Sunday, January 31, 2021

PE URMELE PARFUMULUI | Nona Rapotan

AMINTIRI CU IZ DE CHANEL NO 5

un text de Nona Rapotan
editor coordonator la Bookhub
 

 

Începuturile de an nu sunt doar prilej de a face proiecte de viitor, ci și pentru rememorări. Mesele de familie și întâlnirile amânate și iar amânate se finalizează cu invariabilele amintiri scoase de prin cotloanele memoriei celor prezenți. De la an la an aceste amintiri capătă nuanțe diferite, își pierd din asperități, capătă semnificații noi, iar cei care le evocă devin mai blânzi, își pierd spiritul critic atunci când își aduc aminte de momente cu adevărat importante.

Memoria umană este infidelă, subiectivă, dar cu toate acestea, fără ea, nu ne putem descurca, facem apel la memoriile oamenilor de lângă noi, dragi sau mai puțin dragi pentru a recompune trecutul. Sondăm propria memorie când avem nevoie de detalii semnificative, când vrem să ne aducem aminte de unde îl știm pe cutare sau cum l-am cunoscut pe celălalt. Căutăm în propria noastră memorie refugiu, când prezentul este copleșitor, și motive de speranță, când efectiv avem impresia că durerea ne doboară. Spațiul acesta atât de lax, cu limite care se pierd în spațiul propriei noastre personalități – memoria –, devine locul perfect de unde poți începe reconstrucția a ceea ce reprezinți pentru ceilalți. Umanitatea este un atribut cu o mulțime de componente, niciuna perfectă și statică, iar dacă individului îi lipsește abilitatea de a șlefui continuu la aceste piese, atunci se ivesc toate relele din cutia Pandorei.

Finalul de an pandemic și debutul lui 2021 ne-au adus o mulțime de vești despre trecerea într-o altă dimensiune a foarte multor dintre cei pe care i-am iubit, i-am cunoscut, oameni importanți pentru noi, care au avut contribuții esențiale în formarea personalităților. Oameni care n-au murit din cauza coronavirusului, ci pentru că ori n-au mai primit îngrijirea medicală necesară, ori pentru că depresia și frica întreținută constant de instituțiile statului și de mass-media și-au făcut treaba. Să ucizi speranțele oamenilor e cu adevărat crimă împotriva umanității, dar încă mai sper că rinocerizarea nu s-a instalat definitiv. M-am întristat la fiecare veste nefastă, m-am adâncit în trecutul mai mult sau mai puțin îndepărtat, cu speranța că amintirile sunt veșnice, cu condiția să le transmitem mai departe, să povestim! Așa mi-am readus aminte de cât de puternică este povestea, miezul ei arhetipal n-are moarte!

Am început mai multe cărți în această perioadă; pe una dintre ele am abandonat-o după mai bine de 100 de pagini lecturate, pe altele le-am dus la bun sfârșit. Despre cartea care mi-a pus răbdarea la încercare n-are rost să vorbesc, e trist să vezi construcții narative sterile, descrieri lipsite de sens, care împiedică relevarea esenței; să citești 100 de pagini dintr-un roman care se vrea istoric (cu tente de policier) și să nu ajungi încă la acțiune e cu adevărat o contraperformanță. Ca să fie lucrurile și mai complicate, încă de la primele pagini mi-am dat seama că autorul are o întreagă bibliotecă citită, dar că pentru că a fi scriitor îți mai trebuie ceva, cu adevărat esențial. N-am intrat nicicum în atmosfera locului, m-am împiedicat de tot felul de detalii care au dat senzația că în fața mea crește un munte steril.

Mi-a salvat începutul de an livresc o altă carte, un roman scris la patru mâini. Nu-mi aduc aminte dacă am mai citit vreodată un roman cu două autoare, dar știu sigur că Perna cu fluturi are toate ingredientele unei cuceriri ad-hoc. Am citit-o subiectiv, deci fără să-mi propun să scriu despre ea și m-am trezit plimbată prin propria mea memorie, ghidată de diferitele borne lăsate în diferite locuri ale cărții. Mi-am regăsit diferite amintiri, care eram convinsă că s-au pierdut în veșnicie, una dintre ele fiind cea legată de Chanel No 5. Țin ținte că, prima oară după 1989, am găsit într-o consignație o sticlă de parfum mică, albastră în care am înțeles că ar fi fost celebrul parfum. Costa destul de mult pentru cât conținut avea (astăzi mă gândesc că era un soi de mostră sau de suvenir vândut de francezi pe la diferitele boutique-uri destinate străinilor), dar am cumpărat-o mai mult din curiozitate. Am ajuns acasă și m-am grăbit să miros parfumul! Nimic! Nicio notă care să mă impresioneze, nici cele de vârf, dar nici cele de bază! Un parfum comun, care n-avea nicio urmă de istorie în el și cu atât mai puțin ceva explicabil cu privire la succesul de-a lungul anilor. Mi-aduc aminte și acum dezamăgirea, la fel cum mi-aduc aminte că mi-am zis în gând că-s o ciudată, că habar n-am eu ce e cu parfumurile. Sticla am păstrat-o mult timp prin șifoniere, ca un fel de semn al dezamăgirii totale. Atunci mi-am dat seama că nu e de mine să merg la pomul lăudat, că scepticismul mă salvează de penibil și că nu voi putea niciodată să mă las purtată de val.

De ce mi-am adus aminte de Chanel No 5? Pentru că, în evocarea Claudiei, una dintre cele două personaje principale ale romanului Perna cu fluturi, celebrul parfum poartă aceleași dezamăgiri de natură olfactivă ca ale mele.

 

Am făcut un duș cu șamponul şi gelul Mariei, nu mi-am mai răscolit geanta după ale mele. I-aș fi folosit şi parfumul, de nu i-ar fi rămas fidelă dragului ei Chanel No 5, care însă nu mai păstrează nimic din prospețimea originalului. Pesemne că Mariei i se atrofiase simțul olfactiv, fiindcă, după ce producătorii celebrului parfum, în goana nebună după rentabilizare, au înlocuit câteva esențe naturale cu unele sintetice, a mai venit şi Uniunea Europeană să interzică trei ingrediente, pe motivul că sunt alergene. Din parfumul lui Coco a mai rămas doar un iz de vechitură etilisto-elitistă, o confirmare a zicerii „nimic nu mai e cum a fost”. Nimic. Nici eu! Spre deosebire de ieri, azi am o soră şi sunt copilul găștii lui Ciombe. Mi-am amintit: a fost una dintre bandele care au terorizat orașul în anii șaizeci-șaptezeci. O adunătură de derbedei băgați până-n gât în tâlhării, trafic de carne vie şi valută. Se bucurau, se spunea, de protecția discretă a Miliției şi Securității, ai căror informatori ar fi fost. Faima găștii a supraviețuit în oraș până prin anii optzeci. Mâna neagră a „serviciilor”. Nu m-aș mira să aflu că, după optzeci şi nouă, Ciombe a ajuns senator. Nu-i știu decât porecla şi tristul renume, dar nu vreau să aflu mai mult. În niciun caz azi. Pentru azi, mi-am propus o dimineață perfectă.

[...]

