Tuesday, June 30, 2020

Marțial // Uneia care se parfumează prea mult

Uneia care se parfumează prea mult

 

Oricând te-arăți în lume, miroși atât de bine,
De parcă duci dugheana lui Cosmos* după tine;
Miresmele lui grele te însoțesc pe drum,
Umplând întreg văzduhul cu valuri de parfum.
O, Gellia, nu-mi place năravu-ți ușurel:
De-o parfumez, miroase și javra mea la fel.

Cartea a III-a, Epigrama LV

 

în Persius, Iuvenal, Marțial, Satire și epigrame, traducere de Tudor Măinescu și Alexandru Hodoș, Editura pentru Literatură, 1967

 

*Vestit negustor de parfumuri și pomezi.

În curând, un interviu Osmé cu Valentina Băințan

Monday, June 29, 2020

Parfumurile bio — ce sunt și cum le folosim

un articol de Ana-Maria Tatucu
blogger la BeautyBarometer

 

În ziua de astăzi termenii de „bio” și „organic” au ajuns să fie folosiți prea ușor și prea superficial, de cele mai multe ori în necunoștință de cauza. În primul rând, orice produs declarat bio sau organic trebuie să aibă în spate o certificare oficială. O certificare bio durează niște ani, înseamnă niște eforturi din partea producătorului, ca atare o etichetă bio înseamnă multe lucruri și e bine să le cunoaștem. Există foarte multe certificări bio, eco și în străinătate, există chiar și certificări pentru termenul de „natural”. 

Organismele de certificare evoluează de la an la an și se adaptează cerințelor pieței. Aproape fiecare țară are propriul organism de certificare și standardele certificatelor sunt adaptate politicilor din țara respectivă. De exemplu, Germania a ales să aibă standarde medii, astfel încât prețul produselor să nu fie foarte mare, iar în acest moment este țara europeană cu cel mai mare consum de produse bio. Standardele și certificările sunt diferite, în funcție de tipul produsului alimentar sau nealimentar.

De exemplu, pentru cosmetice, avem:

— produsele cosmetice ecologice:

- minim 95% din ingrediente sunt naturale sau de origine naturală; 

- 50% din ingredientele vegetale sunt de origine biologică;

- au un minimum de 5% ingrediente bio din produsul finit.

— produsele cosmetice bio sau organice (este același lucru, în Franța se folosește termenul biologique, iar în Anglia, organic) :

- minim 95% din ingrediente sunt naturale sau de origine naturală;

- 95% din ingredientele vegetale sunt de origine biologică;

- au un minimum de 10% ingrediente bio din produsul finit

Ingredientele  vegetale de origine biologică  sunt  ingrediente care provin din culturi tratate fără pesticide, fără derivați petrochimici, fără modificări genetice, fără parabeni (conservanți chimici), pe soluri curate, unde nu au fost folosite pesticide minim cinci ani.

În zona de parfumerie, există mai multe mărci prezente la nivel mondial și care le propun consumatorilor de parfum variante olfactive bio și cu ingrediente certificate bio. 

Încă de la început, aș vrea să atrag atenția că un parfum bio nu este neapărat sănătos sau hipoalergenic. Există alergeni eminamente naturali și bio, dar rămân alergeni. Dacă o persoană este alergică la lavandă, oricât de bio ar fi parfumul ce conține acest ingredient, tot îi va declanșa reacțiile alergice. Nu mai vorbesc de cei care sunt sensibili la orice formă de alcool, chiar dacă alcoolul dintr-un parfum bio nu are filtre și ftalați, tot poate genera alergii și reacții neplăcute. Ca atare, un parfum bio nu le este neapărat mai indicat celor ce sunt sensibili în general la parfumuri sau la anumite ingrediente din parfumuri. Poate fi însă ultima încercare de a se acomoda cu ideea de parfum. Dacă, până în prezent, nu v-ați împăcat cu nici un parfum din comerțul clasic, mainstream sau de nișă, poate mai există varianta să încercați un parfum certificat bio.

Câteva mărci de parfumuri  bio mai cunoscute și destul de prezente ar fi: Aveda, Acorelle, Florame, Melvita, Kuumba Made, Sharini Parfums și multe altele. Brandurile de parfum bio nu sunt atât de promovate și nu au o notorietate prea mare. În general, politica lor de comunicare este mai redusă, pentru că se cultivă acest bun-simț și simț etic până la nivelul marketing.

Parfumurile bio nu au nici persistența îndelungată pe care consumatorii o așteaptă în general de la un parfum. Sunt parfumuri care se reaplică precum un ritual de aromaterapie și care aduc o stare de bine.

