Interviu Osmé cu Ohara Donovetsky

______________________________________________

Ohara Donovetsky (n. 1969), absolventă a Facultății de Litere a Universității București, are un masterat în literatură comparată și teoria literaturii, este doctor în filologie și scriitoare. 

Este autoarea romanelor Casting pentru ursitoare (Polirom, roman nominalizat la Premiile Uniunii Scriitorilor, secțiunea „Cartea de debut”, în 2018, tradus în limba bulgară în 2024, reeditat la EpAL în 2026), Întâlnirile unei profesoare rătăcite (CDPL, 2019), Puzzle cu pețitoare (Trei, 2020), Vedere cu solzi (EpAL, 2025), a volumului Gramatica limbii române ca o poveste (Corint, 2013, 2014) și a cărții de eseuri pe teme frazeologice Vorbe la purtător în izmene pe călător. Despre cum folosești zicerile limbii române când ești departe și ți-e dor (Corint, 2021), precum și a volumelor de versuri Meniu cu lupul în poală (CDPL, 2022) și Ce treabă are Gutenberg (CDPL, 2024). Semnează, în colaborare cu Doina Jela, epistolarul Cozonac la patru mâini (2021) și, în duet cu picturile Iuliei Șchiopu, volumul de proze Ceai de zahăr ars (EpAL, 2024). 

Este prezentă în antologii: cu eseuri, în Prof de română I, III, IV (CDPL, pentru vol. III, Spațiul dintre punct și virgulă – coord.), și cu texte literare, în Nume de cod: Flash Fiction (Paralela 45, 2019), Literatura la feminin (Seneca, 2021).

A publicat povestiri în Literomania, articole în Dilema veche, Planeta Babel, poezii la rubrica „Critic Guest” (criticarad) și ține rubrica „Cuvinte-vedetă și cuvinte-doamne-cu-voaletă” din Observator cultural.

O pasionează lingvistica antropologică, frazeologia și paremiologia, îi plac călătoriile în spații neturistice, deșertul și piețele, coincidențele și obiectele uitate, fructele și ploaia. La doar câteva minute după ce cunoaște pe cineva, e curioasă să afle care e cuvântul lui preferat. Sau dacă știe vreun banc sec.

______________________________________________

Ce loc ocupă mirosurile, parfumurile, miasmele și mirodeniile în viața ta? 

Central (mirosurile), esențial (parfumurile), de neevitat și de mirare (miasmele), fascinant (mirodeniile). Le voi lua pe rând (deși primele trei stau confortabil într-o relație de sinonimie, iar ultimele sunt fie surse, fie rude de semnificație): mirosul e primul răspuns senzorial pe care îl receptez în orice situație (chiar și în cele inodore; pentru mine, absența unui miros e tot un tip de informație). Teoretic, e concomitent cu informațiile de la celelalte simțuri, dar pentru mine e definitoriu, înainte ca imaginea sau sunetul sau senzația tactilă să aibă vreun rol. În funcție de această amprentă olfactivă, pot alege să rămân, să plec (dintr-un loc, de lângă o persoană, chiar dintr-o carte), dar și să revin (pentru acel miros).

Parfumurile alcătuiesc partea (cea mai) rafinată a lumii olfactive, fie că te gândești la cele de marcă, de nișă, de laborator etc., fie că sunt acelea la care te referi generic când miroși o floare sau o grădină, un fruct sau o livadă. Parfumul funcționează pentru mine ca o cutie de rezonanță, dar și ca esență a plăcerii olfactive care îmi amplifică bucuria vieții – și mai mult când le poți lua cu tine în recipiente (unele, extraordinar de frumoase).

Miasmele sunt de neevitat și de mirare, pentru că mă refer la „miasmă” ca la un jur-împrejur mirositor (plăcut sau neplăcut, deci nu neapărat aromat sau înmiresmat, ci pur și simplu mirositor a ceva ce identific sau nu) în care ajung la un moment dat. Acest cuvânt apare în mintea mea cu privire la tot aerul înconjurător dintr-un spațiu (în care fie se amestecă mirosuri specifice altor contexte, fie nu are nicio legătură cu mirosul detectat), de aici mirarea – locul are miasmă de gară sau de cățel ud (fără să fie) sau de frunze de ceapă verde, de centrală de bloc și carbid într-o zi de vară.

Despre mirodenii aș putea vorbi foarte mult, de mai bine de douăzeci de ani le studiez, de la denumiri la istorii, efecte, uz, culori, texturi și trasee prin lume. Culmea e că nu le folosesc în mâncăruri (decât cu puține excepții), multe dintre ele fiind prea intense pentru papilele mele gustative – simt că îmi explodează bolta palatină.

Pentru a recrea un moment din trecut, recurgi la mirosuri?

Aproape de fiecare dată, fără să fac niciun efort. Cred că mintea mea funcționează sinestezic, așa că și amintirile se (sub)ordonează acelorași criterii. Mai greu ar fi să nu recurg la mirosuri.

 

Ne așteptăm ca scriitorii să poată descrie orice. Cât este de complicat pentru un scriitor să transpună în cuvinte o senzație olfactivă? Altfel întrebat, care sunt „trucurile” pentru a vorbi/scrie despre mirosuri?

La prima vedere, ar trebui să fie ca pentru oricare altă descriere senzorială: ai nevoie (doar) de cuvinte pentru a reda o senzație. Dar da, vizualul, auditivul, tactilul sunt mai frecvente, în timp ce olfactivul e mai rar. Nabokov spunea undeva (în Vorbește, memorie, dar nu sunt sigură) că e frustrant că nu poți reda mirosurile. Presupun că este vorba despre faptul că nu poți fi sigur, ca autor, că ai pus în cuvinte adecvate acea realitate olfactivă pe care o ai tu în minte. Ai doar cuvintele, nu și mirosul ei.

În plus, nu numai că e diferită de la nas la nas, dar rareori e simplă. Adică în literatură nu miroase doar a mere, ci miroase a mere și a ciulin, să zicem, iar asta poate deveni extrem de complicat (ori nu știi cum miroase ciulinul, ori nu e credibilă combinația). Ca scriitoare, m-a interesat să descriu un anume context sau pretext olfactiv – de multe ori asociat cu mai multe simțuri. Numai astfel mi se părea că sunt fidelă stării, ideii sau imaginii pe care o voiam cât mai întreagă. Mai târziu am înțeles de la alții că aș avea o preferință pentru olfacție și chiar o dominantă sinestezică. Probabil că există un risc al unor astfel de abordări – receptarea se reduce la cititorii cu același tip de nas –, dar, pe de altă parte, poate există și speranța că s-ar putea îmbogăți cu cei curioși la diferențe. 😊

Cum ai pune în cuvinte parfumul preferat/ideal?

