Showing posts with label călătorii olfactive. Show all posts
Showing posts with label călătorii olfactive. Show all posts

Tuesday, August 25, 2026

Interviu Osmé cu Ohara Donovetsky


______________________________________________

Ohara Donovetsky (n. 1969), absolventă a Facultății de Litere a Universității București, are un masterat în literatură comparată și teoria literaturii, este doctor în filologie și scriitoare. 
Este autoarea romanelor Casting pentru ursitoare (Polirom, roman nominalizat la Premiile Uniunii Scriitorilor, secțiunea „Cartea de debut”în 2018, tradus în limba bulgară în 2024, reeditat la EpAL în 2026), Întâlnirile unei profesoare rătăcite (CDPL, 2019), Puzzle cu pețitoare (Trei, 2020), Vedere cu solzi (EpAL, 2025), a volumului Gramatica limbii române ca o poveste (Corint, 2013, 2014) și a cărții de eseuri pe teme frazeologice Vorbe la purtător în izmene pe călător. Despre cum folosești zicerile limbii române când ești departe și ți-e dor (Corint, 2021), precum și a volumelor de versuri Meniu cu lupul în poală (CDPL, 2022) și Ce treabă are Gutenberg (CDPL, 2024). Semnează, în colaborare cu Doina Jela, epistolarul Cozonac la patru mâini (2021) și, în duet cu picturile Iuliei Șchiopu, volumul de proze Ceai de zahăr ars (EpAL, 2024). 
Este prezentă în antologii: cu eseuri, în Prof de română I, III, IV (CDPL, pentru vol. III, Spațiul dintre punct și virgulă – coord.), și cu texte literare, în Nume de cod: Flash Fiction (Paralela 45, 2019), Literatura la feminin (Seneca, 2021).
A publicat povestiri în Literomania, articole în Dilema veche, Planeta Babel, poezii la rubrica „Critic Guest” (criticarad) și ține rubrica „Cuvinte-vedetă și cuvinte-doamne-cu-voaletă” din Observator cultural.
O pasionează lingvistica antropologică, frazeologia și paremiologia, îi plac călătoriile în spații neturistice, deșertul și piețele, coincidențele și obiectele uitate, fructele și ploaia. La doar câteva minute după ce cunoaște pe cineva, e curioasă să afle care e cuvântul lui preferat. Sau dacă știe vreun banc sec.
______________________________________________

Ce loc ocupă mirosurile, parfumurile, miasmele și mirodeniile în viața ta? 
Central (mirosurile), esențial (parfumurile), de neevitat și de mirare (miasmele), fascinant (mirodeniile). Le voi lua pe rând (deși primele trei stau confortabil într-o relație de sinonimie, iar ultimele sunt fie surse, fie rude de semnificație): mirosul e primul răspuns senzorial pe care îl receptez în orice situație (chiar și în cele inodore; pentru mine, absența unui miros e tot un tip de informație). Teoretic, e concomitent cu informațiile de la celelalte simțuri, dar pentru mine e definitoriu, înainte ca imaginea sau sunetul sau senzația tactilă să aibă vreun rol. În funcție de această amprentă olfactivă, pot alege să rămân, să plec (dintr-un loc, de lângă o persoană, chiar dintr-o carte), dar și să revin (pentru acel miros).
Parfumurile alcătuiesc partea (cea mai) rafinată a lumii olfactive, fie că te gândești la cele de marcă, de nișă, de laborator etc., fie că sunt acelea la care te referi generic când miroși o floare sau o grădină, un fruct sau o livadă. Parfumul funcționează pentru mine ca o cutie de rezonanță, dar și ca esență a plăcerii olfactive care îmi amplifică bucuria vieții – și mai mult când le poți lua cu tine în recipiente (unele, extraordinar de frumoase).
Miasmele sunt de neevitat și de mirare, pentru că mă refer la „miasmă” ca la un jur-împrejur mirositor (plăcut sau neplăcut, deci nu neapărat aromat sau înmiresmat, ci pur și simplu mirositor a ceva ce identific sau nu) în care ajung la un moment dat. Acest cuvânt apare în mintea mea cu privire la tot aerul înconjurător dintr-un spațiu (în care fie se amestecă mirosuri specifice altor contexte, fie nu are nicio legătură cu mirosul detectat), de aici mirarea – locul are miasmă de gară sau de cățel ud (fără să fie) sau de frunze de ceapă verde, de centrală de bloc și carbid într-o zi de vară.
Despre mirodenii aș putea vorbi foarte mult, de mai bine de douăzeci de ani le studiez, de la denumiri la istorii, efecte, uz, culori, texturi și trasee prin lume. Culmea e că nu le folosesc în mâncăruri (decât cu puține excepții), multe dintre ele fiind prea intense pentru papilele mele gustative – simt că îmi explodează bolta palatină.

Pentru a recrea un moment din trecut, recurgi la mirosuri?
Aproape de fiecare dată, fără să fac niciun efort. Cred că mintea mea funcționează sinestezic, așa că și amintirile se (sub)ordonează acelorași criterii. Mai greu ar fi să nu recurg la mirosuri.
 
Ne așteptăm ca scriitorii să poată descrie orice. Cât este de complicat pentru un scriitor să transpună în cuvinte o senzație olfactivă? Altfel întrebat, care sunt „trucurile” pentru a vorbi/scrie despre mirosuri?
La prima vedere, ar trebui să fie ca pentru oricare altă descriere senzorială: ai nevoie (doar) de cuvinte pentru a reda o senzație. Dar da, vizualul, auditivul, tactilul sunt mai frecvente, în timp ce olfactivul e mai rar. Nabokov spunea undeva (în Vorbește, memorie, dar nu sunt sigură) că e frustrant că nu poți reda mirosurile. Presupun că este vorba despre faptul că nu poți fi sigur, ca autor, că ai pus în cuvinte adecvate acea realitate olfactivă pe care o ai tu în minte. Ai doar cuvintele, nu și mirosul ei.
În plus, nu numai că e diferită de la nas la nas, dar rareori e simplă. Adică în literatură nu miroase doar a mere, ci miroase a mere și a ciulin, să zicem, iar asta poate deveni extrem de complicat (ori nu știi cum miroase ciulinul, ori nu e credibilă combinația). Ca scriitoare, m-a interesat să descriu un anume context sau pretext olfactiv – de multe ori asociat cu mai multe simțuri. Numai astfel mi se părea că sunt fidelă stării, ideii sau imaginii pe care o voiam cât mai întreagă. Mai târziu am înțeles de la alții că aș avea o preferință pentru olfacție și chiar o dominantă sinestezică. Probabil că există un risc al unor astfel de abordări – receptarea se reduce la cititorii cu același tip de nas –, dar, pe de altă parte, poate există și speranța că s-ar putea îmbogăți cu cei curioși la diferențe. 😊



Cum ai pune în cuvinte parfumul preferat/ideal?
Ar trebui să cuprindă note de plajă însorită și mal de Mediterana din sudul Italiei, miros de rufe uscate proaspăt aduse de-afară, floare de iasomie, floare de lămâie și aromă de mic atelier de parfumier din vechiul Capri, acela aproape inexistent astăzi, al meșteșugarilor de tot felul.



Există vreun miros care să te fi bântuit? Pe care să-l asociezi unui moment?
Cel al mamei mele, de mosc și mătănii (calde) de chihlimbar portocaliu. L-am simțit toată viața în preajma ei, dar îl am în nări ori de câte ori îmi revine în minte amintirea ei.

Cum îți miroase propria copilărie? Ce ți-a rămas în nări de-atunci?
A zile luminoase cu lapte cald, proaspăt fiert, a după-amiezi cu nuci în zahăr caramelizat, a bunica Dida cu foșnet de șaluri mirosind a mentă uscată și lavandă ascunsă în faldurile fustei, a perne de catifea cu aromă de cafea fiartă la ibric.

Îți alegi parfumul pentru că te exprimă sau îți creezi o identitate prin parfumul pe care îl alegi?
Îmi aleg parfumul pentru că îmi place starea pe care mi-o dă o anume combinație de arome. Îmi place să cred că mă și exprimă, cum spui tu, dar nu asta mă preocupă, e mai degrabă o atracție irepresibilă către gardenie, frezie, iasomie, caprifoi, lavandă, floare de portocal și de mirt, de bujor sau de tuberoză, bergamotă și lemn de santal, piele prelucrată și tutun, pe rând sau într-o combinație parțială a lor, reconfigurată în mai multe feluri. 



