Un articol, aici:
Tuesday, September 29, 2020
Monday, September 28, 2020
Parfumul domnilor — parfumuri androgine și mitul virilității (II)
un articol de Monica Neațu
Primul Război Mondial (1914-1918) a schimbat harta Europei, imperiile s-au năruit, moda a coborât în stradă, extravaganțele Art Nouveau au fost uitate, iar codurile masculinității au fost redefinite. În tranșeele pline de praf, sudoare, sânge și miresme de L’Heure bleue, mitul virilității triumfătoare și războinice își trăiește sfârșitul. În ritmuri de jazz și proclamând puterea imaginației, generația interbelică respinge cultura și stilul începutului de secol. Haine ușor de îmbrăcat și de purtat, costume din tweed și jerseu adaptate călătoriilor, tricouri Lacoste și costume de baie, pălării simple și nenumărate activități în aer liber, trupuri care se ating, stau la soare și se bucură de briză și de primele concedii plătite. Dispare moda favoriților, tinerii domni eleganți preferau mustățile îngrijite și discrete, aparatul de ras Gillette intră în uz în 1903, iar din 1931 primul aparat de ras electric bulversează multe obiceiuri și stârnește curiozitatea.
Voilette de Madame & Mouchoir de Monsieur & Jicky
În parfumerie, lucrurile se complică, miresmele asociate până atunci lumii masculine sunt preluate de tinerele emancipate, băietanele* propun un al treilea gen, dând peste cap ordinea instituită de zeul parfumeriei franceze, Jacques Guerlain. În 1904, atunci când a lansat Voilette de Madame et Mouchoir de Monsieur, casa Guerlain a încercat să orienteze gusturile publicului. Pudrat, floral și cu note dominante de lavandă, Mouchoir de Monsieur nu a fost un parfum strict masculin. O anumită ambivalență olfactivă predomină încă, abia miticul Shalimar avea să separe apele. Conform legendei, o doză însemnată de vanilie de sinteză a fost amestecată accidental cu androginul Jicky, așa s-a născut un oriental somptuos, o rochie de seară pentru cochetele elegante din Interbelic. Shalimar păstrează ceva din prospețimea bergamotei din Jicky și Mouchoir de Monsieur, dar vanilia de sinteză, folosită în exces, îl plasează în universul feminin, seducător. Succesul lui Shalimar și opoziția olfactivă cu Jicky aveau să stabilească retroactiv genurile. Totuși, sursele interbelice amintesc de pasiunea unor doamne avangardiste pentru Jicky, sensibile mai mult la notele animalice, orientale, și mai puțin la lavanda masculină.
 |
 |
 |
În 1919, Caron amestecă din nou genurile cu miticul Tabac blond, propunându-le doamnelor nonșalante care fumau, inclusiv în public, un parfum care evocă lumea bărbaților, iar cinci ani mai târziu, Ernest Beaux îi conferă voluptosului și abstractului Chanel no 5 o notă androgină în Cuir de Russie. Jocul masculin-feminin avea să cunoască apogeul în 1934, atunci când Ernest Daltroff le propune tinerilor domni un parfum de jeunesse et de beauté. Pour un homme de la Caron îmbină notele curate de lavandă cu miresmele seducției, ambra și vanilia. Domnii au parte pentru prima dată de un parfum gândit special pentru ei, apele de colonie discrete sunt eclipsate de un parfum care evoluează elegant de la prospețimea lavandei, a hesperidelor și a cumarinei la senzualitatea pudrată a ambrei. Așa cum Chanel a scotocit în vestiarul masculin și i-a preluat sobrietatea, funcționalitatea și eleganța, oferindu-le femeilor hainele potrivite pentru un cotidian trăit, nu doar visat, Daltroff a adăugat lavandei și cumarinei, neutre și curate, seducție și senzualitate. Imaginea efebului grec utilizată în momentul lansării evocă și transformările produse la nivelul esteticii masculine și feminine. Siluetei feminine scândură, obținută cu sport, regim și diverse corsete, îi corespunde un trup masculin agil, fără mușchi exagerați, care împrumută ceva din farmecul feminin, mai ales în cazul vedetelor filmului mut.
 |
 |
 |
Tinerilor care descopereau viața și o trăiau în ritmurile moderne, Jean Patou le oferă în 1927, Le Sien. Reclama le recomandă femeilor sportive un parfum masculin, dar nu uită să precizeze că este potrivit și pentru domni. Fair-play și note androgine, doamnele și domnii devin egali pe terenul de sport.
Criza economică din anii ’30 și drama celui de-al Doilea Război Mondial (1939-1945) au dat uitării preocupările legate de parfumurile masculine, cei mai mulți domni preferând produsele de igienă și de ras cu arome discrete, de curat. Dincolo de Ocean, un alcoolat din secolul al XIX-lea, Bay Rum, și Pour un homme aveau să inspire apariția unui oriental plin de mirodenii și arome tenace – Old Spice, creat de Albert Hauck (1938) și comercializat de compania Shulton. Consumatorul american, sensibil la o parfumare „indirectă”, prin intermediul diverselor produse de toaletă, prefera săpunul de bărbierit și loțiunile after-shave.
Aflat încă într-o perioadă de tatonări și ezitări, segmentul parfumeriei masculine avea să cunoască în perioada postbelică câteva creații mitice, considerate și astăzi repere olfactive.
În 1948, Edmond Roudnitska, inspirat de acordul lui Coty din miticul Chypre, a imaginat o apă proaspătă, cu arome astringente și lemnoase: Moustache de la Rochas, care reînvie tradiția hesperidelor elegante pentru domni, propunând alături de miticul Femme o anumită viziune despre universul masculin și feminin. Dacă parfumul unei femei trebuia să-i anunțe prezența voluptoasă și seducătoare, în cazul bărbaților discreția era la ordinea zilei.
Brut
O revoluție de marketing a produs Fabergé în 1964. Gândit inițial pentru o rețea de distribuție selectivă, Brut reînvie mitul virilității absolute. Brut, l’essence de l’homme, trece definitiv acordul de tip fougère, inventat de Houbigant în 1882, în universul toaletei masculine. Inspirat de un parfum interbelic, Canoe de la Dana, purtat de doamne, dar agreat și de domni, Brut se deschide cu un acord de lavandă, mușcată, cumarină, pe un fond pudrat. În anii ’70, intră rapid în consumul de masă, fiind comercializat sub numele de Brut 33. Gama devine rapid un succes de supermarket și include și astăzi spumă de ras, after-shave și deodorant. Creația lui Karl Mann, copiată și reinventată în zona parfumeriei accesibile, dar și de autor, a impus imaginea unei virilități stereotipizate în reclamele parfumurilor masculine.
În anul următor, Jean-Paul Guerlain ne oferă primul oriental masculin, parfumul domnului rafinat, amator de curse de cai și de expoziții impresioniste. Habit Rouge, complex și evolutiv, se situează de la primele note în filiația lui Shalimar. Agrume, note floral-fructate, trandafir și mușcată, toate capătă onctuozitate pe un fond pudrat, de piele și vanilie. Amprenta sa olfactivă unică este dată de doza considerabilă de citronellol, compus de sinteză care evocă trandafirul și citronela (lămâița). Versatil și elegant, Habit Rouge păstrează ceva din jocul seducției, dar îl plasează în saloanele pariziene de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Dacă nu l-ați mirosit până acum, purtați-l timp de o zi și lăsați-l să-și dezvăluie fațetele nebănuite!
Habit rouge este și un mit generator de legende și nenumărate experimente olfactive. Cel mai cunoscut și apreciat este sofisticatul New-York, creat de Patricia de Nicolaï în 1989, care cuprinde de la lavandă și mușcată până la rășini, vanilie, note lemnoase și afumate, pe un fond amețitor de mirodenii și paciuli.
 |
 |
Cu Brut și Habit Rouge, parfumeria masculină părea că și-a găsit modelele ideale, dar anii ’60 au impus o generație tânără, născută după război, cu bani de buzunar, revoltată și dornică să schimbe valorile morale și politice ale părinților. Complicatul mai ’68 parizian se pare că a mirosit, conform legendei, a Eau Sauvage (Dior, 1966). Un parfum proaspăt, care evoluează pe un acord ciprat, de licheni de stejar, paciuli și vetiver. Coloniile cu note de plante înțepătoare, farmaceutice sunt înlocuite cu acorduri recognoscibile și epurate. Creația lui Edmond Roudnitska se bucură și astăzi de un anumit succes, fiind primul parfum care are în compoziție hediona, compus de sinteză derivat dintr-o moleculă existentă în iasomie. Varianta inițială rămâne parfumul masculin cel mai des purtat de către doamne, simbolizând emanciparea și valul de feminism din anii ’60. O operă de artă de o simplitate deconcertantă, care a deschis epoca apelor ciprate, cu o descendență pe măsură – Eau d’Orange verte de la Hermès sau Eau d’Hadrien de la Annick Goutal.
Afișele publicitare elaborate de René Gruau (începând cu 1968) îi conferă o aură mitică și plasează Eau Sauvage în centrul universului masculin. O privire indiscretă surprinde un bărbat în intimitatea sa, atunci când acesta iese din baie, se parfumează sau stă pe canapea alături de iubită – grijă pentru corp și seducție.
