La belle de M. Beaux

un text de Elena Mădălina Nica

 

Nu, nu m-am întors să vorbim despre conceptualul, intelectual-aldehidicul No. 5. Nici despre asemănările dintre parfumul ales acum – conceput în 1936 – cu acest număr 5 sau cu Opium ori cu Youth Dew. Și nici despre semnificația numelui său în argou, deși senzualitatea din el se simte prea bine.

Primele impresii despre Kobako de la Bourjois le-am transmis, repezit și spontan, cuiva într-o fereastră de chat. De atunci, povestea (dacă așa se pot numi cuvintele prin care mă așez la vorbă și de data asta) a rămas suspendată – o eșarfă uitată la uscat, prinsă cu un cârlig din lemn pe o sfoară, într-o grădină. O grădină interioară dintre blocuri, în forma unei cutii reasamblate după ce laturile din aer – doar vechi, nu stătut – i-au fost desfăcute de mâini curioase ca de copil și pictate pe dinăuntru. Mă gândesc dacă a pomeni despre vreo asemănare cu o stampă japoneză ar fi adevăr sau nu. Nu știu. Depinde unde vi se duce gândul când vedeți niște mâini pictând acel fel de pereți, știind că există un parfum numit Kobako. 

Acele prime impresii erau, de fapt, o succesiune scurtă de imagini, un soi de trailer involuntar al unui film ce a întârziat să ajungă la un sfârșit în cutia din spatele minții. Erau imagini cu o tânără femeie care dă buzna, răvășită și grăbită, într-o cameră plină cu bărbați, unii așezați în fotolii plușate, alții stând în picioare, în costume scrobite, cu toții discutând despre ceva important, afectați și ușor îngrijorați. Era imaginea chipurilor lor la vederea femeii. Chipuri cu zâmbete înghețate de surpriză și pe jumătate întoarse către ușa dată la perete. În mișcarea deschiderii bruște, eșarfa de la gâtul femeii își foșnea mirosul și luminile pătrunse în ea peste zi.

Era o femeie frumoasă. O frumusețe dintre cele a căror intensitate e dată de faptul că făptura în care trăia nu era conștientă de asta. Poate de aici și misterul din jurul prezenței ei. O frumusețe deloc trufașă, însă capabilă să trântească uși fără să supere. Și să oprească, măcar o vreme, timpul în loc. Frumusețea unei femei care nu se dumirește de ce bărbații aceia încep să se holbeze la ea, își cere scuze pentru deranj, spune că probabil a greșit ușa, se fâstâcește când i se răspunde că nu este nicio problemă și este invitată să intre cu totul, iar bărbații încep să se apropie de ea, abandonând ce făceau. După o scurtă ezitare, femeia face pasul înăuntru, își aranjează părul ce îi picase peste ochi, zâmbește, întinde mâna să închidă ușa în urma ei. O închide.

La dialogul ce i-a urmat acestui moment nu am mai tras cu urechea, deși frumusețea castaniu-roșcăție din părul femeii a dat semne că vrea să treacă dincoace de cutia din spatele minții. Îi spunem ko-ba-ko: așa sună muzica ei. Și o vom acoperi sub un strat roș-moviu, umed precum o petală de floare frecată puțin între degete, aproape lipsit de cuvinte.

Când deschizi o cutie, e ca și cum ai deschide o ușă. Indiferent ce te-așteaptă dincolo de ea – o cameră sau o grădină –, știi că exteriorul este un alt interior de pătruns și că pereții se află mereu acolo, vizibili sau nu, îndepărtați sau aproape. Uneori, pereții pot fi și din aer. Uneori, aldehidă i se spune muzicii lor. Când privești pe fereastră la grădina dintre blocuri, ajunge să vezi o eșarfă ca să știi că trebuie luată înapoi, că poate așteaptă acolo de mult, însă libertatea ei de mișcare, dansul ei susținut de-un cârlig sunt de ajuns să amâne întinderea mâinii.  

Sunt zile în care îmi place să urmăresc, cu pleoapele trase peste pupile, ce face eșarfa în cutia mare cu pereții din aer, cum își întinde mireasma înspre culorile celor ce se află-mprejur, atât de vii, că par făcute de mâini de copil. În acele zile închid ușa, mă așez în fotoliu, cu fața către fereastră, și mă gândesc că, dintre bărbații aceia, cel care și-a întors primul și pe de-a-ntregul chipul către femeia din pragul ușii se numea Ernest Beaux. El a văzut că eșarfa de la gâtul femeii nu era decât o variantă, din alte texturi, a părului ei, prinsă acolo să-mpiedice mirosul din păr să se prelingă către podea. Și să țină căldura inimii ce-i pulsa în gât. Poate că domnul Ernest Beaux a fost primul care i-a dat bună ziua femeii. Sau a fost singurul care nu a avut nevoie să-i spună nimic altfel decât din priviri. Și poate că, atunci când i-a sărutat mâna, simțindu-i aroma de puls îmbibat cu mosc și straturi de flori, a stăruit o secundă mai mult decât cuvenit, cât să-și rostească, în gând, „frumusețe”.

Nu știu cum se numea femeia aceea. O vom numi La Belle de M. Beaux. Pentru că un joc de cuvinte funcționează uneori precum o cutie în care se ascunde, în plină vedere, ceva prețios. Ceva adevăr ce nu poate fi spus pe un ton prea serios, dar trebuie spus pentru a fi păstrat dacă se pierde cutia.

Cutia nu s-a pierdut. Doar călătorește, precum o eșarfă desprinsă din cârlig și purtată de vânt. Și alege unde să poposească pentru o vreme. Vremea  ce-și scrie singură filmul și nu se oprește din crescut.

Cutia în care călătorește La Belle de M. Beaux m-a ales, la un moment dat, și pe mine. De atunci, La Belle îmi povestește despre animalul din flori pe care florile nu-l pot ascunde de cei care au curajul de a se apropia, despre grădini suspendate și liniștea lor de la miezul nopții, despre batonul de scorțișoară pe care și-l așază sub păr înainte de somn. De atunci, La Belle îmi tot dă timp și-i tot spun, când îi simt prezența, „frumusețe”.

Într-un târziu, ușa se închide singură, ușor, în spatele meu. Și e libertate să știu cine cum o va deschide atunci când cutia o deschid eu.    

 

---

 

Kobako a fost lansat de Bourjois în 1936. Este o creație a parfumierului Ernest Beaux, director tehnic, în acea perioadă, la Bourjois și Parfums Chanel. Kobako este un termen din japoneză și înseamnă „cutie de parfumuri”, referindu-se la cutia în care era păstrată tămâia folosită în jocul ceremonial kodo. 

O mulțime de informații prețioase despre Kobako pot fi găsite și citite pe blogul bourjoisperfumes. 

(n. C.S.-L.) 

