Semnalăm apariția de curând (20 martie 2025) a unei cărți dedicate botanicii olfactive, Botanique olfactive, semnată de Giorgi Giulio și publicată de revista Nez în colecția „Nez Culture”, coordonată de Jeanne Doré.
Cuprinzând 52 de fișe, cartea urmărește o clasificare a plantelor descrise în funcție de profilul lor olfactiv. O fișă este structurată astfel: informații culturale (destul de sumare) despre planta tratată, alte denumiri, familie și filiație botanică, habitat originar, plante asemănătoare din punct de vedere olfactiv, o descriere olfactivă, utilizări, părți odorante, perioada de maturitate olfactivă.
un text de Anca Zaharia
Deși am parfumuri pe care le-am luat acum patru-cinci ani și care mi-au plăcut și-mi plac teribil, multe dintre sticlele lor au rămas aproape neatinse, le șterg de praf de două ori pe an. În schimb, Alien-ul se termină pe neobservate, îmi dau seama că trebuie să comand altul abia când mai am câțiva stropi pentru câteva purtări și intru în panică de parcă ar trebui să urc dezbrăcată pe o scenă. N-am visat asta niciodată, din fericire, dar o dată am visat că am rămas fără Alien. Am râs când m-am trezit, dar m-am dus să verific stocul aromat de pe polițele din baie.
Pentru mine, Alien bifează casete diverse, poate chiar contradictorii în aparență, și înseamnă, pe rând sau simultan: căldură irizată de o oarecare distanță sinonimă cu reticența, decență cu un strop de sex-appeal, care colorează totul într-o explozie ca de curcubeu, ploaie caldă de vară și o seară cu un apus zărit printre nori, posibilități și speranțe, concretețe și rezultate.
Îl port mai ales toamna și iarna, pentru că e, totuși, prea dulce pentru o vreme mai caldă, și-am remarcat că-mi aduce un plus de căldură în zilele geroase, mă trage un pic, cel puțin mental, spre un parc inundat de frunze arămii și raze de soare mai blânde decât în toiul verii. Dar cu o subtilă aromă de mentă, pe care totuși n-am găsit-o menționată niciodată în descrierile produsului și pe care sunt tot mai tentată să cred că mi-o imaginez.
Dacă ar fi să mă identific printr-o apă de parfum, dacă esența a cine sunt eu — mai ales ca senzații și priviri, drumuri și trepte urcate greoi și coborâte în grabă, dureros — ar putea fi cuprinsă într-o sticlă, atunci cred că de cele mai multe ori aș fi Alien-ul de la Mugler.
Trebuie să mărturisesc și că n-am mai încercat altceva din gama Alien, nici nu știu cum e Goddess-ul sau Floral Intense-ul, dar nici nu aș vrea să fac asta dintr-un fel de convingere vecină cu superstiția stupidă. Doar gândul de a o face mă face să mă simt de parcă aș trăda legătura specială pe care o am cu această a doua piele, care e mov, străină și, totuși, atât de a mea. Cred că este, pentru mine, ce este Chanel No. 5 pentru mulți: clasic și etern, recognoscibil, firesc și deosebit.
Alien de la Thierry Mugler este o creație a parfumierilor Dominique Ropion și Laurent Bruyère, iar sticla dorește să amintească de o piatră sacră. Eu nu-l asociez atât de mult cu ideea de oriental, pentru că nu asta simt că predomină pe pielea mea, ci mai degrabă îl percep prin contrastul unic dintre iasomia și prospețimea cașmirului din notele de vârf și căldura vaniliei care le dă pe cele de inimă.
Citisem undeva că recipientul are „forma pietrei filozofale” și-am râs puțin, apoi mi-am zis că nu știu nimic, poate chiar așa ar (putea) fi. Devin tot mai convinsă de asta, cu fiecare purtare a lui Alien de la Mugler.
În copilărie, Adina Rosetti a umplut caiete cu compuneri despre vacanțe extraterestre, iar ceva mai târziu, a aterizat la o facultate economică. Până la urmă, a devenit scriitoare și jurnalistă. A lucrat ca reporter și redactor pentru mai multe publicații (Time Out, Elle Romania, Unica și altele), scriind despre colțurile ascunse ale orașului, despre evenimente culturale și experiențe personale.
Deși a publicat două volume pentru adulți (Deadline — roman — și De zece ori pe buze — proză scurtă), a descoperit că cel mai mult îi place să inventeze povești pentru copii. A publicat mai multe cărți pentru cei mici, multe dintre ele premiate. Domnișoara Poimâine, unul dintre personajele ei cele mai dragi, se plimbă prin mai multe povești pentru copii de diferite vârste; câteodată e o fetiță curioasă și răsfățată (Domnișoara Poimâine și joaca de-a Timpul), alteori o adolescentă rebelă (Cronicile Domnișoarei Poimâine se apropie de al treilea volum).
Adina are o pasiune pentru vrăjitoare, dragoni și spiriduși neastâmpărați, așa că a scris despre toate acestea în De ce zboară vrăjitoarele pe cozi de mătură? … și alte 10 întrebări fantastice. Din dragostea pentru expresiile ciudate din limba română s-a născut Aiurea-n tramvai, povestea care-l poartă pe Anton în Țara Cuvintelor Anapoda, iar experiența atelierelor de storytelling cu un grup de copii de etnie romă din Ferentari s-a transformat în Povestea Kendamei Pierdute. Cea mai recentă carte publicată este Întâiul meu cuvânt de pionier.
Când nu scrie, Adina își petrece timpul tot printre copii: predă cursuri de storytelling și scriere creativă sau se implică în proiectele De Basm – Asociația Scriitorilor pentru Copii și Adolescenți, pe care a fondat-o alături de trei autoare și prietene, din dorința de a promova literatura română contemporană.
Îi plac marea, cărțile, vacanțele, zilele de poimâine, vorbitul aiurea-n tramvai și mersul prin librării.
...de multe ori m-am întors de la lift sau chiar din fața blocului
pentru a-mi pulveriza repede puțin parfum în spatele urechii și la încheieturi.
Ce loc ocupă parfumul, mirosurile și mirodeniile în viața ta?
Uite că mă provoci așa, chiar de la prima întrebare. 😊
Recunosc că nu m-am gândit la asta până acum, n-am teoretizat locul pe care-l ocupă simțul olfactiv în viața mea, n-am ierarhizat niciodată simțurile și stimulii (deși știu precis că la auz stau cel mai prost…). Probabil tocmai pentru că mirosul e cumva atât de instinctiv și direct, n-am stat să analizez prea mult și l-am lăsat să mă ducă de nas.
