Piramida olfactivă

Un text publicat în numărul 1215 al revistei Observator cultural.

Plămădit din iluzii și metafore, apropriindu-și domenii care, în esență, îi sînt străine, parfumul își arogă un raport cu spațiul și pretinde că are un corp și o arhitectură, așa cum, prin vocabularul muzical („orgă olfactivă“, „note“, „acorduri“), el își arogă un raport cu timpul, trimițîndu-ne cu gîndul la succesiunea notelor pe portativ și la desfășurarea lor într-un concert.

Imaginea spațială a piramidei olfactive, menită să reflecte alcătuirea unui parfum, a fost introdusă de parfumierul francez Jean Carles (1892-1966), care, asemenea lui Beethoven, a compus celebrele parfumuri Ma Griffe (Carven) și Miss Dior (Christian Dior) în deplină „surzenie“ olfactivă (anosmie). Deși preponderent spațială, imaginea piramidei ascunde o temporalitate specifică moleculelor odorante din compoziția parfumurilor: acestea au volatilități, intensități și persistențe diferite, ordonate temporal și imaginate spațial sub forma unei piramide. În vîrf, avem moleculele ușoare, foarte volatile (cu note citrice, aromatice sau marine), evaporate în prima jumătate de oră din viața unui parfum, la mijloc, moleculele ceva mai trupeșe, care dau trunchiul parfumului și care îi marchează prezența timp de cîteva ore, iar la bază, moleculele greoaie, leneșe (de obicei, rășinoase), care se volatilizează încet, asigurînd persistența în timp a esenței din flacoanele noastre.

Cu alte cuvinte, imaterialul parfumul se construiește piesă cu piesă. Parfumierul îi pune bazele – note tenace, grele, cu o volatilitate înceată –, pe care așază alte note, tot mai ușoare, tot mai volatile, pentru a înălța parfumul pînă la vîrf, rezultatul fiind un edificiu fragil, pe care prima boare de vînt îl poate spulbera într-o clipită. Dar tocmai în asta rezidă și paradoxul mirosurilor: acest edificiu cu materialitate efemeră persistă în timp, îngropat adînc în memoria noastră, și iese la suprafață – de cele mai multe uneori, nepoftit – îndată ce stimulul olfactiv îi zgîndăre temeliile și articulațiile.

„Piramida olfactivă“ instituie, așadar, o spațialitate într-o sferă senzitivă lipsită de hotare, una difuză, ba chiar ubicuă. Mirosul nu este îngrădit de nici o barieră, plutește liber în lume, traversează spațiile, nefiind niciodată doar aici, niciodată doar acolo. Călătoriile imaginare olfactive pe care le stîrnește – „teleportările“ – tocmai astfel sînt posibile. Parfumierul, asemenea unui arhitect, conturează mirosul, îl delimitează, îl împarte în piese constituente, pentru a-i face loc într-o formulă statică, iar mai apoi într-un flacon. Restul e doar o poveste ce se desfășoară în timp.

Deși invizibil, parfumul ascunde un timp și un spațiu pe care, poate, abia un al șaselea simț le poate distinge. Articulațiile și tranzițiile unui parfum se desfășoară într-o dimensiune paralelă, pe care deja o intuiseră preoții Antichității, alchimiștii și vrăjitoarele. Mai tîrziu, chimia va reconfirma că parfumul are o arhitectură lăuntrică, un corp – chiar dacă eteric – care, deși nevăzut, te poate mîngîia, lovi, izbi, răvăși, răscoli sau îmboldi.

Nu în ultimul rînd, ca într-o buclă temporală, piramida olfactivă ne trimite la originile sacre ale parfumeriei, cînd elixirele nemuririi îmbălsămau trupurile regilor Egiptului. Ei nu mai există, și nici mirosurile lor, dar în urma lor au rămas, „ca niște suflete“, piramidele imense ale amintirii.

Contemplînd acest edificiu elegant al mirosurilor, nu putem decît deplînge tendința parfumeriei contemporane de a înghesui notele olfactive în construcții monolitice și liniare, care ne atacă nasul de la bun început cu moleculele greoaie din mijlocul sau baza parfumului, ignorînd indicațiile muzicale de pe partitura compozițiilor clasice.

Închide ochii și respiră orașul

La rubrica Olfacționar pe care o țin, o dată la două săptămâni, în revista Observator cultural, am publicat o prefațare „teoretică” a discuției purtate cu scriitoarea Doina Ruști în cadrul evenimentului „Închide ochii și respiră orașul”, organizat de Fundația Culturală Greacă, în parteneriat cu Primăria Capitalei, prin ARCUB – Centrul Cultural al Municipiului București, în data de 6 iunie, ora 18:00, la Casa Eliad (Bd. Mircea Vodă nr. 5).

La același eveniment, creatoarea de parfumuri Iulia-Victoria Neagoe ne-a propus să ne oprim o clipă pentru o perspectivă nouă asupra mediului de viață urban, pornind de la mirosurile orașului și făcând un zoom-in olfactiv în spațiul de locuit, pentru a percepe legătura mirosurilor cu spațiul, într-o călătorie inedită susținută de esențe și acorduri parfumate.