Some of this apple a day keeps things of beauty on my way

Un text de Elena Mădălina Nica

 

Cred altceva decât mi s-a spus despre Lolita Lempicka for women (Le premier parfum, varianta originală din anii ‘90, a cărei reformulare relativ recentă nu o cunosc). Cred că mi se potrivește şi se numără printre parfumurile concepute să aibă realmente ceva de spus şi prin care am ceva de spus despre mine. Ani la rând, deşi îl descoperisem la o verișoară şi îmi picase cu tronc, am evitat să-l cumpăr, să-l fac şi al meu. O prietenă a mea îl considera parfumul ei, atât de al ei încât îi displăcea să-l poarte şi altcineva. L-am purtat din când în când, în vacante petrecute cu cea mai dragă dintre verișoare. Şi am rămas atârnată de el, ca de un început neasumat şi deci neconsumat pe de-a-ntregul.

Acei ani au trecut. Relația mea cu Lolita Lempicka nu mai e clandestină. Coming out-ul s-a întâmplat târziu. În Amsterdam, acum șase ani, când am găsit un flacon de apă de parfum. Era ziua în care o altă prietenă m-a ajutat să nu fiu lovită în plin de un lanț de bicicliști. Ar fi fost din vina mea, nu a lor, dacă se întâmpla. Îi mulțumesc pentru gestul său vigilent.

Amsterdamului îi mulțumesc, printre altele, şi pentru că mi-a redat Lolita Lempicka. Poate ușurarea că a fost evitat accidentul a contribuit la eliberarea de istoria cu evitatul. Poate întregul context. Poate era doar momentul să-mi dau voie. Parfumul acesta mă ajută, într-un fel diferit de celelalte care îmi plac tare mult, să mă conțin, să nu ezit, să îmi dau voie şi măcar să am impresia că mă aflu exact unde trebuie, chiar şi atunci când parte din minte se duce unde vrea ea, nu eu. Până şi atunci când va fi poate nevoie de brațul unui prieten să evite pericolul. Știu, „trebuie” e un verb tricky, căci e impersonal. Să nu intrăm în asta acum. Mai bine încerc să vă spun pe unde îmi fuge mintea, actualizându-mi amprenta acestui parfum despre care sigur veți găsi recenzii bine scrise.

Nu-mi fuge la Lolita lui Nabokov şi nici la picturile Tamarei de Lempicka. Legat însă de Nabokov, îmi vine în minte ideea lui că stilul e mai important, în proză, decât povestea. Debatable (nu ştiu cum este în parfumerie, nici dacă între stil şi poveste există vreo ierarhie; cred că merg bine împreună.) Simțurile mi se duc la fluturi, mulți fluturi. Unii sunt, da, fluturi din stomac. Alții sunt fluturi după care Nabokov probabil că, după cum îl știți, ar alerga. Mai exact, simțurile se duc la arome purtate de aripile lor pudrate de colo până colo, amestecate atât de bine încât nu-ţi dorești să le identifici pe fiecare în parte. Pe unele dintre ele le-ai putea regăsi într-o fructieră din cristal, cu batoane de vanilie şi fructe roșii, așezată la rădăcina unui copac, lângă o vază cu iriși şi flori violet legate cu o fâșie de satin. Ai ști că cineva le-a așezat acolo pentru plăcere estetică şi explorare senzorială.

Plus moscul, pentru care am a soft spot. Lolita Lempicka e unul dintre parfumurile pe care e bine să le lași așa, doar să fie cu tine. Fără să te opui primului impact, năucitor precum mărul din povesti – şi cea biblică, şi cealaltă –, lucru despre care avertizează flaconul-măr, un statement al cărui aspect își asumă simbolistica, parabola şi metaforele, fără ca licoarea din el să miroasă a măr.

După ce primul impact se îndepărtează – așa cum cineva şi-ar da jos capa brodată în culori cu irizații ivorii, de bronz şi cupru şi ar așeza-o pe o canapea în stil baroc, în colțul unei camere înalte –, încep să se apropie fluturii, intrați pe fereastra cu vitralii, întredeschisă. Seamănă întrucâtva cu cei din camera lui Fanny dintr-o anumită secvență din filmul Bright star*, deși camera ei este mai degrabă simplă şi austeră, ceea ce parfumul Lolita Lempicka nu este. Dansul lor duce undele creierului dincolo de pragul unde liniștea lui devine o muselină îmbibată cu aromele fâlfâitoare ale culorilor proiectate de vitralii, prin care lumina din grădină trece, nu fără freamăt, cu tot cu atingerea iederei urcate până spre vârful anumitor copaci.

După mult timp, fie că frecvența undelor cerebrale creste sau nu şi chiar dacă unii dintre fluturi au dispărut, lichidul din măr, deja absorbit cu totul de piele, încă are de spus câte ceva. Despre lumina din picturile lui Rembrandt, despre pământul din Arles reavăn după o aversă, despre canale întortocheate din Amsterdam şi din Bruges, despre două trupuri întinse pe iarbă, cu privirea în nori, despre urmele lăsate în papile după ceva timp de când ai terminat o bomboană Anis de Flavigny cu gust de violete, despre tăcerea dulceagă a unor străduțe urbane înguste unde localnicii își beau cafeaua duminica dimineață în propriile curți, despre mișcările aerului printre coroane de migdali înfloriți când amurgește. Despre mișcările inimii când alți fluturi apar, ca din senin, mai ales înăuntru. Așa s-a întâmplat şi atunci când m-am apropiat de primele tablouri din Muzeul Van Gogh.

Şi da, despre Noapte înstelată reprodusă pe un tricou. Mulțumesc, Livia, că m-ai încurajat să mi-l cumpăr. Știam că nu-l prea voi purta, să nu-l deteriorez în vreun fel, din vreo neatenție. Viața efemeridelor însă n-o poți prelungi. Ai încredere că mai sunt acolo de unde au venit şi primești ce îți aduc. Nu li te opui. Dacă nu te sperii de ei atunci când sunt mulți, nici fluturii nu se sperie de tine. Şi nu fug. Numai nu îi ține captivi. Oricum, indiferent cât ar trăi, „a thing of beauty is a joy for ever”.

Lolita Lempicka for women e şi despre ce poți trăi într-o noapte înstelată. Dacă îți dai voie, printre stele baletând dacă le privești cu ochii mijiți şi rădăcini însetate curgând în pământ.

L-am cumpărat într-o clipită. Știam că e un măr năzdrăvan – nu se va altera, oricât de mult îl voi păstra. Nu ucide – trezește la viață. Nu aduce cădere, deși poate aminti, dacă nu de acel paradis, atunci de paradisuri pe care cred că, de fapt, nici nu le-am pierdut. Nu cu totul. Şi nu de tot.

Scot sticla din cutie, o privesc, miros codița mărului. Îi spun în gând ce le voi spune şi celorlalte parfumuri care îmi sunt tare dragi, fie că le mai am în casă, fie că nu: „A thing of beauty is a joy for ever:/ Its loveliness increasses; it will never/ Pass into nothingness...”.

