputință în miros.
Această explicație, presupunând că e corectă, nu este și o justificare pentru o asemenea poziție filosofică. Mirosul nu este, desigur, neputincios din punct de vedere epistemologic și – în ultima vreme, cel puțin – devenim din ce în ce mai conștienți de acest aspect.
Este mirosul un simț minor? De ce nu are o istorie filosofică?
Mirosul cu siguranță nu (mai) este un simț minor și, chiar dacă nu are o istorie filosofică mândră, începe să aibă un prezent care nu mai poate să fie ignorat. Este de ajuns să ne uităm la capacitatea mirosurilor de a ne evoca amintiri din trecutul nostru pentru a înțelege importanța acestuia. Poate că, de fapt, mirosul este mult mai strâns legat de identitatea noastră decât alte simțuri, precum văzul.
Ar putea fi împăcată, azi, filosofia cu osmologia? Ce puncte comune le-am găsi?
Nu doar că ar putea, ci chiar este. Înainte de a răspunde la aceste întrebări am dat o raită prin lumea filosofică pentru a vedea ce s-a mai scris în ultima vreme la confluența dintre osmologie și filosofie și am remarcat o adevărată explozie pe această temă. O sumedenie întreagă de articole academice, cărți sau studii publicate în compendii la edituri prestigioase precum Oxford University Press aduc în discuție o varietate de probleme filosofice pe care le trasează osmologia, într-o abordare deseori interdisciplinară din care nu lipsesc psihologia sau neuroștiințele. Dacă ne uităm peste cuprinsul unui volum publicat anul acesta la editura Routledge, Theoretical Perspectives on Smell, vom vedea că filosofii care l-au editat, Andreas Keller și Benjamin D. Young, au reunit contribuțiile unor autori și autoare cu preocupări filosofice diverse, de la aspecte care țin de metafizica sau ontologia mirosului (spre exemplu, care sunt obiectele pe care le mirosim) la diverse aspecte de ordin epistemologic sau estetic. De altfel, există și o adevărată etică a mirosurilor.
Dacă tot ai amintit-o, crezi că există o „moralitate” a mirosurilor (și a parfumurilor)? Spun ele ceva despre caracterul unui om?
Mirosul devine, din ce în ce mai des, o preocupare relevantă pentru filosofia moral-politică. Avem, de pildă, o „lege a mirosurilor” în România din 2020 (cu toate că aceasta nu are încă o metodologie de aplicare). Există o moralitate a mirosurilor pentru că mirosurile pot provoca ceea ce economia descrie ca fiind externalități. Unele dintre acestea sunt pozitive (mirosul unei plăcinte cu mere, făcute de vecinul de deasupra, care ne evocă amintiri plăcute din copilărie) sau negative (mirosurile pestilențiale pe care le resimțim în orașe ca urmare a arderilor de deșeuri).
Într-o oarecare măsură, sigur că acestea spun ceva și despre caracterul unei persoane, însă informațiile la care avem acces pe calea olfactivă trebuie filtrate rațional și cu o deosebită atenție. Faptul că cineva miroase într-un mod neplăcut nu constituie o dovadă suficientă a caracterului vicios al unei persoane, la fel cum cineva care folosește regulat un parfum scump nu poate accede, pe această cale, la universul virtuții.
Au nevoie filosofii de fler? Adică trebuie să ai un nas fin pentru a face filosofie? Nietzsche zicea că da.
Nu doar că au nevoie, dar le-ar fi imposibil în absența acestuia, dacă, desigur, prin fler înțelegem un soi de intuiție educată. Poate mai relevant aici nu ar fi Nietzsche, cât Aristotel cu a sa phronesis.
Oare și filosofii raționaliști se parfumează?
Din Antichitate până în prezent, locul ocupat de filosofi și filosoafe s-a modificat radical. Profesionalizarea filosofiei a însemnat abandonarea modelului Diogene-Socrate și integrarea noastră în societate, cu toate responsabilitățile ce derivă de aici. O bună parte a acestora cu siguranță că se parfumează, însă toți și toate au o preocupare pentru mirosul lor, indiferent dacă această preocupare este înțeleasă din rațiuni estetice sau performative.
Poate parfumul să-și depășească natura sensibilă și să acceadă la idee și la lumea spirituală?
Practicile religioase sau spirituale din cele mai vechi timpuri până acum au presupus utilizarea unor substanțe care emană anumite mirosuri, și nu cred că aceasta este o simplă coincidență.
Există vreun miros care să te fi pus pe gânduri?