Și întrucât între miros și muzică există un dialog continuu, printre cuvinte și esențe parfumate, am inclus în program trei compoziții alese special pentru această întâlnire și interpretate de violonistul Charalampos Konstantindis și pianistul Andrei Mihai Surdu:

Nikos Skalkottas — „Trei dansuri populare grecești, AK60”

Alkis Baltas — „Suita cipriotă pentru vioară și pian”

Mozart — „Sonata pentru vioară și pian în mi minor, KV 304” 

Mirosurile Bucureștiului fanariot

 

Doina Ruști

Manuscrisul fanariot

(2015)

Polirom, Iași, 2016

 

         Cine trecea pe lângă Hanul Zlătari era imposibil să nu rețină trei lucruri: poarta largă, în arcada căreia stăteau înfipte șase felinare mari, apoi parfumul tămâios al tutunului de Ianina și, nu în cele din urmă, firma prăvăliei lui Alexie Mantu, de pe care își țuguia gura un maur cu cercei.

(41)

 

*

 

         Pe grătare și țigle încinse se perpelea câte o bunătate, dar, orice ar fi fost, ardeii erau nelipsiți, ardei roșii, puși la uscat de cu toamnă, cu mirosul lor iute și dulce, ori ardei fragezi, atunci culeși din grădină, în stare să scoale și morții cu mireasma de vegetală cărnoasă în care stăteau ascunși câțiva căței de usturoi și uneori boabe de năut, ca să îmblânzească mirosul de fum.

         În ciuda reputației sale de loc vesel, Bucureștiul era plin de suspine, pe care le scotea la iveală orice voce care îi șoptea numele făcut din flori de zarzăr și din fierbințeala ardeiului perpelit pe cărbuni.

(46)

 

*

 

         Era noapte de octombrie și tot Bucureștiul mirosea a must și a grătare. În curți, strugurii fermentau cu năduf, iar mâini mulțumite strângeau clăbucii de sânge în castroane albe, împodobite pe margini cu albăstrele și flori roșii de mac. /48/ [...] Peste tot se risipea mirosul de struguri, în special de Căldărușă, iar de pe la hanuri se ridica parfum subțire de carne și fum înțesat de înțepătorul usturoi macerat în oțet. Tranca suspina înfiorată de aceste mirosuri, încercând să afle de unde veneau.

(48-49)

 

*

 

         Când Tilu îl întrebase pe dascăl despre întâlnirea cu o femeie, nu întrebarea zgudui lumea, ci dulceața unor laringe înăbușite de plâns. Femeia, acea femeie fără identitate, la care visează orice bărbat, nu avea legătură nici cu șoldurile, nici cu buzele vopsite, nici măcar cu mătasea care foșnește când se lipesc pulpele ori când se întărește câte-un sfârc. Pentru el nu exista decât o femeie, o siluetă plutitoare și regească, învăluită în acele parfumuri pe care le concepuse special pentru ea, și care erau două: primul era făcut din mosc îmblânzit cu narcisă de baltă și frăgezit cu mușchi de stejar, iar al doilea era capodopera lui, un parfum din caprifoi și din izmă, în care picurase ulei de migdale. Erau două sticluțe ascunse într-un sipet pe care îl vedea în fiecare noapte luând drumul singur, ca un cufăraș zburător, trecând peste Hanul Sf. Gheorghe, umbrind Lipscaniul, ca să intre apoi în casele mari ale lui Hagi Mantu, mai întâi în antreu, apoi în salon și de acolo în camera Zoicăi, pe măsuța cu alte parfumuri care se vor face țandări după ce degetele albe vor scoate dopul unuia dintre cele două flacoane, care așteptau să fie destupate inca de anul trecut.

(107)

Olfacționar

Am trădat un pic blogul Osmé pentru rubrica Olfacționar pe care o țin în revista Observator cultural.

Cuvinte parfumate

Câteva rânduri despre literatura olfactivă și, în special, despre cartea L'Appel des odeurs a scriitoarei Ryoko Sekiguchi, în numărul 1207 al revistei Observator cultural, de unde și preiau textul.

Cum am putea defini literatura olfactivă? Ce are ea în plus – sau mai cu moț – față de literatura „obișnuită”? La fel ca în cazul altor opere olfactive (teatru, operă, performance, instalații, tablouri etc.), unul dintre criteriile fundamentale este prezența mirosului ca fir roșu, ca personaj, ca intrigă sau nucleu, nu doar ca accesoriu; cu alte cuvinte, ca element fără de care opera respectivă ar căpătă cu totul altă configurație sau traiectorie interpretativă. Ținînd seama de acest criteriu, putem așeza cu îndreptățire pe raftul literaturii olfactive romane precum Chérie de Edmond de Goncourt, Jitterbug Perfume de Tom Robbins, Parfumul de Patrick Süskind, Musc de Percy Kemp, Parfum de glace de Yôko Ogawa, pasaje precum capitolul al X-lea din În răspăr de J.-K. Huysmans sau cîteva poeme de Baudelaire îmbibate de miresme și miasme[i].

