𝗥𝗲𝗰𝗼𝗺𝗮𝗻𝗱𝗮𝗿𝗲 𝗱𝗲 𝗹𝗲𝗰𝘁𝘂𝗿𝗮̆: „Dimensiunea olfactivă în teatrul contemporan”

Care sunt condițiile de posibilitate a unui teatru olfactiv? Pentru a le discuta, Dominique Paquet face o incursiune în istoria discursului filosofic despre olfacție și analizează câteva cazuri concrete de asociere a dimensiunii olfactive cu textualitatea — în special, cu aceea dramaturgică.  

Ce aduce în plus mirosul și care îi sunt limitările în practica teatrală, iată doar câteva întrebări ce răsar pe parcursul studiului lui Dominique Paquet. Trebuie spus însă că, uneori, acesta se dovedește destul de arid, întortocheat și, drept urmare, neatrăgător. În plus, cartea este destul de neglijent redactată. Păcat.

PE URMELE PARFUMULUI | Nona Rapotan

PARFUMUL PRIETENIEI

un text de Nona Rapotan
editor coordonator la Bookhub 

 

 Parfumul prieteniei e unic, irepetabil
și se conservă mai bine decât alte parfumuri. 

Întâmplarea face ca în preajma sărbătorilor de iarnă – înainte și după 1 ianuarie – să primesc câteva telefoane de la foști colegi sau vechi prieteni. Prilej să stăm de vorbă mult, uneori cu orele. Cine mă cunoaște știe că nu prea vorbesc la telefon, prefer oricând o întâlnire face to face, iar telefonul și orice altă comunicare care exclude întâlnirea de facto sunt doar pentru comunicările de tip profesional, de aceea dictează eficiența. Nu m-au obosit convorbirile, ci m-au făcut nostalgică, m-au scos dintr-un soi de conservare care mi-a dictat ritmul vieții din ultimii ani. Reflecțiile care s-au înșiruit ulterior, precum mărgele dintr-un joc de sticlă (da, da, Hesse, la el m-am gândit!), m-au ajutat să-mi clarific unele poziții, m-au ajutat să-mi limpezesc apele gândurilor și să mă scufund, fie și temporar, în universuri pe care le credeam pierdute definitiv.

Ne-am adus aminte de întâmplări haioase, am râs în cascade, am pomenit pe X sau pe Y tocmai pentru că făceau parte din eveniment, contribuiseră cu ceva la starea de bine. Ne-am adus aminte de diminețile cu arome de cafea, de ceaiurile preparate după anumite metode, de ritualuri pe care nu le-am abandonat ani de zile (pe unele dintre ele nici acum, doar că sunt puțin adaptate noilor condiții). Ne-am dat seama că avem istorii întregi comune, de care nu vrem și nu putem să ne dezicem, orice ar fi. Distanțele de sute (sau chiar mii) de kilometri care există astăzi fizic între noi nu șterg, nu estompează și, mai ales, nu edulcorează nicicum ceea ce am trăit atunci. Am pierdut părinți, ne-au murit cunoștințe comune, membri ai familiilor pe care-i cunoaștem, care ne erau și ne sunt foarte dragi, așa se face că ne-am adus aminte de ei ba când dansau de bucurie că au găsit o pungă de cafea bună pitită prin dulap, ba când ne-au primit cu mesele întinse și încărcate și tot așa.

 

Dragul meu Biță, cred că toate prieteniile tale – foste, actuale și viitoare, vechi și noi – se leagă de teatru. Firesc, pentru că fiecare părticică din viața ta se leagă de teatru. Nici prietenia noastră nu face excepție, deși, ca orice prietenie, are ceva excepțional în ea.
Faimos, poetul zicea că pentru un om este mai important să aibă un prieten decât un înger. Îmi place să înțeleg această sentență în sensul că fiecare om are îngerul său oricum, în vreme ce prietenia se dobândește. Nu e fală să ai un înger, căci ți l-a dat Dumnezeu. E fală să ai un prieten, căci pe acela tu ți l-ai făcut, tu l-ai îngrijit, tu l-ai iubit. Oamenii își pot face prieteni după modul în care își exercită înzestrările lor sufletești. Este, dacă vrei, ca în cazul actorilor. Mulți sunt dăruiți cu talent actoricesc, dar actori ajung doar cei care știu cum să exerseze acest talent. Ce folos că eu, în capul meu, am o mare intuiție despre cum ar trebui să-l joace un actor pe Hamlet (căci acesta este talentul, o mare și misterioasă capacitate de a intui), dacă nu am exercițiul exprimării exterioare, prin gest și voce, a intuiției mele?
— Sever Voinescu, Prietenie și teatru, în Secolul 21. George Banu contemporanul nostru

 