Mai multe. Vorbeam mai devreme despre vin și bere artizanală și despre rolul jucat de experiența olfactivă în degustarea acestor. Contactul olfactiv cu acestea, înainte de a le gusta propriu-zis, are rolul de a ne pune pe gânduri. Anticipăm gustul, de pildă, pe baza unor note mai mult sau mai puțin discrete la care avem acces, folosindu-ne nasul. Evaluăm calitatea acestora și pe baza mirosurilor, iar experiența estetică ar fi, cu siguranță, văduvită de absența acestei componente care ne obligă la reflecție.
Parfumul pe care îl folosești e mai meditativ? Sau cărui curent filosofic l-ai putea asocia?
Prezentarea parfumului spune că este unul cu note aromatice, spicy și lemnoase, în primul rând. Nu e chiar meditativ, ci cât se poate de practic, deci l-aș asocia, probabil, cu utilitarismul.
Ce mirosuri aparte ai adunat din călătoriile tale? Dar din lecturi?
Într-o selecție brută, îmi vin în minte acum mirosul oceanului din SUA și Portugalia și al sucului de roșii și al vinului din Italia. Dacă mă străduiesc puțin, cred că știu care era mirosul madlenei lui Proust.
Un miros din copilărie care se ține scai de tine până azi?
Sunt două de care nu pot să scap: mirosul de pâine proaspăt scoasă din cuptorul cu lemne și cel de iarbă proaspăt cosită.
Dacă te-ai întâlni cu un extraterestru, ce i-ai da să miroasă pentru a-l face să priceapă cum stă treaba cu omenirea?
Cu siguranță, nu l-aș plimba prin magazinele de parfumuri. L-aș duce într-o piață precum Obor și l-aș lăsa să ia contact cu tot, de la mici și roșii proaspete sau fructe la varietatea umană.
Dacă ai pune mâna pe peștișorul de aur, ce simț i-ai cere să-l dezvolte la maximum?
Aceasta este, cred, cea mai dificilă întrebare de până acum. Din păcate, nu voi spune însă mirosul, ci gustul.
Cum îți miroase orașul București?
Acum miroase chiar surprinzător de bine. De fapt, există un singur moment în care Bucureștiul miroase bine: primăvara, după ploaie, de când a înflorit liliacul, și în primele momente în care simți mirosul de tei. Este singura perioadă în care pot face abstracție de babilonia de arome, mirosuri și izuri pe care acest oraș o emană.
Dacă fericirea ar avea un miros, cum ar mirosi ea?
A pâine proaspăt scoasă din cuptor servită cu o roșie și pesto de leurdă, alături de un pahar de vin într-un câmp cu iarba proaspăt cosită.
Un filosof și un parfum?
Robert Nozick și Lacoste Noir.
Mirosurile nu au un pedigri artistic și estetic prea de seamă. Nici nu e de mirare, de vreme ce operele filosofilor și ale esteticienilor le-au ignorat — când nu le-au repudiat de-a dreptul —, ceea ce face ca istoria artei să nu le fi consemnat, comentat sau valorizat. Demnă de reținut este doar capodopera, gândită ca operă perenă care traversează nealterată timpurile și gusturile, imobilă în sublimul ei, atrăgând privirile în spațiul sacru al muzeelor. În cultura preponderent vizuală — și auditivă — europeană, în ciuda etimologiei cuvântului „estetică” (aisthesis = „senzație”), mirosurile nu-și găsesc locul din cauza unor acuze adesea repetate: sunt animalice, sunt volatile, efemere și tăcute, fiindcă le lipsește un vocabular propriu, sunt invazive și capricioase, greu de controlat și manipulat, sunt invizibile, dar atât de prezente. Toate acestea au fost motive suficiente pentru a le expulza multă vreme din sfera artei și a esteticului, cu toate că mirosurile erau inevitabile, asociindu-se în mod necesar materiei – materialelor – folosite în creația operelor de artă și a manifestărilor artistice, precum teatrul — toate sunt impregnate de mirosuri, nu?
Începând cu secolul al XX-lea, mirosurile se strecoară în discursul artistic, primii care le includ în demersurile lor fiind abstracționiștii, futuriștii și suprarealiștii, într-o nevoie sporită de a crea o artă totală, care să se adreseze tuturor simțirilor, dar și ca reacție la ierarhia țeapănă impusă de estetica academică și de istoria artei, la fel de academică și ea. Dintr-odată, artiștii devin conștienți de inevitabilitatea și puterea evocatoare a mirosurilor, de nenumăratele posibilități artistice pe care acestea le pun la îndemâna creației. Deși tăcute și invizibile, mirosurile spun atât de multe despre temele mari tratate de capodoperele universal recunoscute: iubire, moarte, societate și politică, natură și mediu, subiectivitate și memorie și, în primul rând, despre corp și intimitatea lui. Dacă arta, până nu demult, expune exteriorul corpului, la distanță, ca obiect al unei contemplații pasive, mirosurile îi dezvăluie intimitatea, fragilitatea și perisabilitatea și îndeamnă la contact și participare. Prin operele de artă olfactivă, tot mai frecvente începând cu a doua jumătate a secolului al XX-lea, omul își apropriază corpul și face din el mediu, materie și obiect de artă.
