Kōdō (香道)

de Dana Pîrvan

Mirosurile au dat naștere unei arte specifice în Japonia, aprecierea estetică a acestora fiind independentă de utilizarea lor religioasă, medicală sau cosmetică. Inefabila artă a parfumurilor s-a născut în secolul al XV-lea, după ceremonia ceaiului și Ikebana și a atins apogeul în epoca lui Edo (1603-1866).

Kodô, artă olfactivă unică în lume, necunoscută totuși publicului larg, presupune o ceremonie în care participanții sunt invitați de un maestru de ceremonii nu să miroase, ci să „asculte” mirosurile lemnelor aromatice, tăiate în fâșii subțiri. O idee poetică în sine. Diversele combinații de parfumuri, kumiko, au nume poetice care evocă natura, trecerea anotimpurilor, călătoriile, legendele și literatura japoneză, cum ar fi Povestea lui Ghenji, combinațiile de parfumuri fiind asociate chiar cu cele 54 de capitole din acest roman. Prin kodô se trezesc sensibilitatea, memoria și emoțiile, hrănindu-le cu aliajul subtil dintre parfumuri și literatură. Ca și ceremonia ceaiului, kodô invită la o meditație tăcută, o formă de asceză marcată de budismul zen și religia shintō, o celebrare a eleganței parfumurilor. În cadrul ceremonialului, participanții ascultă pe rând parfumurile, le trec de la unul la altul ți fiecare trebuie să fie atent la celălalt, importantă fiind bucuria întâlnirii. Această practică artistică în permanentă mișcare, către sine sau către ceilalți, este un proces de învățare care implică fluiditatea gesturilor, nu obținerea unei lucrări finalizate și fixe. Maeștrii kodo practică de asemena caligrafia, poezia și ceremonia ceaiului.

Nu există separare între lumi, ci fluiditate, calea parfumurilor devenind o fomă de meditație care integrează toate artele. Viața însăși devine o operă de artă, un fel de cultură a sinelului și a relației cu ceilalți, care își propune să introducă o formă de armonie discretă, o deschidere spre întâlnire și efemer. Nu e nimic trist în frumusețea care va muri, plăcerea contemplării momentului, a măreției impermanenței e infinită. Prețioasă este deschiderea mâinilor, acceptarea a ceea ce trece fără dorința de a poseda. Această artă este practicată și azi în Japonia, artiștii contemporani integrează cultura kodô în spectacolele lor olfactive pentru a exprima trecerea timpului.

Mirosul care ne desparte

Un preview al articolului care urmează să fie publicat în numărul 1218 al revistei Observator cultural, la rubrica Olfacționar.

Piramida olfactivă

Un text publicat în numărul 1215 al revistei Observator cultural.

Plămădit din iluzii și metafore, apropriindu-și domenii care, în esență, îi sînt străine, parfumul își arogă un raport cu spațiul și pretinde că are un corp și o arhitectură, așa cum, prin vocabularul muzical („orgă olfactivă“, „note“, „acorduri“), el își arogă un raport cu timpul, trimițîndu-ne cu gîndul la succesiunea notelor pe portativ și la desfășurarea lor într-un concert.

Imaginea spațială a piramidei olfactive, menită să reflecte alcătuirea unui parfum, a fost introdusă de parfumierul francez Jean Carles (1892-1966), care, asemenea lui Beethoven, a compus celebrele parfumuri Ma Griffe (Carven) și Miss Dior (Christian Dior) în deplină „surzenie“ olfactivă (anosmie). Deși preponderent spațială, imaginea piramidei ascunde o temporalitate specifică moleculelor odorante din compoziția parfumurilor: acestea au volatilități, intensități și persistențe diferite, ordonate temporal și imaginate spațial sub forma unei piramide. În vîrf, avem moleculele ușoare, foarte volatile (cu note citrice, aromatice sau marine), evaporate în prima jumătate de oră din viața unui parfum, la mijloc, moleculele ceva mai trupeșe, care dau trunchiul parfumului și care îi marchează prezența timp de cîteva ore, iar la bază, moleculele greoaie, leneșe (de obicei, rășinoase), care se volatilizează încet, asigurînd persistența în timp a esenței din flacoanele noastre.

