Un simț inefabil

Simț mai degrabă al afectului și al memoriei, secundar racordat la cognitiv, mirosul recurge la căi indirecte de expresie. El nu are un vocabular propriu, ci, în virtutea asocierilor sale, se exprimă prin intermediul celorlalte simțuri. Spunem despre un parfum că este „greu”, „ușor”, „apăsător”, „profund”, „ascuțit”, „înțepător”, „liniar”, încercând de fiecare dată să-l decodificam și să-l exprimăm pentru noi și să-l descriem celorlalți. De câte ori n-ați fost puși în situația de a descrie o aromă pe care o purtați? De câte ori nu ați dat din colț în colț căutând cele mai expresive asocieri pentru a descrie insesizabilul, inefabilul?

 

Pe de altă parte, simțul olfactiv este mult mai prezent decât am crede în viața noastră de toate zilele. Multe dintre reacțiile noastre sunt instinctive, bazate pe simțul nostru cel mai primar. Spunem despre cineva care ne justifică neîncrederea inițială: „l-am mirosit eu”. Sau spunem: „nu-mi miroase bine” o situație, asta amintind cumva de rolul simțul olfactiv în practicile străvechi ale divinației. E un noroc să ai un nas fin, fiindcă te scapă de situații neplăcute, dar te poate ajuta și să accezi la o treaptă culturală și socială căreia îi aparțin persoanele fine. Finețea nasului nostru ne călăuzește prin viață, făcându-ne să identificăm situațiile prielnice, dar și mirosurile rafinate, care îi despart pe cei privilegiați de cei defavorizați. Dacă la acestea adăugăm și norocul de „a avea fler” (din fr. flair „a distinge după miros”, în special despre un animal, deci „a adulmeca”, dar și „a presimți, a ghici, a avea intuiția a ceva”), atunci ne dăm seama că simțul olfactiv ne poate duce foarte departe.

 

Cum descriem cel mai bine mirosurile? Dar arta de a crea, de a compune un parfum? Adesea, este aleasă metafora gastronomică: compoziția unui parfum seamănă cu o rețetă, ține de proporții atent controlate. Dar e ceva prea cantitativ aici, care nu dă seama de context, de inspirație, de imaginație, care te duc în direcții diferite de fiecare dată. Sau este aleasă o altă artă indicibilă: muzica. Dar și aici deranjează liniaritatea dictată de natura timpului, pe când, într-un parfum, „notele” conlucrează, sunt prezente în același timp, contribuind, fiecare, la acordul ce ne ajunge în nări.

 

 

Jean-Claude Ellena și Céline Ellena

 

 

Poate mai există o imagine care să lumineze mai bine lumea mirosurilor și arta parfumeriei? Céline Ellena, fiica nu mai puțin cunoscută a bine-cunoscutului parfumier Jean-Claude Ellena, propune o a treia cale, de vreme ce metaforele de mai sus nu explică care sunt procesul și materiile cu ajutorul cărora parfumierul ajunge să creeze un nou miros, un nou parfum.

 

„...vă sugerez o a treia abordare, inspirată de lingvistică, întrucât aceasta ne oferă prilejul de a evoca materiile naturale și sintetice care intră în alcătuirea unui parfum. Începem cu orga de parfumuri. O lungă procesiune de flacoane de toate mărimile, etichetate cu nume uneori evocatoare, adesea însă necunoscute. Vă propun să desfaceți câteva flacoane, să le mirosiți și să vă imaginați că ascultați o limbă necunoscută. Parfumierul devine lingvist: folosește cuvinte și fraze pentru a compune un parfum. Fiindcă a fi parfumier constă în a comunica cu ajutorul unui vocabular pe care fiecare îl poate înțelegere cu propriul nas. Să luăm ca exemplu întâlnirea dintre un parfumier și un client care dorește să lanseze pe piață un nou parfum. Geneza parfumului pornește de la cuvânt. Clientul relatează o frumoasă poveste imaginară despre o femeie îmbrăcată în muselină albastru turcoaz, care se plimbă, în luna aprilie, pe malul Marilor Lacuri italiene. Imediat, parfumierul asociază cuvântului «aprilie» unui anumit material odorant, «muselina» îi evocă un altul, «turcoaz», și el, un altul, și tot așa, până se formează o atmosferă odorantă care se apropie de descrierea clientului nostru. Clientul are o imagine și o exprimă prin cuvinte. Parfumierul posedă un lexic olfactiv care traduce aceste imagini. Iată motivul pentru care apropii mirosurile de cuvinte. Mai multe cuvinte alcătuiesc o frază, mai multe «cuvinte-mirosuri» creează un acord olfactiv. Prin urmare, a compune un parfum înseamnă, oarecum, a relata o poveste imaginară cu ajutorul «mirosurilor-cuvinte». […] Când scriu o formulă, îmi aleg ingredientele așa cum îmi aleg cuvintele: pentru semnificația lor și pentru claritatea compoziției. [...] Această versiune lingvistică a parfumeriei este o cale suplimentară pentru a înțelege și a practica meseria de compozitor de parfumuri. Ca toate metaforele, și ea este limitată, căci, bineînțeles, există excepții. [...] Îi revine fiecăruia să găsească propria relație cu mirosurile și să determine o metodă de expresie sau de traducere” (fragment preluat și tradus din Élisabeth de Feydeau, Les Parfums, Robert Laffont, 2011, pp. 467-470).

 

Indiferent de metafora aleasă, tot ne simțim neputincioși atunci când trebuie să descriem un parfum, de parcă nu ne-ar ajunge cuvintele. Sau poate că ele n-au fost create încă? Dar dacă parfumul este prin excelență un spațiu al tăcerii? Pentru că, așa cum spune un alt parfumier celebru, Jacques Polge, „arta parfumului este limbajul invizibilului și al tăcerii”?