Mirosurile trecutului

Echipa DURARE, în colaborare cu cercetători de la Het Geheugen van Geur, a refăcut o apă parfumată după o rețetă a lui Constantijn Huygens (1596-1687).

 

Mai multe, aici:

https://story.durare.eu/making-scents-of-the-past#chapter-606

 

 

Diane Ackerman ✎ O istorie naturală a simțurilor

Diane Ackerman

O istorie naturală a simțurilor

(1990)

traducere de Claudiu Sfirschi-Lăudat

Diane Ackerman, A Natural History of the Senses, Vintage Books, Random House, New York, 1995

 

 

Un adevărat test pentru scriitori, în special pentru poeți, este acela de a scrie bine despre mirosuri. Dacă nu sunt în stare să descrie mirosul sfințeniei dintr-o biserică, te poți încrede că ar reuși să descrie periferiile inimii?

(p. 18) 

*

Dar ce anume înțelegem prin miros urât? Și care este cel mai urât miros din lume? Răspunsul depinde de cultură, vârstă și gust personal.

(p. 24) 

*

Mirosurile stârnesc amintiri, însă, totodată, ele ne trezesc la viață simțurile amorțite, ne desfată și ne răsfață, ne ajută să ne definim imaginea de sine, ne ațâță seducția, ne avertizează împotriva pericolului, ne duc în ispită, ne amplifică fervoarea religioasă, ne conduc spre paradis, ne familiarizează cu moda, ne cufundă în opulență. Cu toate acestea, de-a lungul timpului, mirosul a ajuns să fie simțul cel mai puțin necesar, „îngerul decăzut”, cum îl numește, pe un ton dramatic, Helen Keller. […] Se prea poate să nu mai avem nevoie de miros pentru a supraviețui, însă, fără el, ne simțim pierduți și rupți de lume.

(p. 37)

*

Sophia Grojsman*: „Viața unui parfumier nu este ușoară. Lucrurile s-au schimbat. În vremurile bune de altădată, unii parfumieri erau liber-profesioniști. Un parfumier celebru putea crea un parfum în trei sau patru ani și nu era constrâns de nimic, de nici o limitare de buget, de nici un termen-limită. Putea face două sau trei încercări pe zi, timp de o săptămână, să zicem, apoi îl adopta cu adevărat, îl purta vreme de săptămâni întregi, fără nici o presiune. Acum totul a devenit ceva foarte comercial. Vrei să ajungi celebru și să aduci profit companiei, și trebuie să te miști repede. Un parfum nu se naște peste noapte. Fiecare parfumier are doar câteva acorduri pe care, de-a lungul zecilor de ani de experiență, le reține și le depune în banca memoriei. Oh, am nevoie de un acord floral, ar putea spune, mi-amintesc de acordul de acum câțiva ani. Dar trebuie să fie nou. Ai fi complet necugetat să vinzi o copie. Nu poți plagia. Trebuie s-o iei de la zero. Însă pot exista acorduri la care să te întorci ca la niște teme, ca un fel de scurtătură. Eu fac aproape între cinci și șapte sute de formule pe an. E posibil să răsară vreo două succese comerciale de aici, dar asta nu înseamnă că toate cele șapte sute de formule sunt bune.”

(p. 52)

_________

* Parfumier, creatoarea unor parfumuri-reper, precum Eternity pentru Calvin Klein, Jaïpur pentru Boucheron, Vanderbilt pentru Gloria Vanderbilt, Trésor pentru Lancôme, Paris pentru Yves Saint Laurent. (n.n.)

Italo Calvino ✎ Numele, nasul

Italo Calvino

Sub soarele jaguar

Numele, nasul

(1972)

traducere de Claudiu Sfirschi-Lăudat

Italo Calvino, Sotto il sole giaguaro, Arnoldo Mondadori Editore, Milano, 1995

 

Numele, nasul este prima dintre cele trei povestiri dedicate simțurilor: mirosul (Numele, nasul), gustul (Sub soarele jaguar) și auzul (Un rege ascultând). A fost publicată pentru prima dată, separat, în noiembrie 1972, în primul număr al ediției italiene a revistei Playboy, apoi în volum, în 1986. În antologia Osmé a fost publicat un fragment din această povestire, însă nu am putut cuprinde și fragmentele de mai jos. Le publicăm aici, pentru a vă bucura de un text important.