De fapt, am cu marea aceeași relație pe care-o am cu depresia. Nu a fost un singur episod, cel sever, de după moartea lui Victor. În studenție am încercat să mă sinucid. Am înghițit aproape un flacon de somnifere, după care m-a cuprins spaima şi am sunat la „Salvare”. M-am autodenunțat. Am ajuns la Urgențe trăsnind a Chanel No 5 (varianta originală!), cu speranța că parfumul îmi va acoperi mirosul de vomă. După spălăturile cu cărbune şi-o perfuzie, am fost ca nouă. (Ca după fiecare episod depresiv.) Un bătrân cu față de drojdier m-a oprit la externare. „De ce-ai vrut să mori, duduie? Ai trăit chiar totul? Ai dormit vreodată beată, în șanț? Ai cerșit vreodată o bucată de pâine? Ori măcar o țigară? Ai în față o mulțime de posibilități. Epuizează-le pe toate mai întâi! Apoi, n-ai decât să-ți iei viața. Cred că mai ești şi fată mare, nu?” (Eram.) De-atunci, mi-am dorit când şi când să fiu homeless, să dorm beată într-un șanț, cu mințile rătăcite, să mă afund în promiscuitate. „Gânduri precare”, mi-ar spune Silviu, cu unul dintre gesturile lui de lehamite, menite parcă să-l separe definitiv de orice formă de precaritate.

Un val s-a izbit cu atâta forță de stabilopod, încât m-a stropit toată. Cineva mă privește insistent.

Doina Popescu & Daniela Ulieriu, Perna cu fluturi, Paralela 45, 2020

 

Săptămâna viitoare, despre mirosuri urbane și despre memoria străzii. 😊

Friday, January 29, 2021

Parfumul în imagini

Andrei Oișteanu, Narcotice în cultura română. Istorie, religie și literatură, Polirom, Iași, 2014
 
Sursa imaginii:
Andrei Oișteanu, Narcotice în cultura română. Istorie, religie și literatură, Polirom, Iași, 2014
 

Wednesday, January 27, 2021

Cum miros grecii

Imaginea „cuvintelor călătoare” lansată de Al. Graur în dicționarul său din 1978 ne-a îndemnat să pornim într-o călătorie pe urmele mirosului, analizând terminologia olfactivă de bază din greaca modernă, în raportul ei direct cu limba română. Analiza lingvistică este urmată de o ilustrare literară a temelor puse în joc de olfacție preluată din romanul Martor mi-e Dumnezeu de Makis Tsitas (Editura Art, 2019).

un articol de Claudiu Sfirschi-Lăudat

Cum miros grecii? Ei bine, la fel ca toată lumea. Sau ceva mai bine decât ceilalți, dacă e să urmărim vocabularul grecesc asociat mirosului și parfumului, ce reflectă îndelungata tradiție a Greciei în privința utilizării și producerii produselor parfumate. Și întrucât vocabularul unei limbi este cea mai bună oglindire a înțelegerii și a conceptualizării unei experiențe de viață, precum și a practicilor și a mentalității subîntinse limbajului, atunci examinarea cuvintelor din sfera semantică a mirosului ne promite o călătorie plină de învățăminte prin cultura unui popor care, pe lângă practicile și produsele sale, ne-a transmis nouă, românilor, un vocabular pe care îl folosim și azi, fără a fi conștienți de adânca istorie din spatele lui.

Funcție umană nedreptățită, în ultimele sute de ani, din punct de vedere filosofic, artistic sau social, mirosul deținea, la începuturile civilizației europene, un loc de seamă în rândul simțurilor. Simț direct, emoțional, neconceptualizat, el era – și încă mai este (de pildă, practica tămâierii în slujbele ortodoxe) – cel mai nimerit intermediar între om și divinitate. Ofrandele aromate și întrebuințarea uleiurilor parfumate în ritualurile sacre o dovedesc cu prisosință, iar atestările se regăsesc din belșug în textele scrise, începând cu eposurile homerice. Importanța mirosului este dovedită, de altfel, de miturile Greciei antice, studiate de Marcel Detienne în Grădinile lui Adonis. Mitologia aromatelor în Grecia și Dionysos și Pantera parfumată – ambele, apărute în traducere românească la Editura Symposion –, două cărți care au stârnit interesul pentru studierea și revalorizarea simțurilor și, în special, a mirosului și a parfumului, precum și a imaginarului creat în jurul acestora.

În ciuda preeminenței sale religioase și mitologice, mirosul a fost desconsiderat de filosofii antici, care l-au clasificat drept un simț minor, nefilosofic, mizând mai curând pe potențialul cognitiv al văzului. Dacă, la Homer și Hesiod, ofranda aromată se ridica în ceruri sau invita zeii printre oameni, reprezentând o cale directă de acces la divinitate, Platon pune accentul pe văz în apropierea de aceasta și de Ideile ce fundamentează ontologic și metafizic realitatea vizibilă. Nici Aristotel nu este mai generos cu mirosul, iar această poziție a fost îndeajuns ca tradiția europeană întemeiată de cei doi filosofi să pună la index mirosul și parfumurile. Asocierea pe care o face creștinismul între miros și carnal reduce la tăcere un simț care ne păstra cel mai aproape de natură, cu toate riscurile – morale, în primul rând – ce decurgeau de aici, deși este păstrată o ambivalență valorică, de vreme ce, pe de o parte, parfumul este repudiat drept un lux al corpului, dar, pe de alta, nasul participă la liturghie, inhalând tămâia.

Dar departe de mine gândul de a face o istorie exhaustivă a avatarurilor mirosului în cultura europeană. Mai fascinant mi se pare să urmărim firul ce unește două istorii, două civilizații – cea antică și cea modernă grecească – între care există mai multe deosebiri decât asemănări. Dar și când există asemănări, atunci lucrurile capătă o relevanță și mai mare. Iar aici avem în vedere supraviețuirea unor cuvinte și sensuri care spun o poveste pe înțelesul moștenitorilor europeni ai culturii grecești.

Înainte de a trece la prezentarea terminologiei olfactive de bază, aș vrea să subliniez că și în cazul limbii grecești ne întâmpină aceeași tăcere ce s-a așternut și în alte limbi europene peste simțul mirosului. Nici în greacă nu există, așa cum nu există nici în engleză, franceză sau română, o clasificare a mirosurilor și nici odoronime, adică un lexic coerent și consecvent al acestora. Cu alte cuvinte, mirosurile nu au nume, așa cum au, de pildă, sunetele sau culorile. Date fiind complexitatea și subiectivitatea lor, mirosurile sunt inefabile sau, în cel mai bun caz, pot fi aproximate prin trimitere la sursa lor. Criteriile de discriminare a mirosului sunt subiective, cum spuneam, ele înscriindu-se în spectrul descris de cele două extreme emoționale și igienice: agreabil-dezagreabil, mireasmă-putoare, curat-murdar. Greaca modernă confirmă acest cadru general, întâlnit și în restul limbilor europene.

— continuarea, în numărul 16/ 2020 al Revistei de Antropologie Urbană.