Panorama schimbărilor în practica artistică și în discursul teoretic atașat ei constituie subiectul unei cărți extrem de interesante, semnată de Sandra Barré și publicată în 2021, la La Lettre Volée (Bruxelles): L’odeur de l’art. Un panorama de l’art olfactif. Autoarea trece în revistă atât discursul teoretic, cât și creațiile artistice care includ asumat mirosurile fie ca materie complementară, fie ca materie primă, ordonându-și materialul cărții în jurul temelor mari amintite mai sus. Este o lectură esențială pentru oricine este interesat de manifestările din arta contemporană și de schimbările radicale care survin în discursul teoretic și muzeal. Fiindcă, da, mirosurile se dovedesc — încă o dată — subversive, capabile de revoluții. De aici, poate, și teama filosofilor, a esteticienilor și a istoricilor de artă cât le privește.
Pe lângă această lectură, vă propunem o altă carte care investighează raportul dintre mirosuri și artă, de această dată din perspectiva artei spectacolului, deci tot una adresată în mod tradițional văzului: La dimension olfactive dans le théâtre contemporain de Dominique Paquet (Editions L'Harmattan, 2005).
Vezi și:
https://sandrabarre.com/2021/11/15/lodeur-de-lart-un-panorama-de-lart-olfactif/
Muzeul Municipiului București — Palatul Suțu
13 octombrie
ora 18:30
Dacă deschizi o operă filosofică, în afară de mirosul paginilor de carte, nu simți un alt miros. Filosofii își țin respirația și vorbesc despre concepte abstracte, fără nici un iz. De unde acest dispreț față de lumea mirosurilor care ne înconjoară din toate părțile și ne pătrund adânc? Să fie de vină disprețul față de corp, neîncrederea în natura ambivalentă a olfacției? La urma urmei, ce ne învață mirosurile despre noi, despre lume și despre ceilalți? Vă invit să pășim tiptil în lumea anosmică a filosofilor și să-i luăm la întrebări. De ce sunt ei cu nasul pe sus și de ce ne duc de nas? Iar dacă așa este, încotro?
— Claudiu Sfirschi-Lăudat
Larry Shiner
Art Scents
Exploring the Aesthetics of Smell and the Olfactory Arts
Oxford University Press, New York, 2020
...we may note that because perfumes are made up of substances possessing differing volatilities, they have not only a formal structure, but also a temporal sequence. Moreover, perfumers generate the structure of a perfume in much the same way that artists in other media create their works. Creating a perfume is not simply a matter of blending a set of odorous substances, but of imagining a complex form, a composition involving a variety of odor molecules called “notes,” differing in quality and intensity as well as in volatility. Some notes will actually be part of preconstructed harmonious units called “accords.” Accords are the memorable aesthetic gestalts that form the core of a perfume, giving it an underlying identity.
(p. 212)
❋❋❋
...there is an even more specific parallel between perfume design and music composition than the superficial similarities suggested by terms like “composition,” “note,” “accord” or “melody.” The perfumers’ goal is not a single olfactory artifact, but a formula that can be reproduced, much as the composer of a musical work typically does not create a single sound artifact but a score. Here we have an olfactory version of what philosophers of music call the type/token problem. Is the work of art the type that is, the musical score or perfume formula, or is the work of art the token, the tones of this particular performance or the odors of this perfume? There are similar type/token parallels in standard fashion or product design. Although a fashion or product designer might occasionally make her own prototype, or even produce small production runs, the usual aim of a designer is to produce a pattern or set of coordinates that will be turned into multiple instances by others. The sleek modernist chair that we admire in the Museum of Modern Art in New York or in the Victoria and Albert in London is a token of the design created by Marcel Breuer, just as the vapor from a bottle of Trésor that we test at a perfume counter is a token of the formula created by Sophia Grosjman.