 

 

Aș vrea să vorbesc puțin de marca Acorelle, pentru că ea a plecat de la o viziune a emoției ce există în jurul unui parfum. Parfumurile Acorelle sunt create de parfumieri din zona Grasse și sunt certificate bio. În fiecare parfum există uleiuri esențiale care să activeze o anume emoție: calmare, bucurie, energizare. Ei au făcut pionierat în zona de parfumerie bio gândind un concept numit „olfactoterapeutic”, pentru că fiecare parfum îți aduce prin uleiurile esențiale conținute o stare de bine și o emoție pozitivă.

Inclusiv clădirea în care se produc aceste parfumuri este certificată HQE, adică respectă mediul înconjurător. Parfumierul ce le creează – Katell Plisson – este independent și folosește doar ingredient naturale în creație. Independența unui parfumier în industria de astăzi este mare lucru, mai ales că toți fac parte dintr-un grup sau depind de anumite proiecte, și atunci asta are un impact undeva și asupra ingredientelor folosite.

În parfumurile Acorelle se folosește alcool de grâu bio nedenaturat, ca atare nu are filtre chimice și temuții ftalați.

 

 

Cât despre Florame, un alt brand bio, aș vrea să amintesc de tradiția veche franțuzească pe care ei o folosesc și astăzi. Sunt experți în uleiuri esențiale și au foarte multe certificări bio. Sediul este în Provence și, din 1990, s-au lansat în fabricarea uleiurilor esențiale folosind vegetația din zona rețelei muntoase Les Alpilles. Pe lângă o gamă mare de uleiuri esențiale, au și un sortiment de parfumuri, fie soliflore, fie diverse arome combinate. Jumătate din ingrediente provin de la micile asociații de agricultori, iar ingredientele mai exotice provin din zonele în care Florame aplică principii de etică, susținând mici producători și respectând ciclul naturii.

Dacă nu ați încercat până acum mărci bio de parfumuri, este posibil să aveți o primă reacție confuză la încercarea lor. Aromele intense și sintetice ce ne înconjoară astăzi fac ca simțul olfactiv să ne fie prea puțin antrenat pentru alte tipuri de arome, mai puțin tari și invazive. Ideea este să încercați un parfum bio repetând aplicările și concentrându-vă pe propria emoție.

Sunday, June 28, 2020

PE URMELE PARFUMULUI | Nona Rapotan

DE CE MEDIILE STERILE N-AU MIROS — PANSEU DESPRE MĂNUȘILE DE PLASTIC

un articol de Nona Rapotan
editor coordonator la Bookhub 

 

Anul acesta, inevitabil, va fi împărțit în două mari perioade: înainte și după declararea pandemiei. Multora dintre noi ne este greu să ne uităm la ceea ce ține de prima parte a anului ca fiind parte (încă) dintr-un prezent continuu. Ruptura bruscă și separarea inevitabilă dintre atunci și acum este dictată de un factor extern și incontrolabil: coronavirusul. E ciudat să vezi cum toate percepțiile sociale sunt distorsionate peste noapte de conștientizarea prezenței unui factor pe care nu-l vedem cu ochiul liber, dar ale cărui efecte le resimțim din plin. Nu miroase, nu-l putem gusta, nu-l putem pipăi, nu-l putem vedea cu ochiul liber. Și, totuși, el ne dictează norme și ne impune schimbări de atitudini, ne dă peste cap viețile și ne distanțează unii de ceilalți mai mult decât eram până acum. A proclama distanțarea fizică – a se citi înstrăinarea – ca formă de protecție este dincolo de un act de curaj, un act care devine bornă evidentă între cum a fost și ce va fi, suprimând prezentul ca formă de existență umană firească.

Din momentul declanșării isteriei generate de pandemia de coronavirus, oamenii și-au suspendat prezentul și fie trăiesc din amintiri – a fost odată sau cândva, tare demult –, fie trăiesc într-un viitor mai mult sau mai puțin iluzoriu. Cei care se hrănesc cu amintiri sunt oarecum mai bine, mai fericiți decât ceilalți, pentru că au picioarele bine înfipte în pământ, au la ce se raporta și-și găsesc rădăcinile ca fiind firești, ale lor, și parte din constituția lor normală. De acolo, din trecut, vin spre ei și mirosurile de cald, bine, frumos, vanilie, praf de stele, arome de cozonaci bine crescuți, miros de iarbă proaspăt cosită, de copil proaspăt îmbăiat etc., etc. Lor le este mai bine acum și-și înțeleg mai bine viitorul, reușesc să meargă mai departe construind punți. Ceilalți, „viitorologii”, nu vor nicicum să privească în urmă, peste umăr, să-și ia ca repere fapte din trecut; ei sunt cei care vor cu orice preț să reinventeze roata, să repete greșelile celorlalți, să reinventeze omul nou, ignorând toate ororile istoriei recente. Ei vor un mediu steril, compact, înfășurat ca într-un cocon într-un plastic perfect izolant, care-i separă clar de toți ceilalți. Le-o fi bine, le-o fi cald acolo, în interiorul coconului? Cine știe?! Le e cu singurătate multă, asta cred că e singura certitudine. Pardon, cu distanțare fizică. Până la noi, ceilalți, nu răzbat decât ecouri foarte slabe ale unei vieți puse sub semnul ritualului perfect steril, iar mănușile ajung să facă corp comun cu mâinile lor, deloc vizibile de ceva timp încoace.

