Edmund Burke ✎ Despre sublim și frumos

Edmund Burke

Despre sublim și frumos.
Cercetare filosofică a originii ideilor

(1757)

traducere de Anda Teodorescu și Andrei Bantaș
Meridiane, București, 1981

 

 

 

Tot ceea ce are puterea de a crea într-un fel oarecare, în mintea noastră, reprezentările durerii și primejdiei, adică tot ceea ce este teribil prin ceva sau legat de elemente teribile, sau operează într-un mod analog spaimei, constituie o sursă a sublimului; adică produce cea mai puternică emoție pe care o poate simți omul.

(Partea I, secțiunea VII: „Despre sublim”, pp. 67-68)

 

***

 

Mirosul și gusturile au și ele rolul lor în făurirea ideilor noastre de măreție; dar acest rol este mic, slab prin natura lui și limitat ca sferă de acțiune. Așadar, voi remarca doar că nici un fel de mirosuri sau gusturi nu pot produce o senzație puternică decât lucrurile excesiv de amare și duhorile insuportabile. Este adevărat că aceste moduri de a afecta mirosul și gustul, când sunt în deplinătatea puterii lor și apasă direct asupra simțurilor noastre, sunt pur și simplu penibile și niciodată însoțite de vreo plăcere sau desfătare; în schimb, când sunt moderate, ca într-o descriere sau narațiune, ele devin surse de sublim la fel de autentice ca oricare alta, și întemeindu-se pe exact același principiu al unei dureri moderate. „Cupa amărăciunii”, a goli „amarul pahar al soartei”, merele amare ale „Sodomei”. Toate acestea sunt idei perfect adecvate unei descrieri sublime. Și nici nu putem spune că este lipsit de sublim pasajul următor din Vergiliu, în care duhoarea exalată de Albuneia se îmbină în mod atât de fericit cu oroarea sacră și întunecimea acelei păduri profetice:

 

Deci, îngrozit de vedenii, Latinus pe-oraculul faunic,
Vraciul părintelui său, îl întrebă ducându-se-n codri,
Sub Albunea: mai sfânt decât toate fântânile – acesta
Sună-n izvor și-ntunerecu-i; varsă mefiticii aburi.

(Eneida VII, 81-84, traducere de G. Coșbuc)

 

În cartea a VI-a și într-o descriere întru totul sublimă, nu sunt uitate nici duhorile otrăvite pe care le exală Acheronul, iar descrierea este în perfectă armonie cu celelalte imagini în rândul cărora este introdusă.

 

Largi apărate-mprejur de pustiile lacuri, de codri
Plini de-ntunerec: pe-acolo n-aveau o putință-s-alerge
Nepedepsite nici păsări în grabnice zboruri, căci astfel
Aburi de negre guri își urcă-amețeala spre ceruri.

(Eneida  VI, 237-241, traducere de G. Coșbuc)

 

Am adăugat aceste exemple pentru că unii prieteni, pentru a căror judecată am mare respect, erau de părere că, dacă sentimentul se înfățișează singur, gol-goluț, ar fi supus la prima vedere ridicolului și satirei; dar eu îmi închipui că acest lucru își are cauza primordială în considerarea amărăciunii și duhorii dimpreună cu ideile josnice și vrednice de dispreț, de care, trebuie să mărturisim, sunt adeseori legate; o asemenea îmbinare degradează sublimul în toate cazurile, la fel ca și în acestea. Dar este una din încercările la care poate fi supus sublimul unei imagini, nu dacă se degradează când este asociat cu idei josnice; ci dacă – îmbinându-se cu imagini ale unei grandori acceptate – întreaga compoziție este menținută cu demnitate. Lucrurile teribile sunt întotdeauna mari; dar când lucrurile posedă trăsături dezagreabile, sau cele care conțin într-adevăr un grad oarecare de pericol – însă de pericol ușor de înfrânt –, sunt pur și simplu odioase: așa sunt broaștele râioase și păianjenii.

(Partea a II-a, secțiunea XXI: „Mirosul și gustul. Amăreala și duhorile”, pp. 127-129)