Mirosul perfect al bărbatului perfect? Dar al celui imperfect, de toate zilele? 
Primul miroase a frunze de verbină, salvie și rozmarin strivite între palme, peste pielea proaspăt ieșită de sub duș. Celălalt, a urme de noaptea trecută de Eau de Cologne 4711 clasic și aromă de Martell abia turnat în pahar 😊, marochin, cafea și tutun de pipă. Și primul, și al doilea corespund sincron bărbatului perfect imperfect pe care îl iubesc.

Ce miros are iubirea? Ce ingrediente ai pune într-un elixir al iubirii?
A zori pe o insulă în care înfloresc mirtul și leandrul, când încă nu s-au trezit decât mierlele care concertează sonor și aiuritor, iar marea se aude undeva în fundal. Aș pune floare de mirt, gardenie și lemn de santal, un strop de apă de mare și, de-ar fi posibil, o moleculă din fiecare ingredient al darurilor pe care i le-a adus Bilquis, regina din Saba, lui Solomon.

Ce miros îți place la alții, dar nu l-ai suporta la tine?
Mirosul de oud, rășina atât de specifică și multiubită a parfumurilor orientale.

Dacă ai compune un parfum, ce ai pune în el?
Mirosul de cearșafuri albe proaspăt schimbate în casa copilăriei mele, de rufe întinse la uscat iarna și înghețate, de grădină de mentă și o boare de boabe de cafea.

Alege un oraș, o țară, un spațiu pe care-l iubești și încearcă să-i povestești unui străin despre mirosul acestui loc.
Am făcut-o de câteva ori în cărțile mele, poate cel mai mult mi-a plăcut să descriu Piața Mare și malul Borcei din orașul copilăriei, sau Petra și apoi o ceremonie a ceaiului în deșert... 
Acum aș alege mirosul de Dunăre, care, pentru mine, înseamnă o combinație supraetajată de pepene verde, mâl, lemn de barcă dată cu catran, stuf și ploaie.


Să zicem că pui mâna pe peștișorul de aur și ți-ar îndeplini dorința de a dezvolta la maximum unul dintre cele cinci simțuri (sau or fi mai multe?). Pe care l-ai privilegia?
M-am întrebat și eu, dar nu atât de frumos cum ai spus tu, ca pe un răspuns la dorința către peștișorul de aur, ci când, în timpul epidemiei de Covid, am rămas la un moment dat complet fără gust și fără miros și mi s-a părut înspăimântător. Atunci m-am gândit foarte serios la ierarhia simțurilor mele și mi-am răspuns fără ezitare: nu aș putea trăi fără miros și nici fără gust (sunt legate, chiar dacă furnizează informații și plăceri diferite) – mi se întunecă și orizontul.

Dacă te-ai întâlni cu un extraterestru, ce i-ai da să miroasă pentru a-l face să priceapă cum stă treaba cu omenirea?
Mirosul de piele de bebe și lapte matern.

Cel mai mirositor roman citit vreodată?
Voi alege trei.
1. Orlando de Virginia Woolf. Sunt acolo adevărate paradigme olfactive, specifice mai multor epoci și spații, în funcție de metamorfoza personajului, de la cea cu dominantă orientală, ca de souk, să zicem, la cele de club britanic (piele, mobilier vechi, ceai) sau umezeală fetidă de pe malul Tamisei. 
2. Bastarda Istanbulului de Elif Shafak, care mi s-a părut nu numai parfumată, dar și condimentată, e cartea în care autoarea dă și rețeta unui desert tradițional armean, pe care am încercat să-l prepar și eu de-adevăratelea – parcă era ceva cu smochine, grâu, miere, scorțișoară, cuișoare, apă de trandafiri etc. 
3. Extraordinar de interesant olfactiv este și Hamnet de Maggie O’Farrell. E o carte aromată la fiecare pagină. Dincolo de poveste sau datorită ei, e și o farmacopee populară, e ca o explorare a unui poieni cu plante aromatice și medicinale, dar și dincolo de ea, unele cu elemente de legendă despre întrebuințarea ca leac, de la rozmarin (socotit plantă a aducerii-aminte), cimbru, salvie și lavandă la fenicul (cine nu-l culege are ghinion), stele de anason și ferigă. E ca un imens ierbar sau ca un dulap secret cu multe sertare, în care se țin la păstrare nu numai plante uscate (unele rare), ci și boluri cu poțiuni și însemnări tainice pentru uzul celor pricepuți.

Dacă ar fi să asociezi o carte și un miros, care ar fi cele două?
Peripețiile Alisei în Țara Minunilor, o carte la care revin deseori. Miroase a vată de zahăr ars, păr de păpușă, acadele și ceai verde.

Wednesday, August 19, 2026

Interviu Osmé cu Iulia Gorzo

 

___________________________________________________________________


Iulia Gorzo este traducătoare de carte (din limbile engleză și franceză) și film (din engleză, franceză și italiană) de peste douăzeci de ani. Printre autorii pe care i-a adus în limba română se numără Cormac McCarthy (despre care spune că e obsesia ei literară), Paul Auster, Anne Enright, Alice Walker, William Faulkner, Chimamanda Ngozi Adichie sau Alan Moore. Cel mai mult îi place să traducă romane grafice și să vorbească despre traduceri cu cititorii, colegii sau oricine stă să asculte. Cel mai puțin îi place să dea note de subsol cu „jocuri de cuvinte intraductibile”. Cuvântul cu care poartă bătălii epopeice, pe care le pierde întotdeauna, este „epidos” (deci dacă vedeți pe undeva scris „continuarea în epidosul următor”, știți cine e autoarea). Consideră că traducătorii literari sunt un trib simpatic – posibil pe cale de dispariție –, motiv pentru care e membră a Asociației Traducătorilor Literari (Artlit) din 2014.


___________________________________________________________________

În primul și-n primul rând, care este relația ta cu mirosurile?
Relaxată. Îmi place să cred că am un nas tolerant, cumsecade. N-o fi el chiar un nas de copoi campion, nu e obsedat de vreun miros sau altul, dar nici indiferent. Trece prin lume interesat de ea și de mirosurile ei, adulmecând după posibilitățile sale năsoase. Acestea fiind zise, mai are mult de adulmecat până să promoveze la rangul de nas fin, priceput.

Asociezi locurile prin care ai călătorit cu mirosurile lor? Ai putea face un scurt ghid olfactiv al locurilor preferate?
Când să răspund la întrebarea asta, mi-a venit din străfundurile memoriei (că nu cred că de prin jur, aflându-mă actualmente la etajul 14 al unui bloc din București) un miros puternic de piață de pește. Am fost fascinată de piețele de pește din Italia, din orașe mari și mici. Îmi plac piețele în general. Piețarii și piețarele. E un mediu care mă intimida pe vremuri, dar unde am ajuns să mă simt ca peștele în apă. Sau nu în apă, ci pe taraba cea mai mândră, cu cea mai proaspătă captură a zilei.
Apoi, ador mirosul pinilor maritimi, care-s pe toată coasta Mediteranei. Cred că puține arome mă pot ferici mai fulgerător. E un miros care mă face să mă simt acasă, deși eu m-am născut în Drăgășani, o zonă care are meritele sale olfactive, fără îndoială (deși n-aș putea să le enumăr, n-am mai trecut de mult pe-acolo), doar că nu se află în vecinătatea pinilor maritimi.
Când eram mică, adică prin anii 1980, îmi plăcea și mirosul de benzină al Daciilor vechi, dar asta pentru că-l asociam cu vacanța. Și cu părinții, care trăiau și munceau în alt oraș, fratele meu și cu mine locuind pe atunci cu bunicii paterni, și ale căror vizite erau întotdeauna dătătoare de fericire.


Știu că îți place să flanezi prin București. Ai putea spune că are un miros al lui?
Are mai multe. De la teiul și caprifoiul din luna mai, când mă transform toată într-un nas fremătător care umblă pe străzi îmbătat și fericit, până la duhoarea de frustrare, gherțoială, claxoane și nervi întinși la maximum dintr-o zi ploioasă de – să zicem – marți din timpul anului școlar, când traficul bucureștean ne tămâiază pe toți cum știe el mai bine. 

Un miros al copilăriei care să se țină scai de tine până azi?
Două, din două anotimpuri. Primul e cel al dimineților de vară când ieșeam în curtea casei bunicilor chiar după ce unul dintre adulții casei udase grădina, mirosul ăla de prospețime absolută – nu doar pământ și vegetație proaspătă, ci și o zi proaspătă și promițătoare. Diminețile și promisiunile lor rămân momentul meu preferat din zi și sunt recunoscătoare pentru meseria asta a noastră grea și de multe ori ingrată, dar care-mi face cadou niște dimineți petrecute cum și cu cine vreau eu, pentru că nu trebuie să fiu nicăieri la oră fixă.
Și al doilea e un miros aproape dispărut astăzi, cel de rufe atârnate iarna afară, care înghețau și erau aduse în casă așa țepene. Deși nu mi-e mai niciodată dor de iarnă, de mirosul ăla parcă mi-e dor.