Lista ar putea fi extinsă prin citarea altor cîteva texte, dar acestea, în general, nu sînt foarte numeroase. Mirosul, deși impregnat în țesătura vieții noastre de zi cu zi, n-a fost niciodată considerat un motor serios și suficient al ficțiunii și, în general, al artei. De obicei, intelectualii strîmbă din nas cînd aduci vorba despre mirosuri, deși cam toată lumea folosește produse cosmetice și de igienă, parfumuri, detergenți, ba chiar și hîrtie igienică parfumată. Deh, ipocrizii...

Dar să ne întoarcem la mirosurile literare. În ultima vreme, apar tot mai des studii și texte literare care au ca personaj principal mirosul. Bibliografia devine tot mai stufoasă, așa că n-o să dau aici decît un exemplu foarte recent. Este vorba despre L’Appel des odeurs de Ryoko Sekiguchi, o carte de povestiri-crochiuri apărută anul acesta la editura P.O.L. din Franța, care cuprinde micrografii ale unor experiențe olfactive feminine în jurul unui spectru tematic larg: identitate, seducție, creație, scris, limbaj, gust, corp, simțuri și spirit, prietenie și iubire, nostalgie, regăsire și moarte. Scrise toate la persoana a treia, cu o distanțare aproape vizuală, textele lui Sekiguchi sînt, deopotrivă, o provocare și un pariu avînd ca miză desfășurarea unui limbaj atent la nuanțe, care să poată da seama de bogăția trăirilor olfactive trăite sinestezic într-un corp ce refuză fragmentarea discursivă. Ceea ce rezultă este un limbaj aparte, feminin, desfășurat pe pagină ca un dialect al unei limbi preponderent masculine care, în general, refuză senzualitatea, emoția și corporalitatea. Discursul se așază – și capătă, astfel, o și mai profundă relevanță – într-un context istoric care asociază corpul și, în special, mirosul cu feminitatea, în opoziție cu privirea rece și intelectuală a bărbatului.

Fiecare micrografie olfactivă a acestei cărți ce seamănă cu un ierbar al mirosurilor feminine capătă consistență și este distilată într-un corp-flacon-text menit să protejeze de trecerea timpului un parfum personal, gîndit ca spirit sau suflet – uneori, chiar ca fantomă – ce vizitează trupul și imaginația. Căci, spre deosebire de vizibil, spune Sekiguchi, mirosul are această particularitate: „este o prezență care vine în vizită”. Mirosurile venite în vizită sînt captate de cuvinte și transpuse pe pagină, prinzînd trup – un trup textual și abstract, e adevărat, dar nu mai puțin mirositor prin forța sa evocatoare.

Dar cel mai bine este să-i dăm cuvîntul primei eroine a acestui carnet de însemnări olfactive. Aceasta este, bănuim, autoarea însăși, ce oficiază rolul de maestru de ceremonii al întîlnirii textuale la care au fost convocate toate celelalte spirite feminine din paginile cărții.

„Dacă își imagina mirosurile în tablouri, asta era pentru a le retranscrie cît mai fidel cu putință. Nu ea scria aceste povestiri. Ea le simțea foarte precis. Și se apucase cu cea mai mare seriozitate să așeze pe hîrtie ceea ce îi transmiteau efluviile, emanații mereu prezente ale vizitelor pe care, probabil, le făcuseră odinioară aceste particule în timpul peregrinărilor lor. [...] De fapt, după toți acești ani de însemnări, cuvintele însele se impregnaseră de particule olfactive. Era suficient ca ea să le scrie, să le citească și să le recitească, iar aceste cuvinte chemau mirosurile care chemau cuvinte, care o chemau pe ea. La fel de parfumate precum mirosurile, cuvintele deveneau niște mesageri asemenea fumului, la fel de sonore precum vocea, la fel de călătoare precum istoriile. Acelea în care particulele sînt personaje principale. Așa scria ea. Așa au fost povestite aceste istorii, pe pagini și în aer.“

Istoriile, atmosfera și, uneori, stilul din L’Appel des odeurs ne trimit, toate, cu gîndul la cele trei micrografii incluse sub titlul Numele, nasul în volumul rămas neterminat al lui Italo Calvino, Sotto il sole giaguaro[ii]. Și aici limbajul olfactiv este exploatat la maximum, pentru a da seama de un univers care cel mai adesea trece neobservat sau pare de la sine înțeles. Odată puse pe hîrtie, mirosurile sînt cuprinse de o vibrație care le reînsuflețește și le salvează de la uitare. Căci, așa cum ne avertizează și Italo Calvino, „odată uitat alfabetul olfactiv, care le transpunea în atîtea cuvinte, cu un vocabular prețios, parfumurile vor rămîne fără glas, nearticulate, ilizibile“.

---

[i] Pentru o antologare a celor mai reprezentative texte olfactive din Antichitate și pînă astăzi, vezi Claudiu Sfirschi-Lăudat, Osmé. Antologie pentru nasul oricui, Peter Pan Art & Entheos, București, 2022.  