 

 

 

— Ce caut eu nu e parfumul potrivit unei femei pe care o cunosc! Ce caut eu e femeia: o femeie care mi-e cunoscută doar după parfum!

În astfel de situații se dezvăluie cel mai bine geniul metodic al lui Madame Odile: doar o riguroasă ordine mentală este capabilă să țină sub control o lume de efluvii impalpabile.

— Să procedăm prin excludere, a zis ea, devenind serioasă. Miroase a scorțișoară? Conține zibetă? E violaceu? Are iz de migdală?

Dar cum puteam descrie în cuvinte senzația languroasă și feroce pe care o încercasem cu o seară înainte, la balul mascat, când misterioasa mea parteneră de vals lăsase, cu un gest leneș, să-i alunece șalul de crep care-i separa umărul alb de mustățile mele și un nor tigrat și sinuos îmi asaltase nările, de parcă aș fi inspirat inima unei tigroaice?

— E un parfum diferit, credeți-mă, nu seamănă cu nimic din ce mi-ați prezentat, Madame Odile! [...]

Tocmai asta așteptam de la experiența riguroasă a lui Madame Odile: să găsească un nume pentru acel șoc al mirosului pe care nu reușeam nici să-l dau uitării, nici să-l rețin în memorie fără ca el să se atenueze treptat. Trebuia să mă grăbesc: chiar și parfumurile memoriei se evaporă; fiecare nou parfum pe care mi-l dădea să-l miros, în timp ce se impunea ca fiind diferit, ireductibil îndepărtat de cel pe care-l căutam, făcea prin prezența sa intensă încă și mai vagă amintirea acelui parfum absent, o reducea la o simplă umbră.

— Nu, mai pătrunzător... adică mai proaspăt... nu, mai dens…

Mă pierdeam în aceste oscilații pe scara mirosurilor, nu știam să mai disting direcția înspre care s-o apuc pentru a-mi urmări amintirea, știam doar că într-un punct al gamei se deschidea un gol, un pliu ascuns în care se cuibărise acel parfum care era, pentru mine, femeia însăși.

(pp. 65-67)

* 

Și nu făceam oare așa când savana pădurea mlaștina erau o rețea de mirosuri și alergam cu capul aplecat fără să pierdem contactul cu solul, ajutându-ne de mâini și de nas ca să găsim urma, și tot ce trebuia priceput pricepeam mai degrabă cu nasul decât cu ochii, mamutul ariciul ceapa seceta ploaia sunt înainte de toate mirosuri care se disting de alte mirosuri, ce se poate mânca și ce nu ce e al nostru și ce ne e potrivnic caverna pericolul totul se simte mai întâi cu nasul, totul e în nas, lumea e nasul, noi cei din turmă cu ajutorul nasului știm cine face parte din turmă și cine nu, femelele din turmă au mirosul turmei, iar apoi fiecare femelă are propriul miros, care o deosebește de alte femele, între noi și ei, la prima vedere, nu sunt mari diferențe, suntem toți făcuți în același fel, și atunci la ce bun să stăm acolo și să privim, mirosul da ne face să fim diferiți unul de celălalt, mirosul îți spune rapid, fără greșeală, ce e necesar să știi, nu există cuvinte sau informații mai precise decât ce ajunge la nas.

(pp. 67-68) 

*

Vreau să zic că e dificil să simți cu adevărat mirosul pielii unei fete mai ales când e așa de mare înghesuiala cu toate astea eu acolo iată că simt sub mine o piele cu siguranță albă de fată, un miros alb cu acea forță specială a albului, un miros ușor pestriț de piele probabil pigmentată de pistrui fini poate invizibili, o piele care respiră așa cum respiră frunzele pajiștile, și toată duhoarea din jur rămâne la distanță de această piele să zicem de doi centimetri sau doar de milimetri măcar, pentru că eu între timp mă apuc să-i inhalez peste tot această piele a ei, care doarme cu fața ascunsă între brațe, părul probabil roșcat lung pe umeri pe spate, picioarele lungi întinse proaspete în scobitura din spatele genunchilor, acum da chiar respir și nu simt nimic altceva decât pe ea, iar ea care trebuie să fi simțit în somn că încep s-o miros cu siguranță nu are nimic împotrivă, pentru că se ridică pe coate, cu fața încă întoarsă în jos, iar eu de la subsuoară trec mai jos și miros sânul delicat pe sfârc, și pentru că firește sunt așezat oarecum călare mi se pare nimerit să împing în direcția care mă satisface și în care simt că și ea e satisfăcută și astfel pe jumătate adormiți putem găsi calea de a ajunge la un consens privind felul în care să mă așez eu și în care acum ea să se așeze cât mai bine.

