Thursday, September 24, 2020

Interviu Osmé, cu Sergiu Nedelea

 

Vinul fără nas nu există!

 

Sergiu despre Sergiu...

 

M-am format în perioada de început, când profesia de somelier a fost restaurată în România. Am devenit unul dintre primii ei promotori, începând cu dezvoltarea personală și continuând cu demersurile pentru înscrierea acestei meserii în Codul Ocupațiilor din România.

Așa cum vinul are un parcurs spectaculos din vie până în pahar, și eu am cunoscut vinul în restaurant. Am început să îl înțeleg cu adevărat în locurile în care am lucrat pe parcursul a douăzeci de ani, în contextul unor fabuloase experiențe oeno-gastronomice. Experiența de somelier a fost dezvoltată în timp prin sute de evenimente și degustări. Sunt certificat Somelier la THR- Consulting Group București, certificat W.S.E.T. – Award Wines and Spirits,  degustător de vinuri, Oficiul Național al Viei și Vinului – A.D.A.R., am un masterat în Viticultură și Vinificație, la U.S.A.M.V. București, sunt Cavaler al Vinului European, Paharnic al Consulatului României prin autoritatea Ordinului Cavalerilor Vinului din Europa și președinte al Comisiei Oenologice Consulatul României OEVE. De asemenea, fac parte din echipele de jurizare în concursurile de evaluare a produselor vitivinicole organizate în România (de exemplu, Vinarium IWCB) sau pe mapamond (de exemplu, Concours Mondial de Bruxelles, International Enologic Contest Vinitaly).

Am publicat câteva sute de articole și cărțile Caietul Somelierului – Ghid pentru aspirant și profesioniști, Povestiri cârciumărești, precum și Harta vinurilor românești, și sunt membru activ al Asociației Jurnaliștilor și Scriitorilor de Turism din România. În 2015, am fondat Winetaste School în regim privat, cu autorizare A.N.C., pentru educarea și formarea românilor care empatizează cu vinul. În prezent, marea mea provocare constă în a dezvolta pasiunea și tainele meseriei de somelier la românii care iubesc vinul. Prin Winetaste School, am semnat peste 1.000 de diplome. Asta înseamnă sute de ore de cursuri ce cuprind teorie și practică. Horeca Awards mi-a oferit Premiul I pentru cel mai bun Somelier din România în 2017, 2018 și 2019. Sunt onorat și motivat să-mi continui misiunea de formator, lobbyist și promotor al vinurilor de calitate și a nobilei profesii de somelier.

 
 

Vinul se degustă mai mult cu limba? Sau fără miros nu putem discerne calitățile unui vin?

Aș spune că vinul, spre deosebire de parfumuri, se degustă cu toate simțurile... vizual, olfactiv, gustativ, tactil și chiar auditiv. Concret, fiind un aliment, vinul trebuie analizat vizual, dacă nu ne place culoarea sau este opac... sau în el avem niște particule în suspensie, este clar că ne dispare apetitul de a-l degusta. Gustul propriu-zis este definitoriu în final, dar trebuie să recunoaștem că simțul mirosului ne face deopotrivă atenți şi produce senzații plăcute. Este deosebit de precis, fiind de 10.000 de ori mai sensibil decât analizatorul gustativ. În centrul olfactiv se întâlnesc circa cinci sute de milioane de neuroni, care funcționează ca un computer care decriptează mesajele primite. Ca o primă concluzie, mirosul este foarte important când apreciem un vin!

Vă încredeți mai mult în gust sau în miros atunci când apreciați un vin?

Şi, şi, dar sincer... mai mult în miros! Este foarte interesant faptul că gustul se formează și prin miros, astfel percepem ceea ce numim arome la un vin. Cum? Concentrația substanțelor odorante (mirositoare) depinde de temperatură şi de suprafața de evaporare. Când înghițim, în cavitatea bucală se produce presiune, aerul fiind forțat să treacă prin canalul retronazal, astfel că, pe lângă mirosul primar, percepem aroma vinului. Ținând vinul în gură, când inspirăm, simțim mirosuri noi, pentru că vinul se încălzește în cavitatea bucală şi aerul inspirat favorizează evaporarea moleculelor mirositoare.

Ce ne spune mirosul despre un vin?

Se cuvine aici să facem o diferență între aromă și buchet. Aroma este dată de componentele aromatice ale vinurilor tinere, iar buchetul este format din nuanțele ce se nasc în cursul maturării. Concret avem arome primare sau specifice soiului.

Sunt aromele primare ale strugurelui, de exemplu:
– Sauvignon Blanc: sălbatic, floare de soc, agrișe
– Cabernet Sauvignon: coacăze negre, cafea, coacăze roșii, trufe, menta
– Pinot Noir: coacăze roșii, zmeură, tutun
– Chardonnay: citrice, unt, alune
– Riesling de Rhin: floare de piersici, petrol
– Muscat: fructe, tei, mușețel

Aromele secundare sunt date de procesul tehnologic de producere a vinului.
Strugurii: cu cât au mai mult zahăr, vinul rezultat va avea mai multe arome secundare.
Drojdiile: acestea pun în evidentă aromele prin tulpinile „aromatice”.
Condițiile de fermentare: momentul separări mustului, temperatură, grad de aerare.

Aromele terțiare sau buchetul (de maturare sau de învechire) sunt obținute:
– din maturarea oxidativă: se caracterizează prin prezența aldehidelor (măr, gutui, nucă, maturație…). Aroma este stabilă şi când vinul este aerisit (sherry şi madeira).
– din maturare reductivă: în vinurile protejate de contactul cu aerul. Acest buchet dispare la aerisirea drastică a vinului. Buchetul reductiv este exprimat perfect în butelie. Se numește buchet de învechire. Este motivul pentru care aerăm anumite vinuri.

Cum miroase un vin bun?

Depinde de foarte mulți factori, dar mai ales depinde de înțelegerea fiecăruia... Un vin bun trebuie în primul rând să miroasă a vin, să aibă ceea ce numim vinozitate. Poate avea mirosuri bogate în caractere florale sau fructate, poate fi direct sau subtil...

Somelierul trebuie să aibă niște date înnăscute sau totul se poate deprinde, ca în orice meserie?

Aș spune că mai degrabă trebuie să aibă vocație. Până la urmă, simțurile se educă. Iată câțiva pași:

1. Pregătirea pentru recepționarea stimulilor, practic trebuie să ne instruim organele de simț şi să le dezvoltăm capacitatea.
– Să ne „programăm” cantitatea maximă de informații ce poate fi procesată în creierul nostru;
– Să avem dorința de cunoaștere senzorială, aprecierea corectă fiind imposibilă fără un anumit grad de cultură.
2. Senzațiile receptate trebuie memorate, odată ce ele au fost recunoscute şi identificate. Este nevoie de atenție totală, concentrare şi memorie bună. Degustarea este asemănătoare citirii, în acest caz textul fiind vinul. Degustătorul bun percepe vinul prin miros şi gust, la fel cum un semn poate fi perceput prin văz.
3. Definirea/exprimarea senzațiilor recepționate şi identificate. Un somelier are nevoie de un vocabular adecvat, pentru a putea comunica cu alții, în așa fel încât anumite senzații să fie exprimate în mod similar.

V-ați gândit vreodată să vă folosiți abilitățile olfactive și în domeniul parfumerie?

Da, dacă eram la începuturile profesiei (a se citii dacă eram mai tânăr). De obicei, relația este inversă, am cunoscut parfumieri care au devenit oenologi, degustători și chiar somelieri.

Cum mirosiți parfumurile? La fel ca ceilalți consumatori? Sau antrenamentul profesional își spune cuvântul și aici?

De obicei, caut analogii în mirosuri... amintiri din mirosurile copilăriei, amintiri din degustări... în mod cert sunt atent, simțul olfacției este mai acut. Recunosc că sunt subiectiv și de multe ori recurg la experiența olfactivă specifică profesiei.