Revenind, cum sunt destul de frivolă, ador parfumurile, pe care le schimb în funcție de stare, anotimp și emoție. Și de perioadele sentimentale ale vieții, dar intuiesc o întrebare viitoare pe tema asta… Nu mă simt completă dacă nu ies din casă acompaniată de un parfum, mi se pare că nici machiajul cumva nu se leagă, și de multe ori m-am întors de la lift sau chiar din fața blocului pentru a-mi pulveriza repede puțin parfum în spatele urechii și la încheieturi. Îmi place să citesc compozițiile parfumurilor, așa cum citesc și etichetele sticlelor de vin, pentru că mă fascinează limbajul și punerea în cuvinte a esențelor – o abilitate pe care aș vrea să o stăpânesc.
Cât despre condimente și mirodenii, le-am descoperit destul de târziu (din păcate, bucătăria românească e destul de limitată și necreativă la capitolul ăsta), dar de atunci orizontul meu s-a deschis către arome noi. Aștept să fiu surprinsă în continuare.
Pentru a recrea un moment din trecut, recurgi la mirosuri?
Nu recurg conștient, dar ele, mirosurile, aromele, acționează proustian și mă aruncă prin cotloanele memoriei, scoțând la iveală de multe ori amintiri și momente pe care le credeam uitate.
© Cornel Brad
...mă obsedează mirosul de mare, amestecul acela indicibil de apă sărată,
de albastru, de scoici, de soare care apune (sau răsare, depinde),
de dig și alge, pe care e de-ajuns să-l evoc ca să încep să visez.
Există vreun miros care să te fi bântuit? Pe care să-l asociezi unui moment?
O vreme, când eram foarte tânără, m-a bântuit mirosul primului iubit. 😊
Recunosc public, iată, că am urmărit persoane de sex masculin pe stradă în siajului unei dâre de Issey Miyake. Noroc că s-a sfârșit repede și fără urmări. 😊
Altfel, mă obsedează mirosul de mare, amestecul acela indicibil de apă sărată, de albastru, de scoici, de soare care apune (sau răsare, depinde), de dig și alge, pe care e de-ajuns să-l evoc ca să încep să visez.
Într-un registru mai pragmatic, mă bântuie la propriu și cât se poate de real mirosul de prăjeală cu care mă inundă vecinii de dedesubt, când deschid ferestrele larg dimineața, cu gândul că „azi, în sfârșit, mă (re)apuc de pilates”. E un miros pe care nu l-am mai simțit nicăieri altundeva, și e același încă din anii ’80, de parcă vecinii mei ar prăji un unic ingredient etern care transcende epocile istorice. Probabil și în același etern ulei. Mă duc să închid fereastra și să mă gândesc la mare.
© Cornel Brad
Cum îți miroase propria copilărie? Ce ți-a rămas în nări de-atunci?
Ah, copilăria mea miroase superb! E plină de magia bunicilor și-a oamenilor care mi-au făcut copilăria cel mai frumos loc din lume. Miroase, așadar, a casa bunicilor de la Brăila, un amestec liniștitor de mobilă veche și așternuturi din olandă proaspăt apretate și călcate. Miroase amețitor a regina-nopții și trandafiri, în serile de vară fierbinți, când bunicul stropea cu furtunul aleea dintre rondurile cu flori și toate aromele izbucneau pur și simplu în aerul înserării. Tot vara, curtea mirosea dulce a roșii coapte, proaspete, și a sărat, a scrumbii la grătar, specialitatea bunicului meu.
Copilăria-mi mai miroase și-a Crăciun, a cozonaci și sarmale, a condimente și-a cocă dulce (din care furam pe ascuns și o mâncam crudă), a lemne arzând în sobă și-a cartofi copți în jar. Și mai țin minte parfumul bunicii, păstrat în șifonier și folosit doar la ocazii speciale, o sticluță de Helena Rubinstein care data probabil din anii ’50, ciotul ei de ruj roșu-aprins, aceeași marcă, precum și-un obiect care mă fascina, un soi de carnețel cu file îmbibate în pudră, de tamponat fața pentru a estompa luciul. Nu am mai regăsit nicăieri mirosul acela stins, dulce-prăfos… Toate aromele din copilăria mică mi s-au gravat în memorie cu o intensitate incredibilă – probabil așa va mirosi Paradisul pentru mine.
Îți alegi parfumul pentru că te exprimă sau îți creezi o identitate prin parfumul pe care îl alegi?
Mi-ar plăcea să fiu atât de versatilă încât să-mi creez o identitate prin parfumul ales, dar cum spuneam mai sus, aleg parfumurile după stare, emoție și moment (al zilei sau al anului).
Caut un soi de senzualitate discretă și subtilă, mă feresc de esențele prea grele sau stridente, dar și de cele prea evident florale. Mai nou, au început să-mi placă cele care amintesc de spații geografice solare – tocmai am pus ochii pe Un Jardin sur le Nil și Un Jardin en Méditerranée de la Hermès – și dintr-o călătorie la Paris m-am întors cu un Guerlain cu aromă de salvie, din seria „Aqua Alegoria”. Mi se pare perfect pentru vară.
Mirosul perfect al bărbatului perfect? Dar al celui imperfect, de toate zilele?
Ups, păi bărbatul perfect e un concept pe cât de învechit, pe atât de nerealist, ba chiar periculos, așa că aș propune să renunțăm la el și să ne îndreptăm atenția către „imperfectul” cel de toate zilele, căci perfecțiunea lui constă tocmai în faptul că e lângă tine în toate zilele.
Așadar, nu l-aș împodobi cu vreun parfum sofisticat, de tipul trabuc-brandy-echitație (mirosul gentlemanului cuceritor) sau cu vreo aromă urbană de metrosexual. Cel mai sexy miros mi se pare cel natural, de dimineață, al pielii bărbatului cu care te-ai iubit toată noaptea și pe care se mai simte încă parfumul pielii tale. Și, poate, un vag iz de șampanie…
...un cocktail amețitor cu note de bază de empatie și note de vârf de pasiune pură...
© Cornel Brad
Ce miros are iubirea? Ce ingrediente ai pune într-un elixir al iubirii?
