— Excerpted from Italo Calvino’s “The Name, The Nose”
Mirosurile nu au un pedigri artistic și estetic prea de seamă. Nici nu e de mirare, de vreme ce operele filosofilor și ale esteticienilor le-au ignorat — când nu le-au repudiat de-a dreptul —, ceea ce face ca istoria artei să nu le fi consemnat, comentat sau valorizat. Demnă de reținut este doar capodopera, gândită ca operă perenă care traversează nealterată timpurile și gusturile, imobilă în sublimul ei, atrăgând privirile în spațiul sacru al muzeelor. În cultura preponderent vizuală — și auditivă — europeană, în ciuda etimologiei cuvântului „estetică” (aisthesis = „senzație”), mirosurile nu-și găsesc locul din cauza unor acuze adesea repetate: sunt animalice, sunt volatile, efemere și tăcute, fiindcă le lipsește un vocabular propriu, sunt invazive și capricioase, greu de controlat și manipulat, sunt invizibile, dar atât de prezente. Toate acestea au fost motive suficiente pentru a le expulza multă vreme din sfera artei și a esteticului, cu toate că mirosurile erau inevitabile, asociindu-se în mod necesar materiei – materialelor – folosite în creația operelor de artă și a manifestărilor artistice, precum teatrul — toate sunt impregnate de mirosuri, nu?
Începând cu secolul al XX-lea, mirosurile se strecoară în discursul artistic, primii care le includ în demersurile lor fiind abstracționiștii, futuriștii și suprarealiștii, într-o nevoie sporită de a crea o artă totală, care să se adreseze tuturor simțirilor, dar și ca reacție la ierarhia țeapănă impusă de estetica academică și de istoria artei, la fel de academică și ea. Dintr-odată, artiștii devin conștienți de inevitabilitatea și puterea evocatoare a mirosurilor, de nenumăratele posibilități artistice pe care acestea le pun la îndemâna creației. Deși tăcute și invizibile, mirosurile spun atât de multe despre temele mari tratate de capodoperele universal recunoscute: iubire, moarte, societate și politică, natură și mediu, subiectivitate și memorie și, în primul rând, despre corp și intimitatea lui. Dacă arta, până nu demult, expune exteriorul corpului, la distanță, ca obiect al unei contemplații pasive, mirosurile îi dezvăluie intimitatea, fragilitatea și perisabilitatea și îndeamnă la contact și participare. Prin operele de artă olfactivă, tot mai frecvente începând cu a doua jumătate a secolului al XX-lea, omul își apropriază corpul și face din el mediu, materie și obiect de artă.
Panorama schimbărilor în practica artistică și în discursul teoretic atașat ei constituie subiectul unei cărți extrem de interesante, semnată de Sandra Barré și publicată în 2021, la La Lettre Volée (Bruxelles): L’odeur de l’art. Un panorama de l’art olfactif. Autoarea trece în revistă atât discursul teoretic, cât și creațiile artistice care includ asumat mirosurile fie ca materie complementară, fie ca materie primă, ordonându-și materialul cărții în jurul temelor mari amintite mai sus. Este o lectură esențială pentru oricine este interesat de manifestările din arta contemporană și de schimbările radicale care survin în discursul teoretic și muzeal. Fiindcă, da, mirosurile se dovedesc — încă o dată — subversive, capabile de revoluții. De aici, poate, și teama filosofilor, a esteticienilor și a istoricilor de artă cât le privește.
Pe lângă această lectură, vă propunem o altă carte care investighează raportul dintre mirosuri și artă, de această dată din perspectiva artei spectacolului, deci tot una adresată în mod tradițional văzului: La dimension olfactive dans le théâtre contemporain de Dominique Paquet (Editions L'Harmattan, 2005).
Vezi și:
https://sandrabarre.com/2021/11/15/lodeur-de-lart-un-panorama-de-lart-olfactif/
Karl Schlögel
The Scent of Empires
translated by Jessica Spengler, Polity Press, 2021
Karl Schlögel, Der Duft der Imperien. “Chanel No 5” und “Rotes Moskau”
Carl Hanser Verlag GmbH & Co. KG, München, 2020
Karl Schlögel (n. 1948) este un reputat istoric german, interesat în mod aparte de istoria modernă a Rusiei. Părăsind – temporar – terenul istoriografiei tradiționale, orientată spre factorii socio-politico-economici care influențează mersul Istoriei, Schlögel se apleacă asupra istoriei sensibile, implicând un simț prea puțin folosit de istorici, dar pus la treabă admirabil de Alain Corbin în Le miasme et la jonquille (1982), carte care a deschis calea spre studiul mirosului și al implicațiilor sale culturale.