Thursday, January 21, 2021

Mateiu I. Caragiale

 #Antologie 

 

Despuiat după baie, el își vărsase peste tot trupul un spirt de garoafă albă, foarte tare, care se zvânta repede, răcorindu-l de-l apucase dârdâiala și înconjurându-l într-un nor ghețos, îmbătător de dulce. Se știe că nimic nu e mai bun aducător aminte ca mirosul; niciodată pe calea văzului, sau pe a auzului, nu se pot chema din trecut icoane așa de mișcătoare, de duioase și de pline de fermec ca acele înviate de o cât de slabă aromă, de o undă cât de ușoară de parfum. Garoafa albă era floarea Domniței Smaranda, pentru ea la miazăzi, într-un colț de rai, se secerau nemeți de flori zăpezii, ale căror miresme stoarse și pecetluite între gingași pereți de cleștar-filaliu, slujeau să îmbălsămeze tot ce înconjura sau putea atinge sălbatica ei frumusețe. Și atât de trainică rămăsese, după atâția ani, legătura între aristocratica mireasmă și amintirea încântătoare a moartei, încât odată nu destupa Mihnea neprețuita sticlă, ce robea limpedele spirt gălbui, fără a nu încerca puterea ascunsă a vrajei. În seara aceea chiar, intrând în culă, unde pogora noaptea, i se năzări că mișcă perdelele din fund și că o vede trecând bălaie, în veșminte negre, prin umbră. Dar iute se dezmetici; era învățat cu această nălucire; ea îi stăpânea și viața, și visele, precum odinioară, îi făcuse din vis viață și din viață un vis.

— Mateiu I. Caragiale, Negru și aur
(în Opere, ediţie, studiu introductiv, note, variante şi comentarii de Barbu Cioculescu, Editura Fundației Naționale pentru Știință și Artă, 2018, p. 208)

Tuesday, January 19, 2021

Andrei Oișteanu ✎ „Narcotice în cultura română”

 #Antologie 
 

...regina Maria a României se abandona din tinereţe narcozei provocate de mirosul de crini. În 1912, ea a debutat literar publicând în engleză volumul The Lily of Life (ediţia românească: Crinul vieţii, Socec, Bucureşti, 1913). Regina se înconjura peste tot de mari buchete de crini, florile ei preferate – în saloane, în dormitor, în grădinile palatelor. În grădina dinspre malul Mării Negre a Palatului de la Balcic, de exemplu, exista la loc de cinste „Aleea cu crini regali”. Flori de crini sunt reprezentate în lucrarea majolică de pe peretele Fântânii de argint, în frescele capelei Stella Maris, precum şi în tablourile pictate de ea. Sunt tablouri reprezentând mai ales crini şi maci, care au fost expuse la expoziţiile Societăţii Tinerimea Artistică, iar azi sunt păstrate la Palatul Pelişor de la Sinaia.

Regina Maria a fost percepută ca fiind oarecum dependentă de mirosul florilor. „Balcicul avea să devină locul de refugiu favorit al Mariei – scrie Hannah Pakula despre cea pe care a numit‐o «ultima romantică» –, unde ea putea da frâu liber pasiunii sale pentru crini şi trandafiri, nemţişori şi nalbe de grădină… Petrecea acolo cât mai mult timp în lunile călduroase, sosind la timp pentru a vedea înflorind primele flori de primăvară şi întorcându‐se să mai vadă ultimii trandafiri de toamnă. Maria plantase şi înainte grădini, dar nici una într‐o climă atât de temperată; ea întâmpina cu uimire fiecare nouă paradă florală şi era necăjită dacă îndatoririle publice o reţineau în oraş în plin sezon al florilor” (558, p. 135). Regina a murit în 1938, având în pregătire „o carte despre flori”.

Andrei Oișteanu, Narcotice în cultura română. Istorie, religie și literatură, Polirom, Iași, 2014, pp. 220-221

 

Monday, January 18, 2021

PE URMELE PARFUMULUI | Nona Rapotan

PARFUMUL PRIETENIEI

un text de Nona Rapotan
editor coordonator la Bookhub
 

 

 Parfumul prieteniei e unic, irepetabil
și se conservă mai bine decât alte parfumuri. 

Întâmplarea face ca în preajma sărbătorilor de iarnă – înainte și după 1 ianuarie – să primesc câteva telefoane de la foști colegi sau vechi prieteni. Prilej să stăm de vorbă mult, uneori cu orele. Cine mă cunoaște știe că nu prea vorbesc la telefon, prefer oricând o întâlnire face to face, iar telefonul și orice altă comunicare care exclude întâlnirea de facto sunt doar pentru comunicările de tip profesional, de aceea dictează eficiența. Nu m-au obosit convorbirile, ci m-au făcut nostalgică, m-au scos dintr-un soi de conservare care mi-a dictat ritmul vieții din ultimii ani. Reflecțiile care s-au înșiruit ulterior, precum mărgele dintr-un joc de sticlă (da, da, Hesse, la el m-am gândit!), m-au ajutat să-mi clarific unele poziții, m-au ajutat să-mi limpezesc apele gândurilor și să mă scufund, fie și temporar, în universuri pe care le credeam pierdute definitiv.

Ne-am adus aminte de întâmplări haioase, am râs în cascade, am pomenit pe X sau pe Y tocmai pentru că făceau parte din eveniment, contribuiseră cu ceva la starea de bine. Ne-am adus aminte de diminețile cu arome de cafea, de ceaiurile preparate după anumite metode, de ritualuri pe care nu le-am abandonat ani de zile (pe unele dintre ele nici acum, doar că sunt puțin adaptate noilor condiții). Ne-am dat seama că avem istorii întregi comune, de care nu vrem și nu putem să ne dezicem, orice ar fi. Distanțele de sute (sau chiar mii) de kilometri care există astăzi fizic între noi nu șterg, nu estompează și, mai ales, nu edulcorează nicicum ceea ce am trăit atunci. Am pierdut părinți, ne-au murit cunoștințe comune, membri ai familiilor pe care-i cunoaștem, care ne erau și ne sunt foarte dragi, așa se face că ne-am adus aminte de ei ba când dansau de bucurie că au găsit o pungă de cafea bună pitită prin dulap, ba când ne-au primit cu mesele întinse și încărcate și tot așa.

 

Dragul meu Biță, cred că toate prieteniile tale – foste, actuale și viitoare, vechi și noi – se leagă de teatru. Firesc, pentru că fiecare părticică din viața ta se leagă de teatru. Nici prietenia noastră nu face excepție, deși, ca orice prietenie, are ceva excepțional în ea.
Faimos, poetul zicea că pentru un om este mai important să aibă un prieten decât un înger. Îmi place să înțeleg această sentență în sensul că fiecare om are îngerul său oricum, în vreme ce prietenia se dobândește. Nu e fală să ai un înger, căci ți l-a dat Dumnezeu. E fală să ai un prieten, căci pe acela tu ți l-ai făcut, tu l-ai îngrijit, tu l-ai iubit. Oamenii își pot face prieteni după modul în care își exercită înzestrările lor sufletești. Este, dacă vrei, ca în cazul actorilor. Mulți sunt dăruiți cu talent actoricesc, dar actori ajung doar cei care știu cum să exerseze acest talent. Ce folos că eu, în capul meu, am o mare intuiție despre cum ar trebui să-l joace un actor pe Hamlet (căci acesta este talentul, o mare și misterioasă capacitate de a intui), dacă nu am exercițiul exprimării exterioare, prin gest și voce, a intuiției mele?
— Sever Voinescu, Prietenie și teatru, în Secolul 21. George Banu contemporanul nostru

 

Am trăit vremurile când prietenia era fundamentală și căpăta sensuri profunde în momente-cheie ale vieții fiecăruia dintre noi. N-o să uit niciodată momentul în care un coleg de facultate, care e trecut în lumea umbrelor de ani buni –, mi-a returnat cursurile împreună cu o napolitană. Gest insignifiant pentru oricine altcineva, dar pentru mine de neprețuit, pentru că știam cât de greu o duce din punct de vedere financiar și ce sacrificii a făcut ca să-și ia toate examenele cu note maxime (cursurile mi le-a cerut pentru că eram printre foarte puținii care reușeau să scrie foarte, foarte repede și să noteze aproape toate observațiile profesorilor). Am urcat munți, am făcut chefuri cu muzici selecte și bancuri spuse la foc continuu, am fumat trabucuri, pipe și țigări fine la aniversări, tocmai pentru că n-o făceam în mod curent, am chibițat la meciurile Naționalei feminine de handbal, ne-am adunat la catafalcurile celor dragi și am mers la cumpărat canapele și birouri. Despre asta este prietenia și despre încă multe altele.