Ar trebui să cuprindă note de plajă însorită și mal de Mediterana din sudul Italiei, miros de rufe uscate proaspăt aduse de-afară, floare de iasomie, floare de lămâie și aromă de mic atelier de parfumier din vechiul Capri, acela aproape inexistent astăzi, al meșteșugarilor de tot felul.

Există vreun miros care să te fi bântuit? Pe care să-l asociezi unui moment?

Cel al mamei mele, de mosc și mătănii (calde) de chihlimbar portocaliu. L-am simțit toată viața în preajma ei, dar îl am în nări ori de câte ori îmi revine în minte amintirea ei.

Cum îți miroase propria copilărie? Ce ți-a rămas în nări de-atunci?

A zile luminoase cu lapte cald, proaspăt fiert, a după-amiezi cu nuci în zahăr caramelizat, a bunica Dida cu foșnet de șaluri mirosind a mentă uscată și lavandă ascunsă în faldurile fustei, a perne de catifea cu aromă de cafea fiartă la ibric.

Îți alegi parfumul pentru că te exprimă sau îți creezi o identitate prin parfumul pe care îl alegi?

Îmi aleg parfumul pentru că îmi place starea pe care mi-o dă o anume combinație de arome. Îmi place să cred că mă și exprimă, cum spui tu, dar nu asta mă preocupă, e mai degrabă o atracție irepresibilă către gardenie, frezie, iasomie, caprifoi, lavandă, floare de portocal și de mirt, de bujor sau de tuberoză, bergamotă și lemn de santal, piele prelucrată și tutun, pe rând sau într-o combinație parțială a lor, reconfigurată în mai multe feluri. 

Mirosul perfect al bărbatului perfect? Dar al celui imperfect, de toate zilele? 

Primul miroase a frunze de verbină, salvie și rozmarin strivite între palme, peste pielea proaspăt ieșită de sub duș. Celălalt, a urme de noaptea trecută de Eau de Cologne 4711 clasic și aromă de Martell abia turnat în pahar 😊, marochin, cafea și tutun de pipă. Și primul, și al doilea corespund sincron bărbatului perfect imperfect pe care îl iubesc.

Ce miros are iubirea? Ce ingrediente ai pune într-un elixir al iubirii?

A zori de zi pe o insulă în care înfloresc mirtul și leandrul, când încă nu s-au trezit decât mierlele care concertează sonor și aiuritor, iar marea se aude undeva în fundal. Aș pune floare de mirt, gardenie și lemn de santal, un strop de apă de mare și, de-ar fi posibil, o moleculă din fiecare ingredient al darurilor pe care i le-a adus Bilquis, regina din Saba, lui Solomon.

Ce miros îți place la alții, dar nu l-ai suporta la tine?

Mirosul de oud, rășina atât de specifică și multiubită a parfumurilor orientale.

Dacă ai compune un parfum, ce ai pune în el?

Mirosul de cearșafuri albe proaspăt schimbate în casa copilăriei mele, de rufe întinse la uscat iarna și înghețate, de grădină de mentă și o boare de boabe de cafea.

Alege un oraș, o țară, un spațiu pe care-l iubești și încearcă să-i povestești unui străin despre mirosul acestui loc.

Am făcut-o de câteva ori în cărțile mele, poate cel mai mult mi-a plăcut să descriu Piața Mare și malul Borcei din orașul copilăriei, sau Petra și apoi o ceremonie a ceaiului în deșert... 

Acum aș alege mirosul de Dunăre, care, pentru mine, înseamnă o combinație supraetajată de pepene verde, mâl, lemn de barcă dată cu catran, stuf și ploaie.

Să zicem că pui mâna pe peștișorul de aur și ți-ar îndeplini dorința de a dezvolta la maximum unul dintre cele cinci simțuri (sau or fi mai multe?). Pe care l-ai privilegia?

M-am întrebat și eu, dar nu atât de frumos cum ai spus tu, ca pe un răspuns la dorința către peștișorul de aur, ci când, în timpul epidemiei de Covid, am rămas la un moment dat complet fără gust și fără miros și mi s-a părut înspăimântător. Atunci m-am gândit foarte serios la ierarhia simțurilor mele și mi-am răspuns fără ezitare: nu aș putea trăi fără miros și nici fără gust (sunt legate, chiar dacă furnizează informații și plăceri diferite) – mi se întunecă și orizontul.

Dacă te-ai întâlni cu un extraterestru, ce i-ai da să miroasă pentru a-l face să priceapă cum stă treaba cu omenirea?

Mirosul de piele de bebe și lapte matern.

Cel mai mirositor roman citit vreodată?

Voi alege trei.

1. Orlando de Virginia Woolf. Sunt acolo adevărate paradigme olfactive, specifice mai multor epoci și spații, în funcție de metamorfoza personajului, de la cea cu dominantă orientală, ca de souk, să zicem, la cele de club britanic (piele, mobilier vechi, ceai) sau umezeală fetidă de pe malul Tamisei. 

2. Bastarda Istanbulului de Elif Shafak, care mi s-a părut nu numai parfumată, dar și condimentată, e cartea în care autoarea dă și rețeta unui desert tradițional armean, pe care am încercat să-l prepar și eu de-adevăratelea – parcă era ceva cu smochine, grâu, miere, scorțișoară, cuișoare, apă de trandafiri etc. 

3. Extraordinar de interesant olfactiv este și Hamnet de Maggie O’Farrell. E o carte aromată la fiecare pagină. Dincolo de poveste sau datorită ei, e și o farmacopee populară, e ca o explorare a unui poieni cu plante aromatice și medicinale, dar și dincolo de ea, unele cu elemente de legendă despre întrebuințarea ca leac, de la rozmarin (socotit plantă a aducerii-aminte), cimbru, salvie și lavandă la fenicul (cine nu-l culege are ghinion), stele de anason și ferigă. E ca un imens ierbar sau ca un dulap secret cu multe sertare, în care se țin la păstrare nu numai plante uscate (unele rare), ci și boluri cu poțiuni și însemnări tainice pentru uzul celor pricepuți.

Dacă ar fi să asociezi o carte și un miros, care ar fi cele două?

Peripețiile Alisei în Țara Minunilor, o carte la care revin deseori. Miroase a vată de zahăr ars, păr de păpușă, acadele și ceai verde.

Olfacționar ★ Bibliosmie sau parfumul cărților

Deși tăcută, lectura activează simţurile, creând o sinestezie de care arareori suntem conștienţi; vedem, auzim, mirosim, atingem sau chiar gustăm în tăcere cuvintele și senzaţiile pe care acestea le conţin.

Un nou articol publicat în revista Observator cultural.