Aramis & Polo
Tot în 1966, de data aceasta cu Aramis, Bernard Chant a recreat acordul cultissim de piele din femininul Cabochard (Grès 1959). În descendența lui Bandit (Piguet 1944), Aramis conține o cantitate considerabilă de isobutyl quinolein, o moleculă de sinteză care evocă miresmele de gudron și lemn dulce. Amintind de tradiția cluburilor masculine și a unui fumoar elegant, Chant a elaborat o interpretarea la nivel olfactiv a conceptului WASP, vehiculat în epocă.
În deceniul care a urmat, parfumurile și reclamele dedicate domnilor au fost caracterizate de spiritul unei virilități afirmate, acordurile ciprate sau de tip fougère fiind declinate în fel și chip. Poate cel mai frumos parfum masculin din epocă este Polo de la Ralph Lauren (1978). Carlos Benaïm a recreat lumea competițiilor sportive într-un ciprat verde, ce se deschide cu note de pelin, salvie și mentă, apoi mirodenii dulci și înțepătoare evocă mirosul epidermei, totul pe un fond sofisticat de paciuli și vetiver. Un lemnos cu note senzuale, animale, reinventat acum în zona parfumeriei selective.
Dacă Aramis și Polo au impus imaginea bărbatului elegant, sportiv, cu gusturi rafinate și bani pe măsură, epoca păstrează și amintirea unei reclame scandaloase. Jeanloup Sieff, influențat de ambianța hippie din epocă, a imaginat un nud androgin și vulnerabil pentru primul parfum masculin al casei Yves Saint Laurent – Pour Homme, 1971. Modelul a fost chiar creatorul de modă, iar imaginea condensează spiritul unei epoci, de la Woodstock și Hair la Mick Jagger.
Anii ’80, epocă a exceselor și a publicității, au pus consumatorii în fața unui paradox: calitatea parfumurilor s-a diminuat, iar cea a bugetelor de publicitate a crescut vertiginos. Lansările se făceau după nenumărate studii de piață, epoca testelor dând dureri de cap „nasurilor” celebre. În reclame agresive, femininul și masculinul își delimitează clar taberele: pe de o parte, seducătoare fatale înveșmântate în miresme orientale, iar pe de alta, eroi virili, macho, în acorduri de tip fougère. Mitologia greacă cu eroii și efebii săi este pusă în scenă la nivel olfactiv. Antaeus (Chanel, 1981), Kouros (Yves Saint Laurent, 1981), Xeryus (Givenchy, 1986) defilează în reclame și pe rafturile parfumeriilor.
Kouros
Kouros, parfumul macho, cum îl numesc cu ironie istoricii, celebrează senzualitatea și virilitatea trupului masculin. Schema olfactivă din Brut este reluată, dar ceea ce șochează este discrepanța dintre notele de vârf verzi și curate (mușcată, lavandă, bergamotă) și notele de fond animalice. Un acord numit animalis și utilizat în parfumerie pentru a evoca mirosul de piele, transpirație, fecale, evoluează într-un mediu condimentat-lemnos (coriandru, scorțișoară, cuișoare, paciuli, vetiver). Potrivit legendei, Pierre Bourdon, la cererea lui Saint Laurent, a creat un parfum care să evoce așternuturile după o întâlnire amoroasă. Nonșalant, experimentul casei Saint Laurent surprinde cel mai bine stridențele momentului. De la hainele și fardurile în culori radioactive până la serile pariziene din clubul Le Palace, totul pare cuprins de o frenezie fără limite. Cortegiul eroilor virili este secondat de cel al seducătorilor fără scrupule: Jules (Dior, 1980) și Bel Ami (Hermès, 1986). Puternice și tenace, parfumurile masculine exacerbează notele lemnoase sau de piele, afumate, seci, pe un fond de mirodenii înțepătoare (cumin, cardamom, piper).
Fahrenheit
Deceniul se încheie pe acordurile onirice din Fahrenheit (Dior, 1988, compus de Jean-Louis Sieuzac și Michel Almairac). Inspirat de creația artistului pop James Rosenquist, care a studiat fuziunea dintre sticlă și metal, Fahrenheit a fost lansat fără a ține cont de testele de piață. Un floral masculin inspirat de Grey Flannel din 1975, o violetă muscată, cu note verzi, acide. Frunzele de violetă sunt evocate prin intermediul unui compus de sinteză folosit în exces – octyl carbonat de methyl –, pafumul având note de violete, iasomie și caprifoi, pe un fond tenebros, lemnos, balsamic de paciuli, vetiver și styrax.
Reclama onirică, atemporală, regizată de Ridley Scott, pe muzica lui Pat Metheny, anunță o altă imagine masculină, mult mai subtilă, dincolo de ostentativ.
________________________
*Mitul băietanei se dezvoltă în jurul romanului lui Victor Margueritte, La Garçonne, publicat în 1922.
✎ Pentru prima parte a istoriei parfumurilor dedicate domnilor, urmează linkul.
Sunday, September 27, 2020
PE URMELE PARFUMULUI | Nona Rapotan
PĂTURI CARE MIROS A OMENIRE
un articol de Nona Rapotan
editor coordonator la Bookhub
editor coordonator la Bookhub
Ieri mi-au mirosit mâinile a fum. Nici nu mai țin minte când am inspirat mirosul de fum de toamnă adânc, când l-am lăsat să-mi invadeze plămânii și să-mi umple alveolele cu amintiri bune de scos la lumină când mi-o fi mai greu. Îmi plăcea să răscolesc frunzarele gata pregătite pentru ars și să stârnesc ultimele prafuri de toamnă; îmi plăcea să ridic în lumină frunze îngălbenite de trecerea vremii și să observ dantelăria creată de natură – nicio frunză nu seamănă cu alta, cu atât mai puțin toamna, când natura își face de cap. Îmi plăcea să merg pe câmp, în brazda proaspăt întoarsă, după ce a fost cules porumbul sau după ce-a fost scos cartoful. Îmi plăceau multe, și toate aveau legătură cu viața. Cu o altă viață, trăită deloc pe repede-înainte, savurată clipă de clipă.
Îmi plăcea să merg pe câmp, în brazda proaspăt întoarsă, după ce a fost cules porumbul sau după ce-a fost scos cartoful. Îmi plăceau multe, și toate aveau legătură cu viața. Cu o altă viață, trăită deloc pe repede-înainte, savurată clipă de clipă.
Astăzi mă bucur de fiecare dimineață smulsă de sub imperiul grabei, când aleg să aud liniștea. Sunetul e altul, mereu altul și, dacă pun sunet lângă sunet, îmi iese o melodie care are un ritm al ei, distinct și deloc greu de înțeles. Am trecut de mult de vremea demonstrațiilor și a pariurilor chioare și încerc să mă las pătrunsă de melancolia unei toamne irepetabile. Am crezut că anul acesta n-o să iubesc toamna, că o s-o vreau bifată și trecută repede în sertarul cu amintiri, dar am impresia că nu va fi așa. Semn bun, ține loc de restart mirosul acela de fum.
Ultimele cărți le-am citit fix cum nu-mi place mie. Una încă mai așteaptă s-o termin – nu mi-a plăcut deloc ritmul și stilul mult prea descriptiv, dar și când o termin de citit! –, pe a doua am citit-o în două salturi – culmea, se citește foarte ușor, dar subiectul și construcția narativă nu m-au provocat deloc –, iar pe a treia am început-o de pe la mijloc și, drept urmare, o citesc în salturi – e cu capitole care n-au legătură între ele și poate fi citită în mii de feluri posibile, dar chiar și așa mie-mi place să le citesc în forma dată de autor, mă gândesc că n-ajuns întâmplător la „bun de tipar”. După două săptămâni în care n-am avut deloc stare – despre timp, nici vorbă! – pentru citit, am primit un semn că e momentul să nu mă las cuprinsă cu totul de nebunia din jur și să revin la ale mele. Nu e puțin lucru să-ți vină scriitorul în persoană la ușă, fix în momentul când terminai de mâncat în grabă un prânz luat la ore mult trecute de miezul amiezii. Primisem mesaj de la el, în care mă întreba dacă pot fi găsită la anumite ore acasă; m-am gândit că întreabă pentru curier și i-am răspuns că oricând, în ideea că fiica mea era în săptămâna de învățare online, deci chiar era tot timpul cineva acasă. La ora aceea numele nu-mi spunea nimic, dar nimic, în ciuda exotismului său! Mea culpa, dar ca să mă înțelegeți spun doar atât – starea de urgență și tot ce-a urmat după m-au făcut să mă întorc la film –, am văzut în perioada aceasta mai multe filme (documentare, multe documentare) decât am văzut în ultimii opt ani! Revenind, primesc cartea direct din mâna autorului, cealaltă mână era bine ascunsă la spate, din rațiuni că n-apucasem să mă șterg cum trebuie! Închid ușa și încerc să prind pe retină pentru totdeauna apariția unui personaj în sine! Se vedea, dincolo de accent, că nu e de-al casei și cu atât mai mult m-a surprins cât de repede a găsit adresa (care nu e deloc pe o arteră circulată și nici la vedere, am o problemă cu noii curieri din această cauză). Îmi cad ochii pe carte și deschid să văd clapeta. Văd pe prima pagină o clachetă de film, iar pe clapeta primei coperte, printre altele, îmi apare clar: „În acest moment este regizorul principal și producătorul creativ pentru serialul de pe Pro TV Vlad”. Moment în care fac legătura automat cu doi actori – Adi Nartea și Andrei Aradits. Îmi cer scuze pentru restul echipei – formată din actori foarte buni, nu doar buni! –, dar ei doi mi-au venit prima oară în minte! Și uite așa, cutia Pandorei s-a redeschis!