 

Relația dintre scriitură și acțiune e asemănătoare cu prietenia: construim o poveste compusă din mici momente care au semnificații diferite pentru cel care face, cel care scrie, cel care vede și cel care citește. Aceste momente fac parte din viață.
Oare acțiunile mele ca actriță au vreun sens? Am lucrat de curând pe un poem e Jorge Luis Borges, care spune: „La aproape trei sute de metri de piramide mă aplec, iau un pumn de pământ, îl las să cadă în tăcere ceva mai încolo și șoptesc: acum, eu modific Sahara”. Nu mă întreb dacă mica schimbare pe care o provoc cu acțiunile mele va fi utilă. E doar ceea ce trebuie să fac. Astfel că îi ofer lui George ultima parte din cartea mea Pietre de apă, pentru că și amintirile scurtelor momente petrecute cu prietenii ne ajută să modificăm Sahara, pumn cu pumn de pământ.
— Julia Varley, Un pumn de nisip în Secolul 21. George Banu contemporanul nostru


Ieri m-am trezit că-l întreb brusc pe unul dintre prietenii ăștia vechi, aflat la sute de kilometri de București, ce cafea bea. Facem schimb de mărci și aflu că m-am boierit. Adevărul e că da, m-am boierit! 😉 Nu mai beau orice cafea, și nici în cantitățile „industriale” de pe vremuri, ceea ce mă face să fiu foarte atentă când îmi cumpăr un pachet de cafea. Nu cumpăr la recomandarea nu știu cui, nu mă interesează ce circulă pe rețelele sociale, tocmai pentru că adicția e veche și internalizată profund. Cu ceaiurile e altă poveste, aici am parte de câteva recomandări venite din partea unor cunoscători, degustători cu state vechi, unde mai pui că același prieten are încă samovarul la care preparam pe vremuri ceaiuri numai bune de băut când afară erau geruri de zeci de grade sub zero. Iernile acelea nu se mai întorc, dar aburul ceaiului fierbinte încă plutește în amintirile noastre (comune sau individuale, nici nu mai contează).

 

Muntele Vrăjit

lui George Banu, cu infinită prietenie

 

E irepetabil
cum aripa păsării scrie cerul,
trunchiuri de copac cu ecou circular,
răbdarea mantalei, revolta scânteii,
zborul planat al patului în flăcări, pletele
Ofeliei plutind deasupra apelor – 

Sărutăm obiectele
dispărute, parcul de mesteceni al
picioarelor albe, tufele
de liliac ale mânuțelor fine, poarta
văzului prin care trecem
cu țeasta feliată în două, glasul
unui clopot purpuriu ne sparge pieptul – 

Nu ne ispiti cu eternitate
infernală, Mephistophilis, lauri ofilite
îți cad din creștet, strângi în pumnii
tăi doar norii șifonați și apa
timpului tău nu ne spală de spirit:
vom urca în cea de-a treia zi pe Muntele Vrăjit.

— Gábor Tompa, în Secolul 21. George Banu contemporanul nostru

 

Înainte de Crăciun (dacă nu mă înșel, pe la final de noiembrie, început de decembrie) mi-am luat primul volum din Secolul 21. George Banu contemporanul nostru. În primele zile din 2021, mi l-am luat pe cel de-al doilea. Volume pe care le citesc haotic, în funcție de numele celor care au contribuit la cele două apariții editoriale (pe mulți dintre ei îi cunosc personal, pe alții îi citesc/ urmăresc de ani de zile). Da, George Banu are vocația prieteniei, o știam de multă vreme, de pe când i-am citit trilogia dedicată Casei cu daruri. Am citit poeziile, evocările, scrisorile sau eseurile și s-a recompus din frânturi un portret aproape identic cu cel pe care-l proiectasem eu în mintea mea. Tușele din care s-a compus în timp portretul lui George Banu au căpătat pe această cale nuanțe de profunzime, culori enigmatice sau sonorități profunde. Am căutat să prind gustul prieteniei și mi-am dat seama că acesta diferă de la prieten la prieten, ceea ce mi se pare a fi nota de firesc și autenticitate imprimată de George Banu. Pentru el, prieteniile nu sunt identice, nu se construiesc pe un calapod unic, ci sunt croite asemenea rolurilor, în funcție de cum le sunt personalitățile, nevoile și „contribuțiile”. Ce au în comun aceste prietenii, în afară de catalizatorul unic, George Banu? Teatrul este ceea ce-i unește pe toți, dragostea pentru scândura scenei, pentru Cehov, Shakespeare et comp., nevoia de a fura din energiile actorilor și de a-și completa universul interior cu formele manifeste ale artei teatrale.

Parfumul prieteniei e unic, irepetabil și se conservă mai bine decât alte parfumuri. După cum vedeți, diferă intensitatea, se schimbă valoarea intrinsecă de la an la an, se adaugă note de bază și se înlocuiesc notele de vârf. Dar, pe fond, parfumul prieteniei e același și cel mai căutat dintre toate.

Sunday, January 17, 2021

Saturday, January 16, 2021

Odeuropa

 

Odeuropa este un proiect multidisciplinar a cărui temă centrală este mirosul. Premisa de la care pornește acest proiect este dată de faptul că mirosul constituie un subiect prea puțin investigat din perspectiva informaticii și a științelor umaniste. Care este semnificația mirosului în cadrul societății? Cum putem conserva moștenirea olfactivă a umanității? Cum pot fi extrase date senzoriale din baze informatizate de texte și imagini? Iată câteva provocări cărora echipa proiectului și-a propus să le răspundă cât mai curând. 

 

Our senses are our gateways to the past. Much more so than any other sense, our sense of smell is linked directly to our emotions and our memories. Yet we tend to overlook the significance of scents and smelling, both in our current society as in the past. As today mass digitisation, big data, and bio-physical devices such as health trackers are becoming more central to our daily activities, it becomes all the more urgent that we take great care that such programs properly consider the full range of human experiences and responses to the senses.

 

At the same time, we lack well-established algorithms, tools, and semantic web standards for olfactory data mining and modelling. Fortunately, one key prerequisite for addressing this problem is already in place. In recent years, European cultural heritage institutions have invested heavily in large-scale digitization: we hold a wealth of object, text and image data which can now be analysed using sophisticated computer science techniques. What remains missing is a broader awareness of the wealth of historical olfactory descriptions, experiences and memories contained within them. We recognize this as both a challenge and an opportunity.

 

Unul dintre obiectivele imediate ale proiectului Odeuropa este realizarea, online, a unei Encyclopaedia of Smell Heritage, care să prezinte calitățile senzoriale și semnificațiile mirosurilor, precum și să descrie mirosuri-cheie, peisaje olfactive și  practici olfactive ale umanității. 