(pp. 71-72)

*

Pentru fiecare piele de femeie există un parfum care îi exaltă propriul parfum, nota din gamă care e totodată culoare gust miros finețe, și astfel plăcerea de a trece de la o piele la alta poate fi nesfârșită.

(p. 73)

*

Nu știam nimic despre ea, însă aveam impresia că totul mi se dezvăluie în acel parfum, și mi-aș fi dorit o lume fără nume, în care doar acel parfum ar fi fost îndeajuns să dea un nume și să rostească toate cuvintele pe care ea mi le-ar fi spus.

(p. 74)

*

Desigur, pierzi multe lucruri având nasul suspendat în aer: informații pe care le poți obține amușinând pământul cu toate urmele animalelor care au trecut pe acolo, mirosindu-i pe ceilalți din turmă, în special femelele. Dar, în schimb, ai alte lucruri: un nas mai uscat care simte mirosuri îndepărtate aduse de vânt, fructele din copaci, ouăle din cuiburile păsărilor. Și ochii ajută nasul, surprind lucrurile în spațiu, frunzele de sicomor, fluviul, fâșia albastră a pădurii, norii.

(p. 77)

Hărți olfactive

  

Efemere, fluctuante, adesea greu de sesizat și de pus în cuvinte, mirosurile au mai curând consistența și natura norilor. Sunt și nu (mai) sunt, se perindă pe suprafața pământului, trecând dintr-un loc într-altul după capriciile curenților de aer. Natura aceasta a lor face imposibilă o hartă olfactivă a unui oraș, asemeni unei hărți cu obiective turistice, de pildă. Ea ar semăna mai curând cu un buletin meteo, care trebuie actualizat de la o oră la alta – sau chiar mai des. Și din acest punct de vedere, mirosurile și „știința” care le corespunde, osmologia, au mai multe în comun cu meteorologia decât cu orice altă știință exactă cu „-logie” în coadă. Localizarea mirosurilor pe o posibilă hartă e determinată în mare măsură de starea vremii, de presiunea și umiditatea atmosferică (fiindcă volatilitatea moleculelor odorante depinde de acestea) sau de forța vântului. La dificultatea obiectivă de a arăta cu degetul spre un miros și de a-l pune pe o hartă se adaugă factorii subiectivi: câți oameni vor folosi aceleași cuvinte pentru a desemna sau descrie un miros? Cu alte cuvinte și mai pe scurt, (sur)prinderea mirosurilor are ceva dintr-o vânătoare a himerelor.

Pe de altă parte însă, mirosurilor au și această natură: de a impregna un loc (sau o persoană), de a zăbovi și de a-și pune pecetea, devenind o marcă identitară. Știm cu toții cum miroase o casă părăsită sau o cafenea, un spital sau o farmacie, o fabrică și împrejurimile ei, o biserică sau un cimitir. Mirosurile încep să le definească și ajung să fie primul semn de recunoaștere al lor. Acolo, ele parcă împietresc, devin monumentale, în sensul etimologic al cuvântului: ceva ce stârnește (și păstrează) o amintire. Nici în acest caz mirosurile nu pot fi localizate cu precizie, ele fiind mai curând o atmosferă (iarăși imaginea meteorologică!), un aer al locului, însă prezintă avantajul de a ne putea referi la ele într-o manieră consistentă și constantă. Abia acum parcă devine posibil proiectul unei hărți olfactive. Scopul ei ar fi acela de a surprinde atmosfera unor locuri, aerul lor persistent și dominant. Și aici factorii subiectivi sunt hotărâtori. Preferințele „martorilor”, capacitatea lor de abstractizare și verbalizare, pragurile lor olfactive diferite fac să varieze spre infinit descrierile mirosurilor. Tot ce putem spera este atingerea unui numitor comun.