Nu-mi dau seama cum de pot uita oamenii atât de repede cauzele pentru care au luptat ani de zile, s-au sfâșiat unii pe alții, au dus bătălii grele prin parlamentele țărilor, au mărșăluit kilometri întregi, au ajuns până la Polul Nord, ca să pună steaguri, și câte și mai câte. Oameni care până mai ieri luptau pentru scoaterea plasticului din circuitul de consum, care militau pentru folosirea materialelor biodegradabile, astăzi sunt printre primii care-și îmbracă ritualic mâinile cu mănuși din plastic și le flutură ostentativ, agitând aerul din jurul lor. Ce e și mai trist e că nu reușesc să împrăștie decât nori de... steril. Pur și simplu aerul din jurul lor nu miroase a nimic. Și nu e semn bun, chiar deloc! Asepticul nu miroase, mediul steril din spitale nu capătă miros decât în anumite circumstanțe, acolo e de dorit să fie așa. Dar când vorbim de spațiul social, absența mirosului (bun, rău, plăcut, neplăcut, nu contează) e semn de moarte. Pur și simplu acolo nu mai este viață.

 

...când vorbim de spațiul social, absența
mirosului (bun, rău, plăcut, neplăcut, nu contează) e semn de moarte.
Pur și simplu acolo nu mai este viață.

 

Dacă intrăm într-o casă nelocuită de luni sau ani, primul semn al faptului că acolo a fost viață cândva e mirosul. Trecem de nota de vârf – mirosul de stătut, de aer închis și de praf așezat peste lucruri – și ajungem la notele de mijloc, date de urmele activităților cotidiene, constante, cele care atestă viața ca atare din acel spațiu; dinspre cămară răzbat mixturi de mirosuri specifice, dinspre bucătărie, nu mai spun. Notele de bază sunt cele care dau și nota de singularitate a locului și sunt un amestec de budoar/dormitor, de parfumuri purtate cu nonșalanță de oamenii locului, de arome îndelung căutate și conservate ca atare. Dacă deschizi ușile șifonierelor și sertarele comodelor, vin spre tine mirosuri ascunse, păstrate în cotloane, printre lucruri purtate mai mult sau mai puțin. Sertarul cu mănuși e unul mai puțin încărcat cu mirosuri, dar mai plin de amintiri decât oricare alt sertar. Mănușile sunt martorii tăcuți ai celor mai multe evenimente din viața omului, dar cine s-ar fi gândit că vor exista și sertare pentru mănușile de plastic? Cum să te grăbești să faci loc pentru cutia cu mănuși de plastic? Cum să te gândești să faci stocuri din asemenea obiecte?

 

Mănușile sunt martorii tăcuți ai celor mai multe evenimente din viața omului,
dar cine s-ar fi gândit că vor exista și sertare pentru mănușile de plastic?

 

Mă gândeam zilele trecute la graba cu care unii au adoptat noile reguli și la patima cu care și-au asimilat autoizolarea ca formă supremă de protecție, uitând că, pe fond, omul este o ființă socială care-și capătă multe dintre abilități prin interacțiunea cu ceilalți. Mi-am adus aminte de reacțiile stârnite de o pseudo-expoziție de artă contemporană, unde o banană lipită de perete cu o bandă adezivă a fost expusă pe post de obiect de artă de sine stătător și cotată ca atare, cotarea fiind validată de un preț exorbitant cerut de „artist”. Dincolo de protestul evident cu privire la degradarea artei contemporane și la confuziile frecvente cu care se confruntă artistul contemporan (e o discuție întreagă aici, care nu încape într-un singur articol), rămâne ideea de validare a plasticului ca material de sine stătător. Dacă până la începutul secolului XX materialele de lucru obișnuite pentru un artist erau cele naturale – piatra, pământul, focul, aerul și cele de origine animală sau vegetală –, iată că, de aproape un secol, plasticul, material de sinteză, își revendică dreptul de a intra și el în compozițiile diverselor acte artistice.