[ii] „Povestirea” Numele, nasul a fost publicată pentru prima dată, separat, în noiembrie 1972, în primul număr al ediției italiene a revistei Playboy, apoi în volum, în 1986. Povestirile incluse în volum acoperă, în ordinea cuprinsului, doar mirosul, gustul și auzul.

Parfumurile Orientului la Paris

 Articol publicat în numărul 1199 al revistei Observator cultural.

Expoziție: Parfums d’Orient, 26 septembrie 2023 – 17 martie 2024, Institutul Lumii Arabe, Paris

 

 

O expoziție dedicată mirosurilor pare o contradicție în termeni, de vreme ce, îndeobște, expozițiile se adresează cu precădere privirii, punînd obiectul („exponatul”) dinaintea ochilor noștri, și implică – ca premisă și ca rezultat – o narațiune care îi expune intențiile și îi explică reușita (argument, catalog sau broșură, cronică etc.). Cu alte cuvinte, expoziția, înțeleasă în termeni „clasici”, este oculocentrică și logocentrică. Este de așteptat, așadar, ca o expoziție olfactivă să chestioneze convențiile acestei forme clasice de „expunere” a obiectului de artă, prin includerea unei noi dimensiuni, conferită de un simț care pare să contrazică estetica încă predominantă în (meta)discursul artistic.

Cu aceste coordonate teoretice în minte pășim pragul expoziției olfactive desfășurate la Institutul Lumii Arabe de la Paris, în perioada 26 septembrie 2023 – 17 martie 2024, care are ca temă parfumurile Orientului. Întinzîndu-se pe o suprafață de 1.000 de metri pătrați, expoziția pariziană invită privirea și nasul vizitatorilor la o călătorie prin istoria și cadrele de viață în care mirosurile își fac simțită prezența, configurînd realități religioase, sociale, antropologice și politice. De-a lungul sălilor expoziției, împărțite subtematic (cele mai prețioase esențe, mirosurile orașului, intimitatea locuinței arabo-musulmane), vizitatorul parcurge cu privirea (și cu nasul, în unele cazuri) manuscrise, miniaturi, țesături, picturi, fotografii, instalații olfactive și video, care îmbină istoria cu actualitatea, expunerea clasică (și istoriografică) cu instalații de artă olfactivă contemporană. 

Dar s-o luăm cu începutul. Călătoria propriu-zisă începe în sala esențelor prețioase  și ne poartă din Arabia pînă în India și din insulele indoneziene pînă la hotarele cele mai îndepărtate ale Asiei, pe urmele celor mai prețioase ingrediente care au contribuit la crearea renumelui neguțătorilor arabi de mirodenii, esențe și parfumuri. Aici, vizitatorul poate vedea exponate, citi explicații și mirosi – grație unor dispozitive ingenioase – esențe care au fascinat omenirea din Antichitate și pînă astăzi: tămîia (olibanul), ambra cenușie, lemnul de agar (oud), moscul, trandafirul, floarea de portocal sau șofranul.

Parcursul continuă cu o incursiune olfactivă în medina („oraș”), pe urmele mirosurilor concentrate în jurul souk-ului („bazarului”), în inima căruia se găsesc piața de condimente și cartierul parfumierilor, în apropierea moscheii principale, ceea ce ne amintește încă o dată de rolul important al parfumurilor în contextul ritualurilor de purificare prescrise de islamism și care se desfășoară în hamam. Un bun prilej pentru a explora elementele de continuitate și de ruptură între Antichitatea preislamică și lumea musulmană și de a coborî pe firul istoriei pînă în Egiptul antic, cînd parfumul servea drept cale privilegiată de comunicare cu zeii. Tot aici găsim alambicuri antice, mărturii ale evoluției tehnicilor de distilare, precum și o instalație modernă concentrată în jurul a trei variațiuni pornind de la trei compoziții cu însemnătate istorică, și ele construite în jurul unor ingrediente prețioase: kyphi (o compoziție mitică a Egiptului antic, recreat după notațiile hieroglifice de pe pereții templului de la Edfu), shamama (inspirat de un attar de șofran, un ulei esențial obținut prin distilare, răspîndit în Orientul Mijlociu și în India) și o compoziție modernă Lune d’Ambre, care îmbină notele calde și senzuale de cistus labdanum și benjoin cu un acord proaspăt de coriandru și mușcată.

Pașii și nasul ne sînt purtați în continuare spre ultima secțiune a expoziției, dedicată intimității casei arabo-musulmane, unde descoperim vizual și olfactiv mai multe informații despre obiceiul parfumării oaspeților cu esențe florale sau fumigații, despre condimentele folosite în bucătărie sau despre mirosurile dorinței și ale ritualurilor care se desfășoară în alcov, amintindu-ne de proprietățile afrodiziace ale unor ingrediente precum șofranul, moscul, ambra sau trandafirul. Tot aici descoperim și una dintre cele mai spectaculoase instalații olfactive contemporane cu care este punctat parcursul istoric al expoziției: Beiti („casa mea”, în arabă și în ebraică), lucrare realizată de Laurent Mareschal în 2011, care recreează, cu ajutorul unor condimente (zaatar, sumac, curcuma, ghimbir, piper alb), o pardoseală dintr-o locuință palestiniană de la începutul secolului XX, lucrarea avînd un puternic mesaj politic, și anume speranța unei păci mult așteptate. 