(p. 214)
Laurențiu Staicu este consilier filosofic și profesor în cadrul Departamentului de Filosofie Teoretică al Facultății de Filosofie, unde predă cursuri de introducere în filosofie, metafizică, filosofia biologiei și etica științei Este doctor în filosofie al Universității din București din anul 2002, cu o teză despre metafizica genurilor naturale. De-a lungul timpului, a publicat numeroase cărți și articole, a tradus din autori fundamentali, a fost director de programe la Colegiul Pro, a condus o revistă culturală (supliment al Academiei Cațavencu), a lucrat pentru ediția românească a periodicului BBC Focus. Cea mai recentă carte a sa, Socrate în blugi sau filosofia pentru adolescenți, apărută în 2020 la Editura Trei, este o pledoarie discretă, dar entuziastă pentru importanța cunoașterii de sine și un îndemn la reconfigurarea rolului reflecției filosofice în educația și dezvoltarea personală a tinerilor. Departe de a fi doar preocuparea unor minți excentrice și prea puțin preocupate de hățișul efemer al frământărilor noastre zilnice, filosofia, sugerează cartea lui Laurențiu Staicu, alcătuiește chiar fundalul pe care se desfășoară viața fiecăruia dintre noi.
Mereu li se reproșează filosofilor că au denigrat simțul mirosului, socotindu-l neputincios din punct de vedere epistemologic. Cu alte cuvinte, de ce sunt filosofii cu nasul pe sus când vine vorba despre mirosuri și parfumuri?
Da, e adevărat că filosofii nu prea au apreciat mirosul sau cel puțin l-au considerat inferior în raport cu alte simțuri, de pildă în raport cu simțul vizual. Într-un fel, e ușor de înțeles de ce, mirosul nu poate concura cu văzul când vine vorba de cantitatea de informații pe care ni le oferă și, deci, de materialul pe care îl putem modela în forma cunoștințelor.
Dar dacă ieșim din câmpul epistemologiei, mirosul nu mai pare deloc un simț neputincios, cum spuneai tu. Ideea că epistemologia este disciplina fundamentală a filosofiei a fost o moștenire importantă a modernilor, o idee care a modelat în mare măsură filosofia contemporană. De aici, poate, și importanța mare acordată mereu simțului vizual de către filosofi, pentru că văzul ne oferă, realmente, o fereastră mai largă către lumea din jurul nostru decât alte simțuri.
În plus, mirosul a fost ignorat și din motivul că, până de curând, nu știam prea multe despre importanța lui și despre felul în care funcționează. În genere, nu știam prea multe lucruri despre cum funcționează cu adevărat simțurile și despre relația lor cu creierul. Pe măsură ce am început să cercetăm mai îndeaproape interacțiunile noastre senzoriale cu lumea, am început să descoperim că mirosul nu este un simț de gradul 2, ci joacă un rol esențial în orientarea noastră în lume și chiar în sănătatea noastră fizică. Ca să nu mai vorbim despre funcții mai subtile, precum capacitatea inegalabilă de a evoca amintiri și a declanșa emoții. Așa că filosofii au multe de recuperat în privința asta.
De ce mirosul nu are o istorie filosofică? Din cauză că e un simț minor?
Nu, nu este un simț minor, însă e adevărat că pentru noi, oamenii, văzul este simțul dominant. Iar lucrul ăsta se reflectă, aș îndrăzni să spun, și în filosofie și istoria ei. Cum spuneam, filosofii au fost multă vreme obsedați de idealul unei cunoașteri cât mai precise a lumii. Or, mirosul are limite epistemice ușor de sesizat – nu poți mirosi o planetă îndepărtată, dar o poți zări cu ajutorul instrumentelor care prelungesc simțul vizual sau o poți ghici, tot cu ajutorul văzului, pornind de la orbitele corpurilor cerești din jurul său. Mirosul este un simț mai înșelător, poate de aici și reținerea filosofilor în a-l cerceta mai îndeaproape. În plus, mirosul mi se pare simțul cel mai intim legat de emoții, iar filosofii nu prea au fost interesați de emoții.
Ar putea fi împăcată, azi, filosofia cu osmologia? Ce puncte comune le-am găsi?
Da, de ce nu? La urma urmei, gândirea și simțurile sunt un fel de porți către lume. Fără ele, lumea din jurul nostru ar fi complet opacă, de necunoscut și de neînțeles. Poate că mirosul nu pare atât de important ca alte simțuri, precum văzul, dar, atunci când îl pierzi, ai ocazia să pricepi cât de important este. Eu am experimentat asta în ultima parte a pandemiei, când m-am îmbolnăvit și am rămas fără miros. Gustul a rămas, chiar dacă mai slab. Dar, fără miros, lumea era mult mai săracă și mai searbădă decât înainte.