De ceva vreme, mă gândesc la o hartă olfactivă a Bucureștiului, la cum ar arăta ea, cum i-ar fi mirosul, cum s-ar împărți sau suprapune zonele olfactive. Recent, am întrebat o adolescentă, pentru un nou episod Față/Verso, cum îi miroase orașul București. A răspuns, fără să stea pe gânduri, „a sarmale și a grătar”. Eu aș fi răspuns: a gaze de eșapament, a Baccarat Rouge 540, pe alocuri, și a parfumuri arăbești cu dominantă de oud, mai peste tot. Însă nu am putut identifica mirosuri specifice unor zone ale Bucureștiului. Cum miroase la Universitate, în Piața Romană sau la Unirii și cum miroase în Rahova sau în Drumul Taberei. Poate nu am nasul atât de fin...

Voi ați putea alcătui o hartă olfactivă a Bucureștiului? Dacă nu pe zone, atunci una generică? Care ar fi mirosul orașului? Am fi mai mult decât bucuroși să primim de la voi un smellfie. 😊

 

---

Vezi și: Ready for a smellfie? Photo tags map the smellscape of a city.

Octav Șuluțiu ✎ Jurnal

Octav Șuluțiu

Jurnal

ediție îngrijită, prefațată și adnotată de Nicolae Florescu, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1975, p. 174

 

 

---

Octav Șuluțiu (1909-1949) a fost scriitor și critic literar. A publicat cronici literare în diverse reviste interbelice și postbelice și, pentru o perioadă a fost principalul cronicar literar al revistei România literară. A fost apropiat de curentul filozofic trăirist.

---

 

Azi, lângă o femeie, la cinematograf... Un parfum pipărat, înțepător. Armonia mantoului de catifea neagră, a figurii sumbre dată cu pudră închisă, adumbrită mai mult de pălăria neagră, ciorapii negri, închizând ca într-o cutie de catafalc o promisiune de frumusețe și lumini...

Frumoasa necunoscută emana un parfum care putea fi chimic, dar îi venea perfect. Un parfum care ieșea din pielea ei, din subțioara ei... Iuțeala pipărată a parfumului o mai am încă în nări, palpitând opac în culori de galben-negru. Era culoarea naturală, a ei, mirosul femeii cu carnea dospită și coaptă și atrăgătoare... Parfumul frumoasei necunoscute, cum l-am sorbit cu nările deschise, cum i-am prelungit cunoașterea și m-am lăcomit de el. M-am îmbogățit cu mirosul unei femei frumoase. O cucerire imbatabilă.

(7 februarie 1931)

Sărbători liniștite!

Nicola Perrone, un nume uitat al parfumeriei europene

 

Born in Turin during the second half of the 18th century, Nicola Perrone becomes a manufacturer in the perfumery of S.S.R.M. and opens his own parlour in Contrada S. Pelagia, door n. 2, on the ground floor, Casa Guarenne (Turin) in 1804. We read of him in a branch engraved by Arghinenti in the first years of the 19th century: "He sells lotions, precious soap bars, ancient oils, Cologne, perfumed water, essences of every kind and other objects made in the same shop at a fair price". His name is also mentioned in the Gazzetta piemontese in 1849, where he is described as "the only major manufacturer of the White Lotion", the much appreciated cream to make hair grow. There is also news of him in the “Patente del Profumiere” of July 1853.

 

---

 

O călătorie prin universul parfumat al lui Nicola Perrone, pe Google Arts & Culture. 

Mucha & parfumurile

 

Sursă: Google Arts & Culture

Clément Vautel ✎ Sunt un burghez detestabil

Clément Vautel

Sunt un burghez detestabil

Clément Vautel, Je suis un affreux bourgeois, Albin Michel, Paris, 1926

traducere de Claudiu Sfirschi-Lăudat

 

 

 

— Moi toute... Moi toute... Moi toute...