Povestea spusă de Karl Schlögel are, ca protagoniști, două parfumuri și două figuri feminine, una celebră în toată lumea, alta mai deloc cunoscută în afara Rusiei: pe de o parte, Chanel No. 5 și Coco Chanel, iar pe de alta, Moscova Roșie (Krasnaya Moskva) și Polina Semyonovna Zhemchuzhina-Molotova – da, da, soția ministrului sovietic de Externe Veaceslav Mihailovici Molotov. Două povești care par să nu aibă nimic în comun, dar care, depănând firul timpului, așa cum face Schlögel, converg spre un moment în care două destine s-au intersectat: acela al lui Ernest Beaux, creatorul renumitului Chanel No. 5, care a lucrat pentru Rallet din Rusia, și acela al lui Auguste Ippolitovich Michel, care a lucrat pentru compania Brocard din Rusia și a creat Moscova Roșie. Două destine care au avut în comun un parfum: Buchetul Caterinei sau Le Bouquet Favori de l’Impératrice, creat în 1913 de Beaux pentru aniversarea a trei sute de ani de existență a dinastiei Romanovilor. O istorie a oamenilor și a parfumurilor, încastrată în Istoria mare ce trece ca un tăvălug.
Cartea lui Schlögel relatează o bună bucată de istorie din perspectiva parfumurilor și a destinelor celor care le-au adus pe lume, arătând cât de profund putem pătrunde în istorie, cultură, politică și societate pe calea unui simț atât de disprețuit din cauza presupusei sale irelevanțe cognitive. Citind-o, ne-am gândit cum ar arăta istoria României spusă din această perspectivă olfactivă. Trebuie să vină și vremea unei astfel de povești...
A drop of perfume is time captured in scent, and the bottle is the vessel that holds the fragrance of time. The fascination with perfume bottles currently in evidence in post-Soviet Russia and elsewhere is more than just a quirk, it is its own “search for lost time”. The post-Soviet Proust is probably already on the prowl.
***
It is no coincidence that histories of fragrances tend to focus on the vessels that hold them, the bottles that continue to exist long after the last traces of the volatile oils and essences have evaporated. They give form to the olfactory composition. The bottles become symbols that are synonymous with the scents they contain. This is why wherever you find bottles, you will find perfume archaeologists: in antique shops, on the many websites run by vintage communities, and in the fragrance categories on eBay. Many cities already have perfume museums, including Paris, Versailles, Grasse, Barcelona, Cologne, Saint Petersburg and Moscow. Much more material will come to light as collectors crawl around in attics and discover bottles of precious exotic scents carefully preserved by grandmothers despite the greatest hardships – the flotsam of past epochs. Amongst all the exhibitions and archives of scents, a special place would have to be reserved for a museum of smells featuring the jars in which the Stasi in East Germany stored scent samples from dissidents, which they used to train and drill their sniffer dogs.
Have you ever wondered what an Amsterdam canal smelled like 400 years ago? It would have been pretty grim: excrement, waste materials and all kinds of filth were dumped into the water. The same water that poorer housewives then did their laundry in. Personal and general hygiene were far from what they are today. People were convinced that foul smells could harm their health. Luckily there were all kinds of tricks for disguising unpleasant smells and situations. Wealthy women carried a pomander on a chain, then an expensive fashion accessory. As well as looking good, this also meant they could also protect themselves against dangerous odours.
Special about the exhibition Fleeting – Scents in Colour is a voyage of discovery via the various scent dispensers to scents from bygone times that are depicted in the paintings. A clean linen cupboard, bleaching fields, ambergris, myrrh and of course the foul-smelling canals. You can also have this unique experience at home with the fragrance box that will soon be available in our webshop! The fragrance box is part of the digital tour of the exhibition which you can watch any time when it suits you.
For more info, see the site.