❞
Uzi și obosiți am ajuns la tabăra de bază a muntelui Machapuchare, la 3700 de metri altitudine. Acolo, în sala de mese, o elvețiancă pe nume Yosodara – după numele soției lui Buddha – și Daniele, un italian simpatic, împreună cu doi nordici, se odihnesc înainte de a porni pe ultimul segment al drumului. Ajunseserăm cu toții uzi și, după ce ne-am scos hainele, ne-am înfășurat în niște pături care miros a omenire. Câți alții înaintea noastră se vor fi învelit cu ele? mă întreb în timp ce simt căldura și ignor mirosul. Mâncarea este, bineînțeles, orez cu legume și trebuie mâncat rapid ca să pornim din nou și să putem parcurge și ultima parte a drumului înainte de căderea nopții. Afară tot mai plouă, conversația lejeră cu Daniele și Yasodara e plăcută, încet-încet pleacă unul câte unul ca să dea piept cu ultima etapă din ziua aceea.
— „Flori și frig la 4200 de metri altitudine”
❞
Am început să citesc cartea din curiozitate și m-am trezit că sunt prinsă iremediabil într-un amalgam de emoții și amintiri condimentate cât trebuie cu parfum de nostalgie și cu o dorință nestăvilită de a cunoaște, de a explora. Se explică succesul regizorului! Nu întâmplător a ajuns să facă carieră în film! O să scriu despre carte pe îndelete, pentru Bookhub, deocamdată încă port cu mine mirosul florilor culese și puse la presat în cărțile purtate până în Nepal și Himalaya – puse acolo special pentru mama – și sunetele de cocoș care deschid dimineața în cel mai neașteptat mod cu putință.
❞
Numele actorilor care au venit și au plecat erau nume cu care nu m-aș fi așteptat niciodată să lucrez, actori pe care i-am văzut în filme și care acum îmi parveneau ca propuneri prin e-mail. În timp ce mergeam către plajă, am văzut-o: o găină urmată de puii ei traversa trotuarul din fața mea. M-am oprit, eram într-o piață înverzită, la câțiva metri de apartament și o sută de metri de plajă, exact pe colțul lui Luchetti cu Caraibe, în fața unei sculpturi reprezentându-l pe Cervantes, și acolo, în parc, puii și porumbeii împărțeau piața și produsele alimentare. M-am uitat unde dormeau și am văzut, pe trotuarul opus, o casă abandonată unde intrase o găină, după ce traversase (fără să se asigure). Nu prea înțeleg ce făceau cocoșii și găinile în piață, dar m-am gândit că, măcar cu o zi înainte de filmare, aveam să știu cu ce actori urma să lucrez și asta se va întâmpla sigur după ce cocoșii vor cânta să mă trezească.
— „Filmăm... după cântatul cocoșilor”
❞
Îți mulțumesc, Jesús del Cerro, pentru bucuria unui timp de lectură unic: provocator de sincer și personal! Îți mulțumesc pentru firescul omenescului derivat din emoție pură! Nu e puțin lucru să-mi simt și acum mâinile mirosind a fum! A fum de toamnă adevărată!
Jesús del Cerro, Peripețiile unui regizor spaniol în România și în lume
prolog de Dragoș Bucur, traducere de Elena Borrás García, Alina Cantacuzino, Marin Mălaicu-Hondrari
Editura UCIN, București, 2020
Preferați originalul sau ceva asemănător?
Un subiect foarte discutat în lumea parfumurilor este asemănarea dintre acestea — atunci când, desigur, nu vorbim despre copierea lor pură și simplă. De altfel, compararea este un proces intelectual foarte normal — și util —, la care apelăm adesea, bazându-ne pe experiența anterioară. De câte ori un parfum nu ne-a adus aminte de un altul, de câte ori n-am spus „dar parcă seamănă cu…?”. Ni se întâmplă, de altfel, și atunci când auzim o bucată muzicală. Parcă am mai auzit-o undeva, parcă seamănă cu o alta, spunem. De fapt, așa ne funcționează mintea: experiența ne învață că în natură există structuri asemănătoare ori repetiții întocmai, fapt ce ne ușurează viața, în cea mai mare parte, dar ne și predispune la reducționisme, la căutarea de asemănări acolo unde nu există. Pe de altă parte, e posibil ca, odată și-odată, ori natura, ori parfumierul/ muzicianul să se repete în înșiruirea notelor. În fond, acestea nu sunt infinite.
Oricine este pasionat de parfumuri a căutat măcar o dată pe forumuri sau pe site-urile de specialitate asemănări între parfumul preferat și altele. Mai ales atunci când parfumul preferat se vinde la prețul unei chirii, a mâncării pe o lună sau a ratei bancare pentru casă. Mi s-a întâmplat și mie nu de puține ori, iar în ultima vreme chiar mai des, fiind aproape obsedat de Musc Ravageur, creația lui Maurice Roucel pentru Éditions de Parfums Frédéric Malle. Am descoperit-o recent, iar de atunci o simt continuu în preajmă. De fapt, caut asemănările despre care vorbeam, pe de o parte, pentru a mă convinge de originalitatea parfumului, pe de alta, din dorința de a putea cumva să-i găsesc un înlocuitor, astfel încât să nu fie nevoie să amanetez tot ce-mi pică în mână prin casă. Dacă intri pe Fragrantica, de pildă, găsești, imediat după descrierea notelor și scorul persistenței și al siajului, rubrica „Asemănări”. Utilizatorii pot înregistra aici alte parfumuri de care le amintește parfumul căutat.
În cazul nostru — Musc Ravageur —, pe primul loc se află Méharrées de la L’Erbolario și Labdanum 18 de la Le Labo, creație a aceluiași Maurice Roucel. Aici, tot ce e posibil să găsim asemănări, de vreme ce avem același „nas”, probabil cu anumite preferințe sau obsesii olfactive. Recunosc că nu le-am încercat. Știu doar Maharadjah de la Nicolaï Parfumeur-Créateur, l-am mirosit ceva mai demult, dar nu-mi aduc aminte să fie în spiritul lui Musc Ravageur. Merită reîncercat, mai cu seamă că parfumurile de la Nicolaï se vând și la 30 ml, la un preț foarte bun.
Pe forumuri, discuțiile sunt și ele aprinse, învârtindu-se tot cam în jurul propunerilor de mai sus. Iar dacă e să ne jucăm de-a asemănările, mi-am zis, de ce să nu adaug și eu câteva propuneri pe listă. Cu precizarea că trebuie să dăm Cezarului ce e al Cezarului: Musc Ravageur este o compoziție originală, realizată cu artă, iar imitația în artă scade valoarea. Desigur, în cazul parfumurilor, care au în centrul lor emoțiile, orice ne provoacă aceeași emoție poate avea un statut identic — sau asemănător — cu originalul. Sau poate că, de vreme ce emoțiile noastre sunt tot atât de diferite ca cel care le trăiește, comparațiile nu-și au pur și simplu locul. Alegeți voi care cale e de urmat.
Până una-alta, eu adaug pe listă alte două parfumuri care m-au dus cu gândul la Musc Ravageur, fie că le luăm ca pe un înlocuitor, fie ca pe un omagiu adus originalității acestuia: mai vechiul (și întreruptul) Must Pour Homme Essence de la Cartier și mai noul Kolonaki de la Morph, o marcă italiană recent apărută pe piață. Lista rămâne deschisă, desigur. Și ne-am bucura dacă ați mai adăuga și alte asemănări. E un joc, deci haideți să ne jucăm un pic! Și să salvăm niște bani, dacă alegem emoția, deci asemănările.
Saturday, September 26, 2020
Ruga de seară a unui „blestemat”
un text de Elena Mădălina Nica
Zi de zi, serile au început să vină din ce în ce mai devreme și să fie din ce în ce mai lungi. Răcoarea din suflul lor, din ce în ce mai rotundă. Numai bună de alintat cu un incense stick de scorțișoară, în lipsă – temporară – de lumânări parfumate. Serile, intimitatea cere să fie răsfățată și cu poezie.
Azi, în miezul zilei, din culcușul ei s-a trezit să mă cheme o carte: Paul Verlaine, I poeti maledetti (Il Saggiatore Tascabili, 2010, ediție bilingvă franceză-italiană, cu prefață de Morgan, traducere în italiană și note de Claudio Rendina). I-am răspuns. Am deschis-o, am recitit de câteva ori cuvintele pe care mi le-a scris persoana dragă care mi-a făcut-o cadou. Alături, o cană aburindă de cicoare și praf de păpădie. M-am întins la vorbă, încă o dată, cu lunga scrisoare dintre coperte, despre „blestemații” Tristan Corbière, Arthur Rimbaud, Stéphane Mallarmé, Marceline Desbordes-Valmore, Villiers de l’Isle-Adam și Pauvre Lelian (adică Paul Verlaine însuși).