Clar nu sună rău. Aceste două cuvinte conțin farmec, cochetărie, mister: secretă, emană prin ele însele un parfum intim, amoros, voluptos... Moi toute! Or să dea foarte bine pe flacoanele acestui nou extract, în anunțurile publicitare, pe afișe, pe ecranele cinematografelor, pe cortinele teatrelor. Deja am în fața ochilor imaginea care va însoți textele de prezentare a acestei noi creații a lui Paquignon, marele parfumier parizian: o femeie blondă, cu ochi mari și languroși, cu un surâs cast și, totodată, promițător, foarte decoltată, aproape goală, încadrată de trandafiri, dalii și garoafe, cu niște amorași durdulii, păsări albastre și fluturi multicolori care zboară în jurul ei. Moi toute... Dar e foarte bine! Admirabil! Chiar mai bine decât Caresse mystérieuse, ba chiar și decât Rose mouillée, acest triumf al parfumeriei moderne. Rose mouillée – o găselniță și el a lui Borax – s-a vândut în toată lumea și sub toate formele... Am făcut din el chiar și pudră de orez, în ciuda numelui său umed. Moi toute trebuie să fie și pe placul clientelei: un nume seducător, o publicitate zdravănă, o prezentare originală, un produs bine pus la punct – și iată care sunt, în ordinea importanței, condițiile succesului. [...] La urma urmei, o sută de franci pentru o idee care nu e decât una literară, poetică, o sută de franci pentru două cuvinte, două cuvinte scurte și simple, mi se pare foarte convenabil. Dar trebuie să fii generos, măcar din când în când... De fapt, domnul Borax este flatat să boteze multe dintre produsele mele: în felul ăsta, se înalță deasupra slujbei sale de casier, devine unul dintre colaboratorii mei intelectuali, câștigă în importanță, iar vanitatea sa este mulțumită, fără a pune la socoteală că un bilet de o sută de franci, care îi pică din cer în răstimpuri, nu-i este deloc dezagreabil. [...]

Așadar, o să lansez Moi toute, care cât de curând o să figureze în mod strălucit, sunt sigur de asta, în colecția mea „Mirosuri celebre”. Vremurile sunt favorabile parfumeriei. De câțiva ani, industria asta e în plină ascensiune... Pe vremuri, marea majoritate a clientelei noastre era în străinătate: nu trăiam decât din export. Astăzi, producția Franței abia de reușește să acopere propriul consum de extracte, loțiuni, creme, paste, aceste produse de frumusețe de toate felurile, de care se folosesc toate femeile – că sunt sărace sau bogate, bătrâne sau tinere, țărănci sau orășence! Războiul a dus la prosperitatea parfumeriei, războiul a eliberat femeia, el a făcut-o mai frivolă, mai cochetă, ba chiar mai întreprinzătoare (era vremea!) în urmărirea bărbatului... Adevărata victorie este aceea a batonului de ruj! Dacă pulberea s-a făcut auzită, asta a fost pentru a asigura triumful pudrei de orez! După gazele asfixiante, e vremea mirosurilor suave... Toate femeile de azi se parfumează și se machiază. Vor să seducă, să cucerească, să păstreze prin orice mijloace. Dar și bărbații au recurs la știința și la arta noastră pentru a-și spori avantajele naturale. Iubirea, sub toate formele ei, este în plină vogă... Visăm să fim iubiți pentru noi înșine. Don Juan este la modă... Bestia din poveste vrea să fie îndrăgită la fel ca toți ceilalți. Așa că nouă ne revin artificiile, cosmeticele, pomezile, parfumurile! Cupidon nu are doar săgeți în tolbă: se ascund acolo flacoane, cutii, articole pe care fără îndoială se află marca mea universal cunoscută.