Alte lucrări olfactive contemporane expuse în cadrul expoziției sînt fotografiile realizate de Vladimir Antaki în prăvăliile unor parfumieri din Muscat sau Salalah (Oman), instalația artistului franco-marocan Hicham Berrada, alcătuită din trei panouri-sere cu „doamna nopții” sau iasomia de noapte (Cestrum nocturnum), care răspîndește un miros îmbătător în timpul nopții, obiectele de vestimentație tradițională ale unei mirese, realizate în 2023 de artista saudită Reem al Nasser din muguri de iasomie, care, în momentul deschiderii expoziției, erau proaspăt culeși – imaginați-vă mireasma! –, sau lucrarea din 2008 a artistei Huda Lutfi, The perfume garden, care trimite la manualul erotic de secol XV al lui Muhammad al-Nafzâwi (Grădina parfumată), fiind creată din flacoane de parfum din sticlă în care sînt incorporate fotografii decupate din ziare,  reprezentînd portrete de femei, unele dintre ele, actrițe și cîntărețe celebre. Închise în aceste recipiente, imaginile capătă o tonalitate politică, sugerînd restricțiile la care sînt supuse femeile.

Expoziția găzduiește, de asemenea, numeroase workshopuri și conferințe, vizite ghidate și vizite tactile pentru persoane cu deficiențe vizuale, proiecții de film, precum și o colecție de cărți dedicate subiectului, grupate în magazinul de la parterul Institutului Lumii Arabe.

O completare importantă: toate mirosurile expoziției Parfumurile Orientului au fost create de renumitul parfumier Christopher Sheldrake, cunoscut îndeosebi pentru compozițiile olfactive realizate împreună cu Serge Lutens pentru brandul omonim.

Grăbiți-vă, încă mai aveți timp să vedeți și să mirosiți expoziția!

Un strop de estetică olfactivă

 Articol publicat în numărul 1195 al revistei Observator cultural.

 

 

Când vine vorba despre mirosuri – de parfumuri nici nu mai pomenim –, filosofii par să fi fost (și să fie chiar și azi) cu nasul pe sus, confirmând parcă observațiile despre simțul olfactiv pe care Freud le-a îngropat într-o notă din Disconfort în cultură (1930): odată ridicat pe două picioare, omul își reneagă (refulează) animalitatea, privind spre cerul înstelat de deasupra lui. Refuzarea animalicului și a instinctivului, corelate definitoriu mirosului, este înțeleasă astfel drept o condiție necesară a procesului civilizator, al cărui organ de simț privilegiat rămâne văzul. 

Dacă este să le căutăm nod în papură filosofilor și să dăm vina pe cineva, atunci capul răutăților îndreptate împotriva mirosului este Platon, care, cu ochii după Idei, pune la index simțurile și plăcerile lor. Desfătările pe care le prilejuiește mirosul sunt, pentru filosoful grec, mai puțin pure și, deci, mai puțin divine, implicând un amestec variabil, dar constant, de suferințe. Ele există întotdeauna în raport cu altceva, sunt, deci, relative și tributare unui hedonism care le exclude din sfera frumosului. Căci „frumosul este acea parte a desfătării legată de auz și de văz”, spune Socrate, care, deși se știe că avea un nas cârn, nu tocmai arătos, se laudă în Banchetul lui Xenofon cu un nas frumos și fin.

Blamul simțului mirosului traversează istoria filosofiei, unul dintre celebrii lui detractori fiind Kant, care, acuzându-l de subiectivitate și de lipsă de urbanitate, îl exclude din câmpul esteticii. Nici măcar Nietzsche, mai apoi, în ciuda aprecierii fineții nasului și a importanței flerului, nu reușește să-l aducă pe culmi estetice. Chiar și aici, nasul este un instrument fin de depistate a urâciunii, a găunoșeniei, a falsului și a putreziciunii unor sisteme de gândire, nefiind capabil să asigure un temei pentru ceva pozitiv și frumos.

Blestemul și nenorocul par să se țină scai de simțul mirosului până în zilele noastre. Doi esteticieni importanți ai secolului al XX-lea – Henri Delacroix (Psychologie de l’art) și Monroe C. Beardsley (Aesthetics. Problems in the Philosophy of Criticism) – preiau acuzele lui Platon, negând capacitatea mirosului de a produce opere estetice, în lipsa unei ordini, armonii și obiectivități specifice formei. „Nici mirosul și nici gustul nu se pretează la formarea de ansambluri solide și durabile ca melodia sau ca forma”, spune primul filosof, iar al doilea continuă: „Nu pare să existe suficientă ordine în aceste câmpuri senzoriale [olfactive – n.n] pentru a construi obiecte estetice care să aibă echilibru, climax, desfășurare sau un tipar”.