Au nevoie filosofii de fler? Adică trebuie să ai un nas fin pentru a face filosofie? Nietzsche zice că da.
Depinde ce înțelegi prin fler. Dacă flerul e totuna cu intuiția, atunci da, ai nevoie de fler pentru a face filosofie, așa cum ai nevoie de fler, în genere, pentru a descoperi lucruri noi, indiferent de domeniu. Dar, pe de altă parte, filosofii nu au o părere prea bună despre intuiții, așa că unii dintre ei ar strâmba din nas dacă ar auzi ceea ce tocmai ți-am spus.
Un citat „filosofic” care să vină în ajutorul mirosului?
Nu am în minte un citat anume, dar l-aș completa pe Michel Onfray, care spunea ceva de genul ăsta: „nu poți ucide briza mării, vântul sau un parfum; nu poți ucide un vis sau o ambiție”.
Aș adăuga că nici ideile nu pot fi ucise, asemeni parfumurilor, pentru că nici unele, nici altele, nu au un corp al lor, deși sunt mai prezente și mai persistente decât multe alte lucruri înzestrate cu corporalitate.
Oare și filosofii raționaliști se parfumează?
Eu sper din toată inima că da! Pentru că, dacă e să fim sinceri, indiferent că apreciem sau nu mirosul ca simț, mirosul emanat de corpul nostru nu este unul plăcut. Așa că nu e rău să-l mascăm cu un miros mai plăcut.
Poate parfumul să-și depășească natura sensibilă și să acceadă la idee și la lumea spirituală?
E ca și cum ai întreba dacă simțurile pot să devină gândire! Eu aș spune că nu, simțurile, inclusiv mirosul, au rostul și funcția lor esențială, de a pregăti materialul pentru gândire, cum ar spune Kant, nu de a gândi propriu-zis. Și nu e nimic mărunt în această sarcină, ba dimpotrivă. E simplu, ia gândește-te la ce ne-am mai putea gândi dacă nu am avea simțuri, absolut deloc? Așa, ca un experiment imaginar – filosofilor le plac mult experimentele de gândire sau experimentele imaginare, cum li se mai spune. Fără simțuri, nu am putea să ne mai gândim la nimic!
Kant nu credea că este posibilă o judecată de gust, deci o estetică a frumosului, în ceea ce privește mirosul. S-au mai schimbat lucrurile de atunci?
Aș spune că da. Deși existau parfumuri și pe vremea lui Kant, nu erau folosite așa de mult ca astăzi. Am ajuns să avem un adevărat cult pentru parfumuri, iar acest lucru nu este posibil fără judecăți de gust. Putem vorbi astăzi de bun-gust în alegerea unui parfum, așa cum vorbim de bun-gust în alegerea vestimentației.
Există vreun miros care să te fi pus pe gânduri?
În mod direct, aș spune că nu. Dar sunt mirosuri care-ți provoacă neliniște, mirosuri tulburătoare, pe scurt, mirosuri care trezesc emoții puternice. Iar acestea, la rândul lor, pot să te pună pe gânduri.
Parfumul pe care îl folosești e mai meditativ? Sau cărui curent filosofic l-ai putea asocia?
Nu folosesc un singur parfum și nici nu aș putea spune că am unul preferat. Dar îmi plac parfumurile care îmi evocă natura – mirosul de lemn, de pădure, de alge. Iar astea sunt ușor de găsit în multe parfumuri.
Dacă ar fi să trasezi o istorie a filosofiei folosindu-te de câteva repere olfactive, cum ar mirosi ea?
Hm, cred că ar începe cu un miros proaspăt de mare și nisip încins. Nu mă pot gândi altfel la grecii din Antichitate! Apoi ar continua cu un parfum mai greu, aproape obsedant, dulce-amar, cam așa cum îmi imaginez Evul Mediu filosofic. Pe moderni i-aș parfuma iarăși cu ceva proaspăt, dar ușor dulceag, ceva care să sugereze și o anume naivitate, specifică, cred eu, modernilor în entuziasmul lor. În sfârșit, pentru filosofia contemporană, aș mirosi ceva eclectic, un amestec subtil de arome, un parfum amețitor la limita kitsch-ului olfactiv, dacă putem vorbi de așa ceva.
Ce mirosuri aparte ai adunat din călătoriile tale? Dar din lecturi?