În acest moment al vieții aș spune că cel de mai sus, al intimității absolute, al contopirii indisolubile. Cu siguranță, la 20 sau 30 de ani, aș fi răspuns altfel, adăugând în mirosul iubirii mai multe brizbizuri. Dar îmi place ideea de „elixir”, de vrajă care să lege suflete îndrăgostite…
Cum nu există rețetă universală când vine vorba despre cupluri, în calitate de vrăjitoare, aș oferi elixire personalizate pentru fiecare pereche, în care aș amesteca aromele esențiale ale începutului poveștii lor de dragoste, plus niște aditivi speciali (dar 100% bio!) care să facă dragostea să dureze, rezultând un cocktail amețitor cu note de bază de empatie și note de vârf de pasiune pură.
Dacă ai compune un parfum, ce ai pune în el?
Povești, desigur. Aș încapsula momente din viață și emoții în mici recipiente. Esență vanilată de copilărie. Parfumul răscolitor al primei dezamăgiri în dragoste. Mireasma florală a unei nopți de vară. Parfumul tare al aventurii.
Ne așteptăm ca scriitorii să poată descrie orice. Cum ai pune în cuvinte parfumul preferat/ideal?
Ah, simt că voi dezamăgi aceste așteptări... 😊
Aș inventa parfumul care să-și schimbe notele în funcție de moment și de stare (nu e decât o abordare pragmatică – avantajul de a avea totul într-o singură sticlă). Ideal, va începe cu o aromă abia perceptibilă de fire de iarbă încărcate de rouă, apoi se vor adăuga, pe parcursul dimineții, câteva note energizante de citrice, poate și-un strop de osmanthus heterophyllus (nu sunt prea sigură ce e, dar îmi place la nebunie cum sună!), pentru ca după prânz să adie a tonuri mai lemnoase și-a tuberoze, iar seara să se transforme într-o undă magnetică, seducătoare, cu amintiri de santal și cedru.
Alege un oraș, o țară, un spațiu pe care-l iubești și încearcă să-i povestești unui străin despre mirosul acestui loc.
Cum tocmai răspund la acest interviu din Creta, e de ajuns să închid ochii și să povestesc ce simt în jur: în primul rând, la ora asta, o cascadă de cicade bâzâitoare umple aerul, ups, am trișat cu informații via alte simțuri, revin, miroase a lămâi proaspete (aproape intră pe geam crengile încărcate ale unui lămâi), apoi simt aerul sărat al mării, e chiar la doi pași, miroase a verde și-a albastru, a vacanță, a lumină orbitoare revărsându-se peste munți roșiatici, miroase amărui a livezi de măslini, iar seara, a pește și calamar fript de la taverna de pe plajă.
Peste câteva zile mă voi întoarce în București, unde miroase a asfalt încins și, cel puțin în fața blocului meu, a praf de la șantierul nesfârșit, combinat cu lumânări arse și tămâie de la biserica de lângă, un parfum unic, care încapsulează atât de bine haosul eclectic al acestui oraș pe care nu m-am hotărât dacă-l mai iubesc sau nu…
Să zicem că pui mâna pe peștișorul de aur și ți-ar îndeplini dorința de a dezvolta la maximum unul dintre cele cinci simțuri (sau or fi mai multe?). Pe care l-ai privilegia?
Auzul! Cum spuneam, stau cel mai prost la capitolul ăsta, nu mi-ar strica să aud mai bine ce vorbesc copiii în camera alăturată, ce-mi șoptește iubitul sau, pur și simplu, știrile la radio. Mi-ar plăcea și să pot desface muzica în sunete distincte. Momentan, o percep ca pe un torent care fie mă obosește, fie mă încântă la maximum, dar nu reușesc să-l deconstruiesc deloc. Dar poate că asta e magia muzicii… Oricum, peștișorule de aur, dacă citești asta, fă ceva, te rog, cu auzul meu!
© Cornel Brad
Omenirea miroase a sublim și-a abject deopotrivă și-a toate nuanțele dintre cele două.
Dacă te-ai întâlni cu un extraterestru, ce i-ai da să miroasă pentru a-l face să priceapă cum stă treaba cu omenirea?
Omenirea miroase a sublim și-a abject deopotrivă și-a toate nuanțele dintre cele două. Grea misiune să fii ghidul olfactiv al bietului extraterestru! Cred că ar trebui să miroasă, în primul rând… un bebeluș, nu cunosc ceva mai angelic și mai dulce decât mirosul pielii de bebeluș, e pur și simplu indescriptibil, intrăm în lumea asta însoțiți de un parfum divin. L-aș duce și pe-un câmp de luptă, unde miroase a moarte. A arme și-a cruzime, a distrugere, a sfârșit. De fapt, aș proceda invers, să plece și bietul extraterestru de-aici cu o speranță că nu suntem o specie pierdută. Chiar, oare cum miroase un extraterestru?
Dacă ar fi să asociezi o carte și un miros, care ar fi cele două?
Scrierile lui Márquez cu mirosul migdalelor, poate datorită frazei de deschidere din Dragostea în vremea holerei („Nici nu se putea altfel: mirosul de migdale amare îi amintea de fiecare dată de soarta iubirilor neîmplinite”).
Și de-abia aștept să simt pe bune aromele din Napoli, în care am visat mereu să ajung de când am citit tetralogia Elenei Ferrante. Deși cartea nu abundă neapărat în descrieri olfactive, am intuit totuși în timpul lecturii mireasma orașului.
Primul contact cu imaterialul parfum care urmează a ne defini sau completa identitatea este mijlocit de recipientul său, de flaconul pe care îl cercetăm cu privirea și îl atingem pe rafturile magazinelor. El îi conferă materialitate parfumului, este trupul pe care îl întâlnește sensibil propriul nostru trup. Fie că este o operă de artă realizată din materiale prețioase și expusă în muzee, fie că este un produs serial, executat la scară industrială, flaconul este interfața materială a parfumului care îl însuflețește, conferindu-i spirit, suflu, viață. Parfumul, cu toată încărcătura lui afectivă și mnezică, transformă flaconul dintr-un simplu obiect, cu o funcționalitate precisă – de recipient pentru un lichid mirositor –, într-un trup viu, cu o istorie proprie, în care s-au adunat, în straturi, emoții și amintiri.