Olfacționar ★ Izuri livrești

Cărțile sînt niște obiecte mute pînă cînd începi să le răsfoiești. La fel sînt și flacoanele cu parfumuri, asta pînă în clipa în care le destupi și le duci la nas. Odată ce le-ai atins și ai intrat într-un contact intim cu ele, amîndouă – și cartea, și flaconul – încep să depene o poveste. O poveste spusă prin cuvinte sau prin mirosuri, care, și ele, se topesc într-o narațiune scrisă pe piele sau pe pagină. Cuvintele și parfumurile pot fuziona, creînd un erotism greu, cărnos, palpabil, care invită la atingere și mîngîiere. O scriitoare cu un simț al senzualității pronunțat cum este Anaïs Nin știe să surprindă nimerit o astfel de „înnuntire“ – a se citit „sinestezie“ – a simțurilor: „Aseară m-a lăsat la gara St. Lazare. Am început să scriu în tren, ca să echilibrez saltul de șapte poște al vieții mele cu activitatea de furnică a peniței. Cuvintele de furnică alergau înainte și-napoi, transportînd firimituri: firimituri atît de grele! Mai mari decît furnicile. «Ai destulă cerneală heliotrop?», m-a întrebat Henry. N-ar trebui să folosesc cerneală, ci parfum. Ar trebui să scriu cu Narcisse Noir, cu Mitsouko, cu iasomie, cu caprifoi. Aș putea scrie cuvinte minunate, care ar emana mirosul puternic al mierii de femeie și al sîngelui alb de bărbat“ (Anaïs Nin, Henry și June, traducere de Luana Schidu).

— citiți continuarea pe site-ul Observator cultural

Jimmy Choo – 𝑰𝒍𝒍𝒊𝒄𝒊𝒕: pasul de la răcoarea primăverii la căldura mierie de vară

un text de Anca Zaharia

Dacă ar fi să romantizez câteva aspecte din viața mea, deși nu mult, doar un pic, aș spune că cele mai bune direcții au fost cele în care am apucat impulsiv sau cel puțin fără o testare prealabilă a terenului pe care m-am avântat. În privința cărților și a parfumurilor, deseori m-am surprins felicitându-mi această impulsivitate tocmai pentru că, prin intermediul blind buy-urilor, am dezvoltat relații trainice cu nume – titluri de cărți, nume de autori, producători de parfumuri și colecții echilibrând perfect vizualul cu olfactivul – excelente pentru mine.

Un astfel de blind buy care la mine a fost un succes este 𝐼𝑙𝑙𝑖𝑐𝑖𝑡-ul de la Jimmy Choo: cu un preț „de toate zilele” (în jur de 700 lei/100 de mililitri) și cu un miros asemenea, asta cred că este marca trecerii de la primăvară la vară pentru mine. Notele răcoroase de vârf, de ghimbir și portocală, mă duc cu gândul la răcoarea din miezul unei zile însorite de martie-aprilie, în vreme ce baza de miere, chihlimbar și lemn de santal fixează imaginea suportabil de călduroasă și lipicios-mierie a unei zile de vară, asta după o trecere rapidă prin inima de trandafir și iasomie.

O idee cam dulce pentru mine, dar nu are stridența care-n general mă deranjează la aromele florale, cu care nu sunt mai deloc prietenă. Cum îl descriam unei cunoștințe la un moment dat: 𝐼𝑙𝑙𝑖𝑐𝑖𝑡 e parfumul dulce potrivit pentru cei cărora nu le place deloc zona de dulce-floral. Bine, și mai e un secret ca să miroși atrăgător și relativ subtil: să nu pulverizezi în neștire 𝐼𝑙𝑙𝑖𝑐𝑖𝑡 pe piele, păr și haine, în reprize de câte 50 de aplicări, așa cum am văzut un video pe net, nu demult, despre aplicarea „corectă” a parfumurilor. 

Dar nu-mi lua în seamă îndemnul, dacă tu crezi că ți se potrivește altă metodă! Indiferent cât și cum îl aplici, vreau doar să spun că, la intersecția dintre răcoarea citrică de primăvară și dulceața de miere a începutului de vară, îl găsești pe Jimmy Choo - Illicit.

Interviu Osmé cu Gabriel Șerban

---

Gabriel Șerban este fotograf, ilustrator, autor și călător. De formație filolog, a fost atras de timpuriu de explorare, de lumile exotice și puțin accesibile ale Tropicelor, de care s-a îndrăgostit iremediabil. Colaborator la National Geographic România și la National Geographic Traveler, a avut numeroase expoziții cu subiectele lui preferate – animalele de pretutindeni și culturile îndepărtate. Este autorul unui volum de călătorie, Urme pe zăpadă și nisip, și membru senior FORONA (Asociația Fotografilor de Natură din România). Îl puteți auzi uneori povestind despre toate acestea la Radio România. În prezent, este doctorand al Universității din București, unde studiază animalele mitologice ale românilor. Îl mai puteți găsi pe site-ul gabrielserbanphoto.com, pe Facebook sau pe Instagram.

---

Cât loc ocupă olfactivul în viața ta? Ce relație ai cu parfumurile?

Mirosurile întregesc, cu siguranță, lumea mea, care este una preponderent vizuală. Vreau să spun că atât sunetele, cât și mirosurile mi se decodifică în imagini, iar un miros nu mi se pare niciodată doar un miros și atât, ci are o culoare, o textură și adesea o mișcare a lui. Prin urmare, sinesteziile acestea migrează inevitabil tot spre simțul văzului. De altfel, notele mele de călătorie conțin mereu descrieri de mirosuri, pentru că, departe de a fi un simț minor și neglijabil, el ne ghidează și ne impregnează viețile într-un mod mai subtil decât ceilalți stimuli. Vorbim de cultură vizuală, muzicală și atât de rar de una olfactivă, deși ele, mirosurile, sunt peste tot – parfumuri sau miasme, ne fixează frecvent cele mai profunde amintiri, bune sau rele.

Cât despre relația mea cu parfumurile, îmi plac mirosurile întunecate, lemnoase, dulci și afumate, cu nuanțe de vechi, de mosc, de ambră, de tutun, parfumurile „grele”, care rămân, mirosuri cultivate mai mult în Orient, proprii lumii islamice. Sunt calme, cu siaj lung, nu tocmai pe gustul europenilor, cărora li s-ar părea prea mult. Așa că nu le port decât atenuate, în parfumuri care le conțin, ca să mă aliniez sensibilităților celor din jur, dar sunt clar mirosurile mele preferate, în stare neprelucrată.

Jungla alpină de pe Valea Urubambei, Peru

Oricine îți privește pozele poate pricepe că ești un călător neobosit și pasionat. Asociezi locurile prin care ai călătorit cu mirosurile lor? Și-au lăsat ele o amprentă olfactivă asupra ta? Ai putea face un scurt ghid olfactiv al locurilor preferate? Știu, sunt cam multe întrebări...