 

În plus, câteva dintre mirosurile Europei vor fi conservate și “reconstituite” prin intermediul metodelor și tehnicilor științei patrimoniale. În acest scop, este prevăzută o colaborare strânsă a echipei Odeuropa cu muzee, artiști și parfumieri, care se va materializa prin organizarea de evenimente olfactive – ateliere, expoziții sau vizite educaționale ghidate. 

 

The ultimate goal of the Odeuropa project is to show that critically engaging our sense of smell and our scent heritage is an important and a viable means for connecting and promoting Europe’s tangible and intangible cultural heritage.

 

Pe scurt, misiunea proiectului Odeuropa poate fi rezumată astfel: 

 

— to recognize, safeguard, present, and promote olfactory heritage.

— to develop state-of-the-art AI techniques to identify and trace olfactory information in text and image datasets; to investigate how ‘smell’ is expressed in different languages, with what places it was associated, what kinds of events and practices it characterised, to what emotions it is linked, and how smell and diseases are interrelated, et cetera.

— to show that critically engaging our sense of smell and our scent heritage is an important and a viable means for connecting and promoting Europe’s tangible and intangible cultural heritage.

Thursday, January 14, 2021

Interviu Osmé, cu Doina Ruști


Doina Ruști este specialistă în simbologie, profesoară la Universitatea din București, scenaristă, fiind de asemenea implicată în diverse proiecte cinematografice. A scris dialogurile pentru Miracolul din Tekir (Premiul pentru cel mai bun film elvețian, Zürich, 2015) și a regizat Cristian (Short Film Corner, Cannes, 2015). Imaginea Doinei Ruști se completează prin cealaltă „față” a ei, aceea de scriitor de ficțiune, drept mărturie stând cele zece romane și cele cincizeci de povestiri scrise de ea. Amintim aici trilogia fanariotă, compusă din Homeric (2019), Mâța Vinerii (2017) și Manuscrisul fanariot (2015), precedată de alte două romane de succes, cu miză socială puternică: Fantoma din moară (2008) și Lizoanca (2009). Alte cărți ale Doinei Ruști: Zogru (2006), Cămașa în carouri (2010), Logodnica (2017), Omulețul roșu (2010). Traduse în numeroase limbi de circulație, inclusiv în chineză, scrierile sale s-au bucurat de exegeze și de recenzii laudative în numeroase publicații internaționale. A fost recompensată cu mai multe premii literare românești, printre care Premiul pentru Proză al Uniunii Scriitorilor din România (2008, pentru Fantoma din moară) și Premiul „Ion Creangă” acordat de Academia Română (2009, pentru Lizoanca).

Mai multe informații despre Doina Ruști puteți găsi chiar pe site-ul ei: doinarusti.ro.


Să zicem că ați pune mâna pe peștișorul de aur, iar acesta v-ar îndeplini dorința de a dezvolta la maximum unul dintre cele cinci simțuri (sau or fi mai multe?). Pe care l-ați privilegia?

Mi-ar plăcea să aud mai bine. Cu celelalte stau mai bine. 

Mulți consideră parfumul o pură superficialitate, un artificiu fără nici o semnificație culturală. Dacă ar fi să-i luați apărarea, ce le-ați spune?

Pentru mine, parfumurile desenează adevărata hartă a lumii, una anamorfotică, de la urma pe care o lasă pe stradă la cea pe care o sapă în suflet.

V-ați putea defini drept un scriitor senzual sau mai degrabă intelectual?

Aceasta e o întrebare grea. Întotdeauna pornesc de la percepția imediată, mai cu seamă olfactivă sau vizuală, și de fiecare dată impresiile urcă hoțește scara, la mansardă, unde totul se schimbă, adeseori fără să-mi dau seama, fără să înțeleg pe deplin valoarea schimbărilor. 


...chiar și când mă uit la filme mirosurile sugerate îmi intră în creier...


Cât loc ocupă olfactivul în viața dumneavoastră? Dar în literatura dumneavoastră?

Întotdeauna am avut o sensibilitate exagerată la mirosuri, în asemenea măsură încât chiar și când mă uit la filme mirosurile sugerate îmi intră în creier. Uneori, mi se face rău fizic de la mirosurile pe care îmi imaginez că le conține o imagine. Odată, am intrat într-un magazin de pe la Lahovari, era acolo pe vremuri o alimentară, adică un spațiu cu multe parfumuri, de la lămâile optimiste la scorțișoara frivolă ori la usturoiul pragmatic. Dar dincolo de toate se ridica un miros cunoscut, ceva familiar, care m-a făcut să tresar și instantaneu mi-am dat seama că sora mea trecuse pe-acolo. Bineînțeles, am verificat și s-a dovedit că intrase în magazin cu vreo câteva minute înainte de mine. Există multe astfel de întâmplări în viața mea, încât, dacă aș crede în metempsihoză, aș zice că am fost câine într-o viață anterioară. Parfumurile îmi povestesc pe larg, mă pun în contact cu multe istorii secrete.

Scriitori români au nasul fin?

Nu știu despre alții, al meu sigur este. Și mai știu că mulți fac caz de el.


...parfumul tăios al porțelanului spart...


Cum colorează mirosul impresiile celorlalte simțuri?

La mine, mirosul se află în directă legătură cu văzul. Văd ceva și simt imediat și parfumul ori îmi ajunge în nări un parfum și imediat îmi vine în minte și imaginea proximă, nu a sursei, ci a sugestiei, de pildă, după mirosurile din lift știu ce persoane au trecut pe-acolo, de la parfumuri de pe raftul de magazin, mă duc spre figuri pe care nu le cunosc, alcătuite doar pe baza informației olfactive. S-a vorbit mult despre capacitatea parfumurilor de-a trezi amintiri. În cazul meu, nu este doar așa, sunt multe alte imagini asociate metaforic ori colateral. Dacă, într-un film mut, văd o ceașcă spărgându-se pe asfalt, nu am niciodată în minte zgomotul acțiunii, ci mirosurile din jur, automat simt parfumul tăios al porțelanului spart.

Un miros al copilăriei care să se țină scai de dumneavoastră până azi?

Mirosul râului, de mâl și vegetație putrezită, de nisip înfierbântat de căldură, un anumit râu, pe malul căruia lumea muncește și transpiră, un miros de pietre proaspăt scoase din apă, de capete de broască strivite, de frunză aspră, căci pe malul râului din copilăria mea erau nesfârșite lanuri de cânepă, un miros amplu care alunecă spre sud, spre fluviu, spre lemnul putrezit al bărcilor de pescari, spre moțurile unei păduri în care lipanul și floarea pâinii dețin întotdeauna supremația, un miros de boz îmblânzit.

Dacă v-ați întâlni cu un extraterestru, ce i-ați da să miroasă pentru a-l face să înțeleagă cât de cât omenirea?

Ceva simplu: un moț de busuioc zdrobit pe pământul proaspăt zvântat.

Asociați locurile prin care ați călătorit cu mirosurile lor? Ați putea face un scurt ghid olfactiv al locurilor preferate?