Un miros sau un gust care să te fi pus pe gânduri?
O să-ți zic de un târg culinar ținut la Bruxelles la care am fost acum vreo zece ani. Cea mai interesantă secțiune mi s-a părut de departe cea cu insecte și țin minte că am stat la o coadă imensă ca să-mi iau un soi de frigărui cu greieri, care erau foarte scumpe, că mă și întrebam cum de vom reuși să combatem foametea din lume cu asemenea prețuri la greieri. Iar când în sfârșit am ajuns să gust din frigăruie, adică patru greierași înfipți în băț, nu pot să spun că mi-a plăcut sau mi-a displăcut, pentru că erau la rândul lor ca niște bețigașe tari care mi-au rămas printre dinți și m-au contrariat. 

Dacă te-ai întâlni cu un extraterestru, ce i-ai da să miroasă pentru a-l face să înțeleagă cât de cât omenirea?
De toate, de la piele de om după ce iese din mare/ocean și parfumată cu „toate parfumurile Arabiei”  până la plastic, putreziciune și gropi de gunoi.

Cum ți-ai descrie parfumul preferat, dar fără a-i da numele?
Neapărat cu ambră. Poate pudrat. Nu fresh, nu suav. Greuț. Amețitoruț.

Ai fler? Miroși bine oamenii? 
Aproape tuturor ne place să ne lăudăm cu instinctele și nasurile noastre de copoi când vine vorba de semenii noștri. Numai că, dac-ar fi așa, n-ar mai fi viețile pline de tot soiul de dezamăgiri, trădări și alte belele. Nu știu cât de bine miros oamenii și situațiile, dar cred că mai degrabă mi-aș dori o combinație de fler și candoare, ca să umblu prin viață cu un detector de bullshit fiabil, dar fără să mă deranjeze prea tare ce detectez.

Dacă fericirea ar avea un miros, cum ar mirosi ea?
Dar are, și încă foarte multe. Atâtea mirosuri câte surse de fericire. Ca să rezum, miroase a ce-ți place și ce-ți trebuie mai mult și mai mult în acel moment. Poate fi pur și simplu mirosul emanat de modestul nostru covrig național atunci când ți-e foame sau mirosul de ploaie după caniculă. De mare când n-ai mai văzut-o de-o vreme. De iarbă, de pădure, mai ales când ai stat mult între betoane și ți-era dor. Da, și de cărți uneori. De oameni iubiți, asta întotdeauna.

Ce miros are iubirea? Ce ingrediente ai pune într-un elixir al iubirii?
Dacă vorbim despre iubirea erotică, atunci mirosul iubitului meu, desigur. Esență tare într-o sticluță frumos șlefuită, la care continuă să șlefuiască, sub privirile mele admirative.
Dacă mă întrebi de un elixir pentru iubire în sens larg – unde intră prietenia, familia, pisici, căței, broaște țestoase, plante sau ce mai cultivă omul în ograda inimii –, eu zic că ingredientele sunt aceleași, alea de modă foarte veche: răbdare, încredere, curiozitate față de celălalt, compasiune, generozitate. Răbdare am zis? Mai zic o dată, poate se aude până acolo, în fund, la toți cei care au tendința să plece trântind ușa la primele semne că viața (relațională) le opune rezistență: răbdare.

Să zicem că ai pune mâna pe peștișorul de aur, iar el ți-ar îndeplini dorința de a dezvolta la maximum unul dintre cele cinci simțuri (sau or fi mai multe?). Pe care l-ai privilegia — și de ce?
Văzul, peștișorule, pentru că sunt traducătoare de carte și tot timpul citesc și răscitesc câte ceva. Dincolo de inteligențe artificiale, crize economice și alți bau-bau care pândesc în acest moment la orizontul traducătorului, e și asta una dintre fricile mele, că o să mă lase ochii și nu voi mai putea munci în acest ritm drăcesc de care, în lipsa cronică a unor tarife decente, am nevoie ca să trăiesc. 

Care este cea mai mirositoare carte tradusă de tine?
Pe multe le asociez cu mirosuri. Cetatea Cucului din nori de Anthony Doerr e un roman fabulos, pe multe voci și multe planuri temporale, care ne plimbă din Constantinopolul secolului al XV-lea până într-un viitor în care pământul nu mai e locuibil, toate spațiile și perioadele istorice fiind descrise cu asemenea luxurianță, încât învie pentru tine în toate dimensiunile lor, inclusiv mirosul. Seria de benzi desenate Rahan, la care lucrez acum, miroase puternic a junglă și mlaștini. Dinspre Meridianul sângelui de Cormac McCarthy vin efluvii de pucioasă, hoituri, putreziciune, lucruri de-astea ușurele. Cei 33, o excelentă carte de non-ficțiune scrisă de jurnalistul Héctor Tobar, care urmărește coșmarul celor treizeci și trei de mineri captivi într-o mină din Chile timp de peste două luni, miroase a ce vă puteți imagina: multe corpuri închise pentru multă vreme într-un spațiu strâmt, disperare, dar și speranță.

O carte și un miros/ parfum care să meargă împreună? 
A fost odată la Hollywood de Quentin Tarantino, una dintre traducerile mele preferate, merge minunat cu mirosul unui magazinaș cochet de viniluri și cărți vechi.



Wednesday, January 21, 2026

Sunday, June 30, 2024

Închide ochii și respiră orașul

La rubrica Olfacționar pe care o țin, o dată la două săptămâni, în revista Observator cultural, am publicat o prefațare „teoretică” a discuției purtate cu scriitoarea Doina Ruști în cadrul evenimentului „Închide ochii și respiră orașul”, organizat de Fundația Culturală Greacă, în parteneriat cu Primăria Capitalei, prin ARCUB – Centrul Cultural al Municipiului București, în data de 6 iunie, ora 18:00, la Casa Eliad (Bd. Mircea Vodă nr. 5).






La același eveniment, 
creatoarea de parfumuri Iulia-Victoria Neagoe ne-a propus să ne oprim o clipă pentru o perspectivă nouă asupra mediului de viață urban, pornind de la mirosurile orașului și făcând un zoom-in olfactiv în spațiul de locuit, pentru a percepe legătura mirosurilor cu spațiul, într-o călătorie inedită susținută de esențe și acorduri parfumate.

Și întrucât între miros și muzică există un dialog continuu, printre cuvinte și esențe parfumate, am inclus în program trei compoziții alese special pentru această întâlnire și interpretate de violonistul Charalampos Konstantindis și pianistul Andrei Mihai Surdu:

Nikos Skalkottas — „Trei dansuri populare grecești, AK60”
Alkis Baltas — „Suita cipriotă pentru vioară și pian”
Mozart — „Sonata pentru vioară și pian în mi minor, KV 304” 


Thursday, June 20, 2024

Mirosurile Bucureștiului fanariot

 


Doina Ruști

Manuscrisul fanariot

(2015)

Polirom, Iași, 2016

 

         Cine trecea pe lângă Hanul Zlătari era imposibil să nu rețină trei lucruri: poarta largă, în arcada căreia stăteau înfipte șase felinare mari, apoi parfumul tămâios al tutunului de Ianina și, nu în cele din urmă, firma prăvăliei lui Alexie Mantu, de pe care își țuguia gura un maur cu cercei.

(41)

 

*

 

         Pe grătare și țigle încinse se perpelea câte o bunătate, dar, orice ar fi fost, ardeii erau nelipsiți, ardei roșii, puși la uscat de cu toamnă, cu mirosul lor iute și dulce, ori ardei fragezi, atunci culeși din grădină, în stare să scoale și morții cu mireasma de vegetală cărnoasă în care stăteau ascunși câțiva căței de usturoi și uneori boabe de năut, ca să îmblânzească mirosul de fum.
         În ciuda reputației sale de loc vesel, Bucureștiul era plin de suspine, pe care le scotea la iveală orice voce care îi șoptea numele făcut din flori de zarzăr și din fierbințeala ardeiului perpelit pe cărbuni.

(46)

 

*

 

         Era noapte de octombrie și tot Bucureștiul mirosea a must și a grătare. În curți, strugurii fermentau cu năduf, iar mâini mulțumite strângeau clăbucii de sânge în castroane albe, împodobite pe margini cu albăstrele și flori roșii de mac. /48/ [...] Peste tot se risipea mirosul de struguri, în special de Căldărușă, iar de pe la hanuri se ridica parfum subțire de carne și fum înțesat de înțepătorul usturoi macerat în oțet. Tranca suspina înfiorată de aceste mirosuri, încercând să afle de unde veneau.