Esența parfumată și flaconul fac, deci, un corp comun (suflet și trup) și dobândesc o poveste proprie: povestea persoanei care a deținut flaconul și și-a impregnat trupul cu esența parfumată, povestea locului și a momentului primei întâlniri cu parfumul, iubiri fulgerătoare sau despărțiri bântuite de mirosuri, dâre olfactive pe care le-am urmat într-o noapte de vară, obsesii sau repulsii olfactive... tot atâtea povești câte persoane și-au intersectat propriile vieți, emoții și amintiri cu viețile, emoțiile și amintirile promise de campaniile publicitare ale parfumurilor.
Dar ce se întâmplă când sufletul (parfumul) părăsește trupul (flaconul), când obiectul își pierde utilitatea și funcționalitatea cărora le-a fost menit, rămânând un simplu obiect printre altele, o rămășiță de care dorim să ne debarasăm? Dacă nu au norocul să fie realizate din materii prețioase, dacă nu sunt obiecte de artă, dacă nu încap pe mâna unui colecționar, flacoanele parfumurilor – și în special acelea produse industrial – nu fac decât să îngroașe mormanul de gunoi al lumii. Dar ele poartă amprentele noastre, ne-au mijlocit contactul cu parfumul devenit miros personal, au o istorie care s-a suprapus peste a noastră, impregnând-o cu miros, emoții și amintiri, au purtat „acea picătură a lor aproape impalpabilă” care a construit un „edificiul imens al amintirii”, ca să păstrăm imaginea atât de vie din romanul lui Proust. În căutarea timpului pierdut al fiecăruia dintre noi, flacoanele – și parfumul lor – sunt asemenea unor repere care ne ajută să ne găsim drumul înapoi. Din această perspectivă, ele îmi par aidoma unor rămășițe trupești ale unei existențe (pline de senzații, emoții, amintiri) ce se cuvine a fi omagiată, așa cum îi omagiem pe cei trecuți în neființă.
V-ați imaginat vreodată un cimitir al flacoanelor? Cum putem salva de la uitare flacoanele și, astfel, pe noi înșine?
Scent: The Unseen Dimension / Scents of Exile from ARTINECT: Connecting Art on Vimeo.
***
“Cities are scents:
Acre is the scent of marine iodine and spices;
Haifa, the scent of pine and rumpled sheets;
Moscow, the scent of vodka on ice;
Cairo, the scent of mango and ginger;
Beirut, the scent of sun, sea, smoke, and lemon;
Paris, the scent of fresh bread, cheese, and the derivatives of intrigue;
Damascus, the scent of jasmine and dried fruits;
Tunis, the scent of night musk and salt; and
Rabat is the scent of henna, incense, and honey.
And every city not known for its scent is not worth mentioning.
And lands of exile have a common scent, which is that of longing for elsewhere… A scent remembering another, a scent of intermittent breaths, emotional, leading you like a tourist map that’s been used too often to lead to the scent of the first place. Scent is a memory and a sunset. And sunset, here, is beauty’s rebuke to the foreigner.”
―Mahmoud Darwish, In the Presence of Absence (translated by Ashraf Osman)
***
Text: Mahmoud Darwish, from “In the Presence of Absence”
Music: “The Lover of Beirut” by Anouar Brahem, from “The Astounding Eyes of Rita”
Voice & Translation: Ashraf Osman
Video (Sound mixing & effect): Mike Avgeros
Video (Production & Direction): Sheila Chui-kan Tse
Eve Ensler
The Vagina Monologues
(1996)
My vagina is a shell, a round pink tender shell, opening and closing, closing and opening. My vagina is a flower, an eccentric tulip, the center acute and deep, the scent delicate, the petals gentle but sturdy. I did not always know this.
***
Turned out that Bob loved vaginas. He was a connoisseur. He loved the way they felt, the way they tasted, the way they smelled, but most importantly he loved the way they looked. He had to look at them. The first time we had sex, he told me he had to see me.
***
Stop shoving things up me. Stop shoving and stop cleaning it up. My vagina doesn’t need to be cleaned up. It smells good already. Don’t try to decorate. Don’t believe them when he tells you it smells like rose petals when it’s supposed to smell like pussy. That’s what they’re doing, trying to clean it up, make it smell like bathroom spray or a garden. All those douche sprays, floral, berry, rain. I don’t want my pussy to smell like rain. All cleaned up like washing a fish after you cooked it. I want to taste the fish.
***
What does a vagina smell like?
Earth.
Wet garbage.
God.
Water.
A brand-new morning.
Depth.
Sweet ginger.
Sweat.
Depends.
Musk.
Me.
No smell, I’ve been told.
Pineapple.
Chalice essence.
Paloma Picasso.
Earthy meat and musk.
Cinnamon and cloves.
Roses.
Spicy musky jasmine forest, deep, deep forest.
Damp moss.
Yummy candy.
The South Pacific.
Somewhere between fish and lilacs.
Peaches.
The woods.
Ripe fruit.
Strawberry-kiwi tea.
Fish.
Heaven.
Vinegar and water.
Light, sweet liquor.
Cheese.
Ocean.
Sexy.
A sponge.
The beginning.
Olga Lengyel
Cuptoarele morții
Mărturia unei supraviețuitoare la Auschwitz
(1946)
traducere de Anca Irina Ionescu
Corint Istorie, București, 2022, pp. 184-185
 |
 |
 |
Dintre femeile SS-iste, cel mai bine am cunoscut-o pe Irma Grese, nu dintr-o dorință personală, ci datorită unor împrejurări independente de voința mea. „Îngerul blond”, cum o numea presa, mi-a inspirat cea mai violentă ură pe care am cunoscut-o vreodată. [...]
Această SS-istă în vârstă de 22 de ani era conștientă de puterea frumuseții ei și nu neglija nimic ca să-și sporească farmecele. Petrecea ore întregi aranjându-se în fața oglinzii și exersând cele mai seducătoare gesturi. Oriunde mergea, ducea cu ea aroma unui parfum rar. Părul ei era pulverizat cu o gamă completă din cele mai ispititoare miresme: uneori își amesteca propriile preparate. Folosirea abundentă a parfumului era probabil rafinamentul suprem al cruzimii. Deținutele, care ajunseseră într-o stare de degradare fizică totală, inhalau cu bucurie aceste miresme. Contrastând cu acestea, când Irma Grese ne părăsea și duhoarea stătută, grețoasă de carne omenească arsă, care acoperea lagărul ca o pătură, ne invada din nou, atmosfera devenea și mai insuportabilă. Dar „îngerul” nostru cu bucle aurii își folosea frumusețea numai ca să ne amintească de starea noastră jalnică.
