„Zitto! Mi pare sentire odor di femmina!”, spune Don Giovanni în scena a doua a primului act din opera omonimă. Marele cuceritor are un nas exersat și știe prea bine ce vrea să spună prin acest „odor di femmina”. Dar... cum miroase o femeie?
Dacă o iei înapoi pe firul istoriei, ești năpădit de cele mai diverse mirosuri. Eva – ca și Adam, firește – trebuie să fi mirosit bine... câtă vreme mai era în Paradis. Înconjurată de cele mai plăcute miresme ale naturii și încă neatinsă de păcat, Eva trebuie să fi mirosit... nu știu, divin? Numai că fericirea nu ține mult, iar păcatul atinge trupul și sufletul deopotrivă, adică le livrează degradării, morții, putreziciunii, duhorii. A fi om va însemna de acum să ai mirosul elementelor coruptibile din care ești format, iar parfumul va fi artificiul prin care omul se va strădui să-și acopere devenirea în timp și să-și nege natura muritoare, tinzând spre nemurire.
Așa ar suna începutul unei posibile istorii a parfumului. Bun, dar cum miroase femeia? Păi, până spre începutul secolului al XX-lea, ea va mirosi așa cum vor vrea normele religioase, culturale și etice ale societăților masculine. Și, desigur, cum îi va permite statutul social. Femeia de rând din Atena sau Egipt mirosea cu siguranță mai... uman decât Aspasia sau Cleopatra. Cât privește mirosul propriu-zis, el a evoluat de-a lungul timpului, după nevoi și, firește, după ideea pe care și-au făcut-o oamenii – bărbații – despre frumos. Mirosurile grele ale Orientului le vor muta nasul din loc creștinilor, fiind semn de stricăciune trupească și sufletească, iar mirosurile Renașterii, când parfumeria începe să devină o artă, dar igiena e văzută ca un răsfăț dăunător sănătății, ar fi stânjenit nasul unui occidental modern, aflat în căutarea purității unei naturi originare.
Bine, bine, dar cum miroase femeia? Până spre începutul secolului al XIX-lea, ea mirosea la fel ca bărbatul (sau invers), de vreme ce parfumurile nu erau create după gen, însă ușor-ușor mirosul ei se identifică tot mai mult cu acela al florii. Femeia e gingașă și delicată ca o floare, deci ea trebuie să miroasă floral, subtil, iar parfumul trebuie să-i exprime natura și personalitatea. Numai că parfumurile și povestea vândută la pachet împreună cu ele sunt creația unor bărbați. Până aici, putem răspunde simplu la întrebarea cu care am început: femeile miros așa cum vor bărbații. Idealul frumuseții feminine este un ideal masculin, iar femeile trebuie să-l adopte și să zică și mersi.
Schimbarea părea iminentă însă. Primul Război Mondial a fost și o dovadă că femeile pot sta egale alături de bărbați, că pot face treburi atribuite exclusiv până atunci bărbaților. „Băiețoasele” acelor ani impun o reevaluare a stării de fapt, iar odată cu ea o reinventare a mirosului, privit ca o a doua natură sau ca o proiecție a ei. Gabrielle Chanel simte că e vremea pentru ceva nou, așa că trece la treabă. „Vreau să creez un parfum inimitabil, un parfum cum nu s-a mai făcut până acum, un parfum de femeie, cu miros de femeie”, este citată domnișoara Chanel. Cum ar mirosi un astfel de parfum? Probabil că natural. Dar aici intervine paradoxul. Și el este surprins de astă dată de o femeie. „Este un paradox”, spune Chanel. „Pe o femeie, un miros natural se simte artificial. Poate că un parfum cu miros natural trebuie creat artificial. Eu, care iubesc femeia, am vrut să-i ofer un parfum, însă un parfum artificial, da, artificial, așa cum e rochia, adică fabricat. Sunt un artizan al modei. Nu vreau trandafir, mărgăritar, vreau un parfum care să fie compus”*.
Cu declarația lui Chanel și cu parfumul rezultat de aici (desigur, celebrul no 5), se creează o ruptură, pe de o parte – femeia nu mai e redusă la regnul vegetal, nu mai e o floare, e o abstracție care se întrupează diferit cu fiecare femeie –, dar este declarat apăsat caracterul artificial al parfumului, rolul său de adjuvant al unei personalități care se construiește din mici trucuri. Încă o mască, de data asta oferită de o femeie.
Schimbarea n-a durat mult. Femeile vor redeveni florale – e adevărat, o imagine epurată a florilor – după cel de-al Doilea Război Mondial, iar la asta dau acum o mână de ajutor femeile însele, care creează cot la cot cu bărbații în domeniul parfumeriei, dar tot după regulile unui imaginar masculin.
Deci, cum miros femeile? Dacă dați o raită prin magazinele de profil, veți descoperi și singuri. Sunt atât de dulci, că-ți vine să le mănânci.
* Pierre Galante, Les Anées Chanel, Paris, 1972
No comments:
Post a Comment