Am stat fără grabă, dar cu poftă, așa cum o faci la o reîntâlnire cu cineva drag de la care n-ai primit de mult semne de viață.
Am stat fără grabă, dar cu poftă, așa cum o faci la o reîntâlnire cu cineva drag de la care n-ai primit de mult semne de viață. La un moment dat, în timpul conversației noastre, nu m-a surprins că îi căutam mirosurile, dincolo de cel al hârtiei. (Da, așa cum facem și cu un om drag, când vrem să trecem dincolo de parfumul pe care îl poartă.)
Dintre paginile dedicate lui Arthur Rimbaud, s-au lăsat distinse mirosurile din Rugă de seară. Un amestec cât se poate de uman, lumesc, pământean și pământos, necurățat de tămâie sau smirnă. Mirosurile unui om din carne, oase, sânge – și urină –, care-și împarte cerul, omenescul și beția cu hulubi, flori și copaci. Și își împarte beția cu cerul.
Toate aceste cuvinte din miezul așteptării unei seri, în care gândul și simțurile s-ar putea pierde printre corespondențe, iluminări și amintiri legate de Paris, doar pentru a vă reaminti de Rimbaud și de universul său olfactiv, cu care sunt sigură că ați petrecut timp în intimitate.
Despre intimitatea sa cu M. Arthur Rimbaud, Verlaine spune, în 1888, de când datează ediția Vanier a cărții Les Poètes maudits: „Pe vremea relativ îndepărtată a intimității noastre, M. Arthur Rimbaud era un copil între șaisprezece și șaptesprezece ani, deja dotat cu tot bagajul poetic pe care adevăratul public ar trebui să-l cunoască (…)”, exprimându-și, ceva mai încolo, ca pe o paranteză anunțată ca atare, „completa aprobare” și „neagra tristețe” „în fața abandonării poeziei” de către Rimbaud.
Dacă Baudelaire, cel despre care este știut că a influențat poezia de început a lui Rimbaud, a inspirat parfumul omonim de la Byredo, lansat în 2009, iar Marceline Desbordes-Valmore, singura femeie dintre poeții blestemați, a inspirat parfumul unisex L’Eau de Marceline (Floral Infusion), creat de Anaïs Biguine pentru Jardins d’Écrivains și lansat în 2018, lui Rimbaud i-a fost dedicat un parfum ce stă să apară. Liza Wade, în articolul „Perfume, Poetry and Rock: The Scented Intersection of Transformation” (publicat în decembrie 2017 pe site-ul „ÇaFleureBon” – cafleurebon.com), i-a asociat lui Rimbaud, în 2012, parfumul Quartier Latin de la Memo Paris. Anul trecut, casa Celine, a cărei conducere creativă a fost preluată, în 2018, de către Hedi Slimane, a anunțat lansarea primei sale colecții de parfumuri – Celine Haute Parfumerie. Parte din colecție este și parfumul Rimbaud, ce urmează să fie lansat anul acesta. Din colecție fac parte, cu totul, unsprezece parfumuri unisex, cu un acord de bază comun – iris, vanilie și licheni (conform lui Nicholas Van Der Sluys, pe blogul eauxsillage.com) –, în flacoane al căror design, tot comun, este conceput de către Slimane: opt dintre ele sunt propuse ca fiind pentru zi și trei pentru seară. Rimbaud face parte din cele de seară, alături de Bois Dormant – și el urmând a fi lansat în 2020 – și de Night Clubbing, lansat în 2019.
Seara se apropie. Am tot căutat și n-am găsit vreo veste despre cum că Rimbaud ar fi fost deja lansat. Dincolo de un parfum sau altul, Arthur Rimbaud este însă mereu aici, în intimitate, prin poezia lui. Până și atunci când tace, aparent abandonată într-unul dintre locurile cele mai prețuite din vizuină, dedicat cărților cumpărate în anii când puteam petrece timp în librăriile Gibert Joseph și Fnac și lua cu mine, la prețuri tare prietenoase, literatură mare. Mirosurile din poezia lui Rimbaud se păstrează în cuvinte și pagini precum parfumuri în sticle, cu diferența că, revizitate, retrăite, nu se consumă precum lichidul sau uleiul dintr-un flacon sau fiolă. Și nici nu se evaporă, așa cum se întâmplă cu alcoolul sau apa din parfumuri. (De fapt, la fel de pentru totdeauna persistă universul olfactiv din orice literatură pe care timpul nu o abandonează.)
Poate în vreuna dintre serile voastre, și ele deja răcoroase și pe zi ce trece mai lungi, veți purta și poezie.
Poate în vreuna dintre serile voastre, și ele deja răcoroase și pe zi ce trece mai lungi, veți purta și poezie. Poate va fi timp și pentru Ruga de seară a acestui tânăr genial și decadent, cum l-au numit unii, „blestemat”, cum l-a numit Verlaine. Despre această poezie a scris că, alături de Les Assis („Așezații”), dovedește că M. Arthur Rimbaud „este batjocoritor și cu umor sec (pince-sans-rire, în original – n.a.) în cel mai înalt grad, atunci când asta îi convine, rămânând totuși marele poet pe care l-a făcut Dumnezeu”.
Vă propun deci, cu degetele impregnate de mirosul de hârtie, de creion, de plasticul tastelor și de fum de scorțișoară umezit de aerul acestei aproape-seri de toamnă deja instalată în vizuina din care vă scriu, Oraison du soir. Și tălmăcirea în română, făcută de Petre Solomon:
❞
Rugă de seară
Trăiesc șezând – un înger cu labe de bărbier
Strângând vârtos o cană crestată – adânc. Cambrată
Mi-e ceafa; hipogastrul, la fel. C-un „Gambier”
În dinți, plutesc sub bolta de pânze vagi brăzdată.
În mine, mii de vise – ca scârna delicată
Dintr-o hulubărie – mă ard plăcut; când pier,
Mi-e inima-n răstimpuri, o sevă-nsângerată
De-al fibrelor stins aur, într-un copac stingher.
Când visele cu grijă le-am înghițit, și-s beat
(Cu patruzeci de halbe în mine) mă apropii
De clipa ușurării, cu sufletu-mpăcat,
Ca Domnul ce dă lumii și cedrul și isopii:
Spre cerul negru, udul mi-l zvârlu, detașat,
Iar încuviințarea mi-o dau heliotropii.
❞
Thursday, September 24, 2020
Interviu Osmé, cu Sergiu Nedelea
Vinul fără nas nu există!
 |
Sergiu despre Sergiu...
M-am format în perioada de început, când profesia de somelier a fost restaurată în România. Am devenit unul dintre primii ei promotori, începând cu dezvoltarea personală și continuând cu demersurile pentru înscrierea acestei meserii în Codul Ocupațiilor din România. Așa cum vinul are un parcurs spectaculos din vie până în pahar, și eu am cunoscut vinul în restaurant. Am început să îl înțeleg cu adevărat în locurile în care am lucrat pe parcursul a douăzeci de ani, în contextul unor fabuloase experiențe oeno-gastronomice. Experiența de somelier a fost dezvoltată în timp prin sute de evenimente și degustări. Sunt certificat Somelier la THR- Consulting Group București, certificat W.S.E.T. – Award Wines and Spirits, degustător de vinuri, Oficiul Național al Viei și Vinului – A.D.A.R., am un masterat în Viticultură și Vinificație, la U.S.A.M.V. București, sunt Cavaler al Vinului European, Paharnic al Consulatului României prin autoritatea Ordinului Cavalerilor Vinului din Europa și președinte al Comisiei Oenologice Consulatul României OEVE. De asemenea, fac parte din echipele de jurizare în concursurile de evaluare a produselor vitivinicole organizate în România (de exemplu, Vinarium IWCB) sau pe mapamond (de exemplu, Concours Mondial de Bruxelles, International Enologic Contest Vinitaly). Am publicat câteva sute de articole și cărțile Caietul Somelierului – Ghid pentru aspirant și profesioniști, Povestiri cârciumărești, precum și Harta vinurilor românești, și sunt membru activ al Asociației Jurnaliștilor și Scriitorilor de Turism din România. În 2015, am fondat Winetaste School în regim privat, cu autorizare A.N.C., pentru educarea și formarea românilor care empatizează cu vinul. În prezent, marea mea provocare constă în a dezvolta pasiunea și tainele meseriei de somelier la românii care iubesc vinul. Prin Winetaste School, am semnat peste 1.000 de diplome. Asta înseamnă sute de ore de cursuri ce cuprind teorie și practică. Horeca Awards mi-a oferit Premiul I pentru cel mai bun Somelier din România în 2017, 2018 și 2019. Sunt onorat și motivat să-mi continui misiunea de formator, lobbyist și promotor al vinurilor de calitate și a nobilei profesii de somelier. |
|
|
Vinul se degustă mai mult cu limba? Sau fără miros nu putem discerne calitățile unui vin?