Nu mă implic personal în elaborarea parfumului Moi toute... E treaba chimiștilor mei, pentru care cel mai poetic parfum nu este decât o formulă realizată la scară industrială. În schimb, mă îngrijesc în persoană de tot ceea ce privește prezentarea produselor, aleg modelele flacoanelor, ale cutiilor, sugerez idei pentru afișe, litografii color, organizez publicitatea, căreia știu să-i dau forme originale. Nu există spectacol de comedie sau teatru de revistă în care să nu fie amintite parfumurile mele, pudra mea de orez, crema mea de frumusețe. Am pus să survoleze Parisul un avion care scria, din litere de fum, numele săpunului meu de bărbierit Rasibus; de 14 iulie, am parfumat cu triplul meu extract Un nuit viendra apa din bazinașul aflat în Place Pigalle; am închiriat Turnul Eiffel pentru a prezenta, pe cele patru fațade ale sale, în caractere de foc, numele principalelor mele extracte, săpunul Vénusia, pudra Sultane, Crème de Junon și crema depilatoare Filles de marbre. Între paranteze fie spus, acest ultim produs are un succes nebun... Războiul împotriva firelor de păr inutile a fost declarat: femeile vor ajunge să nu le mai suporte în niciun loc. Aceste fire de păr, care pentru ele sunt de prisos, pentru mine sunt extrem de utile, căci lor le datorez o mare parte a averii. Când vor fi dispărut toate, voi organiza o campanie de presă pentru a le readuce la modă și voi lansa un produs – același, probabil – care le va face să crească la loc. Credința face minuni: asta se vede foarte bine în parfumerie!

Pentru Moi toute va trebui să fac o capodoperă de lansare. Alegerea femeii a cărei imagine va figura pe flacoane, pe afișe, în anunțurile publicitare, care va deveni întru câtva simbolul viu al noului parfum, această alegere este de primă importanță. E vorba de a descoperi un chip ale cărui trăsături, a cărui expresie corespund în mod nimerit ideii evocate de aceste cuvinte sugestive: Moi toute. Trebuie oare recurs la o artistă la modă? Vai, cele mai drăguțe actrițe, cântărețe de operetă, dansatoare, vedete de cinema de la noi sunt compromise... Sunt unele care, de dragul publicității, ajung să-și împrumute numele și imaginea unor reclame pentru produse dintre cele mai prozaice.

(Cap. 1: „Moi toute”)

***

Parfumurile mele nu egalează, cât privește compunerea, arta, ba chiar stilul lor, cărțuliile orișicărui scriitoraș? Operele mele, care n-au nevoie să fie traduse, farmecă pretutindeni milioane de femei. Care scriitor s-ar putea lăuda cu așa ceva?

(Cap. X, „Istoria unei crime”)

 

© Silvia Irina Zimmermann

 

 

 

 

 

 

Eau sauvage

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Eve Ensler ✎ The Vagina Monologues

Eve Ensler

The Vagina Monologues

(1996)

 

 

My vagina is a shell, a round pink tender shell, opening and closing, closing and opening. My vagina is a flower, an eccentric tulip, the center acute and deep, the scent delicate, the petals gentle but sturdy. I did not always know this.

 

***

 

Turned out that Bob loved vaginas. He was a connoisseur. He loved the way they felt, the way they tasted, the way they smelled, but most importantly he loved the way they looked. He had to look at them. The first time we had sex, he told me he had to see me.

 

***

 

Stop shoving things up me. Stop shoving and stop cleaning it up. My vagina doesn’t need to be cleaned up. It smells good already. Don’t try to decorate. Don’t believe them when he tells you it smells like rose petals when it’s supposed to smell like pussy. That’s what they’re doing, trying to clean it up, make it smell like bathroom spray or a garden. All those douche sprays, floral, berry, rain. I don’t want my pussy to smell like rain. All cleaned up like washing a fish after you cooked it. I want to taste the fish.

 

***

 

What does a vagina smell like?

Earth.
Wet garbage.
God.
Water.
A brand-new morning.
Depth.
Sweet ginger.
Sweat.
Depends.
Musk.
Me.
No smell, I’ve been told.
Pineapple.
Chalice essence.
Paloma Picasso.
Earthy meat and musk.
Cinnamon and cloves.
Roses.
Spicy musky jasmine forest, deep, deep forest.
Damp moss.
Yummy candy.
The South Pacific.
Somewhere between fish and lilacs.
Peaches.
The woods.
Ripe fruit.
Strawberry-kiwi tea.
Fish.
Heaven.
Vinegar and water.
Light, sweet liquor.
Cheese.
Ocean.
Sexy.
A sponge.
The beginning.

 

Olga Lengyel ✎ Cuptoarele lui Hitler

Olga Lengyel

Cuptoarele morții
Mărturia unei supraviețuitoare la Auschwitz

(1946)

traducere de Anca Irina Ionescu
Corint Istorie, București, 2022, pp. 184-185

 

 

Dintre femeile SS-iste, cel mai bine am cunoscut-o pe Irma Grese, nu dintr-o dorință personală, ci datorită unor împrejurări independente de voința mea. „Îngerul blond”, cum o numea presa, mi-a inspirat cea mai violentă ură pe care am cunoscut-o vreodată. [...]