La Viena miroase ca-ntr-o bucătărie în care se fac prăjituri, la Paris se simte parfumul unui disperări rafinate, poate și din cauza faptului că este foarte pestriț, asaltat de imigranți ori de lume în trecere. În Beijing e un miros de muncă asiduă, cu toate lucrurile care decurg de-aici, la Madrid e un parfum înalt, păstrat în șipuri străvechi, Barcelona miroase a tinerețe. În Moscova e un miros fieros, de metrou și de cărămidă spartă pe vreme de ploaie. Dar cel mai greu mi-e să descriu parfumul din Roma, ceva optimist și atât de adevărat, o esență a vieții, un abur fin de speranță, familiar. Iar apropo de latura asta a deja mirositului, de parfum luat de pe noptiera ta, aș mai trece aici și Istanbulul, dacă nu s-ar fi acoperit între timp de nori. În Sicilia miroase a dragoste, a corpuri îmbrățișate, în Creta e un parfum de pergament vechi, în Sardinia, mai ales la Cagliari, te trag de nas pietrele din care au izvorât cândva râuri. La Skopje, pe tot timpul anului, înfloresc ghioceii. În Plovdiv totul e parfumat cu floare de stâncă. Prin Marsilia pare c-a trecut Cavalerul Verde, iar pe Coasta de Azur plutește câte-o pală de detergent. La Berlin te izbește diferența de mirosuri venite din Vest și din Est – astea din urmă aducând în memorie bucătării mici, în care se gătește la greu. Și-aș mai zice de Napoli, un container care te oripilează la primul contact, dar pe care nu mai poți să-l uiți după-aceea.


...trag în nări obligatoriu mirosul de tei ori de câte ori aud cuvântul „poem”...


Dacă ați rescrie istoria (literară) în termeni olfactivi, ce repere ați alege?

Chiar la o istorie, nu mă bag. Dar mă pot gândi la petunii luate de ploaie și așezate întâmplător pe o ediție Bacovia. Pot să simt și-acum mirosul de lăptucă stricată lăsat în urma unui roman de J. Steinbeck, mă urmărește floarea de portocal, mă izbește aburul pietricelelor încălzite sub talpă când mă gândesc la Márquez, trag în nări obligatoriu mirosul de tei ori de câte ori aud cuvântul „poem”. Îmi vine parfumul gropilor de câmpie, proaspăt săpate, ori de câte ori îmi răsare în minte vreo carte de Preda. Mirosul de asfalt încins din după-amiaza lui Camil, parfumul de prăvălii din Balzac, seringile aruncate în râu de Céline, mirosul incomparabil al cinelor proaspete, în verile lui Pavese, crinul care putrezește în mâl, printre versurile lui Dante, damful de aramă topită și mosc, la Cervantes.


Cărțile vechi, luate de prin anticariate,
care p
ăstrează încă parfumurile stăpânilor anteriori,
mirosuri de haine, de lucruri care-au trecut
prin mai multe m
âini, obiecte cu istorie lungă.


Alte mirosuri care v-au rămas întipărite în nări după lectura unei cărți?

În afară de glicina din Absolom, Absolom, ar mai fi multe, pe unele le-am spus mai sus. Mă voi opri doar la Greața lui Sartre: de câte ori trec în ultima vreme pe lângă bibliotecă, prin dreptul cărții ăsteia, mi se face rău fizic, exact ca la prima lectură, cu toate că nu este printre cărțile care să fi contat pentru mine. Și mai sunt aici și cărțile vechi, luate de prin anticariate, care păstrează încă parfumurile stăpânilor anteriori, mirosuri de haine, de lucruri care-au trecut prin mai multe mâini, obiecte cu istorie lungă. Dar despre astea chiar e prea mult de spus.

Cum vă miroase Bucureștiul azi? Dar Bucureștiul fanariot?

Aici ar fi mult de scris. Bucureștiul este orașul în care scriu, prin urmare, totul e ficțional aici. Odată am plecat într-o vacanță, vara, într-un loc aerisit și fără oameni, unde-am rezistat câteva ore. Eram exasperată de aerul tare, care mirosea puritan. Așa că m-am întors la București și-mi amintesc și-acum că, de cum am ieșit din Gara de Nord, m-a izbit un miros de canal, cum răbufnește vara din mațele Bucureștiului. Totuși, în nuanțele lui subtile, venite din ardei putreziți și din dejecțiile a milioane de inși, ieșea firav adevăratul parfum al acestui oraș, ceva viu, de neînlocuit pentru mine, un firicel de mireasmă de cufăr, în care au zăcut țoale bune, acoperite cu pelin și tutun, blănuri în care s-au turnat pe vremuri parfumuri, care-au fost gulere la petreceri și la beții, dantele peste care bărbații și-au trecut degetele, lăsând în fibră singura aspirație care contează în scurta viață de om, ca să nu mai vorbim de cearșafuri, care nu uită niciodată carnea care le-a terfelit, ori de scrisori, mă refer la hârtia bătrână, impregnată cu vise și, odată cu ele, de aromele care-au plutit prin odăi, de la bucătăria de vară, plină de fum și de aburi, în care usturoiul se furișează parșiv, până la trapezăriile prin care trec farfurii, blide arse pe vatră, fazani perpeliți în sosuri de trandafiri. Iar peste toate acestea oftează intermitent o boare scăpată din floarea de nalbă, pe care mi-era imposibil să n-o văd legănându-se lângă cerdacul boltit. Iar aici, pe pervaz aștepta o tingire cu peltea groasă, pusă acolo să se răcorească puțin, răspândind în jur parfumul de pere și amintirea unor gutui. A fost vara în care scriam Manuscrisul fanariot, o vară lungă, ale cărei parfumuri n-au încăput în roman.


...un parfum venit dintr-un pat de flori pe care au făcut dragoste doi fugari...


Cum v-ați descrie parfumul preferat, dar fără a-i da numele?

Cu toate că încerc multe parfumuri, unul singur e permanent și, orice-aș face, mă întorc la el, mi se potrivește, cum se zice, între noi a crescut între timp un poem, care nu va fi publicat niciodată. E un parfum venit dintr-un pat de flori pe care au făcut dragoste doi fugari.

Aveți fler? Mirosiți bine oamenii?

Nici nu știu ce să zic! Mereu m-am luptat cu flerul ăsta, în ideea că omul e o ființă complexă, nu trebuie cântărit după prima impresie. Și de fiecare dată m-am înșelat, pentru că n-am vrut să țin cont de ceea ce-mi spunea nasul.

Un roman (sau o poezie) și un miros/ parfum care să meargă împreună? Dar un film și un miros/ parfum?

666 de Roberto Bolaño merge cu mirosul de târguri, iar Parasite (regia: Bong Joon-ho), cu mirosul de homar, servit cu prune prăjite și sos de hrean.

Wednesday, January 13, 2021

PE URMELE PARFUMULUI | Nona Rapotan

un text de Nona Rapotan
editor coordonator la Bookhub

 

De când a început să plouă și după ce a trecut și preascurtul episod de ninsoare și ne-am întors la ploaie, mi-am dat seama că Bucureștiul începe să-și piardă tot mai mult farmecul și frumusețea iarna. După ce faci slalom printre gropi și bălți și încerci să nu înjuri chiar fiecare șofer care trece în mare trombă pe lângă tine, nu prea mai ai niciun chef să admiri copacii încărcați de zăpadă sau să faci un om de zăpadă! Chiar nu mai ai cum! Abia astăzi mi-am dat seama de ce nu pot scrie, veneam la birou, mă așezam frumos să scriu, aveam ideile, mi se legau și, dintr-odată, nimic! Nu pun amânarea pe seama urâtului de afară, cât mai ales pe seama urâtului omenesc. Oamenii sunt și mai urâți când plouă și e frig! Paradoxal, pe vremuri ploaia spăla păcatele! Ca să compensez, am văzut câteva spectacole de teatru mai vechi. Toate lungi de peste trei ore, spectacole grele, diferite din toate punctele de vedere, care mi-au pus la încercarea capacitatea de analiză, dar și pe cea de sinteză. A fost ca un maraton artistic, pe care mi l-am (aproape) impus. O compensare la toată degringolada din jurul meu. Am încercat să și citesc, dar în afară de câteva fragmente nu s-a legat nimic.