Aș spune că vinul, spre deosebire de parfumuri, se degustă cu toate simțurile... vizual, olfactiv, gustativ, tactil și chiar auditiv. Concret, fiind un aliment, vinul trebuie analizat vizual, dacă nu ne place culoarea sau este opac... sau în el avem niște particule în suspensie, este clar că ne dispare apetitul de a-l degusta. Gustul propriu-zis este definitoriu în final, dar trebuie să recunoaștem că simțul mirosului ne face deopotrivă atenți şi produce senzații plăcute. Este deosebit de precis, fiind de 10.000 de ori mai sensibil decât analizatorul gustativ. În centrul olfactiv se întâlnesc circa cinci sute de milioane de neuroni, care funcționează ca un computer care decriptează mesajele primite. Ca o primă concluzie, mirosul este foarte important când apreciem un vin!
Vă încredeți mai mult în gust sau în miros atunci când apreciați un vin?
Şi, şi, dar sincer... mai mult în miros! Este foarte interesant faptul că gustul se formează și prin miros, astfel percepem ceea ce numim arome la un vin. Cum? Concentrația substanțelor odorante (mirositoare) depinde de temperatură şi de suprafața de evaporare. Când înghițim, în cavitatea bucală se produce presiune, aerul fiind forțat să treacă prin canalul retronazal, astfel că, pe lângă mirosul primar, percepem aroma vinului. Ținând vinul în gură, când inspirăm, simțim mirosuri noi, pentru că vinul se încălzește în cavitatea bucală şi aerul inspirat favorizează evaporarea moleculelor mirositoare.
Ce ne spune mirosul despre un vin?
Se cuvine aici să facem o diferență între aromă și buchet. Aroma este dată de componentele aromatice ale vinurilor tinere, iar buchetul este format din nuanțele ce se nasc în cursul maturării. Concret avem arome primare sau specifice soiului.
Sunt aromele primare ale strugurelui, de exemplu:
– Sauvignon Blanc: sălbatic, floare de soc, agrișe
– Cabernet Sauvignon: coacăze negre, cafea, coacăze roșii, trufe, menta
– Pinot Noir: coacăze roșii, zmeură, tutun
– Chardonnay: citrice, unt, alune
– Riesling de Rhin: floare de piersici, petrol
– Muscat: fructe, tei, mușețel
Aromele secundare sunt date de procesul tehnologic de producere a vinului.
Strugurii: cu cât au mai mult zahăr, vinul rezultat va avea mai multe arome secundare.
Drojdiile: acestea pun în evidentă aromele prin tulpinile „aromatice”.
Condițiile de fermentare: momentul separări mustului, temperatură, grad de aerare.
Aromele terțiare sau buchetul (de maturare sau de învechire) sunt obținute:
– din maturarea oxidativă: se caracterizează prin prezența aldehidelor (măr, gutui, nucă, maturație…). Aroma este stabilă şi când vinul este aerisit (sherry şi madeira).
– din maturare reductivă: în vinurile protejate de contactul cu aerul. Acest buchet dispare la aerisirea drastică a vinului. Buchetul reductiv este exprimat perfect în butelie. Se numește buchet de învechire. Este motivul pentru care aerăm anumite vinuri.
Cum miroase un vin bun?
Depinde de foarte mulți factori, dar mai ales depinde de înțelegerea fiecăruia... Un vin bun trebuie în primul rând să miroasă a vin, să aibă ceea ce numim vinozitate. Poate avea mirosuri bogate în caractere florale sau fructate, poate fi direct sau subtil...
Somelierul trebuie să aibă niște date înnăscute sau totul se poate deprinde, ca în orice meserie?
Aș spune că mai degrabă trebuie să aibă vocație. Până la urmă, simțurile se educă. Iată câțiva pași:
1. Pregătirea pentru recepționarea stimulilor, practic trebuie să ne instruim organele de simț şi să le dezvoltăm capacitatea.
– Să ne „programăm” cantitatea maximă de informații ce poate fi procesată în creierul nostru;
– Să avem dorința de cunoaștere senzorială, aprecierea corectă fiind imposibilă fără un anumit grad de cultură.
2. Senzațiile receptate trebuie memorate, odată ce ele au fost recunoscute şi identificate. Este nevoie de atenție totală, concentrare şi memorie bună. Degustarea este asemănătoare citirii, în acest caz textul fiind vinul. Degustătorul bun percepe vinul prin miros şi gust, la fel cum un semn poate fi perceput prin văz.
3. Definirea/exprimarea senzațiilor recepționate şi identificate. Un somelier are nevoie de un vocabular adecvat, pentru a putea comunica cu alții, în așa fel încât anumite senzații să fie exprimate în mod similar.
V-ați gândit vreodată să vă folosiți abilitățile olfactive și în domeniul parfumerie?
Da, dacă eram la începuturile profesiei (a se citii dacă eram mai tânăr). De obicei, relația este inversă, am cunoscut parfumieri care au devenit oenologi, degustători și chiar somelieri.
Cum mirosiți parfumurile? La fel ca ceilalți consumatori? Sau antrenamentul profesional își spune cuvântul și aici?
De obicei, caut analogii în mirosuri... amintiri din mirosurile copilăriei, amintiri din degustări... în mod cert sunt atent, simțul olfacției este mai acut. Recunosc că sunt subiectiv și de multe ori recurg la experiența olfactivă specifică profesiei.
Cum se cultivă mirosul?
Fiind concentrat la ceea ce miroși și printr-o memorie bună. Este foarte interesant că am început să dăm importanță mirosului și gustului de foarte puțin timp, raportându-ne aici la istoria umanității. În Antichitate, în Evul Mediu și chiar în zorii epocii moderne, mirosul și gustul erau considerate simțuri animalice, bazate pe instinctele primare. Auzul și văzul erau considerate a fi simțurile elevate. Dar, la câte s-au întâmplat în ultimele două sute de ani, era normal ca mirosul să ajungă și el în prim-plan... mirosul fiind în prezent nu doar un simț, ci mai degrabă o sensibilitate a organismului uman.
Oamenii (vă) miros diferit? Vi s-a întâmplat să distingeți oamenii după mirosul lor, ca pe un vin?
Oamenii în mod cert miros diferit, depinde de sex, vârstă, rasă (culoare)... prefer totuși să rămân la mirosurile vinurilor. Se întâmplă ca un ușor iz de transpirație să-mi amintească de Sauvignon Blanc, de altfel o semnătură pentru acest soi, alături de vestitul miros „pipi de chat”...!
Dacă „buchetul” unui vin s-ar transpune în parfum, care ar fi vinul cu care ați alege să vă parfumați?
Cabernet Sauvignon baricat... întâlnești aici notele de fructe negre uscate, cafea, mirosul de piele tăbăcită, mirosul de tutun, puțin mosc, notele vanilice date de lemnul de stejar în care a fost maturat vinul... De fapt, există un corespondent, aceste parfumuri există, Kilian Hennesy, descendent al vestitei familii producătoare de Coniac/Cognac, a transpus notele aromatice din baricuri, vinuri și distilate în parfumurile create de el.
Un parfum și un vin care să meargă împreună?
Greu de zis, deoarece parfumul este mai puternic întotdeauna, mirosul vinului este mult mai subtil. Vinul poate fi în avantaj pentru că nu este doar mirosit, este și degustat... bine, în avantaj este consumatorul. Îndrăznesc, totuși, să alătur o fină pulverizare de Straight to Heaven by Kilian unei sticle magnum de Cabernet Sauvignon baricat... voit am disproporționat cantitățile, pentru a echilibra mirosurile.
Dacă v-ați întâlni cu un extraterestru, ce vin i-ați da să bea pentru a-și face o impresie despre omenire?
Bună întrebare. Impresiile pot fi bune sau mai puțin bune... acum depinde și de pe ce planetă vine, dar bănuiesc că, indiferent de sistemul solar, toți beau ȘAMPANIE!
Tuesday, September 22, 2020
Have you ever been to Times Square?
Peisajele olfactive i-au atras mereu pe parfumieri și i-au inspirat. Pariul este curajos, fiindcă spiritul locului este greu de surprins, fiind o sumă de efluvii olfactive, altele persistente și definitorii, altele trecătoare, ca o tușă care completează imaginea de ansamblu, o tușă diafană, dar nu mai puțin esențială pentru imaginea olfactivă de ansamblu. Închideți ochii și încercați să vă transportați în Times Square, în agitația locului, în freamătul de sunete și mirosuri, în explozia de imagini, încercați să simțiți locul și să spuneți a ce miroase. Bruno Jovanovic a creat pentru Masque Milano un instantaneu posibil al celebrei zone din New York. Nu este singurul posibil, e doar un unghi olfactiv, ca o intersecție ea însăși de mirosuri care compun un întreg. Oamenii trec în toate direcțiile, lăsând în urma lor dâre olfactive, acestea se amestecă, se prefac în timp, pentru a crea în cele din urmă o senzație. Una dintre multele posibile. Aici se simte un miros de cireașă (răs)coaptă, aici mirosul lăsat de rujul unei doamne cochete, e miros de plastic în aer, de pavaj încins, undeva un buchet de tuberoze a fost aruncat de îndrăgostitul înșelat în așteptarea lui, e prea târziu, ea n-o să mai sosească, ba nu, uite-o, i-a simțit fardul și rujul care îi compun masca, mașinile claxonează, te cuprinde amețeala, deschizi ochii, ești iarăși la București, cu o sticlă de Times Square în mână și privind coloana de mașini ce claxonează la intersecție.