(48-49)

 

*

 

         Când Tilu îl întrebase pe dascăl despre întâlnirea cu o femeie, nu întrebarea zgudui lumea, ci dulceața unor laringe înăbușite de plâns. Femeia, acea femeie fără identitate, la care visează orice bărbat, nu avea legătură nici cu șoldurile, nici cu buzele vopsite, nici măcar cu mătasea care foșnește când se lipesc pulpele ori când se întărește câte-un sfârc. Pentru el nu exista decât o femeie, o siluetă plutitoare și regească, învăluită în acele parfumuri pe care le concepuse special pentru ea, și care erau două: primul era făcut din mosc îmblânzit cu narcisă de baltă și frăgezit cu mușchi de stejar, iar al doilea era capodopera lui, un parfum din caprifoi și din izmă, în care picurase ulei de migdale. Erau două sticluțe ascunse într-un sipet pe care îl vedea în fiecare noapte luând drumul singur, ca un cufăraș zburător, trecând peste Hanul Sf. Gheorghe, umbrind Lipscaniul, ca să intre apoi în casele mari ale lui Hagi Mantu, mai întâi în antreu, apoi în salon și de acolo în camera Zoicăi, pe măsuța cu alte parfumuri care se vor face țandări după ce degetele albe vor scoate dopul unuia dintre cele două flacoane, care așteptau să fie destupate inca de anul trecut.

(107)

Tuesday, December 19, 2023

Interviu Osmé cu Andrei Adlah

 


Call me Ishmael este cea mai celebră scurtă introducere a unui roman la fel de celebru și pe care eu o folosesc adesea pentru că mă descrie perfect. Ca să-l parafrazez pe Melville, am să-ncep spunându-ți: „Call me Andrei”. Ca și personajul lui, la rându-mi rătăcesc în căutarea propriului Moby-Dick, numai că al meu e mult mai greu de găsit, căci se ascunde cu o mai mare pricepere decât balenoiul ăluia. Din când în când aud prin târg c-a mai ieșit pe ici, pe colo, ca să-l mai vadă soarele, pentru ca mai apoi să dispară cu lunile, ca o nalucă. „Balena” în căutarea căreia am pornit este dragostea adevărată, the real deal, lucrul cel mai de preț, în viziunea mea, și pe care îl caut cu înverșunare dintotdeauna, cred. Dragostea este motivul real pentru care gătesc într-o bucătărie profi. Asemuirile dintre mine și Ismael nu se opresc doar la căutarea a ceva greu de găsit, căci, dacă n-o știai deja, bastardul profetului evreu Abraham mai este și părintele unui alt mare trib, și anume al celui arab, unde numele său, transformat ulterior în Ismail, este pomenit dintotdeauna cu respect și cu o deosebită smerenie. În situația asta cumva mă găsesc și eu – un ceva ce, cu timpul, s-a transformat în altceva. Sunt un Andrei, dar până nu foarte demult am fost un Moustafa. Vremurile m-au obligat să-l ascund pe cel mai vulnerabil dintre cei doi – de a cărui existență știu doar cei din trecutul meu îndepărtat, iar acum și tu –, pentru că mă săturasem să fac față prejudecăților. Sunt amândoi laolaltă, și asta mă face personajul care se privește lung în oglindă diminețile. În acte mă numesc Andrei Adlah, sunt fiul unui sirian și al unei ardelence, născut în România, crescut în ambele țări și rodul fusion al ambelor culturi. Din pricina asta, copilăria nu mi-a fost ușoară, dar cu timpul mi-a arătat că își are și ea avantajele ei. Cu timpul, te transformă într-un cetățean al lumii. Am fost parașutist militar, am fost arhitect peisagist, sunt motociclist pasionat, scufundător, călător aventurier, iubitor de navigație cu vele și, pășind pe urmele tatei, dintotdeauna un bucătar. Am două diplome de bucătar, iar una dintre ele este Le Cordon Bleu, de unde am terminat ca Chef de la Cuisine espagnole. După absolvire, am lucrat în Spania, în diverse posturi, oriunde mi s-a oferit șansa s-o fac. Am lucrat în Maroc, într-un restaurant bine cotat, iar după fuga mea din Maroc, o perioadă bună de timp am organizat private events, iar de peste un an sunt executive chef peste Champagne & More și Prime Steakhouse, ambele deschise în incinta hotelului de 5 stele Radisson Blu Hotel din București. Mă găsiți pe Facebook sub numele meu, pe Instagram sub numele de theinfuriatedbull, iar pe Tiktok sub numele de ermitaño – eremitul.


 

Mirosul nu „pășește” de unul singur,
mirosul este o experiență holistică,
integrează de-a valma elemente vizuale,
emoționale și senzoriale, amintiri și trăiri,
iar în cazul meu, mirosul Bucureștiului s-ar traduce
prin tristețe instantanee și o apăsare în piept.


Ți s-a întâmplat să fii înșelat de mirosul vreunei mâncări? Să ți se pară bună la gust o mâncare care nu mirosea bine sau să nu-ți placă una care mirosea bine? 

O, da! Numai o dată?! Cel mai bun exemplu este Sea urchin sau ariciul de mare. Ai încercat să mănânci unul vreodată? Este un exercițiu pe care ți-l recomand din toată inima, doar ca să-ți încerci limitele. Dacă vreodată careva s-a plâns de gustul, textura și de mirosul puternic marin al stridiilor proaspăt desfăcute, experiența unui arici de mare este una înmiită la toate capitolele... nici nu știu cum să ți-l descriu cât mai elegant, fără să aduc prejudicii adevărului, așa cum l-am perceput întâia oară... cât privește mirosul efectiv, simți că săruți le derrière de l’océan. Dacă reușești să treci peste miros și peste textură, următoarea barieră este gustul, care efectiv se ridică la înălțimea celor dintâi. Este pur și simplu wow! Umami pe steroizi. Întâi, trăiești un șoc, apoi, în caz că ai supraviețuit, ceva bizar se va petrece cu tine și parcă ai mai încerca unul. Și tot așa. Dacă-i mângâi icrele cu câțiva stropi de lămâie și cu nițel ulei de măsline, pășești printr-un portal nebănuit într-o cu totul și cu totul altă dimensiune. Elevează-ți jocul și joacă-te cu diverse sosuri și combinații de gusturi și te poți considera deja un connaisseur. Congrats, ai trecut la level 3: Expert. Un purist îl va devora direct pe malul mării și se va jura că nu există ceva mai gustos pe lumea asta.

La cealaltă extremă ar fi „pastia” marocană, țară în care am locuit multă vreme. Miroase divin, dar componentele, așa cum sunt ele așezate și asociate, mi s-au părut neplăcute când am gustat rezultatul final. Pentru ei, este un platou de sărbătoare, pentru mine, un nonsens. Creveți, pui, orez, paste fideluță, zahăr pudră, scorțișoară, phyllo pastry, ra’as al hanut, cu ale sale douăsprezece spices, cel puțin, sunt copleșitoare laolaltă pentru un venetic ca mine. Totul este relativ și subiectiv, gustul inclusiv. Aprecierile unui gust și ale unui miros sunt puternic condiționate de identitatea evaluatorului lor. Pentru populația născută și crescută roată pe țărmurile mărilor și ale oceanelor lumii, un arici de mare evocă amintiri dragi cu bunicii lor, clătite de lacrimi, în timp ce, pentru mine, născut și crescut adânc în interiorul unei regiuni, gustul și mirosul lui devin o loterie de genul 50-50 – ori le iubești, ori le urăști. Gusturile însă se pot educa, gusturile evoluează, așa că nu te pripi să tragi concluzii, căci NIMIC pe lumea asta nu este etern iar perceperea unui ingredient sau a altuia nu face deloc excepție. Dacă e să-i dau crezare lui Epicur, dacă ești tentat să judeci de rău o mâncare, înseamnă că cel mai probabil n-ai servit-o în compania potrivită.

 

 

Cât este miros și gust și cât este spectacol într-un fel de mâncare? Ce te ghidează atunci când elaborezi un fel de mâncare?

Întrebarea este scurtă, iar răspunsul este lung și complicat. Este ca și cum i-ai cere lui Picasso să-ți deconstruiască și să-ți explice rațional mecanismul din spatele unui tablou de-al său. Am să-ți explic cât de cât cum stau lucrurile în cazul meu. Fiecare chef creator de rețete își alchimizează preparatele după propria formulă și, oricât ar protesta (sau critica) unii sau alții, toate sunt corecte în opinia mea. Mâncarea este un limbaj, limbajul este un produs secundar al unui gând, gândul este traducerea unei stări, iar starea își are originile în mediul care ne-nconjoară cu toții stimulii lui. O farfurie trimisă cuiva este o propoziție scrisă de un chef cu ingrediente în loc de cuvinte. Uneori, dish-ul este o propoziție simplă, alteori, o ditamai fraza. Uneori, te alegi c-o propoziție sclipitoare, coerentă, elegantă, alteori, ți se așază sub nas o compoziție „literară” aberantă, o înșiruire savantă de gusturi și de texturi efectiv lipsită de sens. Când sunt la job, visez că trimit în sală numai „Te iubesc”, iar coșmarul care mă trezește nopțile în sudoare este că oaspetele meu primește de la mine un mare și grobian „să-ți iau neamul în...”.