Această SS-istă în vârstă de 22 de ani era conștientă de puterea frumuseții ei și nu neglija nimic ca să-și sporească farmecele. Petrecea ore întregi aranjându-se în fața oglinzii și exersând cele mai seducătoare gesturi. Oriunde mergea, ducea cu ea aroma unui parfum rar. Părul ei era pulverizat cu o gamă completă din cele mai ispititoare miresme: uneori își amesteca propriile preparate. Folosirea abundentă a parfumului era probabil rafinamentul suprem al cruzimii. Deținutele, care ajunseseră într-o stare de degradare fizică totală, inhalau cu bucurie aceste miresme. Contrastând cu acestea, când Irma Grese ne părăsea și duhoarea stătută, grețoasă de carne omenească arsă, care acoperea lagărul ca o pătură, ne invada din nou, atmosfera devenea și mai insuportabilă. Dar „îngerul” nostru cu bucle aurii își folosea frumusețea numai ca să ne amintească de starea noastră jalnică.

Hainele ei erau la fel de rafinate. Într-adevăr, uniformele SS îi veneau mai bine decât hainele civile.

(Cap. XIX)

Să răsfoim un pic!

Antologia Osmé, la Cărturești

Antologia Osmé, la Niche Parfumerie

Antologia Osmé este disponibilă în magazinele Niche Parfumerie din București și din Timișoara și poate fi comandată online de pe site-ul magazinului.

 

 

Odorono sau rușinea trupului

De când s-a înălțat pe două picioare și până în buza secolului al XX-lea, omul a făcut – vrând, nevrând – casă bună cu propriile emanații corporale. Idealizată în Antichitate ca „sudoare a zeilor”, când statuile acestora erau unse cu uleiuri parfumate, transpirația ne-a traversat suprafața trupului și le-a mutat nasul celor de lângă noi, dar a fost tolerată, că, deh, ce puteai să-i faci în afară de a te spăla mai des sau de a aplica săculețe parfumate la subțioară... sau prin alte părți mai asudate. După sute de ani de molime, când apa era considerată un pericol pentru trupul nostru (îi deschidea porii și lăsa cale liberă înăuntru bolilor), aproape brusc – dacă e să măsurăm la scară istorică – toleranța olfactivă scade în secolul al XIX-lea, când începe și obsesia igienistă. Tot mai multe case – de oameni înstăriți – sunt prevăzute cu băi, apa începe să fie văzută ca benefică, tonifiantă pentru un corp acoperit de straturi de mizerie care, acum, dintr-odată, sunt considerate nocive, blocând fluxul dintre afară și înăuntru. Dacă până acum corpul bogaților și al săracilor mirosea la fel de puturos, cu toate „măștile” parfumate care i se aplicau de către clasa înstărită, în secolul al XIX-lea parfumul este respins ca mască a mizeriei, fiind acceptat doar în doze subtile, care să evoce ideea de curat, nu doar să acopere miasmele de nespălat.

Medicina și chimia lovesc și ele prejudecățile, aducând pe scenă niște protagoniști de care până atunci habar nu aveam: bacteriile și virusurile. Vinovații pentru boli, dar și pentru mirosurile neplăcute fuseseră găsiți și trebuia să fie exterminați. Astfel, în 1888, este patentat Mum, primul deodorant despre care se spune că „ucide” bacteriile ce produc mirosul neplăcut al transpirației, iar în 1903 este lansat Everydry, primul antiperspirant care combate mirosul neplăcut și încetinește înmulțirea bateriilor responsabile pentru acesta. Dar transpirația, mirosul ei neplăcut, halitoza – pe scurt, orice emanație și exalație a corpului uman – erau subiecte tabu pentru un om educat. Puțim, dar nu vorbim despre asta.