Mirosul unei absențe: bleu profond, pas sombre
Un text de Elena Mădălina Nica
Uneori e nevoie de douăzeci de ani să înțelegi prezența mereu simțită a unui om. Și de multă absență pe care încerci să o captezi, să-i dai o materialitate pe care să o poți domestici, dacă nu o formă cu care să te poți împrieteni. De stăpânit nu poate fi nici vorbă, nici gând. Asta împart prezența și acest gen de absență: imposibilitatea de a fi stăpânite.
Pe Dan îl cunosc așadar de când, vorba lui, aveam efervescență. De statornicia prezenței lui aveam să mă conving abia de când s-a mutat peste mări și țări. Plus un ocean. Și pe măsură ce mă convingeam, absența începea să se simtă atât de prezentă, încât doar prin acest aparent joc de cuvinte o pot spune, pentru început.
Cu Dan, acum douăzeci de ani, am împărțit pachete de țigări de 10, cafele într-un english pub unde ascultam The Police, și doze de Sprite când luam pauză de la învățat pentru examenele din sesiune. Cu el am străbătut, într-un Cielo roșu, Transfăgărășanul, cu pauză de o noapte în care am mirosit și ascultat focul într-o sobă a unei pensiuni nou deschise („ce frumos arde focul tău”, i-aș fi spus, dacă aș fi citit deja volumul de debut al lui Iustin Panța). Lui Dan i-am făcut cadou, de ziua lui, Azzaro Chrome, bucuroasă că reușisem, la timp, să strâng bani din bursă. L-a bucurat tare mult. Cu el am fumat țigarete de foi cu gust de cireșe amare și am băut șampanie când ne-am despărțit. Între noi a rămas un soi de prietenie pentru care nu am nume.
Orașul se prelingea în somn, betoanele și asfaltul se scuturau de ultimele urme de căldură adunată peste zi, ierburile, copacii și florile din grădinile caselor de peste stradă urcau lent până la etajul cinci. Era liniște. Era simplitate.
Cu Dan am vorbit mult și ne-am revăzut rar, de când cu mările, țările și oceanul. Acum câteva zile, m-a așteptat iar în fața blocului. Doar mașina era alta. Timpul din și dintre noi ceva mai mult. La capătul serii, ne-am retras din agitația lumii și de pe străzile din afara orașului, umplute cu muzica din mașină. La masa din bucătăria apartamentului în care a crescut, în aburii mentolați ai înghețatei din care Dan nu a vrut să guste, „am stat un timp și am vorbit despre lucruri/ simple”. Și am fumat. Orașul se prelingea în somn, betoanele și asfaltul se scuturau de ultimele urme de căldură adunată peste zi, ierburile, copacii și florile din grădinile caselor de peste stradă urcau lent până la etajul cinci. Era liniște. Era simplitate.
A mai fost și că am observat, la un moment dat, două parfumuri pe un corp de mobilă din hol. Unul de femeie, al mamei lui. Pe celălalt i-l făcuse cadou tatălui lui. „Ia să inspectez”, i-am zis nerăbdătoare, râzând. A râs și el. Cu Dan am râs mereu foarte mult. Am început cu cel bărbătesc. Atent ca întotdeauna la prezența mea, Dan trebuie că a observat ceva pe chipul meu înainte să apuc să-i spun că îmi place mult. „Ia-l tu, te rog!” Nu pot, i-am răspuns. „Ia-l, tata nu-l folosește, stă de ani buni acolo, crede-mă.” Am ezitat. „Ești sigur?”, îl tot întrebam. „Da”, răspundea. L-am crezut. Am acceptat. Abia apoi am pus pe antebraț, să văd cum miroase pe mine. Are ceva de parfum vechi, am spus. Ochii lui Dan au sclipit. Da, îmi amintea de copilărie, de senzația de siguranță, ca îmbrățișarea în care eram purtată și așezată în pat, înainte să apuc să adorm cu totul în fotoliul unde mă căzneam să rămân trează cât mai mult pentru a asculta ce vorbeau adulții. „Da, da, îmi place, mulțumesc tare mult, îl păstrez, o să-l port!” Am zâmbit amândoi și ne-am așezat din nou la masa din bucătărie. Nu contează, nu acum, numele acestui parfum.
Am mai fumat, am mai vorbit despre lucruri simple, știind că nu avem cum recupera anii lungi de absență. Înainte ca asta să apese în vreun fel liniștea din și dintre noi, mi-a spus „vino să îți arăt ceva”. Ne-am ridicat și ne-am dus. Într-una dintre camere, într-o valiză în vârful patului, erau parfumuri pe care le-a adus mai demult acasă, să le aibă de purtat aici. „Suntem ca două fete de liceu care, când se vizitează, își arată una celeilalte comorile”, i-am spus. „Da, da”, mi-a răspuns. Zâmbetele noastre s-au apropiat foarte mult. Apoi am chicotit amândoi. Și am început să desfacem parfum după parfum și să le miros în capac. „Dar pune pe tine, hai! sau ia o hârtie și dă pe ea, să le miroși mai bine!”, mi-a zis. Am făcut și una, și alta. La sfârșit, hârtia a rămas pe pat, lângă valiza în care se odihneau parfumurile. Pe mine au rămas câteva. Am mirosit amândoi. Pe unele nu le știam, pe altele am fost bucuroasă ca un copil să le reîntâlnesc. Nu îmi dădeam seama că într-un fel acele parfumuri erau măcar o parte din anii de depărtare. De absență. De prezență altundeva. Abia a doua zi am înțeles că trecerea prin toate acele mirosuri a fost, în parte, și o încercare de recuperare sau răscumpărare a ceea ce am simțit, de peste cincisprezece ani, că ne este negat de absența ce însoțea mereu, ianusian, prezența.
La miezul nopții, după ce am privit fotografii vechi și am mai vorbit, cimenturile și asfaltul se răciseră mult. Nu și liniștea. O toropeală ca amintirea unui foc îmi îngreuna pleoapele. Era, de fapt, somnul. Am plecat din bucătăria inundată de parfumul mamei lui, Bvlgari Eau Fraîche (pulverizatorul era stricat și Dan a reușit, încercând să-l repare, să își verse pe palme) și am pornit să mă conducă acasă. În și între noi, bucurie că am fost și suntem prezenți acolo așa. Și tristețea că știam că nu va mai fi timp să ne revedem până va pleca înapoi. Așa trebuie că miros mările alea, țările alea. Plus oceanul.
În plasa mea cu micul prinț și vulpea, așezate cu grijă lângă apă, spirt și țigări, nu un parfum, ci patru. Din camera în care am luat târzia cină olfactivă ieșisem cu încă trei, pe care a insistat să le primesc. Am acceptat, mai ales că atunci le descoperisem.
Un drum cam lung, nu?, până să ajung să spun ceea ce se simte că trebuie spus. Lung cât drumul greu înapoi către casă, în noaptea aceea. Noaptea în care, odată ajunsă acasă, absența s-a dat de ea știe câte ori peste cap și a reapărut mai puternică decât eram pregătită să o întâmpin. Am adormit cu parfumurile sub pat, la întuneric. Nu aveam cum să dorm cu ele sub pernă, de drag. Știu că nu le face bine să stea altfel decât în picioare.
Abia a doua zi, când lumina zilei și-a făcut, ca în atâtea dăți, magia prin care curăță din tristețe, am pus pe mine parfumul din valiză despre care spun abia acum că înseamnă mirosul acestei absențe. Efectul pe care-l așază ea înăuntru are culoarea sticlei în care trăiește acest parfum. Este, da, albastră. L’eau bleue d’Issey pour homme de la Issey Miyake. Peste încă o zi mi-am dat seama, brusc, de ce alte parfumuri îmi amintea, în primele minute după pulverizare. De Eau de Dolce Vita și de Escada Acte 2. De pe vremea când, vorba lui Dan, aveam efervescență.
Dar nu, apa asta albastră nu-i ca ele. Și nu pentru că ar fi atât de masculină încât să nu aibă cum fi ca ele. Nu este atât de masculină, orice ar însemna asta. Nu este nici între feminin și masculin. Este albastră și adâncă precum spațiul dintre două persoane apropiate. Puntea de lemn. Limpede și în miezul ei ușor mentolată, înainte să devină nocturnă – nu întunericoasă. Din loc în loc, câte un ochi de tristețe senină. Sau invers, o seninătate în care tristețea n-a avut de ales – niciodată nu alege ea – decât să se lase purtată și transfigurată. Un parfum pe care, dacă e o apă, îl percep ca pe una non-acvatică, adică deloc precum sunt parfumurile considerate acvatice. Prezența lui nu se impune, ci se simte simplă și pătrunzătoare, când asta nu înseamnă ușoară, lipsită de textură și variații de temperatură, ci doar fără încărcătură apăsătoare. Susține, nu presează.