Din călătorii mi-au rămas întipărite în minte două mirosuri: mirosul de deșert și mirosul unui oraș situat la peste 2.000 m altitudine. Din lecturi aș spune că nu este alt miros mai tulburător ca cel al cărților vechi. Atunci când miros o carte veche, am impresia că particip la un soi de arheologie olfactivă: paginile ei au înregistrat inevitabil mirosurile tuturor celor care au răsfoit-o și ale timpurilor prin care a trecut. E ca o fereastră către locurile din trecut prin care a zăbovit și către oamenii pe care i-a însoțit.
Un miros din copilărie care se ține scai de tine până azi?
Oh, da, sunt mai multe mirosuri din copilărie și adolescență pe care nu le-am uitat! Dar mirosul care-mi vine în minte acum, poate și pentru că suntem în prag de vară, este mirosul de pepene roșu. Din păcate, îmi e greu să-l regăsesc în prezent, deși îl caut în fiecare vară.
Dacă te-ai întâlni cu un extraterestru, ce i-ai da să miroasă pentru a-l face să priceapă cum stă treaba cu omenirea?
R: Cred că l-aș duce pe malul mării și apoi într-o pădure. Și aș încerca să-i explic că, fără cele două elemente, omenirea nu ar exista, că depindem de ele chiar dacă nu prea știm încă să avem și grijă de ele.
Dacă ai pune mâna pe peștișorul de aur, ce simț i-ai cere să-ți dezvolte la maximum?
Cred că mirosul. Și nu spun asta pentru că, iată, vorbim despre miros! Când eram copil, mă întrebam cum ar fi să pot avea mirosul unui câine. Eram fascinat de atenția cu care câinii miros totul în jurul lor și îmi imaginam că află lucruri la care noi nu avem acces deloc, cred că îi invidiam puțin.
Cum îți miroase orașul București?
Ha-ha, a gaze de eșapament, evident! Dar ne-am obișnuit cu toții, aproape că nici nu mai sesizăm. Din când în când, mai fac câte o plimbare cu bicicleta prin pădurea de la Băneasa și e năucitoare schimbarea mirosului când ieși complet din oraș și intri pe potecile acoperite de crengile copacilor. Abia atunci îmi dau seama cât de urât miroase orașul ăsta.
Dacă fericirea ar avea un miros, cum ar mirosi ea?
Probabil ar mirosi diferit pentru fiecare dintre noi, pentru că așa e fericirea, nu e același lucru pentru toți.
Un filosof și un parfum?
Hm, anul ăsta aș spune A.N. Whitehead – un filosof la care revin periodic pentru că îl consider un vizionar și mă inspiră mereu, găsesc de fiecare dată ceva nou la el. Nu e o obsesie, mai degrabă o preferință, dacă vrei, ceva personal. Cred că filosofia poate fi și ea gustată și degustată subiectiv, asemeni parfumurilor!
Așa... mai rămâne să-ți spun un parfum, nu? Ei bine, nici în privința asta nu am vreo obsesie, dar, ca și în cazul filosofilor, revin periodic la câteva mirosuri favorite. Așa că anul ăsta aș spune Etruscan Water de la Francesca Bianchi.
Primul contact cu imaterialul parfum care urmează a ne defini sau completa identitatea este mijlocit de recipientul său, de flaconul pe care îl cercetăm cu privirea și îl atingem pe rafturile magazinelor. El îi conferă materialitate parfumului, este trupul pe care îl întâlnește sensibil propriul nostru trup. Fie că este o operă de artă realizată din materiale prețioase și expusă în muzee, fie că este un produs serial, executat la scară industrială, flaconul este interfața materială a parfumului care îl însuflețește, conferindu-i spirit, suflu, viață. Parfumul, cu toată încărcătura lui afectivă și mnezică, transformă flaconul dintr-un simplu obiect, cu o funcționalitate precisă – de recipient pentru un lichid mirositor –, într-un trup viu, cu o istorie proprie, în care s-au adunat, în straturi, emoții și amintiri.
Esența parfumată și flaconul fac, deci, un corp comun (suflet și trup) și dobândesc o poveste proprie: povestea persoanei care a deținut flaconul și și-a impregnat trupul cu esența parfumată, povestea locului și a momentului primei întâlniri cu parfumul, iubiri fulgerătoare sau despărțiri bântuite de mirosuri, dâre olfactive pe care le-am urmat într-o noapte de vară, obsesii sau repulsii olfactive... tot atâtea povești câte persoane și-au intersectat propriile vieți, emoții și amintiri cu viețile, emoțiile și amintirile promise de campaniile publicitare ale parfumurilor.