____________________

* Filmul povestește ultimii ani din viața lui John Keats. Romanticul acesta spune mirosuri cum nu mulți au reuşit în poezie, înainte şi după el. (Re)ciţi-i măcar Endymion, dacă nu şi Ode to autumn. Onorându-i acest poem, casa Jo Malone a anunţat, acum ceva ani, în casa din Londra unde a locuit Keats, lansarea parfumului English pear & fresia.

 

Confessive Flashes — Terre d'Hermès

Une terre à moi 

Un text de Elena Mădălina Nica

Gravitația pământului, inclusiv a pământului ars, în care se simt încă focul stârnit de cremene şi focul soarelui. Paradoxul ei: îmi susține, adesea, curajul de a fi cu capul în nori. Pământul atrage. Mă atrage. Adună şi păstrează în el toate cele pe care le dă soarele şi le poartă în ele focul – imposibil fără aer – şi apa. Transformă viața (şi moartea) din ele într-o viață cu forme ce devin astfel şi ale lui. Pământul primește aproape orice şi nu se pierde prin asta. Sau poate asta îl face să fie pământ. Germinativ, proteic. Sigur. Chiar şi atunci când îl simt că îmi fuge de sub picioare, știu că tot el mă primește înapoi.

---

Pământul primește aproape orice şi nu se pierde prin asta.

---

Întoarsă recent din drumeții pe pământ păduros, stâncos, calcaros, colorat de moartea vegetală a foioaselor, despicat de ape, acoperit de ploi și abur, îmi repet în cap terre, terre, terre. Pe nesimțite, din ritmul aproape incantatoriu al rostogolirii lui „r” și ciocnirii cu un „t” de neclintit, încerc să-mi amintesc în ce împrejurare am mirosit prima oară Terre d’Hermès. Nu reușesc. Nu era pe cineva, deci probabil într-un magazin. Reacția mi-o amintesc însă de parcă ar fi fost ieri. Mi-am zis „da!”, adăugându-mi, pe un ton mai discret, „parfumul acesta ar putea închide rana”. Masculinitatea din el mi-era familiară – ceva după care tânjeam fără să fi întâlnit. O pădure nici măcar imaginată cu totul, care să mă protejeze. Unde să uit că sfârșitul e cel ce justifică, de multe ori, existența începutului și a vieții de până atunci. O pădure care să mă odihnească şi regenereze. O pădure de stejari şi fagi, cu luminișuri dincolo de care încep rășinoase. Trunchiuri drepte şi amuțite de reverie. Printre ele, altele mormăind ursuz, ca abia trezite din somn, pișcă privirea cu formele lor contorsionate, după care suflă consolator puțin abur din frunze pe pleoape. La mijloc, un lac vulcanic şi rece, şi cald, doar pentru mine. De jur împrejurul pădurii, stânci despuiate de orice formă de viață, sfârâind în soare, de unde pot asculta vântul cum aduce a pinch of salt de departe, unde sigur se află portocali, măslini sălbatici, fel de fel de arbuști şi ierburi invadate de cicade.

---

O pădure care să mă odihnească şi regenereze. O pădure de stejari şi fagi, cu luminișuri dincolo de care încep rășinoase. Trunchiuri drepte şi amuțite de reverie.

---

Pomenisem o rană. Este cea legată de începuturile relației mele cu parfumurile „bărbătești” – nu în general, ci cu acelea pe care mi-a plăcut tare mult să le port. În absența mea, primul asemenea parfum pe care l-am iubit (cu excepția celor ale tatei, iubite pentru că le folosea el; nu le știu numele) şi purtat (tot pe vremea liceului), a dispărut din casă. Fahrenheit, pe numele lui. Parfumul îl primise mama în dar, să fi tot fost 1997. Curioasă de ce i-ar fi făcut cineva cadou un parfum pentru bărbați, l-am desfăcut şi l-am mirosit. S-a deschis vortexul, s-a derulat totul într-o fracțiune de secundă: era parfumul semnătură al lui Florentin, un verișor al meu. Noi îi spuneam Flore. Desigur că am confiscat parfumul. Mama mi-a spus că nu l-ar fi purtat, oricum. Mirată că aveam de gând să-l port, s-a bucurat că-mi prilejuise o bucurie.

Cu ani în urmă, pe Flore îl așteptam cu multă nerăbdare: îl urmăream pe geam cum parchează mașina, dădeam fuga, deschideam ușa de la apartament şi rămâneam acolo, anticipând momentul în care, atunci când va termina de urcat treptele, aveam să-i simt din nou parfumul. Abia apoi venea valul al doilea de entuziasm: ciocolata şi celelalte cadouri. Să fi avut vreo 11 sau 12 ani când am mirosit prima dată, pe el, Fahrenheit, fără să întreb vreodată ce este şi cum se numește. Flore, născut din mamă româncă şi tată grec, avea pe atunci vreo 20 de ani. Trăia în Atena și ne vizita în vacanțe. Brunet, longilin, cu chip osos, nas lung şi uşor acvilin. Ochi aproape negri. Şi cu un umor pe care l-am înțeles mai bine când am mai crescut. Purta jeanşi indigo, tricouri şi cămăși foarte simple. Şi același model de cizme, indiferent de anotimp. Eram fascinată de ele. De aroma lor de piele purtată. Întotdeauna îngrijite, chiar şi atunci când erau uzate – variantă în care le preferam. Flore mi-aș fi dorit să-mi fi fost fratele mai mare pe care nu l-am avut. Din ziua dispariției flaconului, după anul 2000, amărâtă peste măsură de întâmplare, nu am mai purtat niciodată Fahrenheit. L-am îngropat pe undeva prin mine (poate, până nu trece anul ăsta, voi căuta varianta vintage; pandemia a făcut ca amintirile să devină şi mai prețioase).

În pofida reacției de la primul sniff de Terre şi a faptului că nu seamănă deloc cu dogoritorul Fahrenheit – caz tipic de coup de foudre despre care te gândești că ar putea vindeca o rană veche, apoi îți recunoști că nu e fair față de noul venit să proiectezi așa ceva şi te scuturi –, am decis să amân achiziționarea lui Terre. Nu știu de ce.

 

A venit iunie 2016: prima – şi singura de până acum – călătorie cu velierul, printre insule grecești. Am avut senzația că îl simt pe Terre când ne îndreptam către Volos, să ne îmbarcăm. Au fost clipele cât urmăream, prin parbrizul mașinii, vârful Olimpului apărut la orizont. Tot Terre mi-a venit în nări, ceva mai acut, şi câteva zile mai târziu, ajunși într-o rezervație pustie. Am urcat pe o coastă, escaladând  ruine, am deranjat, fără să vrem, capre sălbatice, tupilate la umbra unor copaci, am stat la soare pe un colț de plajă de unde am adunat multe pietre (şi-au păstrat mirosul, le țin într-o pungă bine închisă). Şi am adormit târziu, cu gâtul înțepenit de la fixatul cerului saturat de stele, dar cu o stare pufoasă ca de praf curat ce acoperă mușchiul de pe o scoarță de stejar.