Mirosul absenței domesticite exact cât să pot simți – și să nu uit – că prezența, în orice formă a ei, răzbate.
Absența lui Dan prezent altfel decât în carne și oase trebuie că miroase așa, mi-am zis. Fața cealaltă a lucrurilor îmi spune „prezență, este prezență”. Este, răspund. Este. Uneori fața cealaltă dispare. Între noi, nimic ianusian, câteodată. Cu mine, la încheietura mâinii, nu mări, nu oceane. L’eau bleue. Mirosul absenței domesticite exact cât să pot simți – și să nu uit – că prezența, în orice formă a ei, răzbate. Este mereu mai puternică.
De echinocțiu, Dan a plecat acolo, departe. A venit toamna. Desfac sticla albastră, încălzită între palme. Inspir aerul din capacul argintiu. Voi pune de o parte și de cealaltă a mâinii stângi. Pun. Aștept puțin. Nu mai vreau cuvinte. Nu ale mele. Mai țin puțin sticla între palme.
Le, vă, îmi spun, tot prin cuvintele lui Iustin Panța: „toate astea au rămas: liniștea și simplitatea/ adâncă a lucrurilor;/ iarăși: numai lucrurile simple nu/ dezamăgesc niciodată”.
Sunday, September 20, 2020
PE URMELE PARFUMULUI | Nona Rapotan
FALS EXERCIȚIU DE ADORAȚIE
un articol de Nona Rapotan
editor coordonator la Bookhub
Ador toamna. De ceva ani încoace o aștept ca pe o izbăvire personală. Invoc prima ploaie serioasă de toamnă, pentru că știu că abia atunci reușesc să mă odihnesc cu adevărat după lungile luni de vară (din ce în ce mai cuprinse de caniculă de ceva ani încoace). Știu sigur că, după acea primă ploaie, încep să mă asalteze miile de mirosuri specifice: cele de pârg, de fructe gata să cadă din pomi și să fie puse în beciuri la păstrare sau transformate în dulcețuri și alte delicatese; cele de pământ răscolit, din burta căruia ies roade care mai de care mai falnice; mirosurile de frunzar ars sau de lemn pus pe foc; mirosurile de galben și cafeniu, mirosuri de vremuri apuse.
Pentru mine încă nu e toamnă, deși primul val de nostalgie a dat deja buzna, cam în același timp cu căderea înserării mai devreme decât eram obișnuită. Știu că urmează serile acelea lungi, în care reușesc să fac o mie de lucruri și în care gândurile mi se așază mai abitir decât îmi place să cred, serile în care citesc mult, mult (mă întreb deja cât voi citi în lunile ce urmează, pentru că deja am depășit norma ultimilor ani, din pricina unei pandemii care mi-a răsturnat toate calculele) și în care beau ceaiuri verzi sau Earl Grey fără număr. Știu sigur că în prima zi de toamnă adevărată voi fi la fel de surprinsă de venirea ei precum un copil mic când descoperă că poate să meargă singur: de fiecare dată toamna este altfel de cum o știu sau mă aștept să fie și de fiecare dată vine fix când vrea ea. Îmi place rebeliunea asta indusă de o stare de tranziție: de la canicula verii la frigul iernii de după.
Se înfoaie toamna precum o gospodină supărată că nu-i ies conservele gustoase.
Se înfoaie toamna precum o gospodină supărată că nu-i ies conservele gustoase. Chiar, oare când voi gusta prima cană de must? Și oare câți struguri voi mânca anul acesta? Din cei cu boabe mici, aromate și zemoase, deopotrivă. Nu fac mofturi, prefer și șasla, dacă e să fie, are o dulceață a ei, care surprinde în ea tot disprețul lumii din jur și toată ignoranța de care dă dovadă o lume prea îndepărtată ca să audă glasul pământului.
Mă pregătesc să vorbesc la lansarea unei cărți foarte dense în informații și foarte bine scrise. Și mă gândesc câți dintre noi știu cu adevărat ce este și cu ce ocupă un antropolog. Căci autorul cărții este unul dintre cei mai mari antropologi români, Mirel Bănică îl cheamă. O carte născută din nevoia lui de a face ordine într-o lume proprie, personală, extrem de intimă, lumea amintirilor din copilărie. Căutarea rădăcinilor este, în fond, mai mult decât o necesitate, este pasul acela integrator, care-l ajută pe oricare dintre noi să se raporteze la tot ceea ce-l înconjoară ca fiind o personalitate distinctă. O carte despre care voi mai vorbi, cu certitudine, și pe care o voi recomanda mulți ani de aici înainte.
❞
Piața din Turnu Severin este încă foarte animată, cu toate că se apropie ora de închidere. Cumpărătorii sunt amorțiți de căldură, dar unul ca mine, venit de departe, simte încă bucuria pe care o au atunci când văd marfa, o ating, negociază. Din cărțile de geografie știam că regiunea beneficiază de un climat aparte, mediteraneean, dar acum am dovada vie, palpabilă: mai mulți negustori propun spre vânzare smochine proaspete, la fabulosul preț de 13 lei kilogramul! „Smochine, 13 lei/kg. Pere dulci zemoase, 8 lei/kg. Mere de vară, 3 lei/kg. Nucă tânără măcinată, 30 lei/kg”, scrie pe un carton sprijinit de o grămadă de mere, cu o grafie chinuită, simplă și foarte sofisticată în același timp – sofisticată în sensul de greu de imitat și de reprodus pentru cineva care are exercițiul scrisului. Cumpăr mere și pere. Sunt dulci și foarte zemoase, cu un gust extraordinar, mă bucur că am avut șansa să găsesc așa ceva. Odată ajuns în camera de hotel, fac un mic exercițiu estetic: grupez micile fructe în grămezi de câte șase pe travertinul roșiatic ce delimitează cadrul ferestrelor. Nu sunt un geniu fotografic, dimpotrivă, dar chiar și așa, fotografiate de la mică distanță, umilele fructe spun mai mult decât o sută de articole despre drama pierderii soiurilor tradiționale. Le trimit apoi pe e-mail unor prieteni apropiați. În astfel de momente regret că nu mai sunt utilizator de Feisbuc, rețea din care m-am „retras” în urmă cu ceva ani. „Hala de brânză”, cum stă scris pe un panou la intrare, adăpostește și ea mai mulți vânzători care se plictisesc din lipsă de clienți. Atunci când mă văd, se activează cu toții, cu celebrul și intimidantul „Doriți să gustați?”, urmat de gestul standard al apropierii cuțitului de client, cu o așchiuță de brânză pe vârf. Da, doresc să gust, cum să nu; o brânză iute, picantă, puțin fermentată din cauza căldurii, dar care are închis în ea mirosul de pășune, de flori, de stână. Iar prețul este incredibil, comparativ cu cel din București: între 16 și 18 pe kilogram, în timp ce în capitală ar fi fost de cel puțin 25-28 de lei. Visez de multă vreme la o „băcănie” care să adune toate aceste comori gastronomice ale României, dar îmi dau seama că o astfel de inițiativă nu ar fi viabilă deoarece este cvasiimposibil să te aprovizionezi cu marfă, să parcurgi toată țara, să identifici furnizorii. Fără a mai vorbi de lipsa de constanță în asigurarea fluxului de aprovizionare: tot ce este cu adevărat natural și tradițional trăiește în ritmul anotimpurilor și al capriciilor naturii.
❞
— Mirel Bănică, Prin România. Carnete de drum, cu ilustrații de Dan Perjovschi, Editura Polirom, Colecția Plural, 2020
Mă pregătesc de toamnă. Și vreau să cred că și anul acesta mă va surprinde venirea ei! Dau de veste dacă m-a prins acasă sau pe drumuri.
Saturday, September 19, 2020
Cum mirosea Hemingway?
Asemenea pictorilor, sculptorilor sau scriitorilor, parfumierii își propun să evoce locuri, emoții, senzații sau momente din trecut sau, asumându-și rolul unui demiurg, să creeze altele noi, imaginare, inexistente până atunci. Peisajele olfactive pot trimite la locuri în care am fost sau la altele în care visăm să mergem sau care doar în visul nostru există. Parfumul ne duce în trecut, dar are și puterea de a ne arunca în viitor, de a crea o senzație netrăită în întâmpinarea căreia ne trimite. Parfumierii pot fi într-atât de ambițioși, încât să viseze, aidoma unui Pygmalion, că pot da viață propriei creații. Nu se mărginesc să creeze locuri, momente, amintiri, senzații, ci imaginează personalități pe care vor să le însuflețească cu un spirit vital, cu un parfum. De altfel, asocierea dintre viață, sânge, spirit vital, suflet și parfum este una dintre cele mai vechi imagini ale culturii umane. Așa că nu este de mirare să vedem și să mirosim parfumuri ce poartă nume de oameni – reali sau imaginari. Este ca un act de magie, prin care se încearcă aducerea la viață a acelor personalități. Îmi vin în minte acum personajele fictive Gheorghe (din God’s Own Country) sau Oliver (din Call me by your name), care au inspirat două parfumuri de la Strangers Parfumerie, sau personajele reale Mata Hari sau Hemingway, care au inspirat două parfumuri de la Histoires de Parfums (1876 Mata Hari și 1899 Hemingway). Hemingway se pare că exercită o fascinație în rândul parfumierilor, întrucât mai găsim o creație care îl întruchipează pe scriitorul american: Hemingway de la Masque Milano. Ambele sunt aromatice, destul de aerate, trimițând la natură și la spațiile deschise și având în centrul lor vetiverul. Îl reînvie cele două parfumuri pe marele scriitor, îl evocă, îl (re)creează sau doar sunt două aure olfactive care își justifică existența prin versatilitatea și complexitatea personalității umane? Asta rămâne să judecați singuri.
