___________________________________________________________________
Iulia Gorzo este traducătoare de carte (din limbile engleză și franceză) și film (din engleză, franceză și italiană) de peste douăzeci de ani. Printre autorii pe care i-a adus în limba română se numără Cormac McCarthy (despre care spune că e obsesia ei literară), Paul Auster, Anne Enright, Alice Walker, William Faulkner, Chimamanda Ngozi Adichie sau Alan Moore. Cel mai mult îi place să traducă romane grafice și să vorbească despre traduceri cu cititorii, colegii sau oricine stă să asculte. Cel mai puțin îi place să dea note de subsol cu „jocuri de cuvinte intraductibile”. Cuvântul cu care poartă bătălii epopeice, pe care le pierde întotdeauna, este „epidos” (deci dacă vedeți pe undeva scris „continuarea în epidosul următor”, știți cine e autoarea). Consideră că traducătorii literari sunt un trib simpatic – posibil pe cale de dispariție –, motiv pentru care e membră a Asociației Traducătorilor Literari (Artlit) din 2014.
___________________________________________________________________
În primul și-n primul rând, care este relația ta cu mirosurile?
Relaxată. Îmi place să cred că am un nas tolerant, cumsecade. N-o fi el chiar un nas de copoi campion, nu e obsedat de vreun miros sau altul, dar nici indiferent. Trece prin lume interesat de ea și de mirosurile ei, adulmecând după posibilitățile sale năsoase. Acestea fiind zise, mai are mult de adulmecat până să promoveze la rangul de nas fin, priceput.
Relaxată. Îmi place să cred că am un nas tolerant, cumsecade. N-o fi el chiar un nas de copoi campion, nu e obsedat de vreun miros sau altul, dar nici indiferent. Trece prin lume interesat de ea și de mirosurile ei, adulmecând după posibilitățile sale năsoase. Acestea fiind zise, mai are mult de adulmecat până să promoveze la rangul de nas fin, priceput.
Asociezi locurile prin care ai călătorit cu mirosurile lor? Ai putea face un scurt ghid olfactiv al locurilor preferate?
Când să răspund la întrebarea asta, mi-a venit din străfundurile memoriei (că nu cred că de prin jur, aflându-mă actualmente la etajul 14 al unui bloc din București) un miros puternic de piață de pește. Am fost fascinată de piețele de pește din Italia, din orașe mari și mici. Îmi plac piețele în general. Piețarii și piețarele. E un mediu care mă intimida pe vremuri, dar unde am ajuns să mă simt ca peștele în apă. Sau nu în apă, ci pe taraba cea mai mândră, cu cea mai proaspătă captură a zilei.
Apoi, ador mirosul pinilor maritimi, care-s pe toată coasta Mediteranei. Cred că puține arome mă pot ferici mai fulgerător. E un miros care mă face să mă simt acasă, deși eu m-am născut în Drăgășani, o zonă care are meritele sale olfactive, fără îndoială (deși n-aș putea să le enumăr, n-am mai trecut de mult pe-acolo), doar că nu se află în vecinătatea pinilor maritimi.
Când eram mică, adică prin anii 1980, îmi plăcea și mirosul de benzină al Daciilor vechi, dar asta pentru că-l asociam cu vacanța. Și cu părinții, care trăiau și munceau în alt oraș, fratele meu și cu mine locuind pe atunci cu bunicii paterni, și ale căror vizite erau întotdeauna dătătoare de fericire.
Știu că îți place să flanezi prin București. Ai putea spune că are un miros al lui?
Are mai multe. De la teiul și caprifoiul din luna mai, când mă transform toată într-un nas fremătător care umblă pe străzi îmbătat și fericit, până la duhoarea de frustrare, gherțoială, claxoane și nervi întinși la maximum dintr-o zi ploioasă de – să zicem – marți din timpul anului școlar, când traficul bucureștean ne tămâiază pe toți cum știe el mai bine.
Are mai multe. De la teiul și caprifoiul din luna mai, când mă transform toată într-un nas fremătător care umblă pe străzi îmbătat și fericit, până la duhoarea de frustrare, gherțoială, claxoane și nervi întinși la maximum dintr-o zi ploioasă de – să zicem – marți din timpul anului școlar, când traficul bucureștean ne tămâiază pe toți cum știe el mai bine.
Un miros al copilăriei care să se țină scai de tine până azi?
Două, din două anotimpuri. Primul e cel al dimineților de vară când ieșeam în curtea casei bunicilor chiar după ce unul dintre adulții casei udase grădina, mirosul ăla de prospețime absolută – nu doar pământ și vegetație proaspătă, ci și o zi proaspătă și promițătoare. Diminețile și promisiunile lor rămân momentul meu preferat din zi și sunt recunoscătoare pentru meseria asta a noastră grea și de multe ori ingrată, dar care-mi face cadou niște dimineți petrecute cum și cu cine vreau eu, pentru că nu trebuie să fiu nicăieri la oră fixă.
Și al doilea e un miros aproape dispărut astăzi, cel de rufe atârnate iarna afară, care înghețau și erau aduse în casă așa țepene. Deși nu mi-e mai niciodată dor de iarnă, de mirosul ăla parcă mi-e dor.
Un miros sau un gust care să te fi pus pe gânduri?