Sigur că da! Poate că, pentru voi, privitorii, experiența mea rămâne una bidimensională în imagini, dar pentru mine este o amintire plină de senzații, de la sunet la miros. Sunt mirosuri care mă transportă imediat în locul unde le-am simțit prima oară. Unele sunt suave, altele sunt groaznice, dar trebuie să ne întrebăm de ce le-am căuta doar pe primele. Până la urmă, ce ar fi Mercado de Belén din Iquitos, un orășel mizer uitat pe malurile Amazonului, fără duhoarea ei de pește stricat și de resturi de caiman, de buruieni magice, de bush meat stat în soare, după care râvnesc vulturi pleșuvi precum niște ciori uriașe? Ce ar fi insulele Palomino, cu o colonie imensă de lei-de-mare care țipă la unison, fără putoarea specifică unei astfel de aglomerări iubitoare de pește? Pădurea ecuatorială are un miros al ei, inconfundabil. Înălțimile Anzilor miros curat și umed, câteodată a palo santo, iar pe versanții vulcanilor din Indonezia urcă vântul sărat al oceanului, amestecat cu fum de bețișoare și cu parfumul de frangipani al templelor de la poale. Craterele din Galapagos, galbene de cristale de sulf, miros înecăcios a fum de pucioasă. O mică insulă din Chiapas, încropită pe vârful unui templu mayaș, miroase a flori de Datura și a amoniac, de la un stol de oropendole care înnoptează pe ea. Plajele din Parque National „Manuel Antonio” miros a flori, căci seara curenții dinspre uscat mătură liziera și se varsă deasupra mării. Amazonul miroase a viață.

Colonia de lei-de-mare din Insulele Palomino

Fumarole de sulf în craterul Sierra Negra, Galapagos

Care este locul care s-a înscris cel mai persistent în memoria ta olfactivă?

N-am reușit niciodată mai mult de o bâlbâială la orice întrebare de tipul „cel mai” sau „cea mai”. Mi-am dat seama că nu-mi ordonez lucrurile cât să fac un clasament. Este valabil pentru imagini, muzică ori cărți. Locurile dragi tind să-mi rămână cel mai clar în minte, iar „clar” înseamnă însoțite de zgomotele peisajului, de tactilul său, de căldură sau de răcoare și, evident, de miros, doar că nu am unul preferat.

Hinduși la izvoarele sacre Pura Tirta Empul, Indonezia

Au existat momente când ai regretat că aparatul de fotografiat nu poate surprinde și mirosul? Te-ai gândit vreodată să „fotografiezi” mirosuri?

Din păcate, mirosurile scapă reproducerii pe film sau în digital. Avem posibilitatea să prindem lumina, să înregistrăm sunete, mirosurile nu. Într-o imagine poți, desigur, sugera un miros, dar niciodată să-l redai. Poți surprinde, de pildă, reacția cuiva la un miros urât, o grimasă, un gest, dar să surprinzi mirosul însuși este peste puterile fotografului. Fiind minuscule particule din chiar lucrul mirosit, aroma rămâne ceva intim legat de obiectul ei, pentru că e parte din el. Or, imaginea este o reflexie doar. Dar mi-ar plăcea să avem cândva un aparat care să capteze și să păstreze mirosuri, ar fi deosebit de util memoriei. Ar fi fost frumos să fi putut fotografia cum miros locurile prin care am fost, dar pentru că nu pot, va trebui să scriu despre ele.

Cea mai mirositoare vietate fotografiată?

Tot felul de vietăți folosesc mirosuri pentru a-și descuraja dușmanii, pentru a-și marca teritoriul, pentru a atrage polenizatori sau pentru a-și chema perechea. În natură, mirosurile urâte sunt un mijloc de apărare eficient, un război chimic, dacă vrei, ca o cursă a înarmărilor în care prada și prădătorul se întrec.

Ei bine, unele vietăți excelează într-adevăr la acest capitol și chiar îți mută nasul din loc. S-ar putea ca cea mai mirositoare vietate fotografiată să fie tamandua (Tamandua mexicana), adică un furnicar arboricol (foarte simpatic, de altfel) din pădurile tropicale. Se zice că duhnește cu mult mai rău decât un sconcs. Vorbesc din cărți, am avut noroc să nu mă aflu în raza lui de acțiune, eu eram pe fluviu, în barcă, el stătea liniștit la pozat într-un copac, ghiftuit de câte termite mâncase, deci n-am interacționat olfactiv deloc. Și, oricum, nu miroase tot timpul, ci doar dacă se simte amenințat, eliminând conținutul lichid al unor glande speciale. O altă creatură urât mirositoare fotografiată ar fi hoaținul (Opisthocomus hoazin), o pasăre de talie mare din Amazonia. Localnicii au poreclit-o stinky turkey din cauză că miroase puternic a bălegar. Mirosul este, de data asta, un produs al digestiei îndelungi a frunzelor pe care le mănâncă.

Tamandua

Cât despre cea mai mirositoare vietate fotografiată și mirosită de mine, cred că șerpii de casă (Natrix natrix) și cei de apă (Natrix tessellata) din Europa sunt pretendenți serioși pentru locul întâi. De regulă, reptilele nu au niciun miros, nu au glande sudoripare și nici alte secreții cutanate, iar pielea lor uscată pare aproape artificială la atingere. Șerpii de casă sunt una dintre excepții. Neveninoși fiind, au recurs la o altă strategie de descurajare a prădătorilor, anume să le taie pofta de mâncare. Dacă îi deranjezi, devin foarte dramatici, se zvârcolesc parcă agonizând și se întorc cu burta în sus, cu gura deschisă și cu limba atârnând afară, un comportament numit de biologi „tanatoză” (din grecescul thanatos), adică, mai pe românește, fac pe mortul. Niște secreții vin să facă toată scena cu atât mai credibilă, deci îți poți imagina cam cum miroase un astfel de animal. Așa cum și arată, a mort. Cum l-ar descrie un parfumier, cu o aromă greoaie și puternică, de un dulceag grețos, gras, cu note de mosc, greu de asortat pe timp de zi ori de noapte, cu un rodaj prelung apoi de câine ud. Partea și mai rea cu acest miros este că se ia foarte greu de pe piele, rămânând chiar și după mai multe spălări cu săpun.

Șarpe de casă

Cum îți miroase Bucureștiul? Când revii din călătoriile tale, poți spune că orașul are un miros al lui?