Cu alte cuvinte, imaterialul parfumul se construiește piesă cu piesă. Parfumierul îi pune bazele – note tenace, grele, cu o volatilitate înceată –, pe care așază alte note, tot mai ușoare, tot mai volatile, pentru a înălța parfumul pînă la vîrf, rezultatul fiind un edificiu fragil, pe care prima boare de vînt îl poate spulbera într-o clipită. Dar tocmai în asta rezidă și paradoxul mirosurilor: acest edificiu cu materialitate efemeră persistă în timp, îngropat adînc în memoria noastră, și iese la suprafață – de cele mai multe uneori, nepoftit – îndată ce stimulul olfactiv îi zgîndăre temeliile și articulațiile.

„Piramida olfactivă“ instituie, așadar, o spațialitate într-o sferă senzitivă lipsită de hotare, una difuză, ba chiar ubicuă. Mirosul nu este îngrădit de nici o barieră, plutește liber în lume, traversează spațiile, nefiind niciodată doar aici, niciodată doar acolo. Călătoriile imaginare olfactive pe care le stîrnește – „teleportările“ – tocmai astfel sînt posibile. Parfumierul, asemenea unui arhitect, conturează mirosul, îl delimitează, îl împarte în piese constituente, pentru a-i face loc într-o formulă statică, iar mai apoi într-un flacon. Restul e doar o poveste ce se desfășoară în timp.

Deși invizibil, parfumul ascunde un timp și un spațiu pe care, poate, abia un al șaselea simț le poate distinge. Articulațiile și tranzițiile unui parfum se desfășoară într-o dimensiune paralelă, pe care deja o intuiseră preoții Antichității, alchimiștii și vrăjitoarele. Mai tîrziu, chimia va reconfirma că parfumul are o arhitectură lăuntrică, un corp – chiar dacă eteric – care, deși nevăzut, te poate mîngîia, lovi, izbi, răvăși, răscoli sau îmboldi.

Nu în ultimul rînd, ca într-o buclă temporală, piramida olfactivă ne trimite la originile sacre ale parfumeriei, cînd elixirele nemuririi îmbălsămau trupurile regilor Egiptului. Ei nu mai există, și nici mirosurile lor, dar în urma lor au rămas, „ca niște suflete“, piramidele imense ale amintirii.

Contemplînd acest edificiu elegant al mirosurilor, nu putem decît deplînge tendința parfumeriei contemporane de a înghesui notele olfactive în construcții monolitice și liniare, care ne atacă nasul de la bun început cu moleculele greoaie din mijlocul sau baza parfumului, ignorînd indicațiile muzicale de pe partitura compozițiilor clasice.

Olfacționar ▲ 𝒇𝒖𝒏𝒌

Parfum d’Istanbul

Metin Arditi

Dictionnaire amoureux d’Istanbul

Plon & Grasset, Paris, 2022, pp. 551-552

 

 

Parfum d’Istanbul

Un souvenir me revient, au moment de quitter ce texte.

Cela se passait dans une autre vie. J’étais consultant chez McKinsey, au bureau de Paris, le junior d’une équipe chargée d’étudier la division Luxe du groupe L’Oréal. En bon soldat, j’essayais de comprendre les tenants et les aboutissants d’un parfum. Qu’est-ce qui fait son succès ? La division comptait alors trois marques, Lancôme, Courrèges et Guy Laroche. Le grand patron en était le brillant Robert Salmon. Bien sûr, les contacts avec lui étaient comptés pour le débutant. Une personne clé, plus modeste dans la hiérarchie, dirigeait les cheffes de produits, toutes de jeunes femmes qui appelaient leur patronne « la mère supérieure du couvent ». Elle avait “patronyme – piquant hasard – Lemoine (prénom : Clémence). C’est avec elle que j’essayai de comprendre ce qui faisait le succès d’un parfum. « Déjà, le nom ! » fut sa réaction. Y en avait-il un qui incarnait la perfection ? Oui, me répondit-elle, Ma Griffe, un parfum de la maison Carven. L’explication pourrait entrer dans un dictionnaire comme exemple de paradoxe. En portant son parfum et en frottant sa peau à celle de son amant, la femme souhaite que celui-ci se souvienne d’elle, de ses tendresses, qu’il porte leur trace. Mais il fallait aussi que le parfum lui rappelle les morsures de l’amour. Qu’il lui inocule l’intranquillité. Un amour sans blessure ni chagrin, vous n’y pensez pas !