Cum se cultivă mirosul?

Fiind concentrat la ceea ce miroși și printr-o memorie bună. Este foarte interesant că am început să dăm importanță mirosului și gustului de foarte puțin timp, raportându-ne aici la istoria umanității. În Antichitate, în Evul Mediu și chiar în zorii epocii moderne, mirosul și gustul erau considerate simțuri animalice, bazate pe instinctele primare. Auzul și văzul erau considerate a fi simțurile elevate. Dar, la câte s-au întâmplat în ultimele două sute de ani, era normal ca mirosul să ajungă și el în prim-plan... mirosul fiind în prezent nu doar un simț, ci mai degrabă o sensibilitate a organismului uman. 

Oamenii (vă) miros diferit? Vi s-a întâmplat să distingeți oamenii după mirosul lor, ca pe un vin?

Oamenii în mod cert miros diferit, depinde de sex, vârstă, rasă (culoare)... prefer totuși să rămân la mirosurile vinurilor. Se întâmplă ca un ușor iz de transpirație să-mi amintească de Sauvignon Blanc, de altfel o semnătură pentru acest soi, alături de vestitul miros „pipi de chat”...!

Dacă buchetul unui vin s-ar transpune în parfum, care ar fi vinul cu care ați alege să vă parfumați?

Cabernet Sauvignon baricat... întâlnești aici notele de fructe negre uscate, cafea, mirosul de piele tăbăcită, mirosul de tutun, puțin mosc, notele vanilice date de lemnul de stejar în care a fost maturat vinul... De fapt, există un corespondent, aceste parfumuri există, Kilian Hennesy, descendent al vestitei familii producătoare de Coniac/Cognac, a transpus notele aromatice din baricuri, vinuri și distilate în parfumurile create de el.

Un parfum și un vin care să meargă împreună?

Greu de zis, deoarece parfumul este mai puternic întotdeauna, mirosul vinului este mult mai subtil. Vinul poate fi în avantaj pentru că nu este doar mirosit, este și degustat... bine, în avantaj este consumatorul. Îndrăznesc, totuși, să alătur o fină pulverizare de Straight to Heaven by Kilian unei sticle magnum de Cabernet Sauvignon baricat... voit am disproporționat cantitățile, pentru a echilibra mirosurile.

Dacă v-ați întâlni cu un extraterestru, ce vin i-ați da să bea pentru a-și face o impresie despre omenire?

Bună întrebare. Impresiile pot fi bune sau mai puțin bune... acum depinde și de pe ce planetă vine, dar bănuiesc că, indiferent de sistemul solar, toți beau ȘAMPANIE!

Tuesday, September 22, 2020

Have you ever been to Times Square?

Peisajele olfactive i-au atras mereu pe parfumieri și i-au inspirat. Pariul este curajos, fiindcă spiritul locului este greu de surprins, fiind o sumă de efluvii olfactive, altele persistente și definitorii, altele trecătoare, ca o tușă care completează imaginea de ansamblu, o tușă diafană, dar nu mai puțin esențială pentru imaginea olfactivă de ansamblu. Închideți ochii și încercați să vă transportați în Times Square, în agitația locului, în freamătul de sunete și mirosuri, în explozia de imagini, încercați să simțiți locul și să spuneți a ce miroase. Bruno Jovanovic a creat pentru Masque Milano un instantaneu posibil al celebrei zone din New York. Nu este singurul posibil, e doar un unghi olfactiv, ca o intersecție ea însăși de mirosuri care compun un întreg. Oamenii trec în toate direcțiile, lăsând în urma lor dâre olfactive, acestea se amestecă, se prefac în timp, pentru a crea în cele din urmă o senzație. Una dintre multele posibile. Aici se simte un miros de cireașă (răs)coaptă, aici mirosul lăsat de rujul unei doamne cochete, e miros de plastic în aer, de pavaj încins, undeva un buchet de tuberoze a fost aruncat de îndrăgostitul înșelat în așteptarea lui, e prea târziu, ea n-o să mai sosească, ba nu, uite-o, i-a simțit fardul și rujul care îi compun masca, mașinile claxonează, te cuprinde amețeala, deschizi ochii, ești iarăși la București, cu o sticlă de Times Square în mână și privind coloana de mașini ce claxonează la intersecție.

Monday, September 21, 2020

Mirosul unei absențe: bleu profond, pas sombre

Uneori e nevoie de douăzeci de ani să înțelegi prezența mereu simțită a unui om. Și de multă absență pe care încerci să o captezi, să-i dai o materialitate pe care să o poți domestici, dacă nu o formă cu care să te poți împrieteni. De stăpânit nu poate fi nici vorbă, nici gând. Asta împart prezența și acest gen de absență: imposibilitatea de a fi stăpânite.

Pe Dan îl cunosc așadar de când, vorba lui, aveam efervescență. De statornicia prezenței lui aveam să mă conving abia de când s-a mutat peste mări și țări. Plus un ocean. Și pe măsură ce mă convingeam, absența începea să se simtă atât de prezentă, încât doar prin acest aparent joc de cuvinte o pot spune, pentru început.

Cu Dan, acum douăzeci de ani, am împărțit pachete de țigări de 10, cafele într-un english pub unde ascultam The Police, și doze de Sprite când luam pauză de la învățat pentru examenele din sesiune. Cu el am străbătut, într-un Cielo roșu, Transfăgărășanul, cu pauză de o noapte în care am mirosit și ascultat focul într-o sobă a unei pensiuni nou deschise („ce frumos arde focul tău”, i-aș fi spus, dacă aș fi citit deja volumul de debut al lui Iustin Panța). Lui Dan i-am făcut cadou, de ziua lui, Azzaro Chrome, bucuroasă că reușisem, la timp, să strâng bani din bursă. L-a bucurat tare mult. Cu el am fumat țigarete de foi cu gust de cireșe amare și am băut șampanie când ne-am despărțit. Între noi a rămas un soi de prietenie pentru care nu am nume.


Orașul se prelingea în somn, betoanele și asfaltul se scuturau de ultimele urme de căldură adunată peste zi, ierburile, copacii și florile din grădinile caselor de peste stradă urcau lent până la etajul cinci. Era liniște. Era simplitate.


Cu Dan am vorbit mult și ne-am revăzut rar, de când cu mările, țările și oceanul. Acum câteva zile, m-a așteptat iar în fața blocului. Doar mașina era alta. Timpul din și dintre noi ceva mai mult. La capătul serii, ne-am retras din agitația lumii și de pe străzile din afara orașului, umplute cu muzica din mașină. La masa din bucătăria apartamentului în care a crescut, în aburii mentolați ai înghețatei din care Dan nu a vrut să guste, „am stat un timp și am vorbit despre lucruri/ simple”. Și am fumat. Orașul se prelingea în somn, betoanele și asfaltul se scuturau de ultimele urme de căldură adunată peste zi, ierburile, copacii și florile din grădinile caselor de peste stradă urcau lent până la etajul cinci. Era liniște. Era simplitate.

A mai fost și că am observat, la un moment dat, două parfumuri pe un corp de mobilă din hol. Unul de femeie, al mamei lui. Pe celălalt i-l făcuse cadou tatălui lui. „Ia să inspectez”, i-am zis nerăbdătoare, râzând. A râs și el. Cu Dan am râs mereu foarte mult. Am început cu cel bărbătesc. Atent ca întotdeauna la prezența mea, Dan trebuie că a observat ceva pe chipul meu înainte să apuc să-i spun că îmi place mult. „Ia-l tu, te rog!” Nu pot, i-am răspuns. „Ia-l, tata nu-l folosește, stă de ani buni acolo, crede-mă.” Am ezitat. „Ești sigur?”, îl tot întrebam. „Da”, răspundea. L-am crezut. Am acceptat. Abia apoi am pus pe antebraț, să văd cum miroase pe mine. Are ceva de parfum vechi, am spus. Ochii lui Dan au sclipit. Da, îmi amintea de copilărie, de senzația de siguranță, ca îmbrățișarea în care eram purtată și așezată în pat, înainte să apuc să adorm cu totul în fotoliul unde mă căzneam să rămân trează cât mai mult pentru a asculta ce vorbeau adulții. „Da, da, îmi place, mulțumesc tare mult, îl păstrez, o să-l port!” Am zâmbit amândoi și ne-am așezat din nou la masa din bucătărie. Nu contează, nu acum, numele acestui parfum.