Bucureștiul, cred, n-a mirosit niciodată bine. Sigur, acum, în funcție de locul pe care-l ocupă în inima fiecăruia, poți să auzi că miroase romantic a tei în floare, pe Mântuleasa, sau a zarzări roz în martie, prin Cotroceni, ori mai realist, a urină, a gunoi și a igrasie. Altora li se pare că miroase a saloane și a mâncare bună. Probabil că toți au dreptate. Mie-mi miroase gri, a prea puțin verde și a noxe, mai ales. Miroase așa cum era de așteptat să miroasă un oraș ca el, unul care se zbate și în care lumea are prea puțin timp (explicabil, de altfel) pentru fine-tuning-ul vieții de zi cu zi. Este amprenta unui oraș enorm crescut peste posibilitățile sale și care a alungat natura din mijlocul lui din ce în ce mai brutal și mai stupid. De altfel, măsurătorile chimice ne cam spun aceleași lucruri, anume că inhalăm zilnic un aer destul de murdar, din păcate. Deși locuiesc de mulți ani aici, nu mi-a mirosit niciodată a acasă.

Ai avut vreo „revelație” olfactivă în călătoriile tale?

Da, prima oară când am coborât din avion la Tropice. Am tras în piept un aer atât de cald, de umed și de rânced, că mi-am zis că sigur nu are cum să fie așa tot timpul. Poate că miroase doar aici și acum, altfel cum ai putea respira așa ceva zile întregi, ce să mai zic de o viață întreagă? Am avut impresia că mă sufoc, deși era cu mult mai oxigenat și mai pur decât la noi. Mi se părea că respir și nu mă satur, un sentiment destul de panicant. Din cauză că frunzele arborilor veșnic verzi pică tot anul, solul e mereu plin de un strat de astfel de foi. Și pentru că aerul nu e suficient de uscat, ele nici nu se usucă, ci putrezesc, formând un strat negru-brun, plin de fungi. Este mirosul tipic al junglei, cel pe care am ajuns să-l iubesc și de care mi se face dor când sunt acasă.

Un miros care să te fi pus pe gânduri?

Mirosul de toamnă din pădure, când fel și fel de nuci pică, putrezesc și se simt prin aerul rece. Pare că te îmbie să te oprești și să te așezi puțin. Și ar mai fi mirosul albiilor bolovănoase, miros de apă curgătoare și de mâl, de pietre prăfuite bătute de soare. Nu știu de ce, dar mi se pare ca are ceva dintr-un timp geologic de dinaintea noastră și mă duce cu gândul la vremuri în care niciun animal nu umbla încă prin lume.

Ce crezi, până la urmă este mirosul un simț minor?

Nu, dimpotrivă. E clar că nu este simțul nostru principal, dar nici pe departe nu i-aș zice minor. Este mai subtil decât celelalte și cred că vorbește mai mult subconștientului, poate din cauza asta îl băgăm mai puțin în seamă. Mirosul dă profunzime imaginilor, le face palpabile, devine o ancoră excelentă care să te transporte într-un moment trecut. Să nu-l privim doar proustian însă. Ce ne-am face fără miros în fața mâncării preferate? Îți spun din experiență, căci cu deviație de sept și alergie la ambrozie, rămân fără el cam două luni în fiecare an. Viața în acest sezon de anosmie este destul de tristă.

Un miros din copilărie care se ține scai de tine până astăzi?

Mirosul ozonat al aerului tare din iernile reci din copilărie, cum n-am mai simțit de mulți, mulți ani, cu vântul care bate prin rufele proaspăt puse pe culme, la uscat.

Dacă ar fi să trimiți în spațiu un miros reprezentativ pentru omenire, ce ai alege?

La asta mi-e tare greu să răspund. Culturi atât de diverse au apreciat tot felul de mirosuri de-a lungul vremii. Să rămân la unul singur dintre toate este imposibil. Dacă mi-ai fi cerut să mă opresc asupra unuia reprezentativ pentru planetă, aș fi zis poate un pumn de pământ ori o gură de aer proaspăt. În schimb, cum aș putea să mă hotărăsc între mirosul de carte veche, de ambră, de ulei de floare de papirus, de santal? Posibil să complic lucrurile prea tare și să fie suficient cel al unei vetre, mirosul de foc. Dar să nu ne pripim, ci mai întâi să ne asigurăm că destinatarii au un nas – sau orice alt tip de organ de olfacție.

Văi andine în Peru

Dacă fericirea ar avea un miros, cum ar mirosi ea?

Posibil să sune a oblomovism visarea asta înapoi, dar cele mai fericite mirosuri sunt pentru mine cele din copilărie. De pildă, cojile de măr care sfârâie și se stafidesc pe plită, în bucătărie. Altfel, cred că fericirea nu are un miros al ei, ci mai curând are orice miros care se întâmplă să fie cu noi când și unde suntem fericiți.

Pentru mine cel de acum, cred că este aroma dimineții pe fluviile Americii de Sud, când simți apa plină de aluviuni răscolită de barca în viteză și vântul îți rupe din malurile argiloase miros de clisă, de putregaiuri și de flori prin aerul încă rece și ud, încărcat de ceață. În egală măsură, este mirosul de pământ umed de acasă, de noroi de la începutul primăverii. Cel de după o iarnă lungă, când, deși nu a dat firul ierbii încă, se produc în sol tot felul de schimbări chimice pe care le simți deja. E mirosul primului vânt cald de la început de an.

Un loc și un parfum?

Deșertul, noaptea, cu stele, dune și stânci. Cu o sticluță cu esență de oud la îndemână, care să se amestece cu mirosul de praf și de rouă.

Piață de pește în Coca, Ecuador

Să zicem că ai pune mâna pe peștișorul de aur, iar acesta ți-ar îndeplini dorința de a dezvolta la maximum unul dintre cele cinci simțuri (sau or fi mai multe?). Pe care l-ai privilegia?

De regulă poveștile cu peștișori, spiriduși și djini servesc drept precautionary tales și, după cum știm, oamenii, cel mai adesea, nu știu ce să-și dorească. Una dintre ramificațiile cașmiriene ale hinduismului medieval vorbea la un moment dat de om ca de o fărâmă limitată de zeu prin niște „carapace”, niște opreliști în calea percepției totale, care, peste puterile lui, l-ar distruge. Mi-e teamă, deci, de un simț amplificat la maximum. Simțurile noastre sunt calibrate în funcție de nevoi și cred că am fi copleșiți de oricare dintre ele, odată exacerbat. Îți dai seama cum ar fi să auzim conversațiile tuturor vecinilor, pulsul lor, procesele noastre interne, electricitatea prin fire, tropăitul furnicilor, exploziile solare sau cât de greu ar fi să mai fixăm ceva în lumea înconjurătoare, dacă am vedea în toate spectrele posibile deodată? Nu mai zic de miros. În București, un supermiros este clar ultimul lucru pe care mi l-aș dori. Asta nu înseamnă că nu mi-ar plăcea un văz amplificat, totuși, în limitele unei ființe din carne și oase.

 

---

Citește și interviul „7 ani de călătorie într-un jurnal”, publicat pe www.iqads.ro.