Telle est ma relation à Istanbul : passionnelle, admirative, charnelle, celle que j’aurais entretenue avec une femme qui m’aurait pris dans ses bras, aimé au-delà des mots, fait connaître mille plaisirs, et qui m’aurait, quelquefois, mordu au sang.

Ainsi je quitte ce texte, de la même manière que je quitte Istanbul à chacun de mes retours. Griffé. Et terriblement amoureux.

 

Intrare liberă: O abordare istorică și culturală a parfumului

Emisiunea „Intrare liberă”, realizată de Marius Constantinescu în data de 20 februarie 2023 pe postul TVR Cultural, a fost dedicată istoriei și culturii parfumurilor și i-a avut ca invitați pe Ana Barton, scriitoare, Ana Maria Tătucu (blogger — beautybarometer), Cristian Marianciuc (icarus.mid.air), artist, și Claudiu Sfirschi-Lăudat, traducător.

 

 

Manifest / Peter de Cupere

Peter de Cupere (n. 1970, Belgia) este unul dintre cei mai cunoscuți artiști care recurg la mirosuri pentru a se exprima. Totodată, se numără și printre puținii artiști olfactivi care încearcă să-și teoretizeze demersul artistic, un fapt necesar în contextul unei estetici nevoite să-și împrospăteze bagajul conceptual, date fiind tot mai numeroasele și mai diversele „opere” și mijloace de expresie care râvnesc la titlul de artă (olfactivă).

În 2014, la 101 ani de la manifestul pictorului italian Carlo Carrà, „La Pittura dei suoni, rumori e odori”* (inclus de noi în antologia Osmé**), Peter de Cupere scrie un manifest al artei olfactive, pe care îl semnează cu o cerneală impregnată cu propriul miros. Manifestul, expus în cadrul câtorva expoziții, propune o terminologie interesantă (cu „-ism” în coadă, cum îi stă bine oricărui concept), menită a face un pic de ordine în câmpul pestriț al artei olfactive. Explicațiile artistului îmi par destul de confuze și fluide conceptual, însă e de apreciat efortul de a teoretiza un domeniu (arta olfactivă) la fel de fluid ca mirosul însuși.

— Olfactism – pentru orice tip de artă în care mirosul este folosit ca mediu, este inclus în lucrare sau constituie el însuși lucrarea de artă. Nu sunt excluse nici reprezentările vizuale, cu condiția însă de a fi implicate concepte olfactive sau opere de artă în care mirosul este context sau oferă context.

Olfactismul este divizat, la rândul lui, în două concepte:

— Olfactionism – imposibil de tradus în română, date fiind cele două idei-cheie pe care le cuprinde termenul și care sunt fundamentale pentru de Cupere: fact și action. Mirosul poate fi atât un fapt (punctul de pornire sau contextul operei de artă), cât și o acțiune (experiența propriu-zisă, actul reflexiv, răspunsul declanșat de un fapt).

— Olfactorism – și el imposibil de tradus, fiindcă include două concepte esențiale: factor și actor. Termenul este folosit, de obicei, în legătură cu operele de artă care constă doar din mirosuri sau din mirosuri în combinație cu forme, culori, contraste, lumini etc.; cu alte cuvinte, pentru opere în care mirosul este actorul principal.

Pentru a preîntâmpina orice confuzie, ne spune de Cupere, termenul olfactism poate fi folosit drept descriere generală, iar subdiviziunile lui – olfactionism și olfactorism –, doar în cazurile în care se dorește a fi făcută o distincție între operele de artă olfactivă.