Apologia mirosului ca sursă a unor plăceri pure și estetice vine însă din altă parte. Poate că sistemele filosofice sunt prea rigide pentru a face loc fluidității, subiectivității și dinamismului pe care le implică o creație olfactivă – și ne gândim aici în special la parfumuri. Literatura – mai cu seamă poezia – este unul dintre dispozitivele cele mai adaptate transcrierii naturii mirosului, subliniind totodată o caracteristică a acestuia prea adesea uitată de filosofi: strânsa lui legătură cu temporalitatea și memoria. Aici este suficient să amintim scriitori precum Baudelaire, Zola, Proust, Tom Robbins, Patrick Süskind sau Percy Kemp, care, deși nu teoretizează statutul estetic al mirosului, îl utilizează ca ingredient de bază al efectului estetic al operei lor. Printre aceștia, un loc de seamă îl ocupă Huysmans, al cărui personaj decadent des Esseintes studiază istoria, gramatica și sintaxa parfumurilor, în încercarea de a decoda „idiomul fluidelor”: „Puțin câte puțin, tainele acestei arte, cea mai neglijată dintre toate, s-au lăsat pătrunse de des Esseintes, care descifra acum acel limbaj variat, tot atât de sugestiv ca cel al literaturii, acel stil de o nemaipomenită conciziune, sub aparența sa unduitoare și vagă” (În răspăr, traducere de Raul Joil, Minerva, București, 1974).

O altă apologie a mirosului și a esteticii sale vine chiar din partea unor parfumieri precum Edmond Roudnitska sau Jean-Claude Ellena. Primul dintre ei se remarcă printr-o abordare teoretică riguroasă, transpusă într-un volum cu titlu elocvent, rezultat a aproape patruzeci de ani de cercetare: L’Esthétique en question (1979). Pledând pentru titlul de „compozitor de parfumuri” și refuzându-l pe acela de „nas” (nez), Roudnitska subliniază natura pur intelectuală a compoziției olfactive, pe care o apropie de cea muzicală. Parfumul nu este un amestec de materiale (ingrediente), ci este o formă olfactivă, transcrisă într-o formulă, asemenea unei partituri muzicale, la elaborarea căreia contribuie în mod direct materia olfactivă înțeleasă ca sumă de imagini ale mirosurilor, și mai puțin materialele ca atare. Compozitorul de parfumuri nu lucrează cu senzații, ci cu imagini, idei și intuiții, armonizate, cu ajutorul unei tehnici dobândite de-a lungul anilor și al imaginației, într-o structură ideatică, ordonată. Mai amintim aici și că Roudnitska s-a luptat o viață întreagă pentru recunoașterea parfumurilor ca opere de artă și protejarea lor printr-o legiferare a drepturilor de autor cuvenite compozitorilor olfactivi (parfumierilor), ceea ce nici până astăzi nu s-a întâmplat, de unde și falsificarea sau clonarea neîngrădite de nimic. 

Argumentele lui Roudnitska sunt reluate într-o lucrare recentă a lui Larry Shiner dedicată esteticii olfactive, Art Scents. Exploring the Aesthetics of Smell and the Olfactory Arts (Oxford University Press, New York, 2020), care studiază raportul delicat dintre trăsăturile tradiționale ale obiectului de artă, design-ul industrial și noile manifestări artistice care folosesc mirosul/ mirosurile ca materie și medium. Pentru că, da, astăzi asistăm la o proliferare a discursului olfactiv în artă, artiștii luând-o înaintea teoreticienilor și constrângându-i astfel pe aceștia să-și reevalueze setul de criterii și judecăți estetice.

La capătul acestei istorii zbuciumate, am putea afirma că există o estetică a mirosului? Dacă ținem seama de numeroasele manifestări artistice olfactive (instalații, performance-uri, teatru, operă sau compoziții muzicale olfactive), de apariția unor reviste de cronică olfactivă, cum este, de pildă, Nez. La Revue olfactive, de premiile acordate parfumurilor, de literatura pe care o îmbibă, am fi înclinați să spunem „da, tot ce se poate”. Dacă însă privim rafturile cu parfumuri produse pe bandă rulantă, clonate sau doar imitate, e posibil să strâmbăm din nas și să întoarcem privirea. Sau problema e doar în nasul consumatorului needucat?

Artă olfactivă

 Articol publicat în numărul 1197 al revistei Observator cultural.

În articolul din numărul 1195 spuneam că literatura este unul dintre dispozitivele cele mai adaptare transcrierii naturii mirosurilor. Arta contemporană, tinzând tot mai mult spre plurisenzorialitate, începe însă a concura această prerogativă. În rândurile de mai jos, prezentăm câteva exemple de creații artistice elaborate pe marginea unui corp care se străduiește să se elibereze de text și de stereotipurile perpetuate de acesta, pentru a exista de sine stătător, dezvăluindu-și complexitatea senzorială. Iar marele atu al olfacției se arată a fi, încă o dată, forța ei mnemonică și evocatoare, pe care discursul artistic contemporan o explorează și o exploatează, prin apropriere sau delimitare de ea.