---

Am avut senzația că îl simt pe Terre când ne îndreptam către Volos, să ne îmbarcăm. Au fost clipele cât urmăream, prin parbrizul mașinii, vârful Olimpului apărut la orizont.

---

Prima dată când am mirosit Terre pe cineva a fost în decembrie 2016. Nu l-aș fi asociat bărbatului aceluia, obosit după un drum prea lung. Şi el tot zodie de pământ. După ceva ore, mirosului i-am spus, din nou, „da!”. Bărbatul începea să nu-mi pară cineva abia întâlnit pentru prima dată. Îmi devenea familiar. Cineva reîntâlnit după o lungă absență. Nu i-am spus niciodată despre acel sniff şi povestea mea cu Terre. Cu vremea, cunoscându-l şi descoperind în ce feluri i se potrivea (cred că şi astăzi îl poartă), i-am destăinuit că alegerea lui de parfum a contat mult. Poate n-o să aflu vreodată cu precizie cât.

Era așadar iarnă. Într-una dintre zilele în care căutam cadouri de Crăciun, am găsit un ghid, nu prea elaborat, despre Toscana. Anumite ilustrații – cele non-citadine – mi-au amintit de Terre de dinainte de bărbatul venit la mine după un lung drum. Terre al meu, pe care nu l-am avut niciodată. De proza lui Pavese, infuzată cu pământul şi amintirile copilăriei. Şi de mai multe poezii ale sale, în care pământul captează şi oferă multe dintre cele ale celorlalte elemente. În special de poezia ce se încheie așa: „ma tu, tu sei terra./ Sei radice feroce./ Sei la terra chi aspetta”.

Terre încă (mă) așteaptă. Restul poate fi cândva o altă poveste.

 _______________

Post scriptum: gravitația nu dispare nici atunci când plutesc de bucurie. Bucuria că am descoperit, la timpul cuvenit, că Terre d’Hermès este creația lui Jean Claude Ellena. Terre nu este doar pe lista mea de dorințe, ci și parfumul pe care Frank Voelkl de la Firmenich, creator de parfumuri pentru Le Labo, și-ar fi dorit să-l fi creat: „There is a very unique blend of preciuos woods that make this fragrance so comfortable to wear without ever growing tired of it”, spune el despre Terre d’Hermès, într-un interviu disponibil pe cafleurebon.com.

Patchouli și atingerea felinei

Un text de Elena Mădălina Nica

Când reminiscențe înseamnă un început continuu

La ce te gândești când spui paciuli? Ce vine în minte și-n simțuri? Cum e pământul din care crește iarba asta, sub șira spinării întinsă pe el ca pentru a reîmprospăta dragostea și a pune dorul la somn? Ce spune focul umed din el? Cum miroase așteptarea sub care șira spinării începe să se cambreze și inima, această felină, începe să dea din coadă? Cât mai rezistă încurajată de reminiscențele ultimei întâlniri în care toate cele făcute și spuse sunt păstrate sub piele, departe de lume și urme străine? Cum sună corpul încins, ce gust au scăpărările lui și ce au de spus coardele lui sub atingerile camforate de buze venite de la capătul cunoscut al lumii să le sărute înainte ca degetele să își înceapă dansul cu ele? De ce să deschid ochii, când tot ce poate fi văzut e doar umbra a ceea ce se trăiește în lumea dinăuntru, cu storurile trase mai jos de piele și gând și deasupra lor, unde aerul nu se oferă niciunei alte ființe decât celei făcute din doi?

---

Cum sună corpul încins, ce gust au scăpărările lui și ce au de spus coardele lui sub atingerile camforate de buze venite de la capătul cunoscut al lumii să le sărute înainte ca degetele să își înceapă dansul cu ele?

---

Lasă deoparte gândul că dragostea nu se poate pe nemirosite. Uneori, ea se-ntâmplă, în lumea pisicii din piept, înainte să se arate dincolo de zidul din carne și, de la prima atingere, să-nceapă să-l dărâme lent, fără zgomot. Ca o dizolvare. Nu știu de ce se întâmplă așa. E o taină. Așa va rămâne, oricâte și oricum aș spune despre și în jurul ei. Știu că există momentul când carnea simte atât de intens, încât pare pregătită să nu mai existe și să se nască din nou, sub privirea felinei. Doar ea știe totul de dinainte și urmărește fără să tulbure, cu bunăvoință. Uneori, mă acceptă lângă ea, să pot vedea spectacolul cu adevărat, fără reținerile și îndoielile pe care mintea m-a obișnuit să le port cu mine și în jurul meu, ca pe un zid transparent, labirintic, ornat cu cuvinte, în jurul zidului din carne.

---

Știu că există momentul când carnea simte atât de intens, încât pare pregătită să nu mai existe și să se nască din nou, sub privirea felinei. Doar ea știe totul de dinainte și urmărește fără să tulbure, cu bunăvoință.

---

Luni, nici nu se luminase bine de ziuă, că am simțit-o încercând să-mi transmită ceva. A tot încercat, am tot ignorat-o. Lumea de-afară necesita atenție. Știam că avea să vină clipa în care dragostea la prima atingere și la primul inspir avea să-și întindă șira spinării lângă dragostea care deja o aștepta cuminte, în lumea felinei, cu mâna întinsă moale, pe lângă trupul curat, pregătit. Din pulsațiile ei se ridicau grămăjoare de lumină pe care doar când mai trecea o stea căzătoare privirea mea putea să le prindă.

În jurul prânzului, am primit telefonul. „Sunteți la adresă?” „Da, sunt.” „Urc sau coborâți dumneavoastră?” „Cobor eu în câteva minute, mulțumesc!” Am coborât. Am salutat. Am spus pinul. Apoi am luat în brațe coletul, cu grijă, ca pe un copil adormit. „Sunteți sigur că asta e tot? Mă așteptam să fie mai greu.” „Nu știu, doamnă, dacă lipsește ceva din el, sunați la firmă.”„Da, mulțumesc! Știți, e prima oară când primesc un colet de la ei. Zi cât mai frumoasă!” „Și dumneavoastră!”

Cât am urcat scările, mi-am amintit că frumusețea e ușoară, deși cântărește atât de mult în altă ordine decât cea a sistemelor și a unităților de măsurare obișnuite. Am zâmbit. Momentul era atât de aproape. Frumusețea anticipării deja inunda lumea din interior și mă luase pe sus. Din șuvoaiele ei creșteau peisaje de care numai înțelepciunea felinei mă putea ajuta să nu-mi fie teamă. Da, există și teamă în fața unor forme de frumusețe anticipate orbește, cu dorința de a lăsa liberă libertatea reacției spontane din clipele primei întâlniri.

Am urcat scările, am deschis ușa, m-am dus pe balcon. Am pus coletul jos, cu grijă. L-am desfăcut așa cum dezmierzi un copil când dă semne că se va trezi. Sar peste anumite mișcări din logica întâlnirii (când „logică” e doar așa, un cuvânt). Felina, prietenoasă din cale-afară, aproape ieșise din corp. Îi simțeam capul cum se freacă ușor de palmele mele, pe interior, să fie mângâiat, să iasă dincoace. Mișcările cozii ei făceau loc, înăuntru, pentru ce avea să vină.