Pe mine mă fascinează simplitatea aparentă, fie ea în propoziții, vestimentație, obiecte sau ingrediente. Spun „aparentă”, pentru că rolul meu de chef este să-i potențez oricărui ingredient (sau să caut să-i potențez, căci nu-ți pot garanta și reușita) cât mai multe dintre calitățile sale. E de datoria mea să încerc. Uneori, sunt inspirat, alteori, mă simt incompetent. Unele rețete cer ani de zile până ating validarea eternă în panteonul culinar – mă refer la cele deja consacrate –, iar rețetele de astăzi sunt în marea lor majoritate expresia directă a Zeitgeist-ului. Hiperspecializare, tehnică multă și desăvârșită, puțină substanță, multă, poate mult prea multă încredere în sine, fără aproape nicio bază, și zero inimă. ZERO.

Ce mă ghidează când concep un preparat? Totul începe c-un Big Bang. O idee. Fiat lux. Asociez două sau trei gusturi care au sens în capul meu. O fac adesea. Uneori, mă trezesc nopțile cu ele în cap, alteori, zăresc ceva pe stradă sau un preparat pe Instagram și-mi spun... hmm, interesant, aș încerca tehnica asta, dar cu un alt ingredient, căci mi se pare mai potrivit. Nimeni nu naște idei originale pe bandă rulantă, pentru că nu trăim sub un clopot de sticlă. Îmi vine ideea și apoi „gust” culorile în gând... Știu, sună bizar, dar așa aș traduce mecanismul. Pasul doi e să-mi supun ideea la un baraj brutal al lui „de ce?”. De ce ai propune așa ceva? Dacă supraviețuiește inchiziției, ba mai mult, dacă mai înflorește în cap și mai abitir, trec imediat la pasul trei, și anume la traducerea ei în material. O gătesc și o gust în real world. Un „nu e rea” o va trece la „pending” sau la „are potențial”, adică la mai multe tentative de a găti preparatul în fel și chip. Un „e senzație” o trece automat în top zece, la implementare directă, și dacă e „no way”, o arunc direct la gunoi și o uit. Peste 80% din ideile mele ajung la „merită revizuirea”, 19%, la gunoi, și doar 1% sunt implementate fără ezitare. Fiecare mare rețetă cunoscută azi este rodul ori al unui travaliu laborios de ani și ani de zile, ori al unui accident. Cei mai mulți dintre chefii consacrați și-au câștigat faima prin muncă asiduă, și-au smuls părul din cap ani la rândul, până li s-au recunoscut meritele, și doar o elită infimă au fost sau sunt un Mozart, care compunea în minte simfonii întregi, stând casual pe oala de noapte la doar cinci anișori. Pentru majoritatea dintre noi, o rețetă bună ascunde mii și mii de încercări neobosite, bani aruncați și frustrări cu carul. Bref, o rețetă este un compendiu de miros, gust, culoare, textură, emoție și instinct, dar și de mult bulan...

Care sunt aromele preferate în bucătărie? Sunt și unele pe care le eviți sau nu le suporți? 

Răspunsul la întrebarea asta este simplu, așa că am să fiu scurt. Mirosurile mele preferate sunt acelea care mă teleportează arc peste timp, în copilărie. Sunt strâns legate de emoțional. Ca anecdotă, un miros mi-a luat mințile la propriu în Maroc și m-a însurat... Dacă te respecți ca chef, nu ai mirosuri pe care le respingi.

 

 

Ți s-a întâmplat să fii pe stradă și să te iei după un miros... de mâncare? Sau de femeie?

Am să inversez ordinea răspunsurilor. O, da! De mai multe ori, nu numai o singură dată. În cazul meu, a fost și este parfumul de jasmin. În curtea casei mele din Alep aveam o boltă metalică acoperită de iasomie, care, în răcoarea nopților, își elibera uleiurile, pe care le găseam absolut îmbătătoare. Stăteam cu nasul în vânt, înțepenit în mrejele lor, și priveam la luna plină care se vedea atât de mare, încât părea că intră-n coliziune cu pământul. Era un bec uriaș și superb, aprins, care lumina mahalaua „Alintaților”, cum se numea cartierul în care se născuse tata. Era mahalaua măcelarilor, de aici și porecla de M’dellelin. M’dellal înseamnă „alintat” în limba arabă. Locuitorii erau alintați, căci nu duceau lipsă de carne niciodată. Băteam meandrul străzilor medievale și înguste înecat în parfumul de iasomie și cu ochii mei de copil absorbeam totul în jur ca un burete. Trei decade mai târziu, într-o seară, ies din Mega Image c-o paporniță plină de prostii. Locuiam în Republica Floreasca (cum am poreclit-o eu – da, eu sunt autorul sintagmei, dac-ai auzit-o pe undeva). Ies pe ușa magazinului, fac câțiva pași și trece pe lângă mine o doamnă bine îmbrăcată. Efectiv am scăpat plasa din mână și tălpile mi-au rămas țintuite locului, ca de două piroane imense. Împietrisem. Am ridicat nasul în vânt, paralizat de frica de a nu pierde mireasma care-mi umpluse nările, iar ochii mi se cufundaseră în lacrimi, ca ai unui copil căruia i s-a refuzat jucăria visurilor lui. Eram un bărbat de 47 ani, care lăcrima până la orbire în mijlocul trotuarului, ca un puștiulică, for Christ’s sake. Fusesem îngenuncheat instantaneu și fără vreun avertisment de vraja unei miresme.

Miros de mâncare care m-a oprit... Da, locuiesc în Tenerife, acolo mi-am cumpărat casa, și-ntr-o zi, sătul de mâncare canariotă, mă plimbam pe lângă clădirea Amiralității, când din senin am amușinat un miros de șaorma. M-a răscolit instantaneu. Șaorma în Santa Cruz de Tenerife?! Bătea vântul dinspre portul vaselor de croazieră și eu, ca un copoi de vânătoare, mă ghidam cu ochii închiși după miros. Clădirile mă mai păcăleau, dar reveneam în punctul în care-l mirosisem ultima oară și-mi continuam căutările. L-am găsit, nene, nu-mi venea să cred. Era dosit sub niște trepte, într-un spațiu atât de neverosimil, iar eu, că-l găsisem, jubilam triumfător de parcă descoperisem Americile. Jur c-am plescăit șaorma aia de parcă erupsese Teide și urma să pier în lavă încinsă. Nu-mi mai păsa de nimic.

 


Asociezi locurile prin care ai călătorit cu mirosurile lor? Ai putea face un scurt ghid olfactiv al locurilor preferate?

O, da, întotdeauna o fac. Stau foarte prost cu memoria numelor locurilor vizitate sau ale numelor proprii, dar și cu numerele, în general. Nu le țin minte neam, nici să mă tai. Dacă nu le leg de o poveste specială din viața mea, ele intră pe o ureche și ies pe cealaltă. Mirosurile, în schimb, rămân pentru totdeauna în mintea mea asociate cu trăiri de toate felurile, până se decide Herr Alzheimer să mi le arunce-n vânt. Nu el e cel care spune că „nu toate amintirile merită păstrate”?!

Alepul miroase a jasmin, chimion, bharat (cinci piperuri) și a coajă de fistic strivită de paviment. Mă refer la teaca fibroasă care învelește fisticul proaspăt cules. Mai miroase a amestec de benzină cu ulei, ars prost de „trella” (motoreta cu trei roți cu care se căra marfă), mai miroase a asfalt încins și a kaa’ke dulce (o pâinică tare și mititică), a frigărui de miel, dar și a baraze, un biscuit dulce și senzațional cu susan și cu fistic.

Madridul are un parfum greu de descris în vorbe, dar ușor de recunoscut când pășești pe străzile lui. E unic... E o combinație de ingrediente care n-ar avea niciun sens în mod normal. E situat pe un platou înalt, e a doua capitală europeană ca altitudine, are un iz de violetă, de mucegai, de vin roșu, de canabis în Malasana, de desfrâu pasional, de bucuria de a trăi... mi-e tare drag.