Am trăit vremurile când prietenia era fundamentală și căpăta sensuri profunde în momente-cheie ale vieții fiecăruia dintre noi. N-o să uit niciodată momentul în care un coleg de facultate, care e trecut în lumea umbrelor de ani buni –, mi-a returnat cursurile împreună cu o napolitană. Gest insignifiant pentru oricine altcineva, dar pentru mine de neprețuit, pentru că știam cât de greu o duce din punct de vedere financiar și ce sacrificii a făcut ca să-și ia toate examenele cu note maxime (cursurile mi le-a cerut pentru că eram printre foarte puținii care reușeau să scrie foarte, foarte repede și să noteze aproape toate observațiile profesorilor). Am urcat munți, am făcut chefuri cu muzici selecte și bancuri spuse la foc continuu, am fumat trabucuri, pipe și țigări fine la aniversări, tocmai pentru că n-o făceam în mod curent, am chibițat la meciurile Naționalei feminine de handbal, ne-am adunat la catafalcurile celor dragi și am mers la cumpărat canapele și birouri. Despre asta este prietenia și despre încă multe altele.

 

Relația dintre scriitură și acțiune e asemănătoare cu prietenia: construim o poveste compusă din mici momente care au semnificații diferite pentru cel care face, cel care scrie, cel care vede și cel care citește. Aceste momente fac parte din viață.
Oare acțiunile mele ca actriță au vreun sens? Am lucrat de curând pe un poem e Jorge Luis Borges, care spune: „La aproape trei sute de metri de piramide mă aplec, iau un pumn de pământ, îl las să cadă în tăcere ceva mai încolo și șoptesc: acum, eu modific Sahara”. Nu mă întreb dacă mica schimbare pe care o provoc cu acțiunile mele va fi utilă. E doar ceea ce trebuie să fac. Astfel că îi ofer lui George ultima parte din cartea mea Pietre de apă, pentru că și amintirile scurtelor momente petrecute cu prietenii ne ajută să modificăm Sahara, pumn cu pumn de pământ.
— Julia Varley, Un pumn de nisip în Secolul 21. George Banu contemporanul nostru

Ieri m-am trezit că-l întreb brusc pe unul dintre prietenii ăștia vechi, aflat la sute de kilometri de București, ce cafea bea. Facem schimb de mărci și aflu că m-am boierit. Adevărul e că da, m-am boierit! 😉 Nu mai beau orice cafea, și nici în cantitățile „industriale” de pe vremuri, ceea ce mă face să fiu foarte atentă când îmi cumpăr un pachet de cafea. Nu cumpăr la recomandarea nu știu cui, nu mă interesează ce circulă pe rețelele sociale, tocmai pentru că adicția e veche și internalizată profund. Cu ceaiurile e altă poveste, aici am parte de câteva recomandări venite din partea unor cunoscători, degustători cu state vechi, unde mai pui că același prieten are încă samovarul la care preparam pe vremuri ceaiuri numai bune de băut când afară erau geruri de zeci de grade sub zero. Iernile acelea nu se mai întorc, dar aburul ceaiului fierbinte încă plutește în amintirile noastre (comune sau individuale, nici nu mai contează).

 

Muntele Vrăjit lui George Banu, cu infinită prietenie   E irepetabil cum aripa păsării scrie cerul, trunchiuri de copac cu ecou circular, răbdarea mantalei, revolta scânteii, zborul planat al patului în flăcări, pletele Ofeliei plutind deasupra apelor –  Sărutăm obiectele dispărute, parcul de mesteceni al picioarelor albe, tufele de liliac ale mânuțelor fine, poarta văzului prin care trecem cu țeasta feliată în două, glasul unui clopot purpuriu ne sparge pieptul –  Nu ne ispiti cu eternitate infernală, Mephistophilis, lauri ofilite îți cad din creștet, strângi în pumnii tăi doar norii șifonați și apa timpului tău nu ne spală de spirit: vom urca în cea de-a treia zi pe Muntele Vrăjit. — Gábor Tompa, în Secolul 21. George Banu contemporanul nostru

 

Înainte de Crăciun (dacă nu mă înșel, pe la final de noiembrie, început de decembrie) mi-am luat primul volum din Secolul 21. George Banu contemporanul nostru. În primele zile din 2021, mi l-am luat pe cel de-al doilea. Volume pe care le citesc haotic, în funcție de numele celor care au contribuit la cele două apariții editoriale (pe mulți dintre ei îi cunosc personal, pe alții îi citesc/ urmăresc de ani de zile). Da, George Banu are vocația prieteniei, o știam de multă vreme, de pe când i-am citit trilogia dedicată Casei cu daruri. Am citit poeziile, evocările, scrisorile sau eseurile și s-a recompus din frânturi un portret aproape identic cu cel pe care-l proiectasem eu în mintea mea. Tușele din care s-a compus în timp portretul lui George Banu au căpătat pe această cale nuanțe de profunzime, culori enigmatice sau sonorități profunde. Am căutat să prind gustul prieteniei și mi-am dat seama că acesta diferă de la prieten la prieten, ceea ce mi se pare a fi nota de firesc și autenticitate imprimată de George Banu. Pentru el, prieteniile nu sunt identice, nu se construiesc pe un calapod unic, ci sunt croite asemenea rolurilor, în funcție de cum le sunt personalitățile, nevoile și „contribuțiile”. Ce au în comun aceste prietenii, în afară de catalizatorul unic, George Banu? Teatrul este ceea ce-i unește pe toți, dragostea pentru scândura scenei, pentru Cehov, Shakespeare et comp., nevoia de a fura din energiile actorilor și de a-și completa universul interior cu formele manifeste ale artei teatrale.