 

 

 

 

Totul avea să se schimbe începând cu vara lui 1912, când, la Expoziția de la Atlantic City, o tânără pe nume Edna Murphey expune și încearcă să vândă un produs antiperspirant creat de tatăl ei, chirurg, pentru a-și proteja mâinile de transpirație în sala de operație. Produsul se numește Odorono (adică “Odor? Oh, no!”), dar comercializarea lui se dovedește a fi un eșec – la început. Avea și destule hibe, ce-i drept: deși se mândrea că împiedică transpirația timp de trei zile, irita pielea (din cauza soluției acide folosite pentru stabilizarea clorurii de aluminiu), păta tot ce-i stătea în cale, fiind – oh, no! – de culoare roșie. Dar când au fost defectele (chiar și nocivitatea) unui produs o piedică în vânzarea lui, mai ales atunci când ai parte de o campanie zdravănă de marketing și publicitate?!

Asta a gândit și Murphey. Drept urmare, a recurs la serviciile unei agenții newyorkeze, J. Walter Thompson Company, care l-a pus la lucru în acest scop pe James Young, un necunoscut atunci, dar care avea să devină unul dintre cei mai faimoși autori de texte publicitare (advertising copy writer) ai secolului XX. Prima țintă a campaniei publicitare a fost aceea de a combate o prejudecată stabilită destul de recent (mă rog, aproape de un secol), și anume că  blocarea transpirației dăunează sănătății. Și atunci a fost scos asul din mânecă: produsul este creat de un medic pentru a împiedica transpirația excesivă, care, dintr-odată, începe să fie prezentată drept o afecțiune medicală ce trebuie tratată. Ceea ce până atunci fusese un proces natural al organismului omenesc a devenit aproape peste noapte o nouă boală. Și nu doar una fizică, ci chiar mai grav de atât – una socială.

Aici s-a vădit geniul publicitar al lui Young. Transpirația este un tabu, da, dar ea e responsabilă de respingerea socială. Este subiectul despre care nimeni nu vorbește deschis, dar care bântuie toate bârfele și coșmarurile acceptării în societate. Brusc, subiectul tabu e pus pe masă. “Within the Curve of a Woman’s arm. A frank discussion of a subject too often avoided”, stă scris alături de o imagine cu potențial romantic dintre un bărbat și o femeie, publicată în ediția din 1919 a Ladies Home Journal. Iar textul continuă: “A woman’s arm! Poets have sung of it, great artists have painted its beauty. It should be the daintiest, sweetest thing in the world. And yet, unfortunately, it’s isn’t always”. Femeile pot mirosi respingător, iar ceea ce e mai grav e că n-o știu și nimeni nu le-o spune. Subtextul: dacă vrei să-ți păstrezi bărbatul, ai face bine să miroși frumos. Rezultatul: două sute de femei și-au anulat abonamentul la Ladies Home Journal, dar milioane au început să fie bântuite de o nouă rușine*. Asta însă avea să li se întâmple și bărbaților, când, în anii crizei din anii ’30, li se va spune că, pentru a-și păstra slujba sau pentru a-și găsi una nouă, trebuie să ia seama la exalațiile propriului trup. Și mai mult: mirosul neplăcut nu doar că afectează viața profesională a unui bărbat, ci și pe cea amoroasă. Publicitatea le va crea femeilor un nou ideal odorant masculin. Încrederea bărbaților este zdruncinată din temelii. Gata cu aroganța virilă a autenticității! În 1935, este lansat Top-Flite, primul deodorant pentru bărbați.

Ca să revenim la scandalul Odorono: vânzările au crescut în următorul an cu 112 procente, iar în 1927 au ajuns la un milion de dolari! Obiectivând rușinea, arătând cu degetul, deodorantul își croia astfel cea mai de succes carieră din universul cosmetic.

 

---

* Noul coșmar olfactiv reiese și mai clar dintr-un text publicitar din 1937 pentru Mum:

“You’re a pretty girl, Mary, and you’re smart about most things but you’re just a bit stupid about yourself. You love a good time – but you seldom have one. Evening after evening you sit at home alone. You’ve met several grand men who seemed interested at first. They took you out once – and that was that. There are so many pretty Marys in the world who never seem to sense the real reason for their aloneness. In this smart modern age, it’s against the code for a girl (or a man either) to carry the repellent odor of underarm perspiration on clothing and person. It’s a fault which never fails to carry its own punishment – unpopularity.”