Pentru fiecare emoție, un alt parfum | Oltița Cîntec

 un articol de Oltița Cîntec 

 

„Pentru fiecare emoție, un alt parfum”, își dorea Oscar Wilde la punerea în scenă a piesei sale Salomeea, la Théâtre de l’Oeuvre. Casă a simboliștilor, teatrul parizian a găzduit premiera absolută în regia lui Aurélien Lugné-Poe în seara zilei de 11 februarie 1896. Ideea lui Wilde era ca, în pandant cu muzica și culoarea, parfumul difuzat din fosa orchestrei spre public să stimuleze senzorialitatea. Viziunea era foarte în spiritul vremii, adepții simbolismului promovând simțurile ca modalitate favorizată de receptare culturală. Auzul, văzul, mirosul trebuiau puse la treabă în experiențe estetice complexe. Ideea lui Wilde de-a explora limbajul scenic senzorial nu avea încă la data aceea acoperirea tehnică necesară, absența sistemelor de ventilație transformând o intenție inovatoare într-un demers neîmplinit. Așa încât răspunsurile emoționale la stimuli olfactivi au mai avut de așteptat ceva timp în teatru.

 

Ilustrație de Aubrey Beardsley

 

Declanșatoare ale memoriei afective, mirosurile sunt legate de persoane, stări și situații din propria biografie. O manieră de a iniția senzații asociative, olfactivul era un element cvasi-prezent la simboliști, ca parte a recreării unei atmosfere anume prin sinestezie. Participarea simultană a mai multor simțuri (auz, văz, miros, gust, pipăit) induce efecte relativ imprecise, difuze, dar cu atât mai neobișnuite și mai tentante. Teatrul e un loc prin definiție al afectivității, iar senzorialitatea e corelată independent de rațional cu trăirile puternice.

 

Un miros specific contribuie cumulativ la caracterizarea unui loc, a unui personaj. Boarea de alge și pește trimite cu gândul la mediul marin; cel de iarbă proaspăt tăiată, la natură și copilărie; mucegaiul și umezeala, la case vechi, părăsite, la mlaștini; zambilele, lăcrămioarele, liliacul, la semnele primăverii; aromele de mâncare, la spații geografice precise; izul de tutun și variantele lui, la persoane cunoscute care-l folosesc.

 

Oamenii au și ei o amprentă olfactivă care-i individualizează. Nu mă refer la miile de parfumuri create de artiștii industriei, ci de acela, discret, adesea greu perceptibil care vine din dimensiunea noastră fiziologică, din mediul de viață și de lucru. „Miroase a stomatolog” e prima care-mi vine-n minte și doar enunțarea ei îi atașează automat sunetul (virtual) al frezei. Brrrr!

 

Nu puțini sunt actorii care recurg la parfumuri în procesul de construcție a rolurilor încredințate, ca una dintre tehnicile de lucru. Îi ajută atunci când e vorba despre personaje reale (în producții biografice), folosirea parfumului preferat al celui interpretat contribuind la completarea întruchipării cât mai adecvate. Dar o fac și când vine vorba de personaje ficționale, o anumită mireasmă stimulându-le creativitatea pe linia caracterizării ființei jucate în lumina reflectoarelor. O nuanță de mosc îi conduce pe linia masculinității accentuate. O versiune florală evocă feminitate. Un miros dulceag, de vanilie sau condimente sugerează lumea orientală. Însoțite de alte trucuri actoricești invizibile publicului, recursul la arome olfactive completează gama de instrumente la dispoziția artiștilor pentru a imagina personaje credibile.

 

 

Enrique Vargas

 

După ce reprezentanții simbolismului au dat curs fascinației pentru potențialul scenic al sinesteziei, oferind perspective mai puțin obișnuite pentru un areal prin definiție al privitului, teatrul senzorial a câștigat adepți în întreaga lume. Mai aproape de timpurile noastre, în anii postbelici, columbianul Enrique Vargas a practicat și teoretizat teatrul senzorial pe linia unei ludicități care o continuă pe cea din perioada infantilă și a relevării a ceea ce nu se spune prin vorbe. Galezul Iwan Brioc i-a dezvoltat ideile în teatrul senzorial labirint, variantă popularizată în întreaga lume prin ateliere conduse chiar de el. Teatrul senzorial regândește relația tradițională cu spectatorii, reașezând-o în direcția excitării senzorialității în spunerea unei povești. Sunete, mirosuri, gusturi, texturi devin, alături de replici, stimulii la care spectatorii reacționează. Premisa este participativitatea, implicarea reactivă în procesul teatral. În 2017, am vizionat Complet alb după José Saramago, un proiect al lui Octavian Jighirgiu, realizat în spiritul acestor principii. Renunțarea la canalul primordial din teatru, văzul, pune în mișcare celelalte simțuri, activate de actori și tehnicieni după un scenariu extratext. Echipa spectacolului ajută publicul să vizualizeze cu ochii minții episoadele dramatice, nu doar spunând o poveste, ci apelând și la sonorități (ca în teatrul radiofonic), curenți de aer, apă pulverizată, mirosuri distincte (de ars, alcool, diverse dezodorizante), ca la cinematografele 4D sau 6D, atingeri pe umăr, trecând în viteză printre rândurile de scaune, oferind un biscuit și un păhărel cu lapte etc. Ca spectator ești perturbat, devii mai empatic decât în teatrul clasic, comuniunea cu artiștii e de alt tip. Sarcina interpreților se ajustează și ea: dispare distanța, spațiul scenic se extinde asupra locului ocupat de public, artistul e și ghid pentru privitor, îl ajută să-și gestioneze trăirile în contextul epic dat de acțiunile dramatice și de personaje.