Parfum d’Istanbul

Metin Arditi

Dictionnaire amoureux d’Istanbul

Plon & Grasset, Paris, 2022, pp. 551-552

 

 

Parfum d’Istanbul

Un souvenir me revient, au moment de quitter ce texte.

Cela se passait dans une autre vie. J’étais consultant chez McKinsey, au bureau de Paris, le junior d’une équipe chargée d’étudier la division Luxe du groupe L’Oréal. En bon soldat, j’essayais de comprendre les tenants et les aboutissants d’un parfum. Qu’est-ce qui fait son succès ? La division comptait alors trois marques, Lancôme, Courrèges et Guy Laroche. Le grand patron en était le brillant Robert Salmon. Bien sûr, les contacts avec lui étaient comptés pour le débutant. Une personne clé, plus modeste dans la hiérarchie, dirigeait les cheffes de produits, toutes de jeunes femmes qui appelaient leur patronne « la mère supérieure du couvent ». Elle avait “patronyme – piquant hasard – Lemoine (prénom : Clémence). C’est avec elle que j’essayai de comprendre ce qui faisait le succès d’un parfum. « Déjà, le nom ! » fut sa réaction. Y en avait-il un qui incarnait la perfection ? Oui, me répondit-elle, Ma Griffe, un parfum de la maison Carven. L’explication pourrait entrer dans un dictionnaire comme exemple de paradoxe. En portant son parfum et en frottant sa peau à celle de son amant, la femme souhaite que celui-ci se souvienne d’elle, de ses tendresses, qu’il porte leur trace. Mais il fallait aussi que le parfum lui rappelle les morsures de l’amour. Qu’il lui inocule l’intranquillité. Un amour sans blessure ni chagrin, vous n’y pensez pas !

Telle est ma relation à Istanbul : passionnelle, admirative, charnelle, celle que j’aurais entretenue avec une femme qui m’aurait pris dans ses bras, aimé au-delà des mots, fait connaître mille plaisirs, et qui m’aurait, quelquefois, mordu au sang.

Ainsi je quitte ce texte, de la même manière que je quitte Istanbul à chacun de mes retours. Griffé. Et terriblement amoureux.

 

Câte amintiri și senzații încap într-o sticlă: Mémoire d’Une Odeur

Un text de Anca Zaharia

 

Avem două imagini care, fără să fie legate în vreun fel, se suprapun în memoria mea afectivă și dau naștere unei stări de bine de neexplicat pentru altcineva și care rămâne un mister chiar și pentru propria persoană.

Prima imagine: mirosul bunicii în cea mai tânără versiune pe care mi-o amintesc, probabil avea peste 60 de ani, felul în care „se gătea” ca să plece la oraș, același miros ca al prietenelor ei, la care mă lua uneori în vizită. Aici eram martora discuțiilor care mă depășeau deasupra ceștilor de cafea și a paharelor în care nici acum nu știu ce alcool era, dar credeam că-l recunosc într-un fel când primeam bomboane de ciocolată cu umplutură cremoasă și înțepătoare, care îmi tăia respirația și mă făcea să mă gândesc, poate greșit, la plante aromate fermentate și transformate în ceea ce beau adultele de lângă mine, fascinante în mica lor lume exclusiv feminină cât un univers, cu chipuri pe care sclipea lumina filtrată verzui de vitraliile ușii de la intrarea în casa uriașă a mătușii.

A doua imagine: un drum de sute de kilometri pe care-l fac într-un microbuz care trebuie să traverseze țara, sunt mai singură decât am fost vreodată și mă obsedează frântura dintr-o melodie pe care am prins-o întâmplător la radio chiar înainte să urc. Îmi descarc Spotify, fac abonament pe loc, mă străduiesc să-mi amintesc câteva versuri, ca să găsesc piesa pe care o auzisem pentru prima dată, In this world is just us, abia atunci îl descopăr și pe Harry Styles, starul copilăros și fluid adorat de o lume dezghețată moral, și-ascult As It Was pe repeat până ajung la destinație, multe ore mai târziu. Pe toate aceste fapte concrete, obiective, se suprapune aroma ierbii care se usucă pe marginea drumurilor șerpuitoare, cu miros când aspru, uscat, pe zonele de câmpie, când aproape umed și ploios, la munte.

Poate că, din tot ce-am scris până acum, o singură idee ar trebui să rămână: mușețel. Misterios și transparent, umed-uscat și vindecător, fresh și călduros în același timp, floral și ierbos. Mușețel.

Tot întâmplător am văzut, de curând, sticla parfumului Mémoire d’Une Odeur de la Gucci. Deși nu reclama cu Harry Styles, ci designul sticlei, zărită preț de câteva secunde, a redeșteptat în mine exact aceste amintiri de mai sus: bunica gătită de oraș și cafelele cu prietenele ei, drumul meu parcă nesfârșit, mirosul concret al unor amintiri dureroase și perfecte în intangibilitatea lor din vremuri în care viața părea statică și imposibilă în alte condiții.

Așa că am început să citesc despre Mémoire d’Une Odeur, am descoperit reclama cu Harry Styles, am bifat tot ce-mi imaginasem despre această apă de parfum: culorile ambalajului punctat cu auriu, reflexiile sticlei verzi, notele de inimă lemnoase și baza de vanilie. Și l-am comandat pe loc, m-am bucurat că a și ajuns a doua zi, nu cred că aș fi rezistat așteptării dacă s-ar fi întins pe mai multe zile.

Nu știu dacă are de unde, dar eu simt și niște mentă, vag de tot, însă ador tonurile de debut, de mușețel roman, dar și felul în care se așază după câteva ore, când iasomia și moscul rămân totuși secundare, predominând notele lemnoase, de cedru și santal. Exact ca după o ploaie în miez de vară sau într-o zi călduroasă de toamnă, când picăturile se adăpostesc pe firele de iarbă încinse și dau naștere unei noi lumi, deopotrivă exclusivistă și accesibilă. Poate și dualitatea aceasta mă intrigă la Mémoire d’Une Odeur, îmbinarea nostalgică și moale a aromei subtile dulci cu tăria și concretețea lemnului.

Nu vreau să las impresia că vorbim despre un miros demodat sau „bătrânesc”, ci despre unul atemporal, arhaic și, totodată, mereu actual, poate tocmai din acest motiv, care scoate din mine și pune în valoare versiunea plină de încredere în sine, pe cea care duce sincronicitatea la limita aparențelor vrăjitoriei, iar traiul simplu îl condimentează cu excentricități aparent la întâmplare.

Mémoire d’Une Odeur e exact așa cum zice descrierea lui: nu e pentru femei sau bărbați, nici pentru o anumită categorie de vârstă. Dacă ar fi să identific în mine un filon olfactiv-afectiv unisex reprezentativ și la 2, și la 7, și la 32 de ani, atunci acela este, fără dubiu, Mémoire d’Une Odeur, declanșator susținut de amintiri și senzații verzi luminoase, cu irizații aurii.