Hainele ei erau la fel de rafinate. Într-adevăr, uniformele SS îi veneau mai bine decât hainele civile.
(Cap. XIX)
Vine o vreme când, oricât de repede ai alerga, oricât te-ai vaccina, oricât te-ai masca, virusul COVID te bate pe umăr și se autoinvită la tine acasă. Așa m-am trezit și eu cu el: pe nepusă masă. Eram cu totul nepregătit. M-am culcat cu o vagă senzație de răceală, dar cu gânduri de mai bine, și m-am trezit amețit, cu febră, cu trupul greu, de parcă aș fi tras la fiare săptămâni la rând, iar în curând mirosul și gustul s-au evaporat, lăsând în urma lor un spațiu anost.
Auzisem de simptomul anosmiei în cazul infectării cu COVID, făcusem un exercițiu de imaginație și filosofasem cu detașare: uite, măi, ce nasol e să-ți pierzi mirosul și gustul! Dar chiar nu știam cum este cu adevărat. Nu e tocmai simplu să te pui în pielea cuiva lipsit de miros și gust. De fapt, nu e simplu să te pui în pielea altcuiva... punct. Pentru că este imposibil.
Dar iată că mi-a venit și mie rândul... COVID-ul a fost darnic, mi-a adus chiar mai multe decât Moș Crăciun: muci, transpirație, amețeală... – dar și mi-a luat câte ceva, și anume mirosul și gustul. Știu, nu e ca și cum ai rămâne fără vedere sau auz, dar tot o privare este și asta.
Întâi și-ntâi, ca să nu par o victimă de tot plânsul, care se lamentează din orice, trebuie să spun că lipsa celor două simțuri nu provoacă nici o durere. Nu e ca și cum te-ar durea capul sau vreo altă parte a corpului. E mai degrabă un gol, o privare care creează în jurul tău un spațiu al tăcerii. Tot ceea ce intră în legătură cu tine, ba chiar intră în tine – alimentele, băuturile –, devine surd, bidimensional, își pierde ceva din haloul care dădea profunzime lumii. E ca și cum ai pluti la suprafața lucrurilor sau ca și cum ai fi scufundat în apă, cu gura și nasul astupate. Nimic nu ajunge la tine, nimic nu intră în tine. Singurele simțuri funcționale, care mediază legătura ta cu exteriorul, au rămas cele ale distanței. Cu alte cuvinte, lumea se oprește la suprafața pielii tale.
Fumul de țigară rămâne tăcut și el, sticluțele cu parfumuri sunt doar niște obiecte de decor reduse la tăcere, totul în jur e tăcut și anost. Poate nici un cuvânt nu e mai potrivit aici decât „anost”; format dintr-un „a-” privativ (care indică lipsa) și nostos, el spune, de fapt, că nimic nu mai are puterea de a te chema înapoi, nimic nu mai e nostim, nici o amintire nu mai este în stare să se coaguleze în camera memoriei. Pe scurt, nu mai există condițiile de posibilitate pentru nostalgie. Au și cuvintele tragismul lor...
Dar... ușor-ușor, COVID-ul bate în retragere și, odată cu plecarea lui, se întorc și simțurile chimice. Ca scăpate prin ochiurile unei draperii groase, care blochează lumina, dâre de mirosuri și de gusturi se strecoară înăuntru, luminând spațiul tern ocupat înainte de savoarea lucrurilor. Crâmpeie de mirosuri și de gusturi apar și dispar rapid, mai mult subliniază absența chinuitoare, dar anunță recuperarea viitoare. E ca și cum lumea cu care fuseseși obișnuit până nu demult să fii într-un dialog continuu reîncepe să vorbească, gângurind primele sunete cu sens despre farmecul pe care îl aduc mirosurile și gusturile în viața noastră.
Va urma...
Pandemia a fost o perioadă de punere la încercare a limitelor noastre, a limitelor nervilor, ale răbdării și nerăbdării, ale frustrărilor, iar lista poate continua... Dar a fost, pentru unii, și o perioadă a descoperirilor – cel puțin așa îmi place să cred. Noi forme de a fi laolaltă cu membrii familiei într-un apartament devenit, brusc, neîncăpător și, în primul rând, noi forme de a fi cu tine însuți. Mă întreb pentru câți dintre noi a fost pandemia și o perioadă a descoperirii mirosurilor și a modului în care ne raportăm la acestea.
Știu din mărturisirile cunoscuților că mulți – sau destui – folosesc produse deodorante (after-shave, deodorante, creme și parfumuri) doar atunci când ies din casă. Este tușa finală, după o privire – rapidă sau insistentă – în oglindă, detaliul ultim al unei imagini – sau măști? – publice, pe care o adoptăm odată ieșiți pe ușă. Îmi închipui că perioada claustrării, în lipsa prilejurilor de expunere publică și, deci, de ajustare a propriilor mirosuri, trebuie să fi fost o descoperire a mirosurilor proprii, intime, emanate de un corp neglijat, asudat, încrâncenat, blocat – după un duș rapid sau chiar sărind peste dușul zilnic – dinaintea unui monitor, devenit un ecran de protecție. Dacă hainele nu puteau fi neglijate, nici pieptănătura, mirosurile, în schimb, au primele sacrificate, putând fi trecute cu vederea – la propriu – în spatele ecranului. Mirosul n-a mai avut nici o putere atunci, nu a mai putut fermeca, atrage, seduce, a devenit tăcut, neputincios, nesemnificativ, pe scurt. Însă noi, cei din spatele ecranelor, nu ne-am putut împiedica nasurile să perceapă prefacerile corpului nostru de-a lungul orelor de lucru. Lipsit de artificiul parfumului, corpul nostru a urmat suspus calea naturii, a început să ne vorbească limbajul simțurilor, s-a făcut remarcat, mirosit, ne-a vorbit, fiind chiar gălăgios.
Sunt curios cum s-a raportat fiecare la propriile mirosuri în perioada pandemiei, departe de nasurile – dar și de privirile – indiscrete și critice ale celorlalți. Societatea aseptizată de astăzi ne învață să ne ferim de emanațiile propriilor corpuri, ele sunt semnificate negativ, semn al lipsei de civilizație și al asocialului. A fi asudat, înconjurat de mirosul „natural”, este o ofensă adusă celuilalt și societății, în general. De câte ori nu ne-am strâmbat – nasul – când am dat de mirosurile din mijloacele de transport în comun sau de cele ale oamenilor străzii (nu sunt și ei ai noștri?)?.