Dar ce se întâmplă când sufletul (parfumul) părăsește trupul (flaconul), când obiectul își pierde utilitatea și funcționalitatea cărora le-a fost menit, rămânând un simplu obiect printre altele, o rămășiță de care dorim să ne debarasăm? Dacă nu au norocul să fie realizate din materii prețioase, dacă nu sunt obiecte de artă, dacă nu încap pe mâna unui colecționar, flacoanele parfumurilor – și în special acelea produse industrial – nu fac decât să îngroașe mormanul de gunoi al lumii. Dar ele poartă amprentele noastre, ne-au mijlocit contactul cu parfumul devenit miros personal, au o istorie care s-a suprapus peste a noastră, impregnând-o cu miros, emoții și amintiri, au purtat „acea picătură a lor aproape impalpabilă” care a construit un „edificiul imens al amintirii”, ca să păstrăm imaginea atât de vie din romanul lui Proust. În căutarea timpului pierdut al fiecăruia dintre noi, flacoanele – și parfumul lor – sunt asemenea unor repere care ne ajută să ne găsim drumul înapoi. Din această perspectivă, ele îmi par aidoma unor rămășițe trupești ale unei existențe (pline de senzații, emoții, amintiri) ce se cuvine a fi omagiată, așa cum îi omagiem pe cei trecuți în neființă.
V-ați imaginat vreodată un cimitir al flacoanelor? Cum putem salva de la uitare flacoanele și, astfel, pe noi înșine?
Peter de Cupere (n. 1970, Belgia) este unul dintre cei mai cunoscuți artiști care recurg la mirosuri pentru a se exprima. Totodată, se numără și printre puținii artiști olfactivi care încearcă să-și teoretizeze demersul artistic, un fapt necesar în contextul unei estetici nevoite să-și împrospăteze bagajul conceptual, date fiind tot mai numeroasele și mai diversele „opere” și mijloace de expresie care râvnesc la titlul de artă (olfactivă).
În 2014, la 101 ani de la manifestul pictorului italian Carlo Carrà, „La Pittura dei suoni, rumori e odori”* (inclus de noi în antologia Osmé**), Peter de Cupere scrie un manifest al artei olfactive, pe care îl semnează cu o cerneală impregnată cu propriul miros. Manifestul, expus în cadrul câtorva expoziții, propune o terminologie interesantă (cu „-ism” în coadă, cum îi stă bine oricărui concept), menită a face un pic de ordine în câmpul pestriț al artei olfactive. Explicațiile artistului îmi par destul de confuze și fluide conceptual, însă e de apreciat efortul de a teoretiza un domeniu (arta olfactivă) la fel de fluid ca mirosul însuși.
— Olfactism – pentru orice tip de artă în care mirosul este folosit ca mediu, este inclus în lucrare sau constituie el însuși lucrarea de artă. Nu sunt excluse nici reprezentările vizuale, cu condiția însă de a fi implicate concepte olfactive sau opere de artă în care mirosul este context sau oferă context.
Olfactismul este divizat, la rândul lui, în două concepte:
— Olfactionism – imposibil de tradus în română, date fiind cele două idei-cheie pe care le cuprinde termenul și care sunt fundamentale pentru de Cupere: fact și action. Mirosul poate fi atât un fapt (punctul de pornire sau contextul operei de artă), cât și o acțiune (experiența propriu-zisă, actul reflexiv, răspunsul declanșat de un fapt).
— Olfactorism – și el imposibil de tradus, fiindcă include două concepte esențiale: factor și actor. Termenul este folosit, de obicei, în legătură cu operele de artă care constă doar din mirosuri sau din mirosuri în combinație cu forme, culori, contraste, lumini etc.; cu alte cuvinte, pentru opere în care mirosul este actorul principal.
Pentru a preîntâmpina orice confuzie, ne spune de Cupere, termenul olfactism poate fi folosit drept descriere generală, iar subdiviziunile lui – olfactionism și olfactorism –, doar în cazurile în care se dorește a fi făcută o distincție între operele de artă olfactivă.
Peter de Cupere introduce un nou termen cu scopul de a clasifica mirosurile care nu se încadrează sub eticheta olfactism, olfactionism sau olfactorism: olfacturism (olfactourism). Acesta cuprinde toate manifestările nonartistice ale mirosurilor: mirosuri ilustrative, ca suport pentru imagine/ desen, mirosuri comerciale, mirosuri ambientale, aromaterapie, comunicare olfactivă, artizanat sau mixaje olfactive pentru festivaluri, petreceri, discoteci etc.
Ca orice clasificare – mai ales a mirosurilor, atât de fluide și greu de conceptualizat –, și aceasta, a lui Peter de Cupere, are o doză substanțială de subiectivitate, putând, deci, suferi rectificări/ îmbunătățiri. Este însă un punct de pornire și are avantajul de a veni de la un „practician” din domeniul artei olfactive.