Viena miroase a castane coapte, a ordine și a vin fiert. Santa Cruz de Tenerife miroase a grădina Raiului. Mai ales acum, în decembrie. Toți pomii exotici te-mbată cu florile lor, iar canarii și toate vrăbiile lor cântă cânturi despre Ocean, despre toate cele 21 de grade, care sunt media temperaturilor anuale, despre fesele războinice ale tinerelor, cu bagajul lor genetic ibero-sud-american, despre ludic și despre papas arrugadas cu mojo verde (cartofii lor fierți mici, negri și mititei, serviți cu sosul clasic din coriandru cu ulei de măsline).

Boca Cangrejo, satul unde am casa, miroase a Ocean și a pace absolută. Acolo este paradisul meu, acolo aproape că este „acasă”.

 


Cum îți miroase Bucureștiul? Când revii din călătoriile tale, poți spune că orașul are un miros al lui?

Când revin, Bucureștiul are, pentru o scurtă perioadă, mirosul aeroportului Otopeni. Miroase a stație intermediară și persistă chiar și după ce pășesc în studioul închiriat de mine pe lângă Cișmigiu, unde e ascuns treptat de mirosul puternic de arbori umezi și de găinaț de cioară. Mirosul nu „pășește” de unul singur, mirosul este o experiență holistică, integrează de-a valma elemente vizuale, emoționale și senzoriale, amintiri și trăiri, iar în cazul meu, mirosul Bucureștiului s-ar traduce prin tristețe instantanee și o apăsare în piept. Când simt Bucureștiul în nări, mă podidește amărăciunea. Îmi aduce aminte de copiii mei, de fosta mea viață, de ceea ce cândva reprezenta el pentru mine, de eșecurile mele, de iubirile pierdute, de timpul pierdut... Durează ceva până îmi înăbuș nefericirea sub capac, așa cum fac toți bărbații, apoi o gestionez cum pot de bine cu jobul meu, cu alcool, cu țigări și cu mult umor negru.

 


Ai locuit în Maroc și mi-ai spus că ai rămas îndrăgostit de el. Ce mirosuri ale Marocului ți-au rămas întipărite în memorie?

Ți-am spus deja că mirosul Marocului m-a băgat în belele înainte să apuc să clipesc de trei ori. M-a însurat în patru zile.

De peste un an trăiam drama unui divorț cu consecințe devastatoare pentru sufletul meu. Nu fusese ideea mea, așa că bântuiam pământul ca un golem amorțit complet de situația în care mă azvârlise soarta fix cu curul înainte. Bănuiesc că divorțul e flagelul real al secolului XXI, așa că nu e cine știe ce poveste nouă pentru nimeni, jumătate de glob trece prin același mierda as we speak. Povestea adevărată din spatele poveștii este însă realitatea dramatică în care se trezește cineva la 44 de ani, confruntat cu un divorț neașteptat, care-i distruge complet universul și trebuie s-o ia de la capăt.

M-am născut în secolul XX, am valori de secol XIX și am ieșit la vânătoare de partener (cică pe viață) în pH-ul relațional extrem de toxic al secolului XXI. Faci greșeli după greșeli, iar eu nu am făcut excepție de la regulă. Cu o experiență de 26 de ani cu o singură parteneră, la ce te-ai fi așteptat?! Normal c-am dat din perete în perete cu dinții, până m-am tumefiat la bot și-n piept. Mai întâi, am încercat balta noastră. Mi-am zis că, dacă a funcționat 26 de ani c-o femeie, rețeta mea e bună de ceva și că doar ea, cumva, s-a defectat pe traseul vieții. Greșit... Eroare după eroare, persoană greșită după persoană greșită. La un moment dat, am crezut că de vină e pH-ul românesc, așa că mi-am încercat norocul în dragoste cu doamne din Franța, Spania, Brazilia, Italia, iar la final concluzia mea a fost că de vină ar fi valorile vest europene, în totalitatea lor, nu numai cele românești, care au luat-o razna complet. Lumea nu mai avea niciun sens pentru mine. Părea că toate legile fizicii cunoscute fuseseră desființate printr-un edict bizar și că susul era în jos, iar josul în sus, inacceptabilul devenise acceptabil – și viceversa. Într-o zi mai tristă, la Madrid, m-am îmbătat praf și, fără să judec, mi-am cumpărat un bilet dus-întors spre Casablanca. Când m-am trezit din amețeală, am și uitat de el, au trecut câteva luni până ce telefonul m-a informat zgomotos că trebuie să-mi fac bagajul, pentru că-n fix patru zile am avion spre Maroc. Eu, cumințel, am ridicat din umeri nepăsător și mi-am pregătit bagajul. Făcusem atâtea prostii în ultima vreme, încât nimic nu mă mai mira. Imediat ce am parcat mașina în dreptul hotelului și am simțit parfumul familiar al chimionului, al mentei proaspete și al coriandrului, secondate îndeaproape de cântul dulce al muezinului, care îndemna credincioșii la rugăciune, universul meu și-a recăpătat instantaneu sensul de altădată. Lumea asta îmi era familiară, până și vorba, căci darija e un amestec de berberă cu arabă, și din câte-mi aduceam eu aminte din copilărie, era o lume mai bună ca aceea pe care o lăsasem dincolo de Gibraltar. Doar așa m-am lăsat de bunăvoie dezbrăcat de armură, iar greșeala asta avea să mă coste teribil mai târziu. În cinci zile reveneam la Madrid logodit, iar viața mea avea să cunoască o schimbare de proporții la fel de cataclismice ca și cea provocată de divorțul de mai înainte. Mă-nșelasem teribil, toxinele libertinajului fără de noimă și ale valorilor false într-o relație au umplut întreaga planetă, așa cum gazul umple o încăpere. Nicio cultură n-a scăpat neatinsă. Cât despre alegerile mele... What can I say? Obviously, I suck at picking them...

Un miros al copilăriei care să se țină scai de tine până azi?

Easy. Mirosul șorțului bunicii mele. N-am să-l uit cât oi trăi.

Un miros sau un gust care să te fi pus pe gânduri?

Cumarina... De fiecare dată când o recunosc, mă intrigă, mai ales când o regăsesc în bobul de tonka. Mirosul este senzațional, este aproape un drog, însă gustul bobului este oribil și extrem de toxic, mai ales în cantități mari, când devine letal. Cinci grame de cumarină pură trimite o oaie la Creator, iar șase grame bagă un om în moarte lentă și dureroasă. E îmbătătoare ca iubirea și la fel de letală...

Dacă te-ai întâlni cu un extraterestru, ce i-ai da să miroasă pentru a-l face să înțeleagă cât de cât omenirea?

Hmm... L-aș îndemna să miroasă căldura care radiază din creștetul ființei pe care o adori. Parfumul acela cald este elixirul fericirii pentru mine. Îmi scufund nasul în creștetele fetițelor mele și sorb nectarul ăla secunde lungi, visând că nu le mai dau drumul vreodată. La fel făceam și cu cele pe care le consideram iubirile vieții mele... Vorba lui Mahmoud Darwish, un poet palestinian absolut senzațional, care spunea, și citez aproximativ: „doar moartea avea puterea să ne despartă, doar că moartea a întârziat puțin”...

Cum ai descrie parfumul preferat, dar fără a-i da numele?

Ușor citric, ușor floral, pe alocuri marin, discret, dar foarte masculin... Mie-mi evocă o grădină-n miez de primăvară, cu pământul ușor reavăn, așezată lângă un ocean, atunci când natura prinde putere.

 


 

Ai fler? Miroși bine oamenii?

Da. Am să mă explic printr-o pățanie. La viața mea am gătit foarte mulți homari. Într-o zi, am cumpărat un homar imens la un preț foarte bun, așa că mi-am pregătit oala, am pus la fiert toate cele, aromatice, legume și vin, și le-am dat în clocot treizeci de minute. Când am considerat că apa este gata, am ridicat homarul și l-am apropiat de oală. Când a simțit fierbințeala, l-a apucat strechea și a început să se zbată ca un diavol în mâna mea. Niciodată până la el n-am mai văzut atâta furie la un homar. Mă și speriase, așa că i-am dat răgaz să se liniștească, apoi, tot privindu-l, mi-am adus aminte de vorba mamei: „Orice ți-ai propune, o să realizezi. Vrei să ajungi arhitect, ai să ajungi arhitect. Vrei să ajungi chirurg, ai să ajungi chirurg...” Priveam lung la homarul meu și eram sigur că-n clipele alea el și-ar fi dorit să fie o pisică, doar că – ce să vezi?! – era un homar mare și suculent, așa că locul lui era fix în oala mea. Bineînțeles că mi-am gătit coach-ul meu marin și a fost chiar delicios...