Clara Ursitti, prin creația sa Eau Claire, expusă la Mercer Union din Toronto, Canada, în 1993, oferă o replică olfactivă a propriului trup, un trup lichid îmbuteliat într-un flacon din sticlă realizată manual. În esența închisă în trupul de sticlă, pe care este gravat numele operei cu o referință clară la numele artistei, sunt distilate mirosurile unui trup feminin viu, inclusiv cele ale secrețiilor lui vaginale. Tot Ursitti este autoarea seriei de autoportrete olfactive Self-Portraits in Scent (1994), al căror material sunt mirosurile prelevate din diverse zone ale propriului corp. În 2013, artista Claudia Vogel, în colaborare cu parfumierul Andreas Wilhelm, realizează, sub titlul Concrete 2,3 g., un autoportret olfactiv al corpului său prin enfleurage, o tehnică folosită în parfumerie pentru extracția moleculelor odorante din florile prea delicate pentru a fi supuse distilării. Aceeași tehnică fusese folosită, cu un an înainte, și de artista poloneză Martynka Wawrzyniak, care, cu ajutorul parfumierului Yann Vasnier, a „expus“ în expoziția Smell Me buchetul olfactiv obținut din transpirația, lacrimile și părul propriului corp. În toate aceste lucrări, corpul artistelor este absent, iar lui i se substituie mirosurile, care dobândesc o corporalitate și o prezență grăitoare, recăpătându-și forța de semnificant, în ciuda imaterialității lor.

Mirosul artei, esența ei, este de găsit în mirosul corpului uman, mediul său cel mai direct și mai sensibil, așa cum o arată proiectul din 2008 al artistei japoneze Maki Ueda, 7 Smells, prin care este distilat un parfum – destinat vânzării – din transpirația impregnată în costumele unor dansatori. Inspirat de aceeași idee, un alt artist olfactiv, Peter de Cupere, imaginează un costum din plastic cu tuburi, prin care este captat mirosul de transpirație al celor cinci dansatori din performance-ul Sweat imaginat și coregrafiat de Jan Fabre*. Înainte de spectacol, fiecare dansator consumă un fel de mâncare, care, astfel, se va distila în transpirație în timpul performance-ului. Tot Peter de Cupere este cel care scrie în 2013, la o sută de ani de la publicarea manifestului futurist al lui Carlo Carrà, La pittura dei suoni, rumori e odori, un nou manifest al artei olfactive și îl semnează cu propriul miros, alăturându-i, în cadrul expozițiilor, o sticluță cu secreții distilate timp de doi ani, gest ce suprapune peste corpul textual mirosul unui corp real, cel al artistului. Trebuie însă remarcat faptul că, în afara cadrului expozițional, textul rămâne ceea ce este: un semn grafic inodor, adresat exclusiv privirii și având doar o potențială forță evocatoare olfactiv.

Colectarea mirosurilor corporale din proiectul lui Peter de Cupere nu este departe de The Smell of Fear and the Fear of Smell, instalație concepută de artista norvegiană Sissel Tolaas, care a „colecționat“ de la douăzeci de oameni din diferite regiuni ale lumii mirosul de transpirație produsă în momente de anxietate. Moleculele odorante ale transpirației au fost reproduse și încapsulate cu ajutorul nanotehnologiei și aplicate pe pereții unei galerii de la Massachusetts Institute of Technology, unde mirosurile și trupurile semnificate sunt juxtapuse într-o narațiune continuă. 

Corpul și mirosurile sale își recuperează materialitatea, devenind spectacol, și în performance-urile artistei Paola Daniele, Still life with human bodies and menstrual blood, din 2015, sau Credo in Unam, prezentat la Jerk Off Festival de la Paris, în 2016. Sângele de pe veșmântul alb invadează percepția spectatorilor și prin intermediul mirosului care este difuzat în sală, devenind scriitură olfactivă. Ambiguitatea interpretării sângelui (sângele lui Hristos, venerat, și sângele menstrual, discreditat) poate fi citită olfactiv într-un alt performanceal aceleiași artiste – Tears, din 2016 –, în care Daniele folosește, în loc de cerneală, propriul sânge menstrual, pentru a scrie scrisori odorante, mesajul fiind acela al libertății. În toate lucrările artistei, mirosul sângelui menstrual constituie una dintre componentele principale ale discursului artistic, contribuind hotărâtor la impactul operei asupra spectatorilor.

Trupul și mirosurile lui au fost puse în scenă – sau expuse ca obiect artistic – și de către artistul columbian Oswaldo Maciá, care, în 2009, prezintă sculptura olfactivă intitulată Ten Notes for a Human Symphony la Bienala de Artă Contemporană de la Salonic. Pentru realizarea acestei lucrări, artistul a colectat păr de la diverse persoane din întreaga lume, iar cu ajutorul tehnologiei head-space a obținut zece tipuri de mirosuri care, în cadrul expoziției, sunt pulverizate printr-un mecanism fixat deasupra unor panouri textile dispuse circular; mișcarea panourilor ajută la dispersarea mirosurilor, creându-se astfel o simfonie de mirosuri umane.

În toate aceste exemple, corpul se străduiește să-și (re)dobândească materialitatea prin exhibarea mirosurilor specifice, dar încă nu este complet desprins de text, care, cel mai adesea, este socotit necesar explicitării intențiilor artistice (prin cataloage, broșuri, site-uri, legende ale exponatelor etc.).