Peter de Cupere introduce un nou termen cu scopul de a clasifica mirosurile care nu se încadrează sub eticheta olfactism, olfactionism sau olfactorism: olfacturism (olfactourism). Acesta cuprinde toate manifestările nonartistice ale mirosurilor: mirosuri ilustrative, ca suport pentru imagine/ desen, mirosuri comerciale, mirosuri ambientale, aromaterapie, comunicare olfactivă, artizanat sau mixaje olfactive pentru festivaluri, petreceri, discoteci etc.

Ca orice clasificare – mai ales a mirosurilor, atât de fluide și greu de conceptualizat –, și aceasta, a lui Peter de Cupere, are o doză substanțială de subiectivitate, putând, deci, suferi rectificări/ îmbunătățiri. Este însă un punct de pornire și are avantajul de a veni de la un „practician” din domeniul artei olfactive.

__________ 

* „Pictura sunetelor, zgomotelor și mirosurilor” (1913), inclus în I Manifesti del futurismo, Edizioni di Lacerba, Florența, 1914, pp. 156-157.
** Vedeți, de asemenea, în antologia Osmé și manifestul parfumierului și artistului olfactiv Christophe Laudamiel.

 

---

Manifestul poate fi citit în întregime aici.

*** 

Pentru mai multe informații despre Peter de Cupere:

http://www.peterdecupere.net

https://www.instagram.com/olfactoryart/

https://www.facebook.com/peterdecupere

ABC: concret și absolut

 

Prin relația ei ambiguă cu timpul și spațiul, arta parfumeriei a fost mereu o provocare pentru spiritul filosofic – de aici, poate, și disprețul acestuia față de orice are legătură cu mirosurile. Difuze, ubicue și evanescente, acestea sunt o sfidare pentru căutătorul conceputului pur. Peste tot și niciunde, aici, dar absente, mirosurile ne scapă printre degete și nu se lasă prinse într-o formă fixă, într-o idee.

Două noțiuni din vocabularul parfumeriei se apropie de acropola gândirii, îi dau înconjurul, fără nici o șansă însă. Absolutul și concretul. Rostite doar, ele ne trimit cu gândul la profunzimi și înălțimi ale spiritului, însă nu sunt altceva decât două rezultate ale unui proces de extracție a materiei prime folosite în parfumerie, urmaș, e adevărat, al unui proces alchimic care împărtășea multe cu filosofia. Astăzi însă, alchimia este doar chimie, o știință practică printre altele, purificată de orice speculație metafizică.

Absolutul și concretul, în ciuda încărcăturii lor filosofice, sunt expresia deplină a reușitei simțului practic, a victoriei chimiei în fața alchimiei. Cu toate acestea, undeva, în spatele cuvintelor și al procedeelor pur mecanice pe care le implică, concretul și absolutul păstrează un ecou al străvechii căutări a esenței lucrurilor.

Concretul este un proces de extracție prin care materia primă — florile, tijele, frunzele – este trecută printr-un solvent volatil, rezultatul fiind o pastă vâscoasă, de consistența cerii, cu un miros puternic, aproape neplăcut. Absolutul, așa cum ne face să visăm și numele lui, este transsubstanțierea concretului: acesta din urmă este purificat, orice reziduu este eliminat, rezultatul având consistența unui ulei esențial. Cu alte cuvinte, este chintesența materiei, exprimată olfactiv.

Între concret și absolut încape o lume întreagă: a oamenilor, a ideilor, a relației lor cu trupul, a unui du-te-vino între materie și spirit, care, în vremurile recente, de exemplu, și-a lăsat amprenta în publicitatea parfumurilor. Aceasta oscilează mereu între accentul pus pe calitatea materiilor prime din care este fabricat un parfum și absolutul unei vieți spirituale care s-a eliberat cu totul de... concretețea materiei.

Poate că, la urma urmei, a mai rămas ceva filosofic într-un simț atât de expus uniformizării și comercialului. 

Microsmie

ABC: Kōdō

Dicționar îndrăgostit de parfumuri

O veste bună! A apărut, la editura Baroque Books, Dicționarul îndrăgostit de parfumuri scris de Élisabeth de Feydeau, în traducerea lui Mircea Vasilescu. Este disponibil în patru culori și poate fi comandat direct de pe site-ul editurii. Un cadou perfect de sărbători.