Mirosul vieții sofisticate

Un text de Silvia Andrei

 

Mi-am petrecut copilăria într-un cartier muncitoresc din București, în timpul regimului comunist. După standardele anului 2023, în viața mea nu se întâmpla nimic palpitant. Mă jucam în casă sau în fața blocului, vara plecam o săptămână la munte și alta la mare, mergeam adesea la bunici, tot în București. Cele mai plăcute și mai așteptate evenimente erau vizitele primite, dar mai ales cele făcute, la rude și la prietenii de familie. Uram momentul în care copiii erau alungați în altă cameră, să se joace. Eu voiam să stau printre „oamenii mari”, spre exasperarea maică-mii, care mă instruia înainte de fiecare vizită să nu stau „în gura” adulților.

 

Nu mai știu când anume am început să fiu interesată de viața oamenilor mari. Îi găseam sofisticați, aparte, misterioși. Cel mai mult mă fascinau mătușile mele, aflate la vârsta înfloritoare de 30-40 de ani. Parcă făceau parte dintr-un cerc select, dintr-un club exclusivist la care eu nu aveam acces. N-aș fi putut spune ce mă fascina la ele, nu aveam vocabularul, nu cunoșteam conceptele, însă păreau părtașe la un secret pe care tânjeam să mi-l împărtășească și mie. Erau frumoase, elegante, cochete, manierate, aveau un rafinament tulburător, o senzualitate potolită, râsete fermecătoare și opinii pe care nu se sfiau să le afirme, păreau mereu sigure pe ele și în largul lor în orice situație. Iar eu nu ratam nicio ocazie să casc gura la ele, să le sorb vorbele, să le studiez, să le imit gesturile și să le observ coafurile, îmbrăcămintea și machiajul. Deși percepeam toate detaliile astea, pentru mine conta suma lor, ceea ce mai târziu am denumit „viața sofisticată a oamenilor mari”. Dar pentru Silvia-copilul, era ca-n poezie: „Tu-mi evoci o lume-ntreagă,/ De care nu știu ce putere,/ Ce doruri mistice mă leagă”.

Viața sofisticată a oamenilor mari avea un miros fabulos, care mă fascina la fel de mult. De fapt, erau mai multe miresme amestecate. Dar se asortau atât de bine, încât a rămas în amintirea mea olfactivă drept un singur miros, care includea țigările „bune”, cafeaua, ciocolata elvețiană, parfumul franțuzesc și săpunul fin – bunătăți primite „în pachet” din străinătățuri sau cumpărate la preț de speculă de la vreun norocos cu acces la shop. De aceea, peste ani, unul dintre criteriile după care aveam să judec parfumurile era felul în care se împleteau cu mirosul fumului de țigară.

După atâția ani, îndrăznesc să mărturisesc viciul bizar care punea stăpânire pe mine atunci când mergeam în vizită la mătuși: îmi băgam nasul în dulăpioarele din băile lor, să le miros parfumurile și să le admir fardurile. Nici azi nu știu cum am reușit să nu sparg vreo sticluță prețioasă! Câteodată, una dintre mătuși mă parfuma înainte să plec acasă, așa că încercam prin orice mijloace să nu fac duș în serile respective. Aș fi vrut ca mireasma să reziste la nesfârșit pe piele!

Chiar dacă nu aveam prea des ocazia de a savura mirosul vieții sofisticate, regăseam unele dintre componente sale și acasă: săpunul „bun”, care se folosea pentru a parfuma rufăria, parfumul maică-mii, ascuns în noptiera ei, câte o bucățică de ciocolată la desert, când primeam de la mătuși câte o tabletă de ciocolată. La primele două însă n-aveam acces. Nu aveam voie să „cotrobăi” prin dormitorul părinților. Dar, vedeți voi, eu am fost mereu îndărătnică și găseam tot timpul câte o scuză să-mi bag nasul prin șifonierul sau prin noptierele lor.

În anul de grație 1985 am refuzat categoric să mai merg la grădiniță. Ai mei au tot insistat și au încercat în fel și chip să mă ducă iar la grădiniță. Degeaba! În cele din urmă, n-au avut încotro: au fost nevoiți să mă lase singură acasă, urmând să vină bunicul în vizită din când în când, să se asigure că totul era bine. Atunci, la șase ani, am simțit pentru prima oară gustul libertății! Aveam o imaginație demnă de Anne Shirley și nu mă plictiseam singură. Mă jucam mai toată ziua, până venea soră-mea de la școală. Apoi mâncam și ne jucam (sau ne băteam). Uneori, scotoceam prin dormitorul părinților, deși știam prea bine că n-aveam voie. Ce plăcere era să mă dau cu unul dintre parfumurile maică-mii! Îmi amintesc și acum sticla de Ô de Lancôme. Mai erau și altele, dar singurul care mi-a rămas în minte este Ô. Mirosea divin!

 

 

Deși am fost precoce în anumite privințe, am învățat foarte târziu să citesc ceasul (e o poveste care se leagă de mirosul de vopsea, dar pățania asta v-o spun altă dată). Mereu mă lua prin surprindere sunetul cheii întoarse în yală. Din fericire, taică-meu venea de obicei de la serviciu înaintea maică-mii și nu părea să realizeze că duhneam a parfum. Oricum, imediat ce auzeam cheia în broască, mă repezeam la baie și mă clăteam temeinic, convinsă că așa avea să dispară mireasma fină care m-ar fi dat de gol. Ei aș! Parcă mirosea și mai și! Iar mama mă „mirosea” din clipa în care intra în casă! Abia la maturitate mi-am dat seama de ce: mama avea parfumuri, nu ape de parfum sau ape de toaletă. Iar eu nu făceam economie la stropii de licoare prețioasă!

Am tot încercat să recreez mirosul ăla. Un espresso bun, o țigară aprinsă, un strop de parfum... dar probabil că n-o să vă mire faptul că n-am reușit să obțin mirosul din copilărie. Parcă nici viața de „om mare” nu e atât de sofisticată și de fermecătoare cum mi se părea atunci. Era doar o iluzie, minunată și captivantă, cum doar iluziile din copilărie pot fi. Și, uneori, încă sper că o voi trăi.

 

În loc de încheiere, vă las lista obișnuită „de mirosit”:

Ô de Lancôme 

L’eau du Navigateur - L'Artisan Parfumeur

 Caravansérail - Nicolaï

 

(Nez)dusă la biserică

Un text de Silvia Andrei

 

 

 

Săptămâna trecută, am citit pe internet un interviu cu o actriță britanică; spre finalul interviului, actrița declara că asociază mirosul din biserici cu o stare de melancolie. Când am citit, gândurile mi-au fugit imediat la un fragment din Dimineață pierdută de Gabriela Adameșteanu, în care Ivona, întoarsă brusc cu Muti din „vilegiatura” de la Sinaia, găsește toate oglinzile acoperite și simte în casă un miros nou, neobișnuit.