Cu degetele tremurând, ca și acum, am pus deoparte celelalte obiecte din colet, apoi am deschis cutia de culoarea unei caise în care soarele nu a pătruns cu totul. Răceala capacului argintiu nu ne-a speriat cu nimic. Felina știa, știam și eu, că dragostea poartă uneori armură din metal și multă sticlă, transparentă, ca pe un zid. Și mai orice zid e o invitație la contemplare. Unele și la acțiune, invitații către un înăuntru așa prețios că trebuie zidul pentru ca ceea ce trăiește dincolo de el să fie protejat de oricine și orice nu poate să-l dărâme sau să-l dizolve.

---

În mirosul de pământ peste care dragostea sosită s-a luat de mână cu dragostea ce o aștepta, am simțit capul felinei atingându-mi obrajii, pe rând, înainte să se așeze lângă mine și să toarcă.

---

În pofida tensiunii acumulate de așteptarea ce mi-a părut mult prea îndelungată, am scos capacul ușor, ca și cum aș fi mângâiat felina între urechi. Apoi am apăsat. Pe antebrațul stâng, grămăjoarele de lumină ca de stea căzătoare au picat fiecare la locul ce le așteptase, într-o potrivire perfectă. Și teamă nu a mai fost. În mirosul de pământ peste care dragostea sosită s-a luat de mână cu dragostea ce o aștepta, am simțit capul felinei atingându-mi obrajii, pe rând, înainte să se așeze lângă mine și să toarcă. Știa ce avea să urmeze. Am stat amândouă, în mireasma ciocolatie, camforată, vanilată și mai ales de foc umed venit din inima pământului, de dragoste împreunată cu dragoste. Din el începea să crească, sub ochii mei închiși, în carnea mea parcă topită, o vietate făcută din (e)fluvii de scântei. Am fost cât am putut de atentă. Felina nu. Ea nu trebuia, știa totul de dinainte. Am văzut asta în ochii ei care se deschideau câte un pic, lent, din când în când, ca un zâmbet.

---

...mireasma ciocolatie, camforată, vanilată și mai ales de foc umed venit din inima pământului, de dragoste împreunată cu dragoste...

---

Pe măsură ce zidurile se dărâmau sub focul umed, am dus nasul către antebraț de atâtea ori cât am rezistat forței acesteia de început de lume, ale cărui reminiscențe așteptaseră de mult în locul unde nu se renaște din cenușă, căci niciodată nu se ajunge la cenușă. Doar se naște. Continuu. Chiar dacă singura continuare este acest început. Am împărtășit din ceea ce simțeam persoanei la recomandarea căreia am ajuns la prima mea dragoste pe nemirosite: Patchouli de la Réminiscence, primul meu parfum cumpărat pe orbește. Așa, bucuria (singurul cuvânt ce se lasă scris) s-a făcut și mai mare. Cât un mulțumesc care poate că nu avea nevoie de cuvinte.

Încrederea în ființe pe care felina le-ar lăsa să o mângâie rareori dă greș. Ceva dincolo de bucuria întâlnirii cu Patchouli mă împiedică să vă spun acum, aici, cum percepe ființa mea notele acestui parfum. Justificarea nici nu este așa complicată: ar fi un act de indecență să mărturisesc mai mult decât deja am încercat despre vietatea născută din dragoste și dragoste și despre peisajele lumii ei, mai ales când încă se nasc. Un foc umed, din inima pământului, nu poate fi stins. Nici măcar de pământ. Felina știa. Întotdeauna știe de dinainte.

Cu Patchouli mi-am amintit-o și eu. Promit că nu uit.   

O alegorie: Lys Soleia

Un text de Elena Mădălina Nica

 

O îmbrățișare în care mă și odihnesc

While the Lily white shall in love delight,/ Nor a thorn nor a threat stain her beauty bright. (William Blake)

Doar că Lys Soleia din linia Aqua Allegoria de la Guerlain, deși are beauty, oferă delight și duce către dragoste, este mai mult decât crini albi. S-a scris despre ea că ar fi parfumul unei zile de vară. Da și nu. Oricum, un parfum drag se poartă atunci când dorința o decide. Despre Lys Soleia nu știu să se fi scris sau vorbit la superlativ, în contextul în care o voce mi-a spus și că ar cam fi „apă de ploaie”, iar altele au afirmat că multe alegorii nu mai sunt cum au fost la început. Nu mă pot pronunța. Singura Aqua Allegoria pe care o dețin (nefericit termen, dar putem conveni că lăsăm deoparte încărcătura peiorativă a posesiei) este Lys Soleia, dedicată crinului, floarea cu care am avut o relație de love-hate, atracție, admirație, respect, temere, reapropiere, redescoperire. Și, în ultima vreme, în parte datorită acestui parfum, de reîndrăgire. 

---

...atracție, admirație, respect, temere, reapropiere, redescoperire...

---

Vă scriu acestea din brațele unui frig tomnatic insinuant. Vara și acordurile ei aurii au luat deja distanță. Temperatura luminii s-a argintat. Chipul zilelor și-a pierdut bronzul. Mai există însă dulceață, dintre cele nelipicioase și neînecăcioase. Vă scriu din brațele unui frig căruia nu mă opun: există încă atâtea surse de căldură în preajmă. Una dintre ele este chiar Lys Soleia. Pulverizez puțin. Nici nu este nevoie de mai mult. Nu este căldura care rememorează sau reactualizează zile de vară. Este căldura autonomă a unui parfum care nu doar transportă, ci mai ales creează spațiu pentru clipa prezentă, ca ea să se fixeze și să aibă loc să își ofere nectarul. Crin alb, crin galben și ylang-ylang – floarea florilor – se oferă într-un fel lipsit nu doar de agresivitate, ci și de pasivitatea simplei abandonări. Prin Lys Soleia cred că s-a găsit justa măsură a intensității și a temperaturii atingerii, a îmbrățișării și a celor ce îi urmează în felul dictat de dorință. Nici exces de delicatețe, care să necesite reaplicări, nici o strânsoare care, oricât drag sau dragoste ar oferi, ar risca să sufoce.

Când Lys Soleia a intrat în viața mea, a confirmat sfârșitul turbulențelor din relaționarea nu numai cu crinul, ci și cu albinele. De ele am fost învățată și eu să mă feresc, pentru că înțeapă. Apoi mi s-a spus însă că ar fi bine să fiu disciplinată și muncitoare ca ele. Destul de devreme am aflat și de ce sunt atât de importante pentru viața pe pământ. De atunci mi-au fost și mai dragi. De crini m-am ferit cât am putut – apropierea lor mă amețea (uneori, încă o face). Până nu demult, cei albi îmi păreau parcă prea imperiali, dacă mi-este îngăduit „prea”-ul. Fascinanți și intimidanți. Pe cei portocalii îi iubeam pentru noblețea lor accesibilă și întru câtva copilăroasă. Apoi au venit lecturile din care am aflat că poți muri într-o cameră plină cu crini. M-am îndepărtat și mai tare de ei.