Am mai fumat, am mai vorbit despre lucruri simple, știind că nu avem cum recupera anii lungi de absență. Înainte ca asta să apese în vreun fel liniștea din și dintre noi, mi-a spus „vino să îți arăt ceva”. Ne-am ridicat și ne-am dus. Într-una dintre camere, într-o valiză în vârful patului, erau parfumuri pe care le-a adus mai demult acasă, să le aibă de purtat aici. „Suntem ca două fete de liceu care, când se vizitează, își arată una celeilalte comorile”, i-am spus. „Da, da”, mi-a răspuns. Zâmbetele noastre s-au apropiat foarte mult. Apoi am chicotit amândoi. Și am început să desfacem parfum după parfum și să le miros în capac. „Dar pune pe tine, hai! sau ia o hârtie și dă pe ea, să le miroși mai bine!”, mi-a zis. Am făcut și una, și alta. La sfârșit, hârtia a rămas pe pat, lângă valiza în care se odihneau parfumurile. Pe mine au rămas câteva. Am mirosit amândoi. Pe unele nu le știam, pe altele am fost bucuroasă ca un copil să le reîntâlnesc. Nu îmi dădeam seama că într-un fel acele parfumuri erau măcar o parte din anii de depărtare. De absență. De prezență altundeva. Abia a doua zi am înțeles că trecerea prin toate acele mirosuri a fost, în parte, și o încercare de recuperare sau răscumpărare a ceea ce am simțit, de peste cincisprezece ani, că ne este negat de absența ce însoțea mereu, ianusian, prezența.

La miezul nopții, după ce am privit fotografii vechi și am mai vorbit, cimenturile și asfaltul se răciseră mult. Nu și liniștea. O toropeală ca amintirea unui foc îmi îngreuna pleoapele. Era, de fapt, somnul. Am plecat din bucătăria inundată de parfumul mamei lui, Bvlgari Eau Fraîche (pulverizatorul era stricat și Dan a reușit, încercând să-l repare, să își verse pe palme) și am pornit să mă conducă acasă. În și între noi, bucurie că am fost și suntem prezenți acolo așa. Și tristețea că știam că nu va mai fi timp să ne revedem până va pleca înapoi. Așa trebuie că miros mările alea, țările alea. Plus oceanul.

În plasa mea cu micul prinț și vulpea, așezate cu grijă lângă apă, spirt și țigări, nu un parfum, ci patru. Din camera în care am luat târzia cină olfactivă ieșisem cu încă trei, pe care a insistat să le primesc. Am acceptat, mai ales că atunci le descoperisem.

Un drum cam lung, nu?, până să ajung să spun ceea ce se simte că trebuie spus. Lung cât drumul greu înapoi către casă, în noaptea aceea. Noaptea în care, odată ajunsă acasă, absența s-a dat de ea știe câte ori peste cap și a reapărut mai puternică decât eram pregătită să o întâmpin. Am adormit cu parfumurile sub pat, la întuneric. Nu aveam cum să dorm cu ele sub pernă, de drag. Știu că nu le face bine să stea altfel decât în picioare.

Abia a doua zi, când lumina zilei și-a făcut, ca în atâtea dăți, magia prin care curăță din tristețe, am pus pe mine parfumul din valiză despre care spun abia acum că înseamnă mirosul acestei absențe. Efectul pe care-l așază ea înăuntru are culoarea sticlei în care trăiește acest parfum. Este, da, albastră. L’eau bleue d’Issey pour homme de la Issey Miyake. Peste încă o zi mi-am dat seama, brusc, de ce alte parfumuri îmi amintea, în primele minute după pulverizare. De Eau de Dolce Vita și de Escada Acte 2. De pe vremea când, vorba lui Dan, aveam efervescență.

Dar nu, apa asta albastră nu-i ca ele. Și nu pentru că ar fi atât de masculină încât să nu aibă cum fi ca ele. Nu este atât de masculină, orice ar însemna asta. Nu este nici între feminin și masculin. Este albastră și adâncă precum spațiul dintre două persoane apropiate. Puntea de lemn. Limpede și în miezul ei ușor mentolată, înainte să devină nocturnă – nu întunericoasă. Din loc în loc, câte un ochi de tristețe senină. Sau invers, o seninătate în care tristețea n-a avut de ales – niciodată nu alege ea – decât să se lase purtată și transfigurată. Un parfum pe care, dacă e o apă, îl percep ca pe una non-acvatică, adică deloc precum sunt parfumurile considerate acvatice. Prezența lui nu se impune, ci se simte simplă și pătrunzătoare, când asta nu înseamnă ușoară, lipsită de textură și variații de temperatură, ci doar fără încărcătură apăsătoare. Susține, nu presează.


Mirosul absenței domesticite exact cât să pot simți – și să nu uit – că prezența, în orice formă a ei, răzbate.

Absența lui Dan prezent altfel decât în carne și oase trebuie că miroase așa, mi-am zis. Fața cealaltă a lucrurilor îmi spune „prezență, este prezență”. Este, răspund. Este. Uneori fața cealaltă dispare. Între noi, nimic ianusian, câteodată. Cu mine, la încheietura mâinii, nu mări, nu oceane. L’eau bleue. Mirosul absenței domesticite exact cât să pot simți – și să nu uit – că prezența, în orice formă a ei, răzbate. Este mereu mai puternică.

De echinocțiu, Dan a plecat acolo, departe. A venit toamna. Desfac sticla albastră, încălzită între palme. Inspir aerul din capacul argintiu. Voi pune de o parte și de cealaltă a mâinii stângi. Pun. Aștept puțin. Nu mai vreau cuvinte. Nu ale mele. Mai țin puțin sticla între palme.

Le, vă, îmi spun, tot prin cuvintele lui Iustin Panța: „toate astea au rămas: liniștea și simplitatea/ adâncă a lucrurilor;/ iarăși: numai lucrurile simple nu/ dezamăgesc niciodată”.

Sunday, September 20, 2020

PE URMELE PARFUMULUI | Nona Rapotan

FALS EXERCIȚIU DE ADORAȚIE

un articol de Nona Rapotan
editor coordonator la Bookhub

 

Ador toamna. De ceva ani încoace o aștept ca pe o izbăvire personală. Invoc prima ploaie serioasă de toamnă, pentru că știu că abia atunci reușesc să mă odihnesc cu adevărat după lungile luni de vară (din ce în ce mai cuprinse de caniculă de ceva ani încoace). Știu sigur că, după acea primă ploaie, încep să mă asalteze miile de mirosuri specifice: cele de pârg, de fructe gata să cadă din pomi și să fie puse în beciuri la păstrare sau transformate în dulcețuri și alte delicatese; cele de pământ răscolit, din burta căruia ies roade care mai de care mai falnice; mirosurile de frunzar ars sau de lemn pus pe foc; mirosurile de galben și cafeniu, mirosuri de vremuri apuse.