 

Istoricii susțin argumentat că perioada elisabetană a fost una marcată de mirosuri. Mai ales neplăcute, din cauza lipsei soluțiilor viabile de igienă comunitară. Așa încât, până la inventarea canalizării și a salubrizării, soluția cea mai la îndemână de-a contracara miasmele era utilizarea plantelor și florilor cu miresme bogate. Obiceiul s-a conservat din Evul Mediu, o perioadă încă și mai urât mirositoare. Când traversau mulțimile, doamnele din înalta societate aveau la îndemână mini-pachețele cu combinații botanice, mascate în corset sau la vedere, prinse la încheietură. Domnii le-au urmat exemplul, croitorii imaginând locuri strategice pentru plasarea antidotului, în căptușeală sau undeva pe mantie, în orice caz cât mai aproape de nas. Recomandate erau lavanda, violetele, măghiranul, cuișoarele, iar englezii erau îndemnați la cultivarea acestor specii în grădinile din jurul casei. O altă cutumă era purtarea unui mic recipient la gât, ornamentat ca o bijuterie, adesea chiar cu nestemate, în raport cu rangul purtătoarei, în care erau așezate diverse combinații olfactive. Elisabeta I e portretizată frecvent cu un asemenea accesoriu, pe post de sursă de parfum. Era ceva similar pot-pourri-urilor de astăzi, doar că la purtător.

 

 

Painting of a woman making potpourri by Herbert James Draper, 1897

 

Dacă tot am poposit în perioada aceea, să-l pomenim și pe Shakespeare. În întreaga sa operă se regăsesc numeroase trimiteri la parfumuri florale, un ecou artistic al preocupărilor și gusturilor epocii. Abundența referințelor botanice a constituit chiar un argument în nenumăratele dispute privind viața și creațiile bardului de la Stratford upon Avon. În Poveste de iarnă, în scena dintre Florizel și Perdita, scrie despre rozmarin, micșunele, mentă, levănțică, gălbenele, narcise, violete, crin, liliac și cimbru. În Romeo și Julieta, în scena balconului este o replică renumită în lumea anglo-saxonă (A rose by any other name would smell as sweet – „Ce noi numim trandafiri/ Tot dulce-ar miresma, oricum le-am zice”), iar în Visul unei nopți de vară, poțiunea dragostei e, cum altfel, decât florală. Să pomenim și buchetul Ofeliei din Hamlet, celebru și el: „Uite flori de rozmarin ca să-ți aduci aminte; te rog, iubite, să nu mă uiți. Și iată și panseluțe, florile-gândului ca să te gândești. Uite și sulfină pentru tine și căldărușe, uite și floarea-raiului pentru tine... Uite și o margaretă. Aș fi dorit să-ți dau și câteva violete, dar toate s-au ofilit când a murit tata”. Cele mai frecvente referințe ale lui Shakespeare sunt la violete, o floare pe care se pare că o aprecia, al cărei nume e invocat, printre altele, în Henric al V-lea, A 12-a noapte, Măsură pentru măsură.

 

Interesați de legăturile atât de strânse cu arta scenică, parfumierii au valorificat oportunitatea și au creat un parfum dedicat – Theatre Scent, cu cinci variante. Era în 2014, autorul e Aistis Mickevicius (Lituania), iar producătorul, FUMparFUM. Mickevicius zice că a fost inspirat de Romeo Castellucci și a mixat în proporții doar de el știute rășină de boswelia, mure, bergamote, trandafir uscat, flori de paciuli, mosc, piele.

 

O ultimă remarcă, la adresa celor care vin la teatru cu un exces de vapori de parfum, acoperind o rază de câteva fotolii în jurul lor, uneori și către spațiul scenei. E motivul disperării persoanelor sensibile la mirosuri puternice sau alergice, care încep să strănute ori să lăcrimeze involuntar, ruinându-le o seară ce trebuia să fie specială. Oricât de seducătoare ar fi miresmele!

 

(O primă versiune a acestui articol a apărut în Suplimentul de cultură.)

 

---

 

Oltița Cîntec este critic de teatru și doctor în teatrologie. Este selecţioner pentru mai multe festivaluri de teatru naționale şi internaționale, membră în jurii de specialitate, consultant și coordonator de proiecte teatrale. Cronicile și studiile sale au fost publicate în importante reviste academice, de teatru și cultură din țară și străinătate. A publicat studii în volume colective, a susținut prelegeri despre teatrul românesc și a fost nominalizată de trei ori la Premiul UNITER pentru critică de teatru.