O constantă: mirosul Constanței
un text de Elena Mădălina Nica
Trei coordonate: început, mijloc, final. Asta dacă lucrurile, amintirile despre ele și speranțele despre viitorul din ele ar fi liniare. Trei coordonate cât o convenție ce poate fi oricând răsturnată din interior. Lângă ele, un litru de apă din mare, într-o sticlă pe care am adus-o acasă vara trecută.
Începutul: primele vacanțe la mare, cu părinții. Vinilin încins și respirația ierburilor intrată pe geamul deschis într-un compartiment de tren unde libertatea a însemnat senzația când, cu ochii umflați de somn, zăream, în sfârșit, marea la orizont. Indiferent unde ajungeam pe litoralul Mării Negre, de mai fiecare dată vizitam și Constanța. Oricât de difuze și confuze sunt imaginile cu care am rămas, știu, după cum mi se încălzesc acum obrajii, amintindu-mi, că îmi plăcea nespus la Constanța: reușeam să scap de mirosul din băile de hotel („comunist” aveam să adaug mai târziu), același peste tot. Mirosul de nesiguranță – în pofida faptului că era vorba de clorul igienizant –, de ceva rece și străin. Mă făcea să-mi dau seama că alți oameni au trăit acolo. Temporar, ca și noi. Dar alții decât noi trei. Spațiul cald și intim în care ne retrăgeam și în care lipeam baloane din gumă de mestecat pe capacul laptelui demachiant Doina al mamei, spațiul în care ai mei făceau cafea la fierbător și-mi inventau povești (fără sirene!) nu mai era cald și intim. Devenea și al altcuiva decât al nostru. Era sfâșietor pentru mine că bula de confort, cum aș numi-o acum, se spărgea. Abia așteptam să plecăm la plajă ori la plimbare sau să mai facem ceva împreună în cameră, pentru a o recâștiga.
Constanța mirosea a oraș care nu era oraș, pentru că eram în vacanță. A sare. A mami și tati fericiți că suntem împreună și că îmi arată lucruri (dintre ele, multe s-au pierdut într-un sertar înțepenit al memoriei). Aroma acestei fericiri, de mână cu fericirea mea, nici nu are sertar. Este peste tot.
Când ajungeam în Constanța, marea devenea mai discretă – oamenii prea mulți întinși la bronzat, mirosul de nămol cu care se ungeau cei mai bătrâni dintre ei și algele care mi se încâlceau pe glezne erau departe. Bula căpăta o consistență aerată, și prin asta mai puternică. Constanța mirosea a oraș care nu era oraș, pentru că eram în vacanță. A sare. A mami și tati fericiți că suntem împreună și că îmi arată lucruri (dintre ele, multe s-au pierdut într-un sertar înțepenit al memoriei). Aroma acestei fericiri, de mână cu fericirea mea, nici nu are sertar. Este peste tot.
Constanța mai mirosea și a Cico, a înghețată Polar scursă uneori pe mâini, a vată pe băț mai mereu topită pe degete, a mină de pix încălzită, a hârtia groasă, lucioasă și colorată a vederilor pe care, când am mai crescut, le scriam eu, mai ales când era vorba despre cea trimisă bunicilor paterni. „Mami, tati, mai întâi să alegem pentru mama și tata!” Mama și tata (așa le spuneam bunicilor) ne așteptau mereu înapoi, cu bunătăți, bunătate și joacă de-a mai orice îmi trecea prin cap.
Peste foarte mult timp, mijlocul: vreme de aproape doi ani, Constanța miroase a poveste de dragoste. De la sirop la fiere, de la iarnă la altă iarnă și la primăvară din nou, cu trandafiri și cactuși, cu papura din Tăbăcăriei și stabilopozi, cu baclavale și cataif făcute, de Crăciun, de mâna bunicii lui, armeancă, cu creme și apă termală Avène cu care-l dădeam și pe el, cu aburii din plăcintele cu brânză fierbinți, cu tușul din mini-tipografia revistei Tomis, cărți vechi și primul mp3 player, cu degetele lui lungi care vedeau tot când era prea întuneric, cu scrisori pe pagini dictando de caiete studențești – ale mele scrise cu roșu, ale lui, când albastre, când verzi –, cu brățări făcute din fâșii de piele sintetică desfăcute de pe mânerele unei genți, cu tricourile pe care i le purtam și eu. Cu Anonima, o floare în ghiveci, făcută din frunze ce secretau puf roșu, adusă din Constanța, cu trenul, într-o primăvară. Cu dansul și dulcea prosteală pe „Fericirea are chipul tău”. Mirosul altei fericiri pe care, când o simt că-și deschide singură sertarul din memorie, o iau de mână și stăm așa, până simt că are nevoie să se odihnească.
Finalul: nu există. E ca-n clișeul (nu sunt clișeele locuri în care ne putem întâlni mai ușor?) cu „finalul, un alt început”. După ce mijlocul s-a sfârșit, Constanța a mirosit a prietenie nouă. Fericirea că s-a dovedit trainică. A femeie care primește cu toate ale sale, ascultă, înțelege și acceptă până la capăt. Femeia care pe atunci nu bea cafea (nici acum nu bea decât lapte cu cafea făcută la cafetieră) și, când nu a putut fi alături fizic, a trimis prin poștă avioane Haribo cu post-it „Mădălina colorată de toamnă”. Și, anul acesta, prin curier, buchetul de la mulți ani, cu frezii, buruiana zmeului, trandafiri, cale și levănțică. (Din aprilie încoace, scaiul vânăt și levănțica și-au găsit locul și nu vor pleca.)
Începutul cel nou miroase, din aprilie 2019 încoace, a bebelușa de cinci luni și un pic pe atunci, pe care o adormeam pe Bolero, dansând cu ea-n brațe. Bebelușa femeii prietene. Aprilie nu va mai fi niciodată the cruellest month, cum o numea Eliot. Constanța miroase, de atunci, a curat. A albastrul ochilor ei, de cer înmuiat în mare, a zâmbetele și râsetele ei, a entuziasmul de pe chipul ei când a atins prima oară o scoarță de copac și a mirosit scoici și, de pe degetele mele, rășină culeasă dintr-un pin cu ace lungi, a cartof dulce la cuptor și avocado cu care se juca înainte să le mănânce, a capăt de castravete lipit pe frunte, săpun cu propolis cu care mă curățam înainte s-o ating, a lapte praf, a perne și a muselina pe care a învățat să meargă de-a bușilea, a fâșul galben al unei borsete pe care o prefera jucăriilor, a răbdarea și uimirea cu care îmi studia și pipăia degetele minute în șir, fără să și le ducă la gură, a tălpi mici și pufoase numai bune de pupat, a bulele ei de salivă de care râdeam calin împreună cu ea, a baby bananas zdrobite mai întâi cu degetele, a cartonul din cotorul cărticelelor cu fructe, legume și animale, a bucățile din acest carton pe care le molfăia pe furiș, a Homo sapiens pe care o răsfoia astă-vară, nemaivrând să mi-o dea înapoi.
De aproape doi ani, Constanța miroase a ginger beauty (așa o mai alint), a respirația ei lângă inima mea, a lacrimi mari când îi dădeau primii dinți, a ceafă moale, albă și înaltă, a pleoape aproape străvezii, a pipi auriu făcut exact când să-i pun un nou pampers, a degete calde pe care mi le așeza pe obraz, a zgârieturi de la unghiile ei uneori de pisică, a lemnul băncii de sub un foișor unde ne-am adăpostit de ploaie și ginger beauty a contemplat oamenii, a floare de arbore de mătase cu care i-am mângâiat fruntea și vârful nasului, a extazul cu care m-a tras de păr și a râs până și după ce, din cauza asta, a vărsat din laptele mâncat, a spumă de valuri despre care i-am povestit pe faleză, cât căuta cu privirea sensurile din imaginea mării și de pe buzele mele, a încântarea primilor pași făcuți ținută de ambele mâini, a nesațul cu care beau, și ea, și barba ei, apă, a laptele cu cafea al mamei ei pe care și l-a vărsat pe bluziță. A grisine ronțăite pe jumătate și aruncate din cărucior pentru a hrăni și drumul spre casă. A curiozitatea și interesul cu care ginger beauty îmi cercetează, de astă-vară încoace, obiect cu obiect, conținutul borsetei cu cosmetice, vrând să guste până și capacul de la Opium. A curiozitatea și interesul cu care explorează și cercetează orice i se află în jur.
A frumusețe desăvârșită.
Constanța miroase, într-un final, a fericirea unei povești de iubire despre care simt că nu are sfârșit.
Subscribe to:
Posts (Atom)