Pentru mine încă nu e toamnă, deși primul val de nostalgie a dat deja buzna, cam în același timp cu căderea înserării mai devreme decât eram obișnuită. Știu că urmează serile acelea lungi, în care reușesc să fac o mie de lucruri și în care gândurile mi se așază mai abitir decât îmi place să cred, serile în care citesc mult, mult (mă întreb deja cât voi citi în lunile ce urmează, pentru că deja am depășit norma ultimilor ani, din pricina unei pandemii care mi-a răsturnat toate calculele) și în care beau ceaiuri verzi sau Earl Grey fără număr. Știu sigur că în prima zi de toamnă adevărată voi fi la fel de surprinsă de venirea ei precum un copil mic când descoperă că poate să meargă singur: de fiecare dată toamna este altfel de cum o știu sau mă aștept să fie și de fiecare dată vine fix când vrea ea. Îmi place rebeliunea asta indusă de o stare de tranziție: de la canicula verii la frigul iernii de după.


Se înfoaie toamna precum o gospodină supărată că nu-i ies conservele gustoase.


Se înfoaie toamna precum o gospodină supărată că nu-i ies conservele gustoase. Chiar, oare când voi gusta prima cană de must? Și oare câți struguri voi mânca anul acesta? Din cei cu boabe mici, aromate și zemoase, deopotrivă. Nu fac mofturi, prefer și șasla, dacă e să fie, are o dulceață a ei, care surprinde în ea tot disprețul lumii din jur și toată ignoranța de care dă dovadă o lume prea îndepărtată ca să audă glasul pământului.

Mă pregătesc să vorbesc la lansarea unei cărți foarte dense în informații și foarte bine scrise. Și mă gândesc câți dintre noi știu cu adevărat ce este și cu ce ocupă un antropolog. Căci autorul cărții este unul dintre cei mai mari antropologi români, Mirel Bănică îl cheamă. O carte născută din nevoia lui de a face ordine într-o lume proprie, personală, extrem de intimă, lumea amintirilor din copilărie. Căutarea rădăcinilor este, în fond, mai mult decât o necesitate, este pasul acela integrator, care-l ajută pe oricare dintre noi să se raporteze la tot ceea ce-l înconjoară ca fiind o personalitate distinctă. O carte despre care voi mai vorbi, cu certitudine, și pe care o voi recomanda mulți ani de aici înainte.

 


Piața din Turnu Severin este încă foarte animată, cu toate că se apropie ora de închidere. Cumpărătorii sunt amorțiți de căldură, dar unul ca mine, venit de departe, simte încă bucuria pe care o au atunci când văd marfa, o ating, negociază. Din cărțile de geografie știam că regiunea beneficiază de un climat aparte, mediteraneean, dar acum am dovada vie, palpabilă: mai mulți negustori propun spre vânzare smochine proaspete, la fabulosul preț de 13 lei kilogramul! „Smochine, 13 lei/kg. Pere dulci zemoase, 8 lei/kg. Mere de vară, 3 lei/kg. Nucă tânără măcinată, 30 lei/kg”, scrie pe un carton sprijinit de o grămadă de mere, cu o grafie chinuită, simplă și foarte sofisticată în același timp – sofisticată în sensul de greu de imitat și de reprodus pentru cineva care are exercițiul scrisului. Cumpăr mere și pere. Sunt dulci și foarte zemoase, cu un gust extraordinar, mă bucur că am avut șansa să găsesc așa ceva. Odată ajuns în camera de hotel, fac un mic exercițiu estetic: grupez micile fructe în grămezi de câte șase pe travertinul roșiatic ce delimitează cadrul ferestrelor. Nu sunt un geniu fotografic, dimpotrivă, dar chiar și așa, fotografiate de la mică distanță, umilele fructe spun mai mult decât o sută de articole despre drama pierderii soiurilor tradiționale. Le trimit apoi pe e-mail unor prieteni apropiați. În astfel de momente regret că nu mai sunt utilizator de Feisbuc, rețea din care m-am „retras” în urmă cu ceva ani. „Hala de brânză”, cum stă scris pe un panou la intrare, adăpostește și ea mai mulți vânzători care se plictisesc din lipsă de clienți. Atunci când mă văd, se activează cu toții, cu celebrul și intimidantul „Doriți să gustați?”, urmat de gestul standard al apropierii cuțitului de client, cu o așchiuță de brânză pe vârf. Da, doresc să gust, cum să nu; o brânză iute, picantă, puțin fermentată din cauza căldurii, dar care are închis în ea mirosul de pășune, de flori, de stână. Iar prețul este incredibil, comparativ cu cel din București: între 16 și 18 pe kilogram, în timp ce în capitală ar fi fost de cel puțin 25-28 de lei. Visez de multă vreme la o „băcănie” care să adune toate aceste comori gastronomice ale României, dar îmi dau seama că o astfel de inițiativă nu ar fi viabilă deoarece este cvasiimposibil să te aprovizionezi cu marfă, să parcurgi toată țara, să identifici furnizorii. Fără a mai vorbi de lipsa de constanță în asigurarea fluxului de aprovizionare: tot ce este cu adevărat natural și tradițional trăiește în ritmul anotimpurilor și al capriciilor naturii.

— Mirel Bănică, Prin România. Carnete de drum, cu ilustrații de Dan Perjovschi, Editura Polirom, Colecția Plural, 2020

 

Mă pregătesc de toamnă. Și vreau să cred că și anul acesta mă va surprinde venirea ei! Dau de veste dacă m-a prins acasă sau pe drumuri.

Saturday, September 19, 2020

Cum mirosea Hemingway?

Asemenea pictorilor, sculptorilor sau scriitorilor, parfumierii își propun să evoce locuri, emoții, senzații sau momente din trecut sau, asumându-și rolul unui demiurg, să creeze altele noi, imaginare, inexistente până atunci. Peisajele olfactive pot trimite la locuri în care am fost sau la altele în care visăm să mergem sau care doar în visul nostru există. Parfumul ne duce în trecut, dar are și puterea de a ne arunca în viitor, de a crea o senzație netrăită în întâmpinarea căreia ne trimite. Parfumierii pot fi într-atât de ambițioși, încât să viseze, aidoma unui Pygmalion, că pot da viață propriei creații. Nu se mărginesc să creeze locuri, momente, amintiri, senzații, ci imaginează personalități pe care vor să le însuflețească cu un spirit vital, cu un parfum. De altfel, asocierea dintre viață, sânge, spirit vital, suflet și parfum este una dintre cele mai vechi imagini ale culturii umane. Așa că nu este de mirare să vedem și să mirosim parfumuri ce poartă nume de oameni – reali sau imaginari. Este ca un act de magie, prin care se încearcă aducerea la viață a acelor personalități. Îmi vin în minte acum personajele fictive Gheorghe (din God’s Own Country) sau Oliver (din Call me by your name), care au inspirat două parfumuri de la Strangers Parfumerie, sau personajele reale Mata Hari sau Hemingway, care au inspirat două parfumuri de la Histoires de Parfums (1876 Mata Hari și 1899 Hemingway). Hemingway se pare că exercită o fascinație în rândul parfumierilor, întrucât mai găsim o creație care îl întruchipează pe scriitorul american: Hemingway de la Masque Milano. Ambele sunt aromatice, destul de aerate, trimițând la natură și la spațiile deschise și având în centrul lor vetiverul. Îl reînvie cele două parfumuri pe marele scriitor, îl evocă, îl (re)creează sau doar sunt două aure olfactive care își justifică existența prin versatilitatea și complexitatea personalității umane? Asta rămâne să judecați singuri.

 

O constantă: mirosul Constanței

un text de Elena Mădălina Nica

Trei coordonate: început, mijloc, final. Asta dacă lucrurile, amintirile despre ele și speranțele despre viitorul din ele ar fi liniare. Trei coordonate cât o convenție ce poate fi oricând răsturnată din interior. Lângă ele, un litru de apă din mare, într-o sticlă pe care am adus-o acasă vara trecută.