Dar aceste mirosuri „naturale” nu sunt, la urma urmei, tot ceea ce avem și tot ceea ce ne exprimă/ definește cel mai bine? Cine a stat, curios, să-și asculte izurile propriului trup, așa cum japonezii ascultă mirosul tămâiei, în ceremonialul kodo? Să-l simtă deplin, în răsuflările lui acre sau dulcege, plăcut sau neplăcut mirositoare? Dacă este adevărat că fiecare are o amprentă olfactivă, tot la fel de adevărat este că această amprentă este supusă transformărilor – în funcție de orele zilei, de anotimpuri, de alimente consumate, de afecte. Departe de nasul celorlalți, v-ați urmărit vreodată mirosurile, trecerea lor subtilă, așa cum ați urmări, de pildă, norii pe cer? Petru Creția a scris o carte despre trecerile și petrecerile lor. Tare mi-aș dori să citesc o carte despre trecerile și petrecerile mirosurilor. Și, înainte de toate, ale acelora răspândite de trupul nostru, nealterate de parfumuri, produse industriale care ne fac să mirosim la fel cu alte mii de semeni, dar, în esența lor, neasemănători.
Așa cum bine știm, gustul este imposibil fără miros. Curioși să aflăm mai multe despre îmbinarea între gusturi și mirosuri, am luat la întrebări un bucătar. Și pentru că aveam nevoie de unul, iată că prietenili de la Institutul Polonez au înfăptuit minunea, punându-ne dinainte cele mai alese bucate gătite de acesta, precum și cartea de rețete Ceaunul carpatic. Carte cu bunătăți din țările Grupului de la Vișegrad. Pentru că bucătarul nostru nu este unul obișnuit. În primul rând, este maestru bucătar, în al doilea rând, vorbește poloneza la fel de bine ca româna și se prezintă Chef Lorek, devenit al doilea nume al lui Laurențiu Zediu. Dar să-l cunoaștem mai bine. Laurențiu locuiește în Polonia de câțiva ani, a învățat limba, gătește mâncăruri poloneze, iar în anul 2018 a câștigat inimile juriului ediției poloneze a programului MasterChef, obținând locul al II-lea. În anul 2020 a colaborat de mai multe ori cu Institutul Polonez din București. Cel mai important proiect comun a fost o campanie pe internet numită „Gătește cu accent polonez”. Proiectul a devenit foarte popular grație atât rețetelor propuse, cât și harului lui Laurențiu de a prezenta totul cu umor și pasiune. Pe Laurențiu îl puteți găsi și pe Facebook și pe site-ul său: cheflorek.pl.
Ți s-a întâmplat să fii înșelat de mirosul unei mâncări? Să ți se pară bună la gust o mâncare care nu mirosea bine sau să nu-ți placă una care mirosea bine?
Din fericire, am un nas care ține cu mine, și nu îmi este rușine să-l folosesc :) În timp ce pregătesc diferite feluri de mâncare sau dacă sunt în oraș, la un restaurant, primul lucru pe care îl fac este să miros: fie ingredientele, fie preparatul final. Făcând acest lucru, mi-am antrenat mirosul astfel încât să detecteze dacă ceva nu este în regulă. Mi s-a întâmplat să miros mâncarea și să înțeleg că ceva nu este OK acolo, dar am decis de fiecare dată să și gust — și, din fericire, nasul meu nu m-a înșelat de prea multe ori. Îmi dau seama ușor dacă uleiul în care a fost ceva prăjit a fost vechi sau dacă carnea nu a fost proaspătă, dacă sosul este acru sau prea dulce ș.a.m.d. Pot spune că m-am înșelat atunci când am decis să încerc o mâncare iute preparată de niște prieteni palestinieni după rețetele lor. O lingură a fost îndeajuns ca să plâng câteva minute, deoarece a fost foarte picantă, iar nasul meu nu m-a avertizat.
Cât este miros și gust și cât este spectacol într-un fel de mâncare? Ce te ghidează atunci când elaborezi un fel de mâncare?
Pentru mine, nu ar fi gust fără miros, fiecare fel de mâncare pe care îl prepar începe prin a-mi selecționa cu atenție ingredientele. Dacă cumpăr pește, carne, legume, fructe etc., primul lucru pe care îl fac este să iau ingredientul respectiv și să-l miros. Dacă peștele are un miros puternic de pește, înseamnă că este vechi (se întâmplă de multe ori în cazul în care avem în vitrină doar filete, fără cap — după cum bine știm, dacă ochii peștelui nu sunt limpezi și strălucitori, peștele nu este proaspăt, și de multe ori se înlătură capul peștelui tocmai pentru a înșela clienții). Dacă are un miros înțepător carnea și nu simt că animalul a fost curat, adică dacă are un damf specific carnea, nu o cumpăr. Fructele și legumele trebuie să aibă un miros proaspăt, revigorant și fug mereu de legume/ fructe care n-au miros, sunt tari și arată perfect.
Cu siguranță, prefer să gătesc o cantitate mai mică de mâncare dar să mă concentrez pe ingrediente de calitate. Asta îmi ghidează mereu pașii spre elaborarea unui fel de mâncare, și aici le sunt recunoscător bunicilor mei pentru faptul că m-au învățat de mic copil cum să cultiv, să îngrijesc și să recoltez ingrediente — i-aș recomanda oricui să experimenteze viața la sat. În timp ce prăjesc sau gătesc, mă ghidez după miros, deci, pentru mine, să zicem că 60-70% este mai important mirosul, iar gustul, în proporție de 30-40%.
Care sunt mirosurile/ aromele preferate în bucătărie? Sunt și unele pe care le eviți sau nu le suporți?
Ador mirosul fructelor: mere, piersici, caise, struguri, pepene galben, pepene roșu ș.a.m.d. Îmi place aroma lor dulce sau dulce acrișoară, revigorantă. Și bineînțeles, dacă știm cum să le folosim, pot fi adăugate cu succes în orice fel de mâncare, fie el desert sau fel principal, alături de legume, brânză, carne sau pește.