Normal că le miros trăirile și pornirile de la o poștă și ceea ce nu-mi explic este că le dau nas chiar și atunci când știu sigur că urmează să mi-o „tragă”. Trebuie doar să le dau ocazia. Mă expun așa cum sunt în realitate, mințindu-mă în sinea mea că, dacă mă văd atât de deschis, se vor abține din a-mi face vreun rău, iar de vină pentru asta este crezul meu că toți oamenii se nasc buni. Cineva trebuie să le dea o șansă, nu?! Până acum, niciunul nu s-a abținut să mi-o facă cumva și singura mea explicație e imaginea pasivă a homarului de pe illot-ul meu din bucătărie, care a sfârșit în oală.

Dacă fericirea ar avea un miros, cum ar mirosi ea?

Fericirea miroase a „acasă”, a „acoperiș deasupra capului”. Bun, și unde găsim mirosul ăsta? Spuneam mai devreme că pe malul oceanului meu miroase aproape a „acasă”. Almost. Aproape. Acolo sunt doar eu. Fericirea ta e în inima celui pentru care respiri și a lui în tine, cel care respiri pentru el. Cei mai norocoși dintre noi știu despre ce vorbesc... Pe restul dintre noi you can call us Ishmael și batem pământul în lung și-n lat, căutându-l flămânzi... Imaginează-ți, un chef flămând, i-auzi la el...!

Monday, November 6, 2023

Interviu Osmé cu Gabriel Șerban



Gabriel Șerban este fotograf, ilustrator, autor și călător. De formație filolog, a fost atras de timpuriu de explorare, de lumile exotice și puțin accesibile ale Tropicelor, de care s-a îndrăgostit iremediabil. Colaborator la National Geographic România și la National Geographic Traveler, a avut numeroase expoziții cu subiectele lui preferate – animalele de pretutindeni și culturile îndepărtate. Este autorul unui volum de călătorie, Urme pe zăpadă și nisip, și membru senior FORONA (Asociația Fotografilor de Natură din România). Îl puteți auzi uneori povestind despre toate acestea la Radio România. În prezent, este doctorand al Universității din București, unde studiază animalele mitologice ale românilor. Îl mai puteți găsi pe site-ul gabrielserbanphoto.com, pe Facebook sau pe Instagram.


Cât loc ocupă olfactivul în viața ta? Ce relație ai cu parfumurile?

Mirosurile întregesc, cu siguranță, lumea mea, care este una preponderent vizuală. Vreau să spun că atât sunetele, cât și mirosurile mi se decodifică în imagini, iar un miros nu mi se pare niciodată doar un miros și atât, ci are o culoare, o textură și adesea o mișcare a lui. Prin urmare, sinesteziile acestea migrează inevitabil tot spre simțul văzului. De altfel, notele mele de călătorie conțin mereu descrieri de mirosuri, pentru că, departe de a fi un simț minor și neglijabil, el ne ghidează și ne impregnează viețile într-un mod mai subtil decât ceilalți stimuli. Vorbim de cultură vizuală, muzicală și atât de rar de una olfactivă, deși ele, mirosurile, sunt peste tot – parfumuri sau miasme, ne fixează frecvent cele mai profunde amintiri, bune sau rele.

Cât despre relația mea cu parfumurile, îmi plac mirosurile întunecate, lemnoase, dulci și afumate, cu nuanțe de vechi, de mosc, de ambră, de tutun, parfumurile „grele”, care rămân, mirosuri cultivate mai mult în Orient, proprii lumii islamice. Sunt calme, cu siaj lung, nu tocmai pe gustul europenilor, cărora li s-ar părea prea mult. Așa că nu le port decât atenuate, în parfumuri care le conțin, ca să mă aliniez sensibilităților celor din jur, dar sunt clar mirosurile mele preferate, în stare neprelucrată.


Jungla alpină de pe Valea Urubambei, Peru

Oricine îți privește pozele poate pricepe că ești un călător neobosit și pasionat. Asociezi locurile prin care ai călătorit cu mirosurile lor? Și-au lăsat ele o amprentă olfactivă asupra ta? Ai putea face un scurt ghid olfactiv al locurilor preferate? Știu, sunt cam multe întrebări...

Sigur că da! Poate că, pentru voi, privitorii, experiența mea rămâne una bidimensională în imagini, dar pentru mine este o amintire plină de senzații, de la sunet la miros. Sunt mirosuri care mă transportă imediat în locul unde le-am simțit prima oară. Unele sunt suave, altele sunt groaznice, dar trebuie să ne întrebăm de ce le-am căuta doar pe primele. Până la urmă, ce ar fi Mercado de Belén din Iquitos, un orășel mizer uitat pe malurile Amazonului, fără duhoarea ei de pește stricat și de resturi de caiman, de buruieni magice, de bush meat stat în soare, după care râvnesc vulturi pleșuvi precum niște ciori uriașe? Ce ar fi insulele Palomino, cu o colonie imensă de lei-de-mare care țipă la unison, fără putoarea specifică unei astfel de aglomerări iubitoare de pește? Pădurea ecuatorială are un miros al ei, inconfundabil. Înălțimile Anzilor miros curat și umed, câteodată a palo santo, iar pe versanții vulcanilor din Indonezia urcă vântul sărat al oceanului, amestecat cu fum de bețișoare și cu parfumul de frangipani al templelor de la poale. Craterele din Galapagos, galbene de cristale de sulf, miros înecăcios a fum de pucioasă. O mică insulă din Chiapas, încropită pe vârful unui templu mayaș, miroase a flori de Datura și a amoniac, de la un stol de oropendole care înnoptează pe ea. Plajele din Parque National „Manuel Antonio” miros a flori, căci seara curenții dinspre uscat mătură liziera și se varsă deasupra mării. Amazonul miroase a viață.


Colonia de lei-de-mare din Insulele Palomino


Fumarole de sulf în craterul Sierra Negra, Galapagos

Care este locul care s-a înscris cel mai persistent în memoria ta olfactivă?

N-am reușit niciodată mai mult de o bâlbâială la orice întrebare de tipul „cel mai” sau „cea mai”. Mi-am dat seama că nu-mi ordonez lucrurile cât să fac un clasament. Este valabil pentru imagini, muzică ori cărți. Locurile dragi tind să-mi rămână cel mai clar în minte, iar „clar” înseamnă însoțite de zgomotele peisajului, de tactilul său, de căldură sau de răcoare și, evident, de miros, doar că nu am unul preferat.


Hinduși la izvoarele sacre Pura Tirta Empul, Indonezia


Au existat momente când ai regretat că aparatul de fotografiat nu poate surprinde și mirosul? Te-ai gândit vreodată să „fotografiezi” mirosuri?

Din păcate, mirosurile scapă reproducerii pe film sau în digital. Avem posibilitatea să prindem lumina, să înregistrăm sunete, mirosurile nu. Într-o imagine poți, desigur, sugera un miros, dar niciodată să-l redai. Poți surprinde, de pildă, reacția cuiva la un miros urât, o grimasă, un gest, dar să surprinzi mirosul însuși este peste puterile fotografului. Fiind minuscule particule din chiar lucrul mirosit, aroma rămâne ceva intim legat de obiectul ei, pentru că e parte din el. Or, imaginea este o reflexie doar. Dar mi-ar plăcea să avem cândva un aparat care să capteze și să păstreze mirosuri, ar fi deosebit de util memoriei. Ar fi fost frumos să fi putut fotografia cum miros locurile prin care am fost, dar pentru că nu pot, va trebui să scriu despre ele.

Cea mai mirositoare vietate fotografiată?

Tot felul de vietăți folosesc mirosuri pentru a-și descuraja dușmanii, pentru a-și marca teritoriul, pentru a atrage polenizatori sau pentru a-și chema perechea. În natură, mirosurile urâte sunt un mijloc de apărare eficient, un război chimic, dacă vrei, ca o cursă a înarmărilor în care prada și prădătorul se întrec.

Ei bine, unele vietăți excelează într-adevăr la acest capitol și chiar îți mută nasul din loc. S-ar putea ca cea mai mirositoare vietate fotografiată să fie tamandua (Tamandua mexicana), adică un furnicar arboricol (foarte simpatic, de altfel) din pădurile tropicale. Se zice că duhnește cu mult mai rău decât un sconcs. Vorbesc din cărți, am avut noroc să nu mă aflu în raza lui de acțiune, eu eram pe fluviu, în barcă, el stătea liniștit la pozat într-un copac, ghiftuit de câte termite mâncase, deci n-am interacționat olfactiv deloc. Și, oricum, nu miroase tot timpul, ci doar dacă se simte amenințat, eliminând conținutul lichid al unor glande speciale. O altă creatură urât mirositoare fotografiată ar fi hoaținul (Opisthocomus hoazin), o pasăre de talie mare din Amazonia. Localnicii au poreclit-o stinky turkey din cauză că miroase puternic a bălegar. Mirosul este, de data asta, un produs al digestiei îndelungi a frunzelor pe care le mănâncă.