---

...întâmplări care dezmiardă cu o lumină nouă urmele vulnerabile din trecut și le transformă în prezențe prietenoase...

---

Distanța a durat până ce am trăit întâmplări dintre cele care dezmiardă cu o lumină nouă urmele vulnerabile din trecut și le transformă în prezențe prietenoase, mulțumită cărora se poate cunoaște mai bine. Și trăi altfel. Dar nu despre ele vă voi face confesiuni de astă dată. Întâmplarea prin care am descoperit Lys Soleia s-a petrecut într-o zi și ea friguroasă, cu ceva – nu puțină – neliniște, în martie anul acesta. Și ceva tristețe din cauza pierderii unei broșe în formă de albină. Ca de atâtea ori, căutam altceva, când am zărit, într-o sacoșă rătăcită, un parfum. Stătea acolo de mult, mi s-a spus. Era un cadou ce avea să-mi fie oferit de către persoana care îl primise. Cu emoție l-am scos din sacoșa de hârtie și, imediat după logo-ul Guerlain, auriu pe cartonul alb texturat ca un fagure, o albină. Aurie și ea, încremenită în zbor, cu aripile desfăcute. Am îndepărtat celofanul și am mângâiat-o încet. Știam că nu va umple nici golul lăsat de albina din broșa pierdută, nici pe acela săpat de faptul că-n primăvara acestui an nu am putut urmări albine zumzăind, indiferente la starea de urgență care a ținut oamenii pe loc. Am simțit că această albină va avea un loc doar al nostru.

---

Caresse du soleil sur la peau
Fleurs de lys en colliers
S’évader sous les alizés.

Lys Soleia
L’esprit du lys
et une note d’ylang-ylang

---

Am întors cutia și am citit: „Caresse du soleil sur la peau/ Fleurs de lys en colliers/ S’évader sous les alizés.// Lys Soleia/ L’esprit du lys/ et une note d’ylang-ylang”. Și mi-a fost iarăși un strop de teamă. De crin. Am inspirat, cu încredere în nota de ylang-ylang și cu speranța că va prilejui destulă deschidere cât să pot accepta, fără ezitări, frumusețea crinilor, consistența lor statuară și năucitoare. Am apăsat și am așteptat ca lichidul mieriu să se așeze. Senzualitatea prezenței lui, tipică multor parfumuri Guerlain, mi-a mers drept la inimă. De acolo a iradiat peste tot. Nimic violent. Fără preaplin. Și nimic diafan. Totodată, deloc între, în sensul vreunei indecizii. Doar justa măsură, cum spuneam. O senzualitate de un catifeliu ca de carne de crin și corp de albină acoperit cu polen, de o căldură ca de degete curioase, pudrate de soare, de o consistență ca de miere topită încet pe limbă, înainte să fie înghițită, de o intensitate ca de sărut și îmbrățișare anunțând, fără stridență, celelalte fuziuni din înlănțuirea firească, dorită, anticipată. Posibilă datorită pasiunii ce luminează și încălzește tenebre. Sunetul ei nealterat de vreo nesiguranță. Un nectar al cărui gust și miros sunt pe măsura dorinței la capătul căreia nu doar cei ce o consumă se odihnesc, ci și florile, și albina din preajmă. Lys Soleia este un spațiu secret unde se-ntâmplă și apropierea insinuantă și asumată, și fuziunea, cu tumultul ei, și desprinderea pentru odihna fără de care nu ar fi posibilă o nouă apropiere. Lys Soleia rămâne nectarul împreunării dintre floarea florilor și crini – umple și hrănește –, nicicum otrava unei pierderi a vreuneia în cealaltă. Și locul unde e posibil ca toate acestea să se întâmple neplictisitor, deși lipsit de răsturnări de situație. În așa fel încât să nu vrei mai mult sau altfel. Ci să vrei să rămâi și totul să se tot repete.

---

Lys Soleia rămâne nectarul împreunării dintre floarea florilor și crini – umple și hrănește –, nicicum otrava unei pierderi a vreuneia în cealaltă.

---

Așa că n-am să vă repet citatul cu vara din mijlocul iernii, nici să parafrazez și să înlocuiesc vara cu alt anotimp. Am să spun, acum că brațele frigului și-au mai pierdut din putere, că pentru mine Lys Soleia rămâne un loc al unui timp indiferent la variațiunile, ciclurile și capriciile vremii și atent să primească cu brațele deschise persoana care alege să-l locuiască. Deschise atât cât este nevoie pentru ca frumusețea din el să nici nu intimideze și să nici nu țină captiv împotriva voinței de a-i permite dorinței să se trăiască.

(Încă ceva: dacă florile s-ar putea îmbrățișa singure, fără albine, poate exact așa ar mirosi îmbrățișarea crinilor cu floarea florilor.)

 

Oh, frezie iasomie lăcrămioară trandafir!

un text de Elena Mădălina Nica

Oh, frezie iasomie lăcrămioară trandafir! — și valea așteaptă, aceeași, mereu

Acum, că am acoperit „dulcea prăpastie ivită printre trandafiri” cu un strat gros de frunze rumenite de toamnă, de sub care mireasma răzbate ca o nălucă adormită, acum, că „soarele negru al melancoliei” se odihnește după fața nevăzută a lunii, lăsându-și în loc geamănul blând, acum, că am decis ca titlul să fie o parafrază, acum vă voi spune despre două parfumuri cu trandafir care au intrat în viața mea cu mult înainte de poezia celui pe care, așa cum o spunea el însuși, degetele subțiri nu-l mai tulbură. (Da, Virgil Mazilescu.) Ambele parfumuri despre care vă scriu m-au găsit ceva mai devreme decât a făcut-o splendidul Hypnotic Poison de la Christian Dior (al cărui trandafir rostogolit prin mosc se abandonează, fără a se pierde – catifelat, vegetal și animalic deopotrivă –, asaltului îndrăgostit al tuturor celorlalte note) și au rămas cu mine din motive diferite.

Al doilea, în ordine cronologică – Pur désir de rose de la Yves Rocher –, a rămas nu atât pentru cum redă trandafirul, ci pentru confortul emoțional pe care mi l-a redat în zile încremenite sub temperaturi explozive, într-un campus aproape pustiu din Dijon. Plecasem să studiez și timp de două săptămâni am conversat cu doar câțiva oameni. Un nou tip de singurătate, de o stranietate pentru care m-am pregătit din mers. A fost vara caniculară din 2003 ce a făcut ravagii în Hexagon. Primisem în dar Pur désir de rose și am ales să-l iau cu mine neînceput, pentru a marca începutul relației mele cu Dijonul. Când l-am desfăcut, după primul meu zbor cu  avionul și prima călătorie cu un TGV, nici nu mi-a sucit capul, nici nu m-a dezamăgit. Nu aveam așteptări. Îl alesesem de companion și m-am ținut de cuvânt. Avea și el s-o facă și să mi se ofere întocmai. Și ceva mai mult. Nesofisticat, tânăr, curat, într-un Dijon pe care aveam să-l descopăr aristocratic și doar aparent pedant, a ținut loc de trandafiri pe birou într-o chambre confort atât de străină (seara culegeam două trei fire de levănțică din fața clădirii care mă găzduia și le prindeam de corpul de iluminat de deasupra capului, să-mi fie aproape o parte din mirosul camerei în care dormeam la bunici).