Începutul: primele vacanțe la mare, cu părinții. Vinilin încins și respirația ierburilor intrată pe geamul deschis într-un compartiment de tren unde libertatea a însemnat senzația când, cu ochii umflați de somn, zăream, în sfârșit, marea la orizont. Indiferent unde ajungeam pe litoralul Mării Negre, de mai fiecare dată vizitam și Constanța. Oricât de difuze și confuze sunt imaginile cu care am rămas, știu, după cum mi se încălzesc acum obrajii, amintindu-mi, că îmi plăcea nespus la Constanța: reușeam să scap de mirosul din băile de hotel („comunist” aveam să adaug mai târziu), același peste tot. Mirosul de nesiguranță – în pofida faptului că era vorba de clorul igienizant –, de ceva rece și străin. Mă făcea să-mi dau seama că alți oameni au trăit acolo. Temporar, ca și noi. Dar alții decât noi trei. Spațiul cald și intim în care ne retrăgeam și în care lipeam baloane din gumă de mestecat pe capacul laptelui demachiant Doina al mamei, spațiul în care ai mei făceau cafea la fierbător și-mi inventau povești (fără sirene!) nu mai era cald și intim. Devenea și al altcuiva decât al nostru. Era sfâșietor pentru mine că bula de confort, cum aș numi-o acum, se spărgea. Abia așteptam să plecăm la plajă ori la plimbare sau să mai facem ceva împreună în cameră, pentru a o recâștiga.


Constanța mirosea a oraș care nu era oraș, pentru că eram în vacanță. A sare. A mami și tati fericiți că suntem împreună și că îmi arată lucruri (dintre ele, multe s-au pierdut într-un sertar înțepenit al memoriei). Aroma acestei fericiri, de mână cu fericirea mea, nici nu are sertar. Este peste tot.


Când ajungeam în Constanța, marea devenea mai discretă – oamenii prea mulți întinși la bronzat, mirosul de nămol cu care se ungeau cei mai bătrâni dintre ei și algele care mi se încâlceau pe glezne erau departe. Bula căpăta o consistență aerată, și prin asta mai puternică. Constanța mirosea a oraș care nu era oraș, pentru că eram în vacanță. A sare. A mami și tati fericiți că suntem împreună și că îmi arată lucruri (dintre ele, multe s-au pierdut într-un sertar înțepenit al memoriei). Aroma acestei fericiri, de mână cu fericirea mea, nici nu are sertar. Este peste tot.

Constanța mai mirosea și a Cico, a înghețată Polar scursă uneori pe mâini, a vată pe băț mai mereu topită pe degete, a mină de pix încălzită, a hârtia groasă, lucioasă și colorată a vederilor pe care, când am mai crescut, le scriam eu, mai ales când era vorba despre cea trimisă bunicilor paterni. „Mami, tati, mai întâi să alegem pentru mama și tata!” Mama și tata (așa le spuneam bunicilor) ne așteptau mereu înapoi, cu bunătăți, bunătate și joacă de-a mai orice îmi trecea prin cap.

Peste foarte mult timp, mijlocul: vreme de aproape doi ani, Constanța miroase a poveste de dragoste. De la sirop la fiere, de la iarnă la altă iarnă și la primăvară din nou, cu trandafiri și cactuși, cu papura din Tăbăcăriei și stabilopozi, cu baclavale și cataif făcute, de Crăciun, de mâna bunicii lui, armeancă, cu creme și apă termală Avène cu care-l dădeam și pe el, cu aburii din plăcintele cu brânză fierbinți, cu tușul din mini-tipografia revistei Tomis, cărți vechi și primul mp3 player, cu degetele lui lungi care vedeau tot când era prea întuneric, cu scrisori pe pagini dictando de caiete studențești – ale mele scrise cu roșu, ale lui, când albastre, când verzi –, cu brățări făcute din fâșii de piele sintetică desfăcute de pe mânerele unei genți, cu tricourile pe care i le purtam și eu. Cu Anonima, o floare în ghiveci, făcută din frunze ce secretau puf roșu, adusă din Constanța, cu trenul, într-o primăvară. Cu dansul și dulcea prosteală pe „Fericirea are chipul tău”. Mirosul altei fericiri pe care, când o simt că-și deschide singură sertarul din memorie, o iau de mână și stăm așa, până simt că are nevoie să se odihnească.

Finalul: nu există. E ca-n clișeul (nu sunt clișeele locuri în care ne putem întâlni mai ușor?) cu „finalul, un alt început”. După ce mijlocul s-a sfârșit, Constanța a mirosit a prietenie nouă. Fericirea că s-a dovedit trainică. A femeie care primește cu toate ale sale, ascultă, înțelege și acceptă până la capăt. Femeia care pe atunci nu bea cafea (nici acum nu bea decât lapte cu cafea făcută la cafetieră) și, când nu a putut fi alături fizic, a trimis prin poștă avioane Haribo cu post-it „Mădălina colorată de toamnă”. Și, anul acesta, prin curier, buchetul de la mulți ani, cu frezii, buruiana zmeului, trandafiri, cale și levănțică. (Din aprilie încoace, scaiul vânăt și levănțica și-au găsit locul și nu vor pleca.)

Începutul cel nou miroase, din aprilie 2019 încoace, a bebelușa de cinci luni și un pic pe atunci, pe care o adormeam pe Bolero, dansând cu ea-n brațe. Bebelușa femeii prietene. Aprilie nu va mai fi niciodată the cruellest month, cum o numea Eliot. Constanța miroase, de atunci, a curat. A albastrul ochilor ei, de cer înmuiat în mare, a zâmbetele și râsetele ei, a entuziasmul de pe chipul ei când a atins prima oară o scoarță de copac și a mirosit scoici și, de pe degetele mele, rășină culeasă dintr-un pin cu ace lungi, a cartof dulce la cuptor și avocado cu care se juca înainte să le mănânce, a capăt de castravete lipit pe frunte, săpun cu propolis cu care mă curățam înainte s-o ating, a lapte praf, a perne și a muselina pe care a învățat să meargă de-a bușilea, a fâșul galben al unei borsete pe care o prefera jucăriilor, a răbdarea și uimirea cu care îmi studia și pipăia degetele minute în șir, fără să și le ducă la gură, a tălpi mici și pufoase numai bune de pupat, a bulele ei de salivă de care râdeam calin împreună cu ea, a baby bananas zdrobite mai întâi cu degetele, a cartonul din cotorul cărticelelor cu fructe, legume și animale, a bucățile din acest carton pe care le molfăia pe furiș, a Homo sapiens pe care o răsfoia astă-vară, nemaivrând să mi-o dea înapoi.

De aproape doi ani, Constanța miroase a ginger beauty (așa o mai alint), a respirația ei lângă inima mea, a lacrimi mari când îi dădeau primii dinți, a ceafă moale, albă și înaltă, a pleoape aproape străvezii, a pipi auriu făcut exact când să-i pun un nou pampers, a degete calde pe care mi le așeza pe obraz, a zgârieturi de la unghiile ei uneori de pisică, a lemnul băncii de sub un foișor unde ne-am adăpostit de ploaie și ginger beauty a contemplat oamenii, a floare de arbore de mătase cu care i-am mângâiat fruntea și vârful nasului, a extazul cu care m-a tras de păr și a râs până și după ce, din cauza asta, a vărsat din laptele mâncat, a spumă de valuri despre care i-am povestit pe faleză, cât căuta cu privirea sensurile din imaginea mării și de pe buzele mele, a încântarea primilor pași făcuți ținută de ambele mâini, a nesațul cu care beau, și ea, și barba ei, apă, a laptele cu cafea al mamei ei pe care și l-a vărsat pe bluziță. A grisine ronțăite pe jumătate și aruncate din cărucior pentru a hrăni și drumul spre casă. A curiozitatea și interesul cu care ginger beauty îmi cercetează, de astă-vară încoace, obiect cu obiect, conținutul borsetei cu cosmetice, vrând să guste până și capacul de la Opium. A curiozitatea și interesul cu care explorează și cercetează orice i se află în jur.

A frumusețe desăvârșită.