_________

* Tot Peter de Cupere este autorul unei alte lucrări olfactive prezentate în 2014, The Deflowering, prin care sunt exhibate mirosuri intime sub forma unei statui de gheață a Fecioarei Maria, confecționată din apa în care au fost distilate secreții vaginale: „când atingi lichidul topit, mirosul vaginal inițial îți rămâne pe deget multă vreme“ (sursă: site-ul artistului www.peterdecupere.net).

Infiniment Coty Paris 2024

Coty este unul dintre numele care au făcut istorie în parfumeria modernă. Companie fondată în 1904 de François Coty, ingeniosul om de afaceri și parfumier corsican care a lansat câteva parfumuri devenite legendare (cum ar fi Chypre, Ambre Antique sau L’Origan), Coty este astăzi un conglomerat cuprinzând aproximativ 40 de branduri, dar care, în parfumerie, nu mai spune nimic prin produsele care îi poartă numele. Tocmai această irelevanță a dus la crearea de către Sue Nabi și Nicolas Vu a seriei de lux Infiniment Coty, menită să revitalizeze aura deja prăfuitului brand.

Noua serie cuprinde 14 creații olfactive și a fost lansată, în avanpremieră, sâmbătă, 2 martie 2024, într-un spațiu impresionant de pe Rue Saint-Merri 5, în cadrul unui eveniment exclusiv, care, pe lângă prezentarea noilor creații olfactive, a găzduit o expoziție cu opere create din flacoane Infiniment Coty — transformate într-un nou medium de expresie de artiști precum Isabelle.D, Evans Mbugua, Deborah Segun, Francisco Vidal, Younes Khourassani, Ousmane Niang, Saïdou Dicko, Thandiwe Muriu, Mous Lamrabat, Emo de Meideros și Willys Kezi Niangi —, discuții conduse de Yohan Cervi, colaborator al revistei Nez. La revue olfactive, performance-uri de dans și showcase-uri ale artiștilor John Glacier și Aime Simone, precum și o instalație cu flori artificiale ce emană mireasma noilor parfumuri.

Am nimerit tocmai în momentul unei discuții moderate de Yohan Cervi, cu artistul Lucky Love (Instagram: thisisluckylove) și parfumiera Dora Baghriche de la Firmenich (Instagram: dora_baghriche_perfumer), așa că am profitat de moment pentru a face câteva poze, cot la cot cu tot felul de influenceri.

Mai multe informații despre recent lansatul brand Infiniment Coty puteți afla chiar de pe pagina lor de internet: eu.infinimentcoty.com.

 

Jimmy Choo – 𝑰𝒍𝒍𝒊𝒄𝒊𝒕: pasul de la răcoarea primăverii la căldura mierie de vară

un text de Anca Zaharia

Dacă ar fi să romantizez câteva aspecte din viața mea, deși nu mult, doar un pic, aș spune că cele mai bune direcții au fost cele în care am apucat impulsiv sau cel puțin fără o testare prealabilă a terenului pe care m-am avântat. În privința cărților și a parfumurilor, deseori m-am surprins felicitându-mi această impulsivitate tocmai pentru că, prin intermediul blind buy-urilor, am dezvoltat relații trainice cu nume – titluri de cărți, nume de autori, producători de parfumuri și colecții echilibrând perfect vizualul cu olfactivul – excelente pentru mine.

Un astfel de blind buy care la mine a fost un succes este 𝐼𝑙𝑙𝑖𝑐𝑖𝑡-ul de la Jimmy Choo: cu un preț „de toate zilele” (în jur de 700 lei/100 de mililitri) și cu un miros asemenea, asta cred că este marca trecerii de la primăvară la vară pentru mine. Notele răcoroase de vârf, de ghimbir și portocală, mă duc cu gândul la răcoarea din miezul unei zile însorite de martie-aprilie, în vreme ce baza de miere, chihlimbar și lemn de santal fixează imaginea suportabil de călduroasă și lipicios-mierie a unei zile de vară, asta după o trecere rapidă prin inima de trandafir și iasomie.

O idee cam dulce pentru mine, dar nu are stridența care-n general mă deranjează la aromele florale, cu care nu sunt mai deloc prietenă. Cum îl descriam unei cunoștințe la un moment dat: 𝐼𝑙𝑙𝑖𝑐𝑖𝑡 e parfumul dulce potrivit pentru cei cărora nu le place deloc zona de dulce-floral. Bine, și mai e un secret ca să miroși atrăgător și relativ subtil: să nu pulverizezi în neștire 𝐼𝑙𝑙𝑖𝑐𝑖𝑡 pe piele, păr și haine, în reprize de câte 50 de aplicări, așa cum am văzut un video pe net, nu demult, despre aplicarea „corectă” a parfumurilor. 

Dar nu-mi lua în seamă îndemnul, dacă tu crezi că ți se potrivește altă metodă! Indiferent cât și cum îl aplici, vreau doar să spun că, la intersecția dintre răcoarea citrică de primăvară și dulceața de miere a începutului de vară, îl găsești pe Jimmy Choo - Illicit.