 

 

 

Despre autoare:

Élisabeth de Feydeau de Saint-Christophe, născută Mabille de Poncheville, este nepoata lui André Mabille de Poncheville, poet și prozator francez, și strănepoata lui Georges Vidor, armator. Această moștenire de familie a făcut-o să fie interesată, încă de la o vârstă fragedă, de scris, de istorie și de cultura franceză.

Când avea șaisprezece ani, a descoperit puterea emoțională a parfumului după ce a mirosit prima dată L’Heure Bleue de la Casa Guerlain, de care s-a îndrăgostit pe loc. De atunci a fost atrasă peste măsură de lumea aromelor, pe care o percepea ca pe un ecou al lumii muzicii și a pieselor pentru pian studiate de ea în copilărie.

După obținerea doctoratului în istorie, a fost cooptată ca membră a Comisiei de afaceri culturale a Casei Chanel. A înființat și a condus departamentele lor, dobândind primele noțiuni despre materiile prime naturale ale aromelor.

Apoi, în 1997, a hotărât să-și fondeze propria companie, Arty Fragrance, în care a început să lucreze în calitate de consultant pentru dezvoltare olfactivă și culturală pentru nume de prestigiu din universul producătorilor de parfumuri: Jean-Paul Gaultier, Chanel, Parfums Christian Dior și Guerlain, printre alții.

Și-a continuat cercetările fundamentale în acest domeniu și a publicat mai multe volume: Jean-Louis Fargeon, parfumeur de Marie-Antoinette (2005), L’Herbier de Marie-Antoinette (2012), Les Parfums: histoire, anthologie, dictionnaire (2011), Les 101 mots du parfums (2013).

Astăzi este cea mai prețioasă expertă în parfumuri, fiind recunoscută de cele mai mari și mai faimoase companii. Din 1998, predă la „l’école des parfumeurs“ de la Versailles.

A organizat o serie de expoziții, de pildă „Parfums Promenade“, la „Galerie des Galeries“ (Galeries Lafayette, 2001) sau  „La Cour des Senteurs“ (Versailles, 2013).

În 2011, a lansat brandul „Arty Fragrance by Élisabeth de Feydeau“, sub umbrela căruia creează și comercializează o linie de parfumuri de nişă inspirate din luxul și stilul sofisticat din Franța secolelor al XVII-lea și al XVIII-lea, care pot fi percepute, mai bine ca oriunde, la Château de Versailles.

 

Un mic lexic al mirosurilor

Petit lexique des amateurs épris d'odeurs et de parfums

Jean-Claude ELLENA și Lionel PAILLÈS

Actes Sud, 2021, 256 de pagini

O nouă carte despre mirosuri și parfumuri, semnată de celebrul parfumier Jean-Claude Ellena și de jurnalistul Lionel Paillès, îmbogățește biblioteca olfactivă a lumii, pornind pe urmele cuvintelor cu rezonanță din vocabularul inefabilului.

Istorii ale cuvintelor, ale mirosurilor și ale parfumurilor sunt povestite pe două voci, care însă au reușit să ajungă la unison, astfel încât cititorul nu surprinde nici un dezacord în discursul acestei cărți.

170 de cuvinte alcătuiesc tabloul unei senzații altminteri greu de definit și deschid calea spre visare, dar și spre noi curiozități.

Cum miros grecii

Imaginea „cuvintelor călătoare” lansată de Al. Graur în dicționarul său din 1978 ne-a îndemnat să pornim într-o călătorie pe urmele mirosului, analizând terminologia olfactivă de bază din greaca modernă, în raportul ei direct cu limba română. Analiza lingvistică este urmată de o ilustrare literară a temelor puse în joc de olfacție preluată din romanul Martor mi-e Dumnezeu de Makis Tsitas (Editura Art, 2019).

un articol de Claudiu Sfirschi-Lăudat

Cum miros grecii? Ei bine, la fel ca toată lumea. Sau ceva mai bine decât ceilalți, dacă e să urmărim vocabularul grecesc asociat mirosului și parfumului, ce reflectă îndelungata tradiție a Greciei în privința utilizării și producerii produselor parfumate. Și întrucât vocabularul unei limbi este cea mai bună oglindire a înțelegerii și a conceptualizării unei experiențe de viață, precum și a practicilor și a mentalității subîntinse limbajului, atunci examinarea cuvintelor din sfera semantică a mirosului ne promite o călătorie plină de învățăminte prin cultura unui popor care, pe lângă practicile și produsele sale, ne-a transmis nouă, românilor, un vocabular pe care îl folosim și azi, fără a fi conștienți de adânca istorie din spatele lui.