---

Acest parfum mi-a liniștit vocea tremurată când le telefonam alor mei și trebuia să fiu atentă la câte unități mai sunt pe cartelă. Mi-a întărit entuziasmul descoperirilor făcute printre rafturi doldora de cărți vechi, în al căror miros se ghiceau mâinile ce le-au cunoscut înaintea mea, efortul și bucuria dialogului cu ele. Mi-a fost bucățică din grădina din fața blocului bunicilor, unde bunicul îngrijea nu doar bujori, ci și câțiva trandafiri.

---

Așa cum eram, ușor năucită de începutul unei munci pe care speram s-o duc cu bine la capăt, Pur désir de rose m-a însoțit așa cum era, nepretențios și onest, loial, primitor și egal cu sine, în diminețile orbitoare, în orele de lucru, în pauzele petrecute în iarba din fața Bibliotecii Droit-Lettres, în plimbările după ce se i termina programul, fie prin campusul foarte verde, unde prindeam un dram de răcoare sub copaci, fie prin îndepărtatul centre-ville, unde răcoarea mă întâmpina pe străduțe laterale și strâmte, cu oameni eleganți și zâmbete scurte, dar sincere. Acest parfum mi-a liniștit vocea tremurată când le telefonam alor mei și trebuia să fiu atentă la câte unități mai sunt pe cartelă. Mi-a întărit entuziasmul descoperirilor făcute printre rafturi doldora de cărți vechi, în al căror miros se ghiceau mâinile ce le-au cunoscut înaintea mea, efortul și bucuria dialogului cu ele. Mi-a fost bucățică din grădina din fața blocului bunicilor, unde bunicul îngrijea nu doar bujori, ci și câțiva trandafiri. O solinotă pentru solitudinea mea. Puțin din acasă pe care aveam, în toți ceilalți ani ai relației mele cu Dijonul, devenit și el prietenos, să-l iau cu mine, indiferent de anotimp și chiar dacă uneori doar pentru a-l mirosi în capac.

Ezit. Mă întreb de ce timpul vostru ar găzdui aceste bucăți din spațiul meu, exprimate așa. Se numește generozitate, îmi răspund. Câteva respirații în ritmul lui oh, frezie iasomie lăcrimioară trandafir, să îndrăznesc continuarea.

 

Oh, frezie iasomie lăcrămioară trandafir! Dintre ele, lăcrămioara mi-a oferit primul meu parfum (și) cu trandafir care a rămas (păstrând criteriul cronologic). Nici el acel parfum cu acel trandafir, ci parfumul cu lăcrămioare pe care îl voi păstra mereu, ferit de lumină și de reformularea lui, împuținată, alături de Bvlgari Voile de jasmin și Anaïs Anaïs de la Cacharel, purtătoare, și ele, ca și Opium și Hypnotic Poison, de mărgăritar: 1881 Cerruti per donna.

Era primăvara lui 1997. Excursie în Franța, cu școala. Un autocar cu liceeni și câțiva profesori. Ziua mea de naștere sărbătorită cu prăjituri, bomboane și suc, bălăbănindu-ne pe culoarul strâmt. După două zile de călătorie, am ajuns fiecare la familiile care ne-au găzduit. Cea care ne-a primit pe mine și pe colega Corina locuia într-o suburbie. Încă din prima seară ne-au dus în Paris. Turnul Eiffel luminat ca Turnul Eiffel luminat, însă ceea ce mi-a tăiat răsuflarea și mi-a deschis sufletul a fost Sacré-Cœur. Ajunsă pe esplanadă, freamătul din Montmartre nu mai răzbătea până la urechi. Începuse mesa de seară. Un sfert de oră petrecut în muzica ei, cu briza umbroasă plimbându-mi-se pe chip, și secole-ntregi dispăruseră ca prin farmec. Atât de firesc. (De atunci, Sacré-Cœur a rămas acasă al meu din Paris.)

A doua zi dimineață, pregătindu-ne să plecăm din nou către Paris, unde autocarul ne aștepta pentru o excursie, am simțit parfumul fiicei celei mari a gazdelor noastre. Nu am îndrăznit să întreb cum se numea. M-am gândit la el tot restul zilei, cât am vizitat castelul Écouen și mai ales în fața tapiseriilor înfățișând povestea lui David și a Batsebei.

La un an după, aveam să aflu cu ce parfum semăna, chiar dacă abia-abia. Cu 1881 Cerruti per donna. Pentru starea din ziua în care l-am primit în dar și l-am purtat prima dată nu am alte cuvinte decât cele prin care, iată, vă spun așa: în spatele feței nevăzute a minții am început să simt că mă umplu cu un aer ca de zori de zi, când nu e nici noapte, nici ziuă cu totul, când lumina de după întunericul ce se disipează prezice în șoaptă sosirea luminii soarelui și topește sclipiri ale lunii peste grădini în care stau să se trezească, tolănite printre ierburi și bușteni, animale năzdrăvane. După câteva respirații m-am întors să retrăiesc altfel ceea ce primăvara lui 1997 îmi descoperise. Am putut mângâia texturile unei tapiserii de Bruxelles cu fir de argint, de tipul celor care întruchipau iubirea lui David și a Betsabei. Cum bătăile inimii se accelerau, încă alte câteva respirații și mă plimbam, cu toate simțurile deschise peste măsură (chiar dacă în stare de reverie), de astă dată fără nimeni altcineva prin preajmă, în castelele Écouen, Chantilly, Fontainebleau și în grădinile lor, vizitate cumva pe grabă în excursia din primăvara precedentă. La sfârșit, m-am odihnit sub lumina rozalie a înserării de la Sacré-Cœur, primind pe chip respirația pietrei ce se pregătea să adoarmă. Și nu m-am simțit singură.

---

În spatele feței nevăzute a minții am început să simt că mă umplu cu un aer ca de zori de zi, când nu e nici noapte, nici ziuă cu totul, când lumina de după întunericul ce se disipează prezice în șoaptă sosirea luminii soarelui și topește sclipiri ale lunii peste grădini în care stau să se trezească, tolănite printre ierburi și bușteni, animale năzdrăvane.