Citeam zilele trecute un interviu acordat de Harald Szeemann (unul dintre cei mai mari curatori de artă, curator al celebrei Kunsthalle Berna) lui Beti Žerovc, iar un fragment dintr-un răspuns la întrebarea interlocutoarei sale mi-a adus aminte de fluxul de pseudo-știri provocat de „banana ca obiect de artă”. Redau mai jos întrebarea și fragmentele relevante pentru context. 

Beti Žerovc: Curatorul de artă contemporană, așa cum îi înțelegem noi rolul astăzi, a apărut și și-a consolidat poziția la sfârșitul anilor 1960 și la începutul anilor 1970. Putem să-l privim ca pe un agent de compromis între, pe de o parte, critica de artă și critica instituțională, care erau foarte puternice atunci, și, pe de altă parte, stabilimentele tradiționale ale artei, nu mă refer doar la muzee, ci și la marile manifestări repetitive, ca documenta?

Harald Szeemann: [...] Kunsthalle a devenit, într-un fel, amanta mea iubită, iar expoziția, propriul meu mediu de expresie. Nu m-am simțit niciodată ca o persoană critică; am expus doar ce iubeam – asta nu înseamnă că nimic altceva nu era bun, ci, procedând așa cum o făceam, însemna că refuz să critic. Lyotard a spus la un moment dat: nejudecarea ca fel de a fi. [...] Momentul istoric în care imaginea creatorului/curatorului devine evidentă și conștientă a avut loc în 1969, cu “When Attitudes Become Form”, când artiștii au venit să își instaleze lucrările, iar reportajele TV transmiteau aceste imagini. Beuys își punea grăsimea pe pereți, Heizer făcea o gaură în trotuarul public, Artschwager își distribuia „blps” prin oraș, Barry iradia clădirea, Weiner a îndepărtat un metru pătrat de perete, Ruthenbeck a stricat parchetul cu cenușa lui udă, Serra a aruncat plumb topit pe perete etc. Nu mai era percepută ca o expoziție de artă, ci ca provocarea anarhică – nu doar a artiștilor, dar și a curatorului care permitea așa ceva.”

Beti Žerovc, Când atitudinile devin normă. Curatorul contemporan și arta instituțională, Idea Design & Print Editură, Cluj, 2019

După cum vedeți, (aproape) nimic nou sub soare. Mănușile de plastic sunt la fel de lipsite de miros ca acum 50-60 de ani, iar faptul că nu ne uităm peste umăr ne obligă să repetăm greșelile trecutului.

Saturday, June 27, 2020

Parfumul în epoca globalizării

Din perspectiva istoriei culturii, nucleul estetic al parfumeriei moderne, cu numele sale exotice și textele lor publicitare lirice, nu reprezintă, de fapt, altceva decât marginalii la Baudelaire și pastișe epigonale, mai mult sau mai puțin reușite, în stilul acestuia. În acest sens, se pune legitim întrebarea despre caracterul european al parfumeriei moderne și viitorul său în condițiile globalizării. Construirea parfumeriei, ca fenomen cultural, pe arhetipuri imaginare și pe patternuri ale vechii Europe s-ar putea dovedi contraproductivă în procesul de cucerire de noi piețe de desfacere. Simptomatic, în acest sens, este și faptul că muzeele de parfumuri doar rareori țin cont de tradițiile neoccidentale ale parfumeriei: la Musée International de la Parfumerie și la Musée Fragonard din Grasse, singurele exponate orientale sunt antice, iar Osmoteca din Versailles arhivează numai parfumuri europene. Într-o epocă în care mijloacele de comunicare, turismul și transporturile par să fi șters și ultimele pete albe de pe mapamond, parfumeria se străduiește să conserve imaginea unui exotism aromat și a unei depărtări inaccesibile și virgine. Vestul pretinde că Orientul și insulele oceanice rămân imagini mentale, altfel spus, construcții ale imaginarului învestite cu valori pozitive. Ceea ce este străin păstrează o aură de fascinație poetică doar atâta timp cât rămâne departe de noi. Cât timp mai poate funcționa însă această strategie de estetizare?
 