__________
* „Pictura sunetelor, zgomotelor și mirosurilor” (1913), inclus în I Manifesti del futurismo, Edizioni di Lacerba, Florența, 1914, pp. 156-157.
** Vedeți, de asemenea, în antologia Osmé și manifestul parfumierului și artistului olfactiv Christophe Laudamiel.
Manifestul poate fi citit în întregime aici.
***
Pentru mai multe informații despre Peter de Cupere:
Edmund Burke
Despre sublim și frumos.
Cercetare filosofică a originii ideilor
(1757)
traducere de Anda Teodorescu și Andrei Bantaș
Meridiane, București, 1981
Tot ceea ce are puterea de a crea într-un fel oarecare, în mintea noastră, reprezentările durerii și primejdiei, adică tot ceea ce este teribil prin ceva sau legat de elemente teribile, sau operează într-un mod analog spaimei, constituie o sursă a sublimului; adică produce cea mai puternică emoție pe care o poate simți omul.
(Partea I, secțiunea VII: „Despre sublim”, pp. 67-68)
***
Mirosul și gusturile au și ele rolul lor în făurirea ideilor noastre de măreție; dar acest rol este mic, slab prin natura lui și limitat ca sferă de acțiune. Așadar, voi remarca doar că nici un fel de mirosuri sau gusturi nu pot produce o senzație puternică decât lucrurile excesiv de amare și duhorile insuportabile. Este adevărat că aceste moduri de a afecta mirosul și gustul, când sunt în deplinătatea puterii lor și apasă direct asupra simțurilor noastre, sunt pur și simplu penibile și niciodată însoțite de vreo plăcere sau desfătare; în schimb, când sunt moderate, ca într-o descriere sau narațiune, ele devin surse de sublim la fel de autentice ca oricare alta, și întemeindu-se pe exact același principiu al unei dureri moderate. „Cupa amărăciunii”, a goli „amarul pahar al soartei”, merele amare ale „Sodomei”. Toate acestea sunt idei perfect adecvate unei descrieri sublime. Și nici nu putem spune că este lipsit de sublim pasajul următor din Vergiliu, în care duhoarea exalată de Albuneia se îmbină în mod atât de fericit cu oroarea sacră și întunecimea acelei păduri profetice:
Deci, îngrozit de vedenii, Latinus pe-oraculul faunic,
Vraciul părintelui său, îl întrebă ducându-se-n codri,
Sub Albunea: mai sfânt decât toate fântânile – acesta
Sună-n izvor și-ntunerecu-i; varsă mefiticii aburi.
(Eneida VII, 81-84, traducere de G. Coșbuc)
În cartea a VI-a și într-o descriere întru totul sublimă, nu sunt uitate nici duhorile otrăvite pe care le exală Acheronul, iar descrierea este în perfectă armonie cu celelalte imagini în rândul cărora este introdusă.
Largi apărate-mprejur de pustiile lacuri, de codri
Plini de-ntunerec: pe-acolo n-aveau o putință-s-alerge
Nepedepsite nici păsări în grabnice zboruri, căci astfel
Aburi de negre guri își urcă-amețeala spre ceruri.
(Eneida VI, 237-241, traducere de G. Coșbuc)
Am adăugat aceste exemple pentru că unii prieteni, pentru a căror judecată am mare respect, erau de părere că, dacă sentimentul se înfățișează singur, gol-goluț, ar fi supus la prima vedere ridicolului și satirei; dar eu îmi închipui că acest lucru își are cauza primordială în considerarea amărăciunii și duhorii dimpreună cu ideile josnice și vrednice de dispreț, de care, trebuie să mărturisim, sunt adeseori legate; o asemenea îmbinare degradează sublimul în toate cazurile, la fel ca și în acestea. Dar este una din încercările la care poate fi supus sublimul unei imagini, nu dacă se degradează când este asociat cu idei josnice; ci dacă – îmbinându-se cu imagini ale unei grandori acceptate – întreaga compoziție este menținută cu demnitate. Lucrurile teribile sunt întotdeauna mari; dar când lucrurile posedă trăsături dezagreabile, sau cele care conțin într-adevăr un grad oarecare de pericol – însă de pericol ușor de înfrânt –, sunt pur și simplu odioase: așa sunt broaștele râioase și păianjenii.
(Partea a II-a, secțiunea XXI: „Mirosul și gustul. Amăreala și duhorile”, pp. 127-129)