Funcție umană nedreptățită, în ultimele sute de ani, din punct de vedere filosofic, artistic sau social, mirosul deținea, la începuturile civilizației europene, un loc de seamă în rândul simțurilor. Simț direct, emoțional, neconceptualizat, el era – și încă mai este (de pildă, practica tămâierii în slujbele ortodoxe) – cel mai nimerit intermediar între om și divinitate. Ofrandele aromate și întrebuințarea uleiurilor parfumate în ritualurile sacre o dovedesc cu prisosință, iar atestările se regăsesc din belșug în textele scrise, începând cu eposurile homerice. Importanța mirosului este dovedită, de altfel, de miturile Greciei antice, studiate de Marcel Detienne în Grădinile lui Adonis. Mitologia aromatelor în Grecia și Dionysos și Pantera parfumată – ambele, apărute în traducere românească la Editura Symposion –, două cărți care au stârnit interesul pentru studierea și revalorizarea simțurilor și, în special, a mirosului și a parfumului, precum și a imaginarului creat în jurul acestora.

În ciuda preeminenței sale religioase și mitologice, mirosul a fost desconsiderat de filosofii antici, care l-au clasificat drept un simț minor, nefilosofic, mizând mai curând pe potențialul cognitiv al văzului. Dacă, la Homer și Hesiod, ofranda aromată se ridica în ceruri sau invita zeii printre oameni, reprezentând o cale directă de acces la divinitate, Platon pune accentul pe văz în apropierea de aceasta și de Ideile ce fundamentează ontologic și metafizic realitatea vizibilă. Nici Aristotel nu este mai generos cu mirosul, iar această poziție a fost îndeajuns ca tradiția europeană întemeiată de cei doi filosofi să pună la index mirosul și parfumurile. Asocierea pe care o face creștinismul între miros și carnal reduce la tăcere un simț care ne păstra cel mai aproape de natură, cu toate riscurile – morale, în primul rând – ce decurgeau de aici, deși este păstrată o ambivalență valorică, de vreme ce, pe de o parte, parfumul este repudiat drept un lux al corpului, dar, pe de alta, nasul participă la liturghie, inhalând tămâia.

Dar departe de mine gândul de a face o istorie exhaustivă a avatarurilor mirosului în cultura europeană. Mai fascinant mi se pare să urmărim firul ce unește două istorii, două civilizații – cea antică și cea modernă grecească – între care există mai multe deosebiri decât asemănări. Dar și când există asemănări, atunci lucrurile capătă o relevanță și mai mare. Iar aici avem în vedere supraviețuirea unor cuvinte și sensuri care spun o poveste pe înțelesul moștenitorilor europeni ai culturii grecești.

Înainte de a trece la prezentarea terminologiei olfactive de bază, aș vrea să subliniez că și în cazul limbii grecești ne întâmpină aceeași tăcere ce s-a așternut și în alte limbi europene peste simțul mirosului. Nici în greacă nu există, așa cum nu există nici în engleză, franceză sau română, o clasificare a mirosurilor și nici odoronime, adică un lexic coerent și consecvent al acestora. Cu alte cuvinte, mirosurile nu au nume, așa cum au, de pildă, sunetele sau culorile. Date fiind complexitatea și subiectivitatea lor, mirosurile sunt inefabile sau, în cel mai bun caz, pot fi aproximate prin trimitere la sursa lor. Criteriile de discriminare a mirosului sunt subiective, cum spuneam, ele înscriindu-se în spectrul descris de cele două extreme emoționale și igienice: agreabil-dezagreabil, mireasmă-putoare, curat-murdar. Greaca modernă confirmă acest cadru general, întâlnit și în restul limbilor europene.