Mădălina Diaconu, Despre miresme și duhori, Humanitas, București, 2007, p. 114 

Friday, June 26, 2020

În universul olfactiv al Francescăi Bianchi

 
 

“Angel’s Dust” este un oximoron, iar natura sa duală și conflictuală vine din faptul că îngerul Francescăi Bianchi este unul mundan, ba chiar, aș îndrăzni să spun, monden. E un înger căzut – sau, dacă nu a căzut încă, el tânjește după artificiile umane, după pomezile din budoarul unei femei de lume. Un înger încărcat de senzualitate, dar și de superficialitate, una care are de-a face cu aparența, cu ceea ce se vede la suprafață, o cosmetică menită să ascundă, dar și să potențeze dorința, să seducă, dar și să țină departe. Dacă, la început, “Angel’s Dust” te lovește printr-o pronunțată dorință de a se face remarcat, odată intrat în timpul uman, îngerul își domolește bătaia din aripi, ridicând în aer doar pulberea extrem de fină a fardurilor ce stau pe masa de toaletă. Pasiunea sa pentru viața de aici se transformă într-o melancolie a efemerului. Arderea de la început se depune treptat în straturi de cenușă fină și aromată, din care îngerul, asemenea unei păsări Phoenix, va încerca să se ridice spre ceruri. Dar dacă între timp el a devenit prea uman, acoperit de balastul prafului de stele?

Valurile sunt furioase și înspumate, mirosul de furtună a ajuns pe țărm, aducând cu el suflarea mării. Cei doi îndrăgostiți, cu pielea încă încinsă de pasiune și soare, pătrunsă de uleiul de plajă cu care s-au mângâiat până acum, privesc spre orizont și așteaptă. Dorința s-a domolit, e momentul să înfrunte furtuna și prima lor ceartă. Răceala s-a strecurat printre ei, marină și amenințătoare, dar încă păstrând amintirea zilei însorite în care trupurile asudate au devenit unul singur – ființa primitivă care sălășluia în adâncimile mării, originea a tot ce e viu pe Pământ.

Nasul ți se strecoară pe sub pielea mea ușor sărată, dar și îndulcită de dorință, pentru că numai așa poți ajunge la mine. Orice altă apropiere ar rămâne exterioară și neautentică. Dacă ai rămâne la suprafața pielii mele, m-ai trăda. Nu ai putea simți cum trupul mi s-a încărcat de mirosurile zilei, cum ele au devenit eu, cum eu le-am contaminat cu propria ființă, pasională și agitată, mereu în căutarea ta. M-am pregătit pentru tine și am alergat să te găsesc. De aceea cochetăria s-a impregnat cu sudoare, a devenit intimă, a trecut de la suprafață înăuntru, devenind o pecete olfactivă. Când vei pleca și vei vrea să mă porți cu tine, voi fi înăuntrul tău, circulând pe sub pielea ta, respirând cu fiecare mișcare a ta. Voi deveni emanația ta, pecetea ta olfactivă, ca un al doilea sigiliu ce trebuie să se potrivească cu al meu. Numai așa vom fi o singură respirație, o singură piele – o singură și unică ființă.

 

Nostalgia Paradisului ne-a purtat pașii prin toate livezile lumii, în încercarea disperată de a recupera mirosurile pierdute. Am zăbovit sub copacii în floare sau încărcați de fructele pârguite, iar soarele ne-a ars pielea. Sau să fi fost dorința? Aruncați în lume, am căpătat mirosurile ei și nu mai știm care sunt cele ale Paradisului și care cele ale păcatului. S-au contopit într-o singură aură, pe care odinioară o purtau și sfinții. Acum, în lumea despuiată de mirosuri, chiar și mirosul căderii noastre s-a transformat într-un miros paradiziac. Suntem de două ori căzuți în păcat, fiindcă am uitat chiar și mirosul uman. “Lost in Haven” recuperează visul Paradisului și ne restituie, chiar și efemer, mirosurile umanității.

Mirosul de paciuli amărui și catifelat, ca o ciocolată ușor condimentată, ți-a rămas prins de degetele cu care mă mângâi de la distanță. Un păcat pe care l-am consumat pe ascuns în clubul cu băuturi și fotolii de piele al unor gentlemeni aristocrați în timpul zilei, dar hăituiți de dorințe senzuale la căderea serii. Când nu mă poți atinge, privirea ta devine tactilă și ajunge la mine prin adierea parfumului tău, care mă învăluie și mă alintă. Gândurile lascive îmi dau târcoale în timp ce te ascult vorbind serios, concentrat, și știu că adevărul stă în vârful degetelor tale, care abia așteaptă să ajungă la mine. Ți-e teamă, fiindcă știi că, odată ajunse la mine, degetele tale nu se vor mai putea desprinde și vor căpăta mișcarea unui dans atât de strâns, încât vom deveni o singură ființă.

 
Claudiu Sfirschi-Lăudat