&
Radio România Cultural
În 2019, Muzeul Luvru l-a invitat pe artistului contemporan Jean-Michel Othoniel să imagineze o serie de opere de artă care să celebreze treizeci de ani de la inaugurarea faimoasei piramide. Othoniel, pasionat încă din studenție de reprezentările florale, de diversele istorii și etimologii vegetale și de sensurile lor ascunse, a expus în Cour Puget, printre statui din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, care au decorat grădinile franceze, șase panouri reunite sub numele generic La Rose du Louvre. Pe un fond luminos și epurat (foiță de aur), trandafiri întunecați (pete de cerneală) dau naștere unui peisaj labirintic, ce cuprinde privitorul într-un vertij plin de sensuri ascunse. Timp de un an și jumătate, în zilele de marți, când muzeul este închis publicului, artistul a rătăcit prin sălile Luvrului încercând să surprindă metamorfoza unui muzeu, dar și detaliile vegetale care apar în operele de artă. De multe ori trecute cu vederea sau pur și simplu dificil de descifrat, simbolurile vegetale abundă în istoria artei, inventarul de la Luvru însumând peste cinci mii de opere care conțin în titlu substantivul „floare”.
La final, artistul a ales trandafirul din ciclul Medici (1621-1625), pictat de Petrus Paulus Rubens (1577-1640) la comanda Mariei de Medici, regina Franței. Format din douăzeci și patru de tablouri, ciclul Medici înfățișează într-un limbaj baroc, plin de culoare și strălucire, viața soției lui Henric al IV-lea. O comandă politică menită să glorifice faptele și viața reginei. Printre costume somptuoase, simboluri mitologice, zeițe și nimfe senzuale, în tabloul care înfățișează căsătoria Mariei cu Henric al IV-lea, un trandafir zace pe scările de purpură, la picioarele miresei. Floare a Venerei, el face ecou la coroana de trandafiri de pe capul lui Hymen, cel care ține trena Mariei.
Trandafirul acesta ne vorbește
despre destinul unei femei, de frumusețea sa,
de dragostea sa mai puternică decât moartea,
de istoria Franței, dar și de istoria muzeului.
Roșu sângeriu, luminat de alb, simbolul pasiunii și puterii,
erudiției și senzualității, acest trandafir este o floare misterioasă,
este floarea care reprezintă Luvrul.
— Jean-Michel Othoniel
Trandafirul lui Rubens, putere și pasiune, mister și istorie, i-a inspirat lui Jean-Michel Othoniel și un ierbar miraculos – L’Herbier Merveilleux. Notes sur le sens caché des fleurs du Louvre (Musée du Louvre/ Actes Sud, 2019). Ierbarul invită cititorul la o călătorie erudită și onirică printre sensurile ascunse ale operelor de artă. Artistul evocă și câteva secrete ale muzeului și le oferă iubitorilor de artă detalii din diverse tablouri, frize, sculpturi sau tapiserii și câteva reproduceri inedite, în acuarelă, cu La Rose du Louvre. Ni se propune un alt mod de a percepe operele de artă – vizual și olfactiv. La final, nu poți să nu te întrebi cum miroseau epocile respective.
Întâlnirea dintre cultură și natură, dintre miresmele efemere și simbolurile istorice, i-a inspirat casei Diptyque o ediție limitată. O lumânare parfumată, specialitatea casei, și o apă de toaletă, ambele decorate cu La Rose du Louvre, sunt rezultatul colaborării cu artistul contemporan. Louise Turner, de la Givaudan, a fost cea care a transpus la nivel olfactiv experimentele artistice. În buna tradiție Diptyque, suntem invitați la o călătorie olfactivă, pentru a descifra sensurile ascunse ale unui trandafir stilizat, dar și legătura artistului cu lumea vegetalelor. O căutare artistică, dar și umană, un parfum care evoluează discret, pe note lemnoase, perceptibile doar de către cel care îl poartă. Fără scandal, elegant, precum o plimbare într-o seară de noiembrie, în nocturnă, când Luvrul s-a golit de turiști, iar statuile capătă un aer fantomatic.
Pe un fond piperat (piper roz și piper negru de Madagascar), trandafirul își deschide petalele printre miresmele de ambretă și de Akigalawood, un paciuli lipsit de notele fetide, de pământ, iar vetiverul îi dă o notă unisex. Picant, înțepător, cu note de rachiu care amintește de alcoolatele din Renaștere, Othoniel Rosa evocă trandafirul proaspăt, verde, pe un fond lemnos, afumat. Dar nu este, după gustul meu, un trandafir înecat într-o baie de mirodenii, lemnoase, afumate înțepătoare, ci, mai degrabă, un trandafir proaspăt, unisex, plin de note subtile, reușind să fie simplu, modern și sofisticat, în egală măsură.
Dacă vă gândiți cu nostalgie la o vacanță prin muzeele și galeriile pariziene, nu ratați L’Herbier Merveilleux și Othoniel Rosa de la Diptyque – cartea și parfumul ne oferă acordul perfect.