---

Peste ani, 1881 Cerruti per donna, din a cărui simfonie de flori, mosc și acorduri lemnoase nu-mi pot da seama datorită căror impulsuri, asocieri spontane și reconstrucții am izolat tocmai lăcrămioara, mi-a fost și fața văzută doar în imaginație a unor părți din Italia unde sper să ajung cândva, indiferent sub ce chip mi le va arăta soarele și cât de neschimbată va rămâne fața văzută a lunii. Proaspăt și sofisticat atât cât să nu bulverseze prin schimbări bruște la față, venit parcă de acum secole, umed ca sufletul florilor și lemnurilor din el sub rouă sau ploaie ori ca inima pietrei castelelor în înserare, când și ea, și garguiele revenite la viață transpiră moscat și vanilat, 1881 Cerruti a rămas pielea cu care m-am îmbrăcat în lungi călătorii, cu destinații reale și imaginare. O piele cu care încă îmi acopăr adeseori gâtul și umerii primăvara, cât soarele încă nu arde, și vara, pentru a mă proteja de forța lui. Mișcările și transpirația ei – coregrafia unor peisaje născute pe măsura și în ritmul mișcării mele prin ele. Pielea sub care am primit părți din Paris, Dijon și Sevilla, dezvelite pe măsură ce lăcrămioara îmi dăruia, în primele ore de la aplicarea parfumului, mirosul și seva, grațioasă, sfioasă, dar deloc neputincioasă. Au fost acele primăveri și veri pe care le păstrez expuse ca într-un muzeu arheologic personal, dintr-un parc asemenea celui ce găzduiește muzeul arheologic din Sevilla; cu fiecare nouă revizitare, încerc să nu fac pe ghidul.

---

Proaspăt și sofisticat atât cât să nu bulverseze prin schimbări bruște la față, venit parcă de acum secole, umed ca sufletul florilor și lemnurilor din el sub rouă sau ploaie ori ca inima pietrei castelelor în înserare, când și ea, și garguiele revenite la viață transpiră moscat și vanilat, 1881 Cerruti a rămas pielea cu care m-am îmbrăcat în lungi călătorii, cu destinații reale și imaginare.

---

Grație lui 1881 Cerruti per donna, în care lăcrămioara este pitită printre iriși, mimoze, bergamotă, frezii, flori de portocal, narcise, trandafir, iasomie, mosc, vanilie, am depășit strângerea de inimă pe care o aveam, de când mă știam, când îmi spuneam „lăcrimioară”. Îmi părea pe cât de pură, pe atât de tristă și singură. Prin acest parfum am descoperit că singurătatea și tristețea ei erau, în (mare?) parte, doar proiecții ale minții mele, înlesnite chiar de numele „lăcrămioare”, „lacrimile fecioarei”. Că simplitatea lăcrămioarei, capabilă să se distingă printre atâtea alte flori, este acel fel de simplitate la care se ajunge după ce primești și măcar încerci să asimilezi complexitatea fețelor ei văzute și nevăzute: și le poartă onest, fără ascunzișuri. (Atât de, încât în parfumerie nu poate fi decât construită, iar nu captată.) Și mai poartă în ea bucuria numelui „clopoțel”. În fragilitatea și umilitatea acestei „ierbi a sfântului Gheorghe” se află ceva din forța celui care a înfrânt balaurul. Prețioasă, de neirosit, precum în pilda cu mărgăritarele. Aceeași și felurită, prin felul în care se mișcă împreună cu celelalte din preajma ei. Cam ca numele antologiei Gellu Naum, Despre identic și felurit, care m-a însoțit, într-o vară, împreună cu 1881 Cerruti per donna, într-o Sevilla plină de flori de portocal și prietenie dintre cele care sfidează timpul; pe cerul ei nu am zărit nici măcar o dată, în trei săptămâni, vreun nor.

---

În fragilitatea și umilitatea acestei „ierbi a sfântului Gheorghe” se află ceva din forța celui care a înfrânt balaurul.

---

Așa felurită și identică sieși am regăsit lăcrămioara, după lungi și întortocheate călătorii, în iarna lui 2011, în Roma. Nu s-a întâmplat în vreo parfumerie unde să fi întâlnit vreunul dintre parfumurile care nu doar conțin lăcrimioara ca notă, ci sunt centrate pe ea (deloc puține și totodată deloc numeroase, dacă nu-i dăm criteriului cantitativ importanță și doar căutăm să aflăm). Am regăsit-o, altfel și ea însăși, într-un anticariat unde mă aștepta lumea ei din acea față a minții lui William Blake arătată lumii în I Libri Profetici (Fabbri Editori, 1986, colecția „I grandi Classici della poesia”, ediție bilingvă, cu traducerea în italiană semnată de Roberto Sanesi).

Acolo, la începuturile acestei cărți, o întoarcere la începuturi de timp, când simplitatea unei flori „humble” poate face cât coregrafia unor castele, a pavilioanelor din grădinile lor, a unor orașe, a străzilor, parcurilor și muzeelor lor sub mișcările simțurilor care le explorează cu aceeași hotărâre și cu aceeași poftă ca și cum ar fi pentru ultima oară. Face cât odihna dintr-o vale a bucuriei ajungerii, unde, în tihnă, rămâi îmbrățișat și de bucuria călătoriei.

Acolo, în primele pagini din „Cartea lui Thel”, excesivul și deloc simplul William Blake spune despre lăcrămioară ceea ce, de când am citit prima oară, aveam să asociez, extrem de subiectiv, și cu însemnătatea lui 1881 Cerutti. Per me. Și valea s-a deschis iarăși.

Vă împărtășesc, cu gândul că și în memoria voastră lăcrămioara înseamnă felurite fețe ale frumuseții. Să coborâm, dacă vreți, în valea lui Lily of the Valley. Acolo ne-am putea odihni unii pe alții și unii altora ne-am putea fi bucurie, căci este a valley of life, „peaceful”, „silent”:

 

The Lily of the Valley, breathing in the humble grass,
Answerèd the lovely maid and said: «I am a wat’ry weed,
And I am very small, and love to dwell in lowly vales;
So weak, the gilded butterfly scarce perches on my head.
Yet I am visited from heaven, and He that smiles on all
Walks in the valley, and each morn over me spreads His hand,
Saying, “Rejoice, thou humble grass, thou new-born lily-flower,
Thou gentle maid of silent valleys and of modest brooks;
For thou shalt be clothed in light, and fed with morning manna,
Till summer’s heat melts thee beside the fountains and the springs,
To flourish in eternal vales”. Then why should Thel complain?
Why should the mistress of the vales of Har utter a sigh?».

 She ceas’d, and smil’d in tears, then sat down in her silver shrine. 

Thel answer’d: «O thou little Virgin of the peaceful valley,
Giving to those that cannot crave, the voiceless, the o’ertired;
Thy breath doth nourish the innocent lamb, he smells thy milky
garments,
He crops thy flowers while thou sittest smiling in his face,
Wiping his mild and meeking mouth from all contagious taints.
Thy wine doth purify the golden honey; thy perfume,
Which thou dost scatter on every little blade of grass that springs,
Revives the milkèd cow, and tames the fire-breathing steed.»