În ultimii ani, nu mai sunt un fan așa de mare al cărnii de porc sau de mistreț, nici în privința mirosului și nici a gustului ei. Așa că, dacă am posibilitatea — pentru mine, bineînțeles —, prefer să mănânc cât mai puțină carne de porc și, de asemenea, evit să prăjesc, spre exemplu, în untură sau grăsime. Sunt și excepții, mai ales atunci când folosesc carnea de porc în amestec cu alte tipuri de carne, pentru prepararea micilor, a sarmalelor sau a unei musaca.
Ți s-a întâmplat să fii pe stradă și să te iei după un miros... de mâncare? Sau de femeie?
Foarte bună întrebarea! Mereu, dar mereu când sunt în oraș, capul mi se învârte la 90 de grade stânga-dreapta — mai ales când trec pe lângă restaurante, food truck-uri — și de multe ori merg după miros și verific de unde vine, iar dacă îmi place ce văd, mă așez la masă. :)
Același lucru și la parfumuri, dar cu o condiție: dacă sunt foarte dulci sau foarte intense, de obicei merg în direcția opusă. :) Simt că mă sufoc când întâlnesc astfel de tipuri de parfum. Și este ciudat, deoarece iubesc mult să mănânc și să pregătesc dulciuri.
Asociezi locurile prin care ai călătorit cu mirosurile lor? Ai putea face un scurt ghid olfactiv al locurilor preferate?
Cu siguranță că da! Nu pot uita parfumul Mării Mediterane și mirosul valurilor. Am lucrat în Spania un an, în Andalucía, într-un sătuc, Castell del Ferro. Casa în care locuiam era la 300 de metri de mare, iar după ce mă întorceam de la muncă, îmi plăcea să mă plimb pe malul mării, eventual să mă opresc la vreo terasă, unde savuram o bere și o porție de mâncare (de cele mai multe ori, fructe de mare). Deși munceam, mă simțeam ca și cum aș fi fost tot timpul în vacanță. Și mereu când revin în Spania, abia aștept să merg la malul mării.
Un alt loc este pădurea, iar ei i se asociază mirosul bureților. De mic copil am colindat pădurile din jurul Bacăului, împreună cu bunicii, părinții sau unchii mei, mai ales pe timpul verii. Când erau călduri destul de mari, refugiul în pădure era un mod de a ne răcori și a petrece cât mai mult timp împreună. Indiferent de vreme, o priveam mereu ca pe o aventură, căutam o comoară ascunsă adânc în pădure și, având alături de mine persoane pe care le iubeam, mă simțeam fericit și în siguranță. Și nu mai zic de mirosul unei tocănițe de bureți proaspeți culeși, cu smântână, usturoi și mămăliguță, un deliciu complet și un preparat care îmi încălzește inima de fiecare dată când îl prepar.
Mirosuri de România care ți-au rămas întipărite în nări?
Ador aromele și bogățiile pe care le simțeam în timpul anotimpului de toamnă. Având bunicii la sat, îi ajutam destul de des, începând din primăvară și până toamna târziu. Dar toamna avea o magie aparte. Iubesc mirosul strugurilor copți și transformarea acestora într-un vin de casă natural. De asemenea, porumbul copt, care trebuie cules, transportat și depozitat acasă.
Mireasma gutuilor, a perelor, a merelor — fie cruzi, fie sub formă de gem, compot sau siropuri. Și la sat, toamna, când este frig și serile încep să fie mai reci, îmi place mirosul de fum care se lasă în sat după ce sătenii încep să ardă lemne în sobă.
Mirosul turtelor coapte pe plită sau al feliilor de cartofi pe plită întotdeauna mă teleportează în trecut, la serile de iarnă petrecute în compania bunicilor și a părinților, la lumina lumânărilor, cu glume, vorbe bune, zâmbete, mâncare simplă și gustoasă.
Din acest motiv, când merg acasă, încerc să-mi vizitez bunicii și mereu sunt surprins că aromele și mirosurile pe care le-am simțit pe când eram copil sunt încă vii. Și da, mă apucă melancolia și pe urmă o iau pe drumul amintirilor.
Cum miroase Polonia?
Stau și încerc să mă gândesc la un răspuns — și cred că l-am găsit. Polonia îmi miroase a familie, o a doua familie. După ce m-am mutat din Anglia în Polonia, am fost nevoit să-mi refac viața aici aproape de la zero. Din acest motiv, tot ceea ce am reușit să realizez, noi prieteni, cunoștințe, locuri de muncă, participarea la Masterchef Polonia, schimbarea carierei din finanțe în bucătărie, promovarea României din punct de vedere cultural și gastronomic, m-au ajutat să mă redescopăr și să am curajul de a face schimbări pe care, dacă nu aș fi avut noua mea familie care să mă încurajeze, sprijine și motiveze, poate nu le-aș fi făcut. Din acest motiv, în acest moment, când mă gândesc la casa mea, gândul mă duce în două locuri: România și Polonia. Și ținând cont de faptul că Polonia are, de asemenea, ieșire la mare, este străbătută de munții Carpați și munții Sudeți, are regiuni cu păduri, lacuri, legumele și fructele consumate sunt aproape la fel ca cele din România, Polonia mi-a mirosit familiar din primele momente — din acest motiv locuiesc de nouă ani în Polonia.
Un miros al copilăriei care să se țină scai de tine până azi?
Este foarte simplu. Este mirosul zilei de duminică: șnițel de piept de pui, cu piure de cartofi, salată de roșii și pâine. Duminica era una dintre puținele zile în care stăteam toată familia la masă, mâncam și ne bucuram de puținul pe care îl aveam. Dacă era o duminică bună, cu siguranță pe masă se găsea și o savarină (una dintre prăjiturile preferate ale copilăriei mele). Al doilea ar fi mirosul bradului de Crăciun, asta deoarece aducea cu el tot ceea ce un copil își putea dori: vacanțe școlare, timp petrecut cu persoanele iubite, multe feluri de mâncare pe care le adoram (sarmale, salată de boeuf, tort diplomat), prăjituri, dulciuri, cadouri și, bineînțeles, colinde și voie bună. Când simt mirosul de brad, mă liniștește și cu siguranță poți observa un zâmbet mare pe fața mea.
Dacă te-ai întâlni cu un extraterestru, ce i-ai da să miroasă pentru a-l face să înțeleagă cât de cât omenirea?