— continuarea, în numărul 16/ 2020 al Revistei de Antropologie Urbană.

Olfacționar

— citește întregul pasaj din Huysmans aici.

 

 

Odeuropa

 

Odeuropa este un proiect multidisciplinar a cărui temă centrală este mirosul. Premisa de la care pornește acest proiect este dată de faptul că mirosul constituie un subiect prea puțin investigat din perspectiva informaticii și a științelor umaniste. Care este semnificația mirosului în cadrul societății? Cum putem conserva moștenirea olfactivă a umanității? Cum pot fi extrase date senzoriale din baze informatizate de texte și imagini? Iată câteva provocări cărora echipa proiectului și-a propus să le răspundă cât mai curând. 

 

❞

Our senses are our gateways to the past. Much more so than any other sense, our sense of smell is linked directly to our emotions and our memories. Yet we tend to overlook the significance of scents and smelling, both in our current society as in the past. As today mass digitisation, big data, and bio-physical devices such as health trackers are becoming more central to our daily activities, it becomes all the more urgent that we take great care that such programs properly consider the full range of human experiences and responses to the senses.

 

At the same time, we lack well-established algorithms, tools, and semantic web standards for olfactory data mining and modelling. Fortunately, one key prerequisite for addressing this problem is already in place. In recent years, European cultural heritage institutions have invested heavily in large-scale digitization: we hold a wealth of object, text and image data which can now be analysed using sophisticated computer science techniques. What remains missing is a broader awareness of the wealth of historical olfactory descriptions, experiences and memories contained within them. We recognize this as both a challenge and an opportunity.

❞

 

Unul dintre obiectivele imediate ale proiectului Odeuropa este realizarea, online, a unei Encyclopaedia of Smell Heritage, care să prezinte calitățile senzoriale și semnificațiile mirosurilor, precum și să descrie mirosuri-cheie, peisaje olfactive și  practici olfactive ale umanității. 

 

În plus, câteva dintre mirosurile Europei vor fi conservate și “reconstituite” prin intermediul metodelor și tehnicilor științei patrimoniale. În acest scop, este prevăzută o colaborare strânsă a echipei Odeuropa cu muzee, artiști și parfumieri, care se va materializa prin organizarea de evenimente olfactive – ateliere, expoziții sau vizite educaționale ghidate. 

 

The ultimate goal of the Odeuropa project is to show that critically engaging our sense of smell and our scent heritage is an important and a viable means for connecting and promoting Europe’s tangible and intangible cultural heritage.

 

Pe scurt, misiunea proiectului Odeuropa poate fi rezumată astfel: 

 

— to recognize, safeguard, present, and promote olfactory heritage.

— to develop state-of-the-art AI techniques to identify and trace olfactory information in text and image datasets; to investigate how ‘smell’ is expressed in different languages, with what places it was associated, what kinds of events and practices it characterised, to what emotions it is linked, and how smell and diseases are interrelated, et cetera.

— to show that critically engaging our sense of smell and our scent heritage is an important and a viable means for connecting and promoting Europe’s tangible and intangible cultural heritage.

ODORBET: un nou vocabular al mirosurilor

Ordorbet este un proiect conceput de artista și scriitoarea Catherine Haley Epstein și istoricul de artă Caro Verbeek, care își propune să colecționeze descriptori olfactivi cu scopul de a repovesti istoria dintr-o perspectivă senzorială prin reconstrucția și prezentarea mirosurilor istorice și a poeziei tactile în muzee, dar și în afara acestora.

Până acum s-au adunat, datorită contribuțiilor colaboratorilor din toată lumea, 240 de cuvinte și fraze, care sunt distribuite la întâmplare în instalații. Mai multe despre proiect și autoarele acestuia puteți afla de pe site-ul Odorbet.

---

Language builds legitimacy, and often it seduces and it can be a major distraction.
There is a trend of thought police, whether a well-meaning group of scholars storming
Wikipedia to shape some territory on ideas, or charlatans who, by enthusiasticallysharing
their personal thoughts, may misrepresent olfactory facts.
I recommend making your own scent neologisms as so many are now doing.

Catherine Haley Epstein

---