Constanța miroase, într-un final, a fericirea unei povești de iubire despre care simt că nu are sfârșit.

Friday, September 18, 2020

O portocală

Perceperea și aprecierea mirosurilor sunt extrem de subiective, ele depinzând de factori atât fiziologici, cât și psihologici, la care se mai pot adăuga și cei social-culturali. Rezultatul: nu există o unanimitate de reacții la mirosuri, nu există universalii olfactive. Unul singur însă pare să întrunească o unanimitate: mirosul de portocală. Dacă cel natural poate să atragă necondiționat, în parfumerie însă, intrăm iarăși într-o zonă a nuanțelor, a subiectivității. Mirosul de portocală, așa cum este el interpretat de parfumieri, nu este unic, ci plin de nuanțe, se construiește și reconstruiește, pentru că aici avem de-a face deja cu aluzii și iluzii.
 
Noi ne-am gândit la trei parfumuri care ne trimit nasul la mirosul de portocală — două dintre ele, la mirosul amar de coajă de portocală, celălalt, la zeama fructului. Care și cum, vă invităm să descoperiți singuri. 
 
Eau d'Orange Verte de la Hermès, creat în 1979 de Françoise Caron, la care se adaugă versiunea concentrată, dn 2004, cu mai mult caracter: Concentré d’Orange Verte, creație a lui Jean Guichard.
Azemour Les Orangers de la Parfum d'Empire, creat în 2011 de Marc-Antoine Corticchiato.
Orange Sanguine de la Atelier Cologne, creat în 2011 de Ralf Schwieger.
 
 
 
 
Și, în încheiere, o dedicație muzicală. 😘  
 
 

Thursday, September 17, 2020

Miros de Fragonard la București

Fragonard este una dintre cele mai vechi case de parfumuri din Grasse. Înființată în 1926 de Eugène Fuchs, ea își ia numele de la pictorul Jean Honoré Fragonard, el însuși fiu de parfumier. Primul magazin la Paris a fost deschis în 1936. De asemenea, compania deține un muzeul al parfumului la Paris, Musée du Parfum, unde pot fi admirate obiecte rare, care ilustrează lunga istorie a artei parfumeriei.  
 
Nu trebuie să ajungeți la Paris sau la Grasse pentru a face cunoștință cu această casă de referință, fiindcă la București Mag-Parfums.ro a adus cele mai reprezentative parfumuri, lumânări, săpunuri sau geluri de duș. 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 

Wednesday, September 16, 2020

Patchouli — Réminiscence

Paciuli este o plantă din care, prin distilare, se obține un ulei puternic mirositor, folosit de sute de ani pentru parfumarea încăperilor, a obiectelor de vestimentație sau ca ingredient în parfumuri. Fiind unul dintre cele mai bune fixative, el a fost adoptat de arta parfumeriei, devenind o notă de bază indispensabilă – atât în parfumurile feminine, cât și, mai mult chiar, în parfumurile masculine. Importat în Europa pe la mijlocul secolului al XIX-lea, paciuli – frunzele lui – se regăsește în săculețele parfumate ale epocii, în potpuriuri, în săpunuri, apoi în parfumuri, dar întotdeauna într-un dozaj măsurat, fiindcă mirosul lui este intens, riscând să le domine pe toate celelalte. Mișcarea flower power schimbă paradigma olfactivă, adepții ei mergând împotriva curentului și alegând mirosurile naturii și ale corpului, ca o expresie a regăsirii de sine și a împotrivirii față de un sistem care anihila libertatea și individualitatea. Odată cu hippies din anii șaizeci, notele de bază încep să iasă la suprafață, moment care este și începutul parfumurilor puternice, cu note acaparatoare, care odinioară erau doar un suport olfactiv pentru cele florale, delicate și subtile. Paciuli este una dintre aceste note, el trece în prim-plan și devine o amprentă olfactivă caracteristică perioadei hippie. De acum notele animalice, subversive, se dezlănțuie, iar paciuli le însoțește îndeaproape. Acesta este contextul în care este lansat și Patchouli de la Réminiscence (1970), devenit un reper pentru parfumurile saturate de paciuli. Îmbinând cedrul, santalul, vanilia, vetiverul, boabele de tonka, laudanum, balsamul Tolu și, bineînțeles, paciuli, parfumul propus de Réminiscence este un omagiu adus unei plante-fetiș, care îi urmărește atât asprimile camforate, cât și profunzimile catifelate, cu note de ciocolată neagră amăruie, în care s-a insinuat, perfid aproape, dulceața vaniliei. Făcând un salt în timp, Tempo de la Diptyque (2018) ne amintește că odiseea acestei plante nu este încheiată, exercitând până astăzi o atracție care își are sursele în straturile noastre adânci. În fond, mirosul de pământ reavăn, în care verdele plantelor a devenit aproape cafeniu, descompus de ploi, ne aduce aminte de începuturile noastre, de peșteri în care senzualitatea era mult mai naturală, nu un artificiu.

O selecție de parfumuri cu notă de paciuli realizată de The Perfume Society:

Bottega Veneta — Bottega Veneta
Chanel — Chance
Chanel — Coco Mademoiselle
Etro — Patchouly
Givenchy — Very Irresistible L’Intense
Gucci — Gucci by Gucci
Jovoy — Psychédelique
Cartier — L’Heure Defendue VII
Lorenzo Villoresi — Patchouli
L’Artisan Parfumeur — Patch
Chloé — L’Eau de Chloé
The Body Shop — Patchouli
Thierry Mugler — Angel
Viktor & Rolf — Flowerbomb

De asemenea, pe Fragrantica puteți găsi o listă de parfumuri în care se regăsește paciuli – mai mult sau mai puțin.

 


Călătorii olfactive cu Monica Neațu (II)

Vara s-a terminat, însă călătoriile olfactive nu. Pentru că așa sunt ele, le poți face oricând.
 
Așa cum ne-a promis, Monica Neațu revine cu depănarea istoriei parfumeriei. Vă aduceți aminte, am rămas cu povestea în zorii secolului XX, o perioadă de aur, când parfumurile deja „clasice” acum își fac apariția. Monica ne va conduce prin cotloanele istoriei și ne va încânta mintea și mirosul cu o poveste fascinantă.
 
Alături de ea, vor fi Alexandra Moraru și Valentina Băințan (Artizanii Olfactivi) și Claudiu Sfirschi-Lăudat (Osmé - The Perfume Review).
 
Ca întotdeauna, așteptăm întrebările voastre.
 
 


În 1921, Coco Chanel a revoluționat lumea miresmelor oferindu-le clientelor sale rafinate un parfum adaptat profilului femeii moderne. Miticul Chanel No 5 a deschis o nouă epocă în istoria parfumurilor, îmbinând experiențele de laborator cu aromele florale și animale. Tot în epocă, Domnișoara a impus un stil și o atitudine, transformând parfumul în parte integrantă a personalității feminine. Chiar dacă celebra butadă „O femeie fără parfum este o femeie fără viitor” nu îi aparține, Chanel reușește să aducă o viziune nouă în lumea parfumeriei.

În lumea aromelor misterioase și efemere, secolul XX este sinonim cu inovația. Nasuri celebre, precum Beaux, Alméras, Cellier, Roudnitska, Ellena, Goutal sau Kurkdjian, au impus semnături olfactive unice și au inaugurat colecții mitice care ne stârnesc și astăzi încântarea și ne determină „să spargem pușculița”. Dar în această epocă, lumea parfumurilor a cunoscut și o puternică desacralizare și banalizare. Publicitatea agresivă, dorința marilor case de modă de a le oferi admiratorilor un lux accesibil, prețurile exorbitante și raritatea materiilor prime,  toate au generat o standardizare și industrializare  a aromelor  și a ideii de parfum. Ca răspuns la acest fenomen, lumea artizanilor a elaborat câteva răspunsuri pe măsură. De la miticul Mûre et Musc (L’Artisan Parfumeur) la apele înmiresmate de la Diptyque, trecând prin extravaganțele de la Lutens, Frederic Malle sau Liquides Imaginaires, „nasurile” celebre au creat miresme care evocă amintiri, senzații și cochetează cu ideea de unicitate.