Au continuat să curgă topurile – de toate felurile, nu doar literare. Mi se par grotești cele cu privire la evenimentele din viața personală; cum să clasifici întâmplări și evenimente care fac parte din viața ta? Și, mai ales, cum să vorbești despre ele public? Ceri validare? Ceri clemență? Ceri îngăduință? Că nu înțeleg și pace nevoia aceasta de a ierarhiza întâmplările (și faptele), de a le acorda  puncte și stele, de a le așeza pe rafturi și polițe alături de cele care nu-ți aparțin. E o formă de exhibare a intimității care denotă prezența unor patologii mai mult sau mai puțin dezvoltate. Este foarte adevărat că în spatele acestui fenomen există un altul, datorat aproape în totalitate dezvoltării fără precedent a mijloacelor de comunicare în masă. Inflația de informație – tone de informații de care nu avem nevoie, nu ne sunt necesare, dar cu care suntem asediați zi de zi – trebuie contracarată prin ceva, numai așa se justifică unele reacții ale oamenilor.

Uitându-mă doar la titlurile topurilor de cărți – care, de obicei, conțin titlul ocupantei locului unu –, mi-am dat seama că pe multe le-am citit, dar m-am și mirat că în multe dintre ele nu m-am regăsit; cărțile acelea nu mi-au spus nimic, nu m-au făcut să mă întorc la ele, să le recomand sau să le păstrez măcar o amintire frumoasă. Dar mi-am mai dat seama de ceva: cât de mult s-a schimbat felul de a scrie! În ultimii treizeci de ani, subiectele preferate ale marilor scriitori rareori mai au ceva în comun cu aspectele frumoase ale vieților noastre; rareori se mai pomenește despre o nuntă ca fiind ceva firesc, un eveniment la care se râde mult (dau un exemplu ad-hoc) sau despre o naștere mult așteptată fără să fie pomenite spaimele cu privire la parcursul școlar și la ce rate bancare vor mai îngreuna bugetul familiei. Interioarele caselor sunt sterile, lipsite de personalitate, cu mobilier depersonalizat, făcut în seria celebră Ikea; aproape că nu există povestire sau roman care să nu facă referire la nevoia de a redecora spațiile interioare după standardele actuale, inoculându-se astfel cititorului ideea că demodatul te scoate din linia firescului, nota de conservatorism și ideea de retro te trimit obligatoriu în tabăra ciudaților.

Astăzi, când, în sfârșit, am găsit liniștea necesare unei lecturi, mi-am dat seama că aceste interioare sunt și aseptice, dar și depersonalizate olfactiv. Pur și simplu, nu prea mai găsești urme de parfum(uri) prin paginile multora dintre cărțile scrise în ultimii ani, mirosurile pomenite sunt deseori grele și din sfera celor degajate de dejecții, nu se mai gătește în casele timpului prezent decât foarte rar, fabricile de mâncare au înlocuit aproape total etapa de pregătire a mesei, când membrii familiei mai schimbau câteva vorbe despre cum le-a fost și ce urgențe s-au mai ivit. Și, ca să fie tabloul complet, nu se mai fumează! Și atunci când se întâmplă, e ca și cum fumătorul ar protesta cu privire la tot ceea ce se întâmplă! Cât de departe ni se par vremurile când la banchete, petreceri și aniversări nu exista să nu pleci de acolo îmbibat bine cu miros de tutun fin, semn că ai stat în camera unde se spuneau cele mai bune bancuri și glume! O, tempora! Tocmai mi-am dat seama că nu țin minte când am văzut ultima oară un pachet cu țigări Gauloises!

M-am născut în Franța. Prima noastră casă, în Strasbourg, a fost un apartament într-un bloc turn. Dimineața, vreme de aproape jumătate de an, lumina soarelui se revărsa prin perdele, mângâind cu degetele sale lungi și aurii ciucurii sofalei de lângă perete și copertele cărților împrăștiate ici-colo. Aveam mereu musafiri – imigranți, studenți, artiști fără un ban în buzunar. Cu toții citeau din lucrările unor autori precum Althusser, Guy Debord și Jean-Paul Sartre – și mai rar Simone de Beauvoir, dar asta aveam să observ mai târziu, privind retrospectiv –, apoi discutau despre ele. În aer pluteau tot felul de arome – mâncăruri turcești, libaneze, marocane, algeriene, siriene, toate bucătăriile din Levant. Și se simțea mirosul pătrunzător al țigărilor Gauloises. Între pereții apartamentului aveau loc frecvent dezbateri aprinse despre schimbare socială și dreptate socială. Pentru părinții mei și pentru prietenii lor, revoluția nu a fost un substantiv. A fost un verb.

Elif Shafak, Cum să rămâi lucid într-o epocă a dezbinării, traducere de Adina Avramescu, Polirom, 2020 

 

După cum vedeți, lectura eseurilor (Cum să rămâi lucid într-o epocă a dezbinării este un eseu foarte bine scris și articulat în jurul câtorva idei-ancoră foarte frumos exploatate stilistic) are uneori urmări nebănuite. Să tot mai fie astfel de lecturi! Am mare nevoie de ele acum, când valurile de mizerie par să scufunde total orașul.

Friday, January 8, 2021

Mirosul celorlalți // Nikos Kazantzakis

Nikos Kazantzakis

 Raport către El Greco 

Traducere de Alexandra Medrea-Danciu
Humanitas, 2012, p. 24 

Îmi amintesc că mirosul a fost cel dintâi simţ care s-a trezit în mine; a fost cel care a început să facă ordine în haos. 

Pe când aveam doi sau trei ani, fiecare om avea un miros aparte; înainte de a-l vedea îl recunoşteam după miros. Mama mirosea într-un fel, tata în alt fel, fiecare unchi avea mirosul lui, la fel fiecare dintre vecine. Când cineva mă lua în braţe, îmi plăcea sau îl respingeam, după miros. Cu timpul, această acuitate a slăbit, mirosurile s-au amestecat, oamenii s-au înecat cu toţii în aceeaşi duhoare de transpiraţie, de tabac şi de benzină.

Mai tare ca toate, distingeam cu precizie mirosul de turc de cel de creştin. Peste drum de casa noastră, locuia o familie de turci cumsecade. Când turcoaica venea la noi, mirosul pe care îl răspândea îmi făcea greaţă; rupeam un fir de busuioc şi îl respiram, ori îmi vâram o floare de mimoză în fiecare nară. Turcoaica asta, Fatima, avea o fetiţă de patru ani – cred că eu aveam vreo trei ani –, Eminé: ea răspândea un miros ciudat, nici de turc, nici de grec, dar care îmi plăcea tare mult. Eminé era albă şi dolofană, cu părul împletit în codiţe foarte subţiri, şi de fiecare codiţă, ca să o ferească de deochi, atârna o scoică, ori o pietricică albastră; palmele şi tălpile ei erau date cu hené; mirosea a nucşoară.