O să-ți zic de un târg culinar ținut la Bruxelles la care am fost acum vreo zece ani. Cea mai interesantă secțiune mi s-a părut de departe cea cu insecte și țin minte că am stat la o coadă imensă ca să-mi iau un soi de frigărui cu greieri, care erau foarte scumpe, că mă și întrebam cum de vom reuși să combatem foametea din lume cu asemenea prețuri la greieri. Iar când în sfârșit am ajuns să gust din frigăruie, adică patru greierași înfipți în băț, nu pot să spun că mi-a plăcut sau mi-a displăcut, pentru că erau la rândul lor ca niște bețigașe tari care mi-au rămas printre dinți și m-au contrariat.
Dacă te-ai întâlni cu un extraterestru, ce i-ai da să miroasă pentru a-l face să înțeleagă cât de cât omenirea?
De toate, de la piele de om după ce iese din mare/ocean și parfumată cu „toate parfumurile Arabiei” până la plastic, putreziciune și gropi de gunoi.
Cum ți-ai descrie parfumul preferat, dar fără a-i da numele?
Neapărat cu ambră. Poate pudrat. Nu fresh, nu suav. Greuț. Amețitoruț.
Ai fler? Miroși bine oamenii?
Aproape tuturor ne place să ne lăudăm cu instinctele și nasurile noastre de copoi când vine vorba de semenii noștri. Numai că, dac-ar fi așa, n-ar mai fi viețile pline de tot soiul de dezamăgiri, trădări și alte belele. Nu știu cât de bine miros oamenii și situațiile, dar cred că mai degrabă mi-aș dori o combinație de fler și candoare, ca să umblu prin viață cu un detector de bullshit fiabil, dar fără să mă deranjeze prea tare ce detectez.
Dacă fericirea ar avea un miros, cum ar mirosi ea?
Dar are, și încă foarte multe. Atâtea mirosuri câte surse de fericire. Ca să rezum, miroase a ce-ți place și ce-ți trebuie mai mult și mai mult în acel moment. Poate fi pur și simplu mirosul emanat de modestul nostru covrig național atunci când ți-e foame sau mirosul de ploaie după caniculă. De mare când n-ai mai văzut-o de-o vreme. De iarbă, de pădure, mai ales când ai stat mult între betoane și ți-era dor. Da, și de cărți uneori. De oameni iubiți, asta întotdeauna.
Ce miros are iubirea? Ce ingrediente ai pune într-un elixir al iubirii?
Dacă vorbim despre iubirea erotică, atunci mirosul iubitului meu, desigur. Esență tare într-o sticluță frumos șlefuită, la care continuă să șlefuiască, sub privirile mele admirative.
Dacă mă întrebi de un elixir pentru iubire în sens larg – unde intră prietenia, familia, pisici, căței, broaște țestoase, plante sau ce mai cultivă omul în ograda inimii –, eu zic că ingredientele sunt aceleași, alea de modă foarte veche: răbdare, încredere, curiozitate față de celălalt, compasiune, generozitate. Răbdare am zis? Mai zic o dată, poate se aude până acolo, în fund, la toți cei care au tendința să plece trântind ușa la primele semne că viața (relațională) le opune rezistență: răbdare.
Să zicem că ai pune mâna pe peștișorul de aur, iar el ți-ar îndeplini dorința de a dezvolta la maximum unul dintre cele cinci simțuri (sau or fi mai multe?). Pe care l-ai privilegia — și de ce?
Văzul, peștișorule, pentru că sunt traducătoare de carte și tot timpul citesc și răscitesc câte ceva. Dincolo de inteligențe artificiale, crize economice și alți bau-bau care pândesc în acest moment la orizontul traducătorului, e și asta una dintre fricile mele, că o să mă lase ochii și nu voi mai putea munci în acest ritm drăcesc de care, în lipsa cronică a unor tarife decente, am nevoie ca să trăiesc.
Care este cea mai mirositoare carte tradusă de tine?
Pe multe le asociez cu mirosuri. Cetatea Cucului din nori de Anthony Doerr e un roman fabulos, pe multe voci și multe planuri temporale, care ne plimbă din Constantinopolul secolului al XV-lea până într-un viitor în care pământul nu mai e locuibil, toate spațiile și perioadele istorice fiind descrise cu asemenea luxurianță, încât învie pentru tine în toate dimensiunile lor, inclusiv mirosul. Seria de benzi desenate Rahan, la care lucrez acum, miroase puternic a junglă și mlaștini. Dinspre Meridianul sângelui de Cormac McCarthy vin efluvii de pucioasă, hoituri, putreziciune, lucruri de-astea ușurele. Cei 33, o excelentă carte de non-ficțiune scrisă de jurnalistul Héctor Tobar, care urmărește coșmarul celor treizeci și trei de mineri captivi într-o mină din Chile timp de peste două luni, miroase a ce vă puteți imagina: multe corpuri închise pentru multă vreme într-un spațiu strâmt, disperare, dar și speranță.
O carte și un miros/ parfum care să meargă împreună?
A fost odată la Hollywood de Quentin Tarantino, una dintre traducerile mele preferate, merge minunat cu mirosul unui magazinaș cochet de viniluri și cărți vechi.