Tamandua

Cât despre cea mai mirositoare vietate fotografiată și mirosită de mine, cred că șerpii de casă (Natrix natrix) și cei de apă (Natrix tessellata) din Europa sunt pretendenți serioși pentru locul întâi. De regulă, reptilele nu au niciun miros, nu au glande sudoripare și nici alte secreții cutanate, iar pielea lor uscată pare aproape artificială la atingere. Șerpii de casă sunt una dintre excepții. Neveninoși fiind, au recurs la o altă strategie de descurajare a prădătorilor, anume să le taie pofta de mâncare. Dacă îi deranjezi, devin foarte dramatici, se zvârcolesc parcă agonizând și se întorc cu burta în sus, cu gura deschisă și cu limba atârnând afară, un comportament numit de biologi „tanatoză” (din grecescul thanatos), adică, mai pe românește, fac pe mortul. Niște secreții vin să facă toată scena cu atât mai credibilă, deci îți poți imagina cam cum miroase un astfel de animal. Așa cum și arată, a mort. Cum l-ar descrie un parfumier, cu o aromă greoaie și puternică, de un dulceag grețos, gras, cu note de mosc, greu de asortat pe timp de zi ori de noapte, cu un rodaj prelung apoi de câine ud. Partea și mai rea cu acest miros este că se ia foarte greu de pe piele, rămânând chiar și după mai multe spălări cu săpun.


Șarpe de casă


Cum îți miroase Bucureștiul? Când revii din călătoriile tale, poți spune că orașul are un miros al lui?

Bucureștiul, cred, n-a mirosit niciodată bine. Sigur, acum, în funcție de locul pe care-l ocupă în inima fiecăruia, poți să auzi că miroase romantic a tei în floare, pe Mântuleasa, sau a zarzări roz în martie, prin Cotroceni, ori mai realist, a urină, a gunoi și a igrasie. Altora li se pare că miroase a saloane și a mâncare bună. Probabil că toți au dreptate. Mie-mi miroase gri, a prea puțin verde și a noxe, mai ales. Miroase așa cum era de așteptat să miroasă un oraș ca el, unul care se zbate și în care lumea are prea puțin timp (explicabil, de altfel) pentru fine-tuning-ul vieții de zi cu zi. Este amprenta unui oraș enorm crescut peste posibilitățile sale și care a alungat natura din mijlocul lui din ce în ce mai brutal și mai stupid. De altfel, măsurătorile chimice ne cam spun aceleași lucruri, anume că inhalăm zilnic un aer destul de murdar, din păcate. Deși locuiesc de mulți ani aici, nu mi-a mirosit niciodată a acasă.

Ai avut vreo „revelație” olfactivă în călătoriile tale?

Da, prima oară când am coborât din avion la Tropice. Am tras în piept un aer atât de cald, de umed și de rânced, că mi-am zis că sigur nu are cum să fie așa tot timpul. Poate că miroase doar aici și acum, altfel cum ai putea respira așa ceva zile întregi, ce să mai zic de o viață întreagă? Am avut impresia că mă sufoc, deși era cu mult mai oxigenat și mai pur decât la noi. Mi se părea că respir și nu mă satur, un sentiment destul de panicant. Din cauză că frunzele arborilor veșnic verzi pică tot anul, solul e mereu plin de un strat de astfel de foi. Și pentru că aerul nu e suficient de uscat, ele nici nu se usucă, ci putrezesc, formând un strat negru-brun, plin de fungi. Este mirosul tipic al junglei, cel pe care am ajuns să-l iubesc și de care mi se face dor când sunt acasă.

Un miros care să te fi pus pe gânduri?

Mirosul de toamnă din pădure, când fel și fel de nuci pică, putrezesc și se simt prin aerul rece. Pare că te îmbie să te oprești și să te așezi puțin. Și ar mai fi mirosul albiilor bolovănoase, miros de apă curgătoare și de mâl, de pietre prăfuite bătute de soare. Nu știu de ce, dar mi se pare ca are ceva dintr-un timp geologic de dinaintea noastră și mă duce cu gândul la vremuri în care niciun animal nu umbla încă prin lume.

Ce crezi, până la urmă este mirosul un simț minor?

Nu, dimpotrivă. E clar că nu este simțul nostru principal, dar nici pe departe nu i-aș zice minor. Este mai subtil decât celelalte și cred că vorbește mai mult subconștientului, poate din cauza asta îl băgăm mai puțin în seamă. Mirosul dă profunzime imaginilor, le face palpabile, devine o ancoră excelentă care să te transporte într-un moment trecut. Să nu-l privim doar proustian însă. Ce ne-am face fără miros în fața mâncării preferate? Îți spun din experiență, căci cu deviație de sept și alergie la ambrozie, rămân fără el cam două luni în fiecare an. Viața în acest sezon de anosmie este destul de tristă.

Un miros din copilărie care se ține scai de tine până astăzi?

Mirosul ozonat al aerului tare din iernile reci din copilărie, cum n-am mai simțit de mulți, mulți ani, cu vântul care bate prin rufele proaspăt puse pe culme, la uscat.

Dacă ar fi să trimiți în spațiu un miros reprezentativ pentru omenire, ce ai alege?

La asta mi-e tare greu să răspund. Culturi atât de diverse au apreciat tot felul de mirosuri de-a lungul vremii. Să rămân la unul singur dintre toate este imposibil. Dacă mi-ai fi cerut să mă opresc asupra unuia reprezentativ pentru planetă, aș fi zis poate un pumn de pământ ori o gură de aer proaspăt. În schimb, cum aș putea să mă hotărăsc între mirosul de carte veche, de ambră, de ulei de floare de papirus, de santal? Posibil să complic lucrurile prea tare și să fie suficient cel al unei vetre, mirosul de foc. Dar să nu ne pripim, ci mai întâi să ne asigurăm că destinatarii au un nas – sau orice alt tip de organ de olfacție.


Văi andine în Peru


Dacă fericirea ar avea un miros, cum ar mirosi ea?

Posibil să sune a oblomovism visarea asta înapoi, dar cele mai fericite mirosuri sunt pentru mine cele din copilărie. De pildă, cojile de măr care sfârâie și se stafidesc pe plită, în bucătărie. Altfel, cred că fericirea nu are un miros al ei, ci mai curând are orice miros care se întâmplă să fie cu noi când și unde suntem fericiți.

Pentru mine cel de acum, cred că este aroma dimineții pe fluviile Americii de Sud, când simți apa plină de aluviuni răscolită de barca în viteză și vântul îți rupe din malurile argiloase miros de clisă, de putregaiuri și de flori prin aerul încă rece și ud, încărcat de ceață. În egală măsură, este mirosul de pământ umed de acasă, de noroi de la începutul primăverii. Cel de după o iarnă lungă, când, deși nu a dat firul ierbii încă, se produc în sol tot felul de schimbări chimice pe care le simți deja. E mirosul primului vânt cald de la început de an.

Un loc și un parfum?

Deșertul, noaptea, cu stele, dune și stânci. Cu o sticluță cu esență de oud la îndemână, care să se amestece cu mirosul de praf și de rouă.


Piață de pește în Coca, Ecuador


Să zicem că ai pune mâna pe peștișorul de aur, iar acesta ți-ar îndeplini dorința de a dezvolta la maximum unul dintre cele cinci simțuri (sau or fi mai multe?). Pe care l-ai privilegia?

De regulă poveștile cu peștișori, spiriduși și djini servesc drept precautionary tales și, după cum știm, oamenii, cel mai adesea, nu știu ce să-și dorească. Una dintre ramificațiile cașmiriene ale hinduismului medieval vorbea la un moment dat de om ca de o fărâmă limitată de zeu prin niște „carapace”, niște opreliști în calea percepției totale, care, peste puterile lui, l-ar distruge. Mi-e teamă, deci, de un simț amplificat la maximum. Simțurile noastre sunt calibrate în funcție de nevoi și cred că am fi copleșiți de oricare dintre ele, odată exacerbat. Îți dai seama cum ar fi să auzim conversațiile tuturor vecinilor, pulsul lor, procesele noastre interne, electricitatea prin fire, tropăitul furnicilor, exploziile solare sau cât de greu ar fi să mai fixăm ceva în lumea înconjurătoare, dacă am vedea în toate spectrele posibile deodată? Nu mai zic de miros. În București, un supermiros este clar ultimul lucru pe care mi l-aș dori. Asta nu înseamnă că nu mi-ar plăcea un văz amplificat, totuși, în limitele unei ființe din carne și oase.

 


Citește și interviul „7 ani de călătorie într-un jurnal”, publicat pe www.iqads.ro.