— Monica Neațu

 

Monday, September 14, 2020

Interviu Osmé, cu Lia Faur

„Mi s-a întâmplat să merg după miros într-o direcție sau alta” 
— Nona Rapotan în dialog cu Lia Faur
 


Am tot încercat să ajung la diverse personalități, specialiști în lumea arabă, ca să-mi răspundă la câteva întrebări pe o temă care-mi ocupă mintea de ceva timp. Relația dintre miros și diversele spații de locuit este una construită în timp și definește și diferențiază locuirile în sine. Omul ajunge astfel și destinatar, dar și inițiator al unei relații care se schimbă foarte mult de la epocă la epocă, dar care, în același timp, păstrează niște date esențiale în matricea ei.  După un refuz categoric și două apeluri care nu s-au concretizat nicicum, când eram gata să abandonez ideea cu totul, iată că primesc de la Lia Faur răspunsurile. Îi mulțumesc foarte mult pentru disponibilitate și pentru surpriza fantastică de duminică seara.  Lia Faur este scriitoare și lector de limba română la Institutul Limbii Române din București, locuiește în Arad, dar din toamna trecută predă limba română ca limbă străină în Tunisia, la Universitatea El Manar, Institutul de Limbi Moderne „H. Bourguiba”.  — Nona Rapotan


Cum ai descoperit lumea arabă? Cum ți-a fost în Tunisia din punct de vedere senzorial?

Lumea arabă e una specială. De cum aterizezi pe aeroportul Tunis Carthage se deschide o cu totul altă perspectivă asupra cerului. Cobori din aer, dar nu te trezești brusc într-o civilizație a clădirilor cu acoperișuri ascuțite care sfidează norii. Cerul e larg și generos deasupra zidurilor albe, înconjurate de palmieri aliniați ca pentru salut. În Tunisia am cunoscut cel mai albastru cer posibil, asortat perfect cu albul strălucitor al pereților și solul galben-cărămiziu. Un asemenea cer peste orașul Sidi Bou Saïd, la apus, oglindit în mare, cu ferestre albastre și coridoare ascunse sub o vegetație luxuriantă de bougainvillea roz, albă, galbenă sau roșie, îți poate crea o ușoară halucinație. Lumea e ori puțin prea grăbită, ori plictisită de căldură, ca adormită după-amiază. Pentru mulți oameni din aceste părți pare să nu conteze că mai există și alte continente, alte țări. Pământul lor e unic, și asta se simte în orice discuție. Piețe lungi cu mărfuri întinse pe tarabe, femei și bărbați care discută aprins, cafenele scăldate în aromele narghilelei, parfumuri grele, ce răzbat de sub șaluri de mătase. Când am ajuns eu, stive de rodii „aurite” te îmbiau în piață alături de curmale grase și dulci. Oriunde văd grămezi de fructe, de portocale și mandarine, struguri sau smochine, pepeni, migdale, caju, fistic, nefle sau la figue de Barbarie înseamnă că acolo e un colț al raiului pierdut, dar regăsit de mine. În Tunisia se importă prea puține fructe, astfel că poți găsi imperfecțiuni care pe piața europeană au dispărut demult, și gusturi diferite de cele ale fructelor pe care noi le importăm în România. Cu alte cuvinte, totul are gust. Aromele se combină cu zahărul și devin dulci până și lămâile, pe care le consum fără să mă strâmb. Miroase acrișor a măslin și a casă veche, cu sobă de pământ. Asta am simțit imediat după ce am ajuns. Miroseam a fum la fel ca în copilărie când bunica făcea focul din așchii și aerul se impregna cu izul diverselor seve de copaci. M-am simțit mică din cauza palmierilor foarte înalți și a ficușilor monstruoși din preajma moscheilor. Deodată au dispărut teii și plopii. Vegetația munților noștri s-a pierdut într-o mare de verde, rămasă în interiorul unui contur văzut din avion: harta României. În toată perioada de nouă luni mi-au lipsit limba română, vorbită pe stradă și în piețe, și anumite gesturi ale oamenilor, de care nu fusesem conștientă până acum. Aici lumea este grăbită și, dacă nu intri în ritm, atragi atenția. Grăbești pasul pe trecerea de pietoni, te strecori printre trecătorii prinși în discuții, te târguiești cu vânzătorii, scazi prețul la jumătate, joci ping-pong, urci, scazi, până găsiți cea mai bună variantă pentru amândoi. Am călătorit și mi-am desenat o hartă personală a Tunisiei, trasând contururi pentru locurile pe care le-am vizitat. Posed aproape o jumătate din partea nord-estică a țării. Este fascinantă întâlnirea cu civilizațiile trecute, mai ales cu cea romană. Te simți cumva acasă, printre cunoscuți, când vizitezi amfiteatrul El Djem, al treilea ca mărime în fostul Imperiu Roman, după Colosseum-ul din Roma și amfiteatrul Santa Maria Capua Vetere. O lumină aproape ireală se răspândește la apus printre coloanele și arcadele bine păstrate. Peste arena unde avuseseră loc execuțiile creștinilor și luptele gladiatorilor în secolul al III-lea, d.Hr. Gurile bune spun că amfiteatrul nu a fost finalizat niciodată și că nu ar fi avut loc nicio execuție. Dedesubt însă, dorm așezările punice împreună cu sufletele care le-au locuit. Aceasta este Tunisia, o întindere de istorie, de imperii apuse, peste care flutură la tot pasul steagul roșu cu semilună și stea, după modelul Imperiului Otoman.


Am călătorit și mi-am desenat o hartă personală a Tunisiei,
trasând contururi pentru locurile pe care le-am vizitat.


A ce miroase deșertul? Dar marea?

Deșertul miroase a nisip și a vânt, cred. Nu l-am explorat încă decât prin poveștile spuse de studentele mele Inès și Imen, ai căror părinți locuiesc la Tataouine. În 1931, acolo a căzut un meteorit de culoare verde și fragmente din el încă mai există, iar numele Tatooine este preluat în filmul Războiul stelelor, fiind planeta-mamă a lui Anakin și Luke Skywalker. Filmările s-au realizat în Matmata, tot un orășel sud-tunisian care găzduiește locuințele subpământene ale troglodiților.

Marea Mediterană este ca o femeie ce îmbracă ținute diferite ca să fie mereu alta. La Marsa, un orășel de coastă, situat în nord-est, aduce cu Marea Neagră, dar la Bizerte sau Kelibia, situate în nord, devine cristalină, cu transparențe turcoaz. E blândă, te îmbie să intri, să te arunci în limpezimea ei fără pericole și să înoți o zi întreagă. La Capul Bon, la El Hauaria, e vijelioasă, când se lovește de stâncile peninsulei. Cum am mai spus, istoria este prezentă peste tot. Aici, de exemplu, marea intră în grotele unei foste cariere din secolul al VII-lea, î.Hr, menționată de Strabon și Diodor de Sicilia. Piatra a servit la construcția orașelor punice, mai apoi, romane, o supraetajare de culturi, care se descoperă la tot pasul. Iar ca imaginea să fie completă, în jurul stâncilor, femei învăluite în șaluri pregătesc grătare deasupra unor butoiașe umplute cu jăratec, în timp ce copiii se pierd prin ascunzișuri concave.


Marea Mediterană este ca o femeie ce îmbracă ținute diferite ca să fie mereu alta.


Cum ai defini, din punct de vedere olfactiv, Tunisia și lumea ei?