Pentru mine, mirosul de biserică înseamnă mirosul din bisericile și capelele ortodoxe de pe vremea copilăriei mele. Mărturisesc, nu știu cum mai miros bisericile acum, pentru că le evit. Vă povestesc, așadar, despre amintirea unui miros. Iar Gabriela Adameșteanu l-a descris excelent: „mirosea, într-adevăr, a ceva neobișnuit în hall și în toată casa: mirosea a flori amestecate, dar a prea multe feluri de flori, și a ceară, și a tămâie, ca-ntr-o biserică ortodoxă. Și a încă ceva, care îi făcea ușor greață”.

 

 

În amintirea mea, domină izul lumânărilor de ceară și al mirului, printre care se strecoară note de tămâie și busuioc și miasma florilor – mai ales garoafe – ce încep să se veștejească, toate înghesuite în aerul închis al unei clădiri cufundate mai mereu în semi-întuneric, în care oamenii vorbesc în șoaptă. Un miros uneori înăbușitor, care a devenit odios și repulsiv atunci când am asistat la prima slujbă de înmormântare; până și amintirea lui mă face să-mi țin respirația. Degeaba am încercat să schimb emoțiile pe care mi le evocă mirosul de biserică – tristețe, spaimă, groază, repulsie, rușine. Presupun că totul este amplificat de faptul că emoțiile sunt atât de puternice la vârsta copilăriei. Tristețea a venit odată cu șocul care m-a copleșit când m-am trezit lângă sicriul deschis în care se afla bunicul; a fost însoțită de dezgustul și groaza pe care mi le-au inspirat rămășițele pământești ale unui om iubit, primul cadavru pe care îl vedeam, la o vârstă la care nu procesasem conceptul de moarte. Spaima venise mai înainte – de când am început să mă tem că voi trage până-n vecii vecilor ponoasele pentru cele mai mici fapte și gânduri neconforme cu preceptele de bine și rău ale unei instituții distante. Rușinea s-a instalat și mai devreme, din clipa în care a fost cât p-aci să fiu excomunicată încă de la prima spovedanie, la frageda vârstă de șase-șapte ani, când am reușit să-i provoc o criză de nervi unui reprezentant al clerului. Deh, am fost precoce!

Bănuiesc că v-am făcut extrem de curioși. Vă întrebați, pesemne, ce grozăvii ar fi putut face o copilă de șase-șapte ani. Ei, bine… Totul mi s-a tras de la adevăr. Se apropia Paștele și, ca de obicei, mamaie insista să ne împărtășim. Fusesem informată că trebuia să mă spovedesc – vezi, Doamne, trecusem de vârsta la care copiii erau considerați inocenți. Mamaie mă instruise: trebuia să răspund sincer la toate întrebările adresate. Așa că eu, ascultătoare, m-am conformat. Am stat la coadă, apoi m-am trezit împinsă într-o încăpere de lângă altar, împreună cu alți copii din cartier. Preotul a început să ne chestioneze pe tema păcatelor groaznice ale vârstei. Cu metodă. Mai întâi, întrebări închise:

— Vorbești urât?

— Nu.

— Minți?

— Rareori.

— Asculți de părinți?

— Nu totdeauna.

— Te rogi seara?

— Uneori.

Până aici, m-am descurcat destul de bine. Dar au urmat întrebările deschise. Și aici am dat de bucluc.

— Ce rugăciuni știi?

Ei, vedeți voi… eu știam o singură rugăciune, învățată de la bunicul. Dar, atunci când folclorul religios se transmite urmașilor prin viu grai, se pot strecura erori. În cazul de față, memorasem versurile automat, fonetic. „Doamne, Doamne, Ceresc Tată”, începea rugăciunea. Vers pe care îl reținusem... un pic diferit: „Doamne, Doamne, cere state”. Mă întrebam adesea ce state cere Dumnezeu și de ce; presupuneam că își dorea ca oamenii din cât mai multe țări să creadă în El, dar nu încercasem să clarific acest aspect cu vreun adult din familie. Așa că am reprodus întocmai versul și în fața preotului. Care și-a ieșit din țâțâni, dar s-a redresat rapid și mi-a dat șansa să-mi răscumpăr păcatul spunând „Tatăl Nostru”. Problema e că, deși nu ratam nicio ocazie să impresionez pe oricine – rude, prieteni, necunoscuți, nu conta – recitând cu patos și intonație „El Zorab”, până la vârsta aia nu învățasem rugăciunea de bază a creștinismului. Ceea ce am mărturisit prompt. Nu-mi aduc bine aminte, dar cred că greu-încercatul preot deja se învinețise la față, și, pesemne dornic să nu mai vadă dinaintea ochilor o asemenea copilă netrebnică, m-a pus să mă închin. Moment în care, fâstâcindu-mă toată – căci începusem să-mi dau seama că „părintele” nu era mulțumit, deși spusesem adevărul –, am încheiat apoteotic spovedania, făcându-mi invers semnul crucii. Asta i-a pus capac omului. Nu știu ce a strigat, dar a strigat. Apoi a dat la o parte draperia anexei de lângă altar și m-a dat afară din biserică, spre marea rușine a bunică-mii. Închipuiți-vă, să fii dezonorată în fața întregii parohii de propria nepoată, crescută cu atâta dragoste și grijă!

 

 

Ca adult, realizez că mirosul care-mi stăruie în amintire se potrivește de minune cu viziunea din copilărie asupra bisericii și religiei – o viziune mai degrabă medievală, un amestec de superstiții, gândire magică, povești cu strigoi și filme de groază. Și atunci poate că articolul de față s-ar fi potrivit mai bine cu Haloweenul, nu cu Paștele. Dar e un exercițiu de expunere care mi-a dat ocazia să privesc în față emoții neplăcute și persistente. Probabil că mirosul ăsta va bântui mereu o parte din amintirile mele, dar îi pot face față. Nu mai sunt copil.

❋ ❋ ❋

✎ Închei, ca de obicei, cu câteva parfumuri „la temă”. Deși mă așteptam să găsesc o mulțime de parfumuri cu note de tămâie, am descoperit că există un parfum cu note precum anteriul și agheasma!

https://www.fragrantica.com/perfume/Toskovat/Anarchist-A-78326.html

 

Și:

https://www.fragrantica.com/perfume/Profumum-Roma/Olibanum-4447.html

https://www.fragrantica.com/perfume/Hermes/Hermessence-Myrrhe-Eglantine-48130.html

https://www.fragrantica.com/perfume/Diptyque/Opsis-75187.html