Cu siguranță l-aș duce la sat, în grădină, l-aș pune să-și culeagă singur ingredientele și l-aș pune să miroasă pământul, legumele, fructele, iar apoi l-aș duce în bucătărie, unde am găti împreună un fel de mâncare, i-aș pune un pahar cu vin de casă și apoi aș sta cu el la povești, alături de familia mea. Fără pământ și fără dragostea pentru produsele pe care le cultivăm, nu am putea supraviețui — aroma unei grădini, pentru mine, are cele mai frumoase mirosuri.
Cum ți-ai descrie parfumul preferat, dar fără a-i da numele?
Revigorant, cu nuanțe citrice și lemnoase.
Ai fler? Miroși bine oamenii?
Aici trebuie să recunosc că trebuie să mai lucrez, mi s-a întâmplat de multe ori să cred că am „mirosit” bine oamenii de lângă mine, dar nu a fost exact așa cum am crezut. Au fost multe experiențe bune, dar au fost și multe experiențe dureroase. Din toate am învățat câte ceva, și din acest motiv încerc să am cât mai puține regrete, pentru că sunt conștient că poate și eu cândva nu am fost la fel de bun precum au crezut alții. Creștem, și să sperăm că vor crește și simțurile noastre odată cu noi.
Să zicem că ai pune mâna pe peștișorul de aur, iar el ți-ar îndeplini dorința de a dezvolta la maximum unul dintre cele cinci simțuri (sau or fi mai multe?). Pe care l-ai privilegia — și de ce?
Ținând cont de momentul în care mă aflu acum, cu siguranță ar fi mirosul. În momentul în care aș avea un miros mai puternic dezvoltat, gustul cu siguranță ar deveni mult mai intens (sunt studii care confirmă acest lucru). Modul în care aș savura un fel de mâncare s-ar schimba și cu siguranță aș fi în stare să aduc multe schimbări în modul în care gătesc, modul în care îmi aleg ingredientele și modul în care aș combina aromele din preparatele mele.
În rest, cu auzul, cu simțul tactil și cu văzul o duc destul de bine în acest moment. Dacă îmi vei adresa această întrebare peste douăzeci de ani, s-ar putea să zic auzul sau văzul. :) La bătrânețe, aș prefera să aud și să văd bine, ar fi mai important cu siguranță decât să am un miros puternic.
Un fel de mâncare și un miros/ parfum care să meargă împreună?
Papanași, cu mouse de căpșuni și ciocolată albă, sos de busuioc, fistic și coajă de lămâie — cu siguranță l-aș servi cu un parfum răcoritor, proaspăt, citric (portocale sau grepfrut) și verde/ erbaceu (mentă și iarbă).
Un interviu în parteneriat cu Institutul Polonez.
Mirosul unui bob de cafeaHave you ever wondered what an Amsterdam canal smelled like 400 years ago? It would have been pretty grim: excrement, waste materials and all kinds of filth were dumped into the water. The same water that poorer housewives then did their laundry in. Personal and general hygiene were far from what they are today. People were convinced that foul smells could harm their health. Luckily there were all kinds of tricks for disguising unpleasant smells and situations. Wealthy women carried a pomander on a chain, then an expensive fashion accessory. As well as looking good, this also meant they could also protect themselves against dangerous odours.
Special about the exhibition Fleeting – Scents in Colour is a voyage of discovery via the various scent dispensers to scents from bygone times that are depicted in the paintings. A clean linen cupboard, bleaching fields, ambergris, myrrh and of course the foul-smelling canals. You can also have this unique experience at home with the fragrance box that will soon be available in our webshop! The fragrance box is part of the digital tour of the exhibition which you can watch any time when it suits you.
For more info, see the site.
&
Radio România Cultural
Odeuropa este un proiect multidisciplinar a cărui temă centrală este mirosul. Premisa de la care pornește acest proiect este dată de faptul că mirosul constituie un subiect prea puțin investigat din perspectiva informaticii și a științelor umaniste. Care este semnificația mirosului în cadrul societății? Cum putem conserva moștenirea olfactivă a umanității? Cum pot fi extrase date senzoriale din baze informatizate de texte și imagini? Iată câteva provocări cărora echipa proiectului și-a propus să le răspundă cât mai curând.
❞
Our senses are our gateways to the past. Much more so than any other sense, our sense of smell is linked directly to our emotions and our memories. Yet we tend to overlook the significance of scents and smelling, both in our current society as in the past. As today mass digitisation, big data, and bio-physical devices such as health trackers are becoming more central to our daily activities, it becomes all the more urgent that we take great care that such programs properly consider the full range of human experiences and responses to the senses.
At the same time, we lack well-established algorithms, tools, and semantic web standards for olfactory data mining and modelling. Fortunately, one key prerequisite for addressing this problem is already in place. In recent years, European cultural heritage institutions have invested heavily in large-scale digitization: we hold a wealth of object, text and image data which can now be analysed using sophisticated computer science techniques. What remains missing is a broader awareness of the wealth of historical olfactory descriptions, experiences and memories contained within them. We recognize this as both a challenge and an opportunity.
❞
Unul dintre obiectivele imediate ale proiectului Odeuropa este realizarea, online, a unei Encyclopaedia of Smell Heritage, care să prezinte calitățile senzoriale și semnificațiile mirosurilor, precum și să descrie mirosuri-cheie, peisaje olfactive și practici olfactive ale umanității.
În plus, câteva dintre mirosurile Europei vor fi conservate și “reconstituite” prin intermediul metodelor și tehnicilor științei patrimoniale. În acest scop, este prevăzută o colaborare strânsă a echipei Odeuropa cu muzee, artiști și parfumieri, care se va materializa prin organizarea de evenimente olfactive – ateliere, expoziții sau vizite educaționale ghidate.
The ultimate goal of the Odeuropa project is to show that critically engaging our sense of smell and our scent heritage is an important and a viable means for connecting and promoting Europe’s tangible and intangible cultural heritage.
Pe scurt, misiunea proiectului Odeuropa poate fi rezumată astfel:
— to recognize, safeguard, present, and promote olfactory heritage.
— to develop state-of-the-art AI techniques to identify and trace olfactory information in text and image datasets; to investigate how ‘smell’ is expressed in different languages, with what places it was associated, what kinds of events and practices it characterised, to what emotions it is linked, and how smell and diseases are interrelated, et cetera.
— to show that critically engaging our sense of smell and our scent heritage is an important and a viable means for connecting and promoting Europe’s tangible and intangible cultural heritage.