Uneori simți că e prea mult, că te ia o ușoară amețeală când intri în lift după o frumusețe autohtonă sau când mergi pe stradă în urma unui bărbat ca pregătit pentru întâlnire. E o lume a olfactivului, dar și a vizualului, a senzațiilor. Nisipul din fața unei clădiri în construcție este galben ca turmericul așezat grămezi, în piață. Colinele sunt roșii de parcă s-ar fi mărunțit cărămizile unor orașe întregi. Întinderile de măslini au un verde diferit de verdele-smarald sau turcoaz al mării. În țările cu patru anotimpuri, bine definite, verdele variază de la anotimp la anotimp. Unul e verdele-crud și altul verdele-ruginiu. Aici, pentru că temperaturile nu coboară sub 10°C, se păstrează un verde al verilor noastre, dar cumva prăfuit din cauza nisipurilor aduse de vânturile puternice din sud. Un verde de stepă. Vântul puternic (sirocco) ridică nisipul deșertului încât, după fiecare ploaie, peste oraș se așază un strat de pulbere galbenă. Miroase a toate parfumurile și izurile Africii, a condimente, a boia, harissa, piper alb și negru, chimen, sumac, cimbru, chilli, busuioc, curry, cardamom, mentă, verbină, anason, ghimbir, coriandru, rozmarin, scorțișoară, nucșoară, lămâie, vanilie și a multe alte mirodenii, ascunse sau la vedere, în coșuri împletite din iarbă de mare și fibră vegetală.

Mirosuri grele, mirosuri încărcate, dulci sau sărate? Descrie-ne un pic lumea de peste mări și țări și din această perspectivă, a unui olfactiv asaltat din toate părțile de nou.

Floare de iasomie, de la vânzătorul ambulant, purtată după ureche de băiatul care vinde bambalouni rostogolit în zahăr, în Sidi Bou Saïd. Aer marin din golf, răspândit în Le Café des Délices, printre sunetele piesei lui Patrick Bruel. Ceai de mentă cu migdale crude, băut în restaurantul de pe acoperișul Medinei din Tunis, în murmur de voci. Miros de ardei copt și salata mechouia, de la restaurantul din colțul străzii. A chapati tunisien, cu omletă preparată direct pe plita fierbinte, cu ton, măsline verzi și harissa, de un băiat care își șterge de șorț mâinile pline de aluat. A brick scăldat în ulei. A fricassee, oferit de bărbatul cu mustață albă și chechia vișinie. A dulciuri cu nuci, miere și migdale. A smirnă, a trandafir, a tămâie, a santal și a alte minunății ce plutesc în jurul moscheii din Keirouan sau în jurul altor locuri de rugăciune. Mirosurile sunt diferite când se întâlnesc la un loc, dar nici nu te aștepți la altceva. Mi s-a întâmplat să merg după miros într-o direcție sau alta. Iasomia înflorită are un parfum delicat, la fel ca petalele ei, dar uleiul din parfum o face puternică și greu de respirat.


Se spune că în materialul de construcție al unei moschei se presară și mosc, astfel că în zilele călduroase, în cea mai mare parte a anului, zidurile răspândesc un parfum nedefinit. Se creează o magie între vocea muezinului, minaret și parfum.


Ai vizitat și minarete sau moschei? Dacă da, atunci ce miros(uri) poartă cu și în ele zidurile moscheilor sau al minaretelor?

Am vizitat mai multe moschei, dar cea care mi-a atras atenția prin miresmele sale este la Keirouan. Am respirat parfumuri străine sau în combinații pe care nu le-am simțit niciodată la un loc. Le-am căutat cu ochii aproape închiși, de la soarele puternic, și mi-am cumpărat mostre din fiecare, pentru micul meu altar de apartament. Se spune că în materialul de construcție al unei moschei se presară și mosc, astfel că în zilele călduroase, în cea mai mare parte a anului, zidurile răspândesc un parfum nedefinit. Se creează o magie între vocea muezinului, minaret și parfum. E ceva care încetinește pasul, zgomotul poate fi supărător pentru un străin, dar este parte din muzica acestei lumi.

Ce parfumuri învăluie femeile Tunisiei?

Ambră, mosc, tămâie, cuișoare, nucșoară, vanilie, paciuli, migdale, mirt, cedru, lămâie, trandafir, iasomie, scorțișoară, piper, cardamom, mandarine, ghimbir, bergamotă, smirnă, tămâie, vetiver, caramel, măslin, miere, flori albe, mentă, lavandă, piele, tutun, garoafe, mușcate. Repet cam aceleași componente, pentru că uneori poți confunda aromele unui produs alimentar cu cele al parfumului. În perioada Ramadanului am savurat niște prăjituri cu gust de miere și trandafiri, o nebunie de senzații. Iar tunisiencele gătesc foarte bine.

Dacă ar fi să aduni într-o sticlă de parfum toate notele caracteristice lumii Tunisiei, care ar fi cele de bază, cele de mijloc și cele de vârf?

Într-o țară arabă parfumurile sunt intense și variate și se amestecă după finețea percepției olfactive a fiecăruia. Mie îmi place mirosul de piele pe tarabele din Medina, amestecat cu aburul din narghileaua vânzătorilor obosiți și al ceaiului de mentă servit în pahare de sticlă sau vase de alamă. Inspir puternic când trec pe lângă grămezile de mandarine și îmi atrage atenția parfumul de bergamotă, din mâna vreunui copil. Nu mi-am preparat niciodată un parfum și este posibil ca orice combinație aș gândi să fie stridentă, înțepătoare. Îmi plac câteva esențe, dar nu aș putea anticipa rolul lor în ierarhia stabilită de mine. Să zicem, note de bază: ambră, mosc, cedru. De mijloc: piele, tutun, mirt. De vârf: ghimbir, caramel, trandafir.


Mie îmi place mirosul de piele pe tarabele din Medina, amestecat cu aburul din narghileaua vânzătorilor obosiți și al ceaiului de mentă servit în pahare de sticlă sau vase de alamă.


Te întorci în această toamnă în Tunisia. Ce iei cu tine de acasă ca să duci acolo? În ce mirosuri vei fi învăluită? Cum se vor împăca cu cele ale locului?

Iau cărți în limba română și suveniruri din România. Apoi, amintirile acestei veri petrecute acasă, o vară nouă cum n-a mai fost alta. O hartă fizică a Europei noastre, hărți mici ale României mele. Metri întregi de panglică tricoloră de dimensiuni diferite, pe care le voi împărți minunaților mei studenți de Ziua României sau vom realiza mici cocarde, cu alte ocazii. Cărți poștale cu Sulina veche. Albume cu orașul Arad sau Sibiu. Mirosul de citrice și ulei de măsline din părul meu a fost înlocuit cu mirosul de iarbă și frunze de nuc de la țară. Voi mirosi o vreme, probabil, a zacuscă și a dulcețuri, dar, în materie culinară, aromele nu sunt mult diferite de cele din Tunisia. Am regăsit în Tunis prăjituri din copilărie, coșulețe cu nucă, biscuiți șprițați, tort „Ziua și noaptea”, cu foi din pișcot, nuci din aluat, chec, tarte cu fructe sau brânză, halvaua cea atât de râvnită, cu fel și fel de arome și semințe, plăcinte cu nuci sau jeleuri de trandafiri. Bucătăria noastră din Transilvania, mai cu seamă cea de pe granița maghiară, este condimentată, la fel cum sunt multe mâncăruri, cu harissa tunisiană, o pastă iute de chili. Ciorba ne este comună, ca denumire, ca obicei. Și nouă, și lor ne place aroma de ardei copt, doar că ei îl preferă verde, iar noi, roșu. Fac o salată mechouia foarte gustoasă, pe care o ador, la fel și salata tunisiană, cu ton untos și rozaliu.

Când trăiești o asemenea experiență, te încarci cu energia a două țări. Când ești acasă, te gândești la țara de adopție, când ești acolo, vizezi mai mult decât de obicei câmpuri verzi întinse pe mii de kilometri.