 

Sunday, January 3, 2021

PE URMELE PARFUMULUI | Nona Rapotan

UNDE S-A ASCUNS MIROSUL DE IARNĂ? 

un articol de Nona Rapotan
editor coordonator la Bookhub
 

După un an greu, care nu ne-a lăsat indiferenți, dar nici la fel cum eram acum doi ani, am ajuns să nu mai înțeleg rostul bilanțurilor, să mă întreb ce rost are să spun câte cărți am citit într-un an. Cum să pun în același top o carte de filosofie cu una de poezie? Cum să compar timpii petrecuți lecturând o carte din care n-am învățat nimic cu timpii petrecuți savurând, pur și simplu, un volum? Dar cu timpul petrecut în sălile de teatru (cât a fost, bun și acela) ce fac? Cum îl cuantific? Dar cu cel petrecut prin muzee sau galerii de artă? Nu vi se pare aberant să-ți cuantifici timpul liber? Să-l transformi în cifre lipsite de orice valoare intrinsecă (nu degeaba li se spune adeseori reci!)?

Timpul meu liber e timpul meu, nu-l vreau analizat, cuantificat, cenzurat, trecut prin nu știu câte filtre de calitate (oare?) impuse de diverși cenzori sociali. Am ajuns să ne expunem, să ne exhibăm viețile personale, de dragul unor întreceri în care nu ne-a cerut nimeni să ne implicăm și din care nimeni nu iese învingător. Când eram copil, ba chiar și în facultate, prea puțin importau clasamentele de genul „cine e cel mai bun la...”, se știa că țin cont de ele doar tocilarii și ahtiații după diverse funcții. În mediile personale din care am făcut parte, prea puțini erau încrâncenații după astfel de clasamente, nimeni nu voia să știe câte mii de pagini ai citit într-o lună, ci ce ai citit și, mai ales, cu ce te-ai ales. Existau (și mai avem și acum, e drept că muuult mai rar) dispute savuroase, pline de idei valoroase, iscate ca din senin. Era suficient să spună unul dintre noi ceva despre personajul X sau despre scriitorul Y și gata, cel puțin două ore lumea se oprea în loc. Am băut hectolitri de ceai negru (cel verde a intrat mai târziu pe lista preferințelor), am râșnit sute de kilograme de cafea (tocmai mi-am adus aminte că, la un moment dat, aveam trei râșnițe de cafea în cămară, două stricate și una bună!) și n-am băut aproape deloc sucuri acidulate! Ne legam de coperte (ciudat, defunctul plural „coperți” și acum îmi sună mai bine!), de designul de carte, de calitatea argumentării, dar nu și de numărul de pagini; preferam cu toții trei pagini excelent scrise în defavoarea a o sută citite lejer.

Aburii de ceai negru fac pereche nemaipomenită cu cărțile excelente, grele (în sensul de foarte, foarte bune); dacă exista și o felie de lămâie, deja eram în Paradis. Cafeaua e mai cosmopolită, se potrivește cu orice, e fără mofturi, când vrea beletristică, când vrea filosofia științei, tot ce contează e să fie tare și fără frișcă sau lapte. Mi-am adus aminte de asta în timp ce-i cumpăram fiicei mele primul ceai verde din viața ei. I-a plăcut atât de mult, încât tot drumul spre casă a tot scos exclamații de fericire. Ca să nu mai spun că a terminat de citit și cartea pe care tot promitea de ceva zile să o sfârșească de lecturat.

Tot astăzi am terminat de citit o carte începută ieri seară, despre care nu știu ce să spun: m-a enervat la fel de mult pe cât m-am bucurat să fac niște asocieri în mintea mea la care nu mă așteptam. Când e vorba despre obsesii personale și punerea lor în pagină, devin extrem de pretențioasă, fiindcă am citit prea multe cărți cu un astfel de subiect care numai literatură nu pot fi considerate. Se confundă deseori însemnările personale și introspecțiile cu literatura. Numai că de la a scrie un jurnal, a consemna niște obsesii, cu rol eliberator evident, până la a avea de-a face cu o carte de proză/ poezie foarte bună mai e cale lungă. Mai trebuie ceva – or, acel ceva face diferența. Astăzi, din păcate, oamenii se grăbesc, tocmai din pricina acelei exhibări pomenite mai sus, să se deconspire, să-și trădeze propriul eu și să aștearnă pe hârtie ceea ce ar trebui să rămână doar pentru ei înșiși. Nu mă recunosc în obsesiile vândute pe post de rețete de succes, după cum mă enervează la culme lamentațiile de genul „ce greu mi-a fost să ajung aici”. Nu-mi plac cerșetorii sentimentali, după cum nu vreau să-i am prin preajmă pe cei care se cred vinovați pentru toate păcatele lumii. Am uitat, sunt cel mai dur judecător al meu, îmi cenzurez ieșirile în public și am o obsesie pentru separarea vieții private de cea publică.

Până mă hotărăsc în ce categorie să încadrez cartea despre care pomeneam mai sus, mă gândesc că ceva bun tot a ieșit din toată povestea asta: mi-am dat seama că anul acesta n-am simțit niciun pic mirosul de iarnă. E atât de cald, încât port haina de toamnă, bluze cu mâneci scurte și ghetele subțiri. Bradul nu-mi mai dă nicio emoție, pentru că efectiv nu-l pot asocia nicicum cu senzația de iarnă, de ger și de ninsoare grea. În ultimii ani am avut parte de foarte puțină iarnă, dar anul acesta bate recordul! Nu mai sper în reîntoarcerea iernilor din copilărie, când făceam cazemate în fața blocului și ne băteam cu bulgări de zăpadă până cădeam osteniți de oboseală (apropo, a trebuit să-i explic fiicei mele ce e o cazemată și cum arată!), dar mai sper că e loc pentru câteva ninsori strașnice, care să acopere măcar pentru câteva zile pământul cu stratul acela de alb protector.

Seara, Kristoffer servește păstrăv marinat la aperitiv, apoi rață confiată. Mama, Stein și cu mine îi facem complimente, Oleei nu-i place peștele marinat și primește un sendviș în loc. Marthe e supărată pe Kristoffer fiindcă pregătise ceva ce ea nu poate mânca.
– Sunt multe gravide care mănâncă sushi. Depinde ce fel de pește este, îi spun.
– Până la urmă, eu știu mai bine, răspunde Marthe.
Înainte să înceapă să gătească, îi auzisem pe Marthe și Kristoffer discutând în bucătărie, ea i-a spus că făcea prea mare caz din asta.
– Nu poți sta toată ziua să confiezi mâncare; dacă te străduiești mereu să gătești atâtea feluri, ajungi să fii ocupat ore în șir și eu trebuie să o distrez pe Olea.
– Nu o distrezi chiar atât de mult, i-a spus Kristoffer.
Mănânc pulpa grasă de rață, cartofii plini de ulei, unt și cimbrișor, legumele cu oțet, îmi mai pun o porție de cartofi, beau vinul și îmi umplu paharul de două ori, mi-e totuna dacă li se pare că beau prea repede. Singurul care bea la fel de repede ca mine e Kristoffer.

Marie Aubert, Oameni în toată firea, Paralela 45, 2020

 

Până la urmă, asta e de dorit: să nu stăm atâtea ore să încropim clasamente! Pierdem timp prețios, un timp în care am fi putut degusta un vin bun sau un fel de mâncare delicios, am fi putut sporovăi cu prietenii despre una ori alta sau – de ce nu?! – ne-am fi putut distra copios împreună cu cei mici.

Până data viitoare, să sperăm că va și ninge!