Parfumul prieteniei e unic, irepetabil și se conservă mai bine decât alte parfumuri. După cum vedeți, diferă intensitatea, se schimbă valoarea intrinsecă de la an la an, se adaugă note de bază și se înlocuiesc notele de vârf. Dar, pe fond, parfumul prieteniei e același și cel mai căutat dintre toate.

PE URMELE PARFUMULUI | Nona Rapotan

Miros de pâine proaspătă – „Cumnata lui Pantagruel”, în regia lui Silviu Purcărete 

un articol de Nona Rapotan
editor coordonator la Bookhub

****

Articol preluat de pe Bookhub

Despre spectacolul realizat de Silviu Purcărete acum mai bine de zece ani, iată, se poate vorbi și astăzi, fără pretenția de a epuiza subiectul. E genul acela de montare la care revii mereu, nu pentru că nu o ții minte, ci pentru că vrei să prinzi noi și noi detalii. Un spectacol-metaforă, care în cuprinsul lui (eram să spun „burta”) are o multitudine de mici metafore. Deconstrucția materiei atât de concrete – alimentele care devin „mâncare”, deci contribuie în mod decisiv la supraviețuire – are loc pe mai multe planuri și cu ajutorul unei succesiuni de pași (a se citi momente/scene ale spectacolului).

Mâncarea gătită ritualic, cu ajutorul unor obiceiuri respectate cu sfințenie. Nu întâmplător toaca se aude la început, final, dar și în momente-cheie. Cât despre „uniformele” care duc cu gândul la înregimentare, deci la canon, ce să mai spun? Purcărete aduce în fața spectactorilor revelații personale, convertite în sunet și mișcare, dar nu doar pentru a ne demonstra nouă cum i s-au revelat lui mesajele transmise de/prin cărțile lui Rabelais, ci pentru a ne ajuta pe noi să ne traspunem într-o lume foarte îndepărtată și total străină. E vorba despre o lume nicicând cunoscută, ermetică, una care supra-viețuiește tocmai pentru că e bine izolată, cine pătrunde acolo rămâne pentru veșnicie captivul normelor și al unei ierarhii neînțelese în totalitate, dar asumată firesc. E imposibil să nu te gândești cum de a reușit regizorul să scoată cuvântul din toată povestea asta și să dea depline puteri expresive sunetului și nonverbalului. O combinație unică și, iarăși, metaforică în sine. Trăim într-o lume aflată la antipozii celei din cărțile lui Rabelais, ba chiar și a timpului în care a trăit părintele lui Gargantua și Pantagruel. Suntem prea grăbiți să judecăm și prea puțin înclinați spre cunoaștere. Iar Purcărete asta ne-a provocat – să cunoaștem, să facem pași într-un univers paralel (și necunoscut), cu fricile și spaimele aferente (sunt câteva momente definitorii în spectacol în acest sens – construcțiile acestora aduc aminte cumva de ceea ar fi trăit Cristofor Columb când a călcat pe tărâm american pentru prima dată). Dar mai ales cu bucurie, cu frenezie, de fapt.

Foame pantagruelică, cum să reproduci scenic așa ceva? Să reduci totul la o mână de oameni așezați în jurul unei mese și clefăind zgomotos – e prea simplu și prea lipsit de substanță. Nu, nu așa arată teatrul adevărat în viziunea lui Purcărete (și nici a mea, recunosc). Să începi spectacolul cu un prim=plan în care vezi un craniu ivit dintr-o movilă de grâu (sau nisip, sau ce vreți voi) și în planul secund al scenei oameni așezați în jurul mesei, disciplinați și regulamentar îmbrăcați, ei da, e cu totul și cu totul altceva. Dar să mai auzi și ritmul de toacă! Dintr-odată, avem un univers întreg în fața ochilor, univers în care, iată, deja am intrat și începem să-l explorăm. Numai că Purcărete nu ne lasă de capul noastru! Ci ne ghidează atent, prin și cu ajutorul unor mijloace scenice mai mult sau mai puțin vizibile, de la un moment la altul. Noi, spectactorii, suntem un fel de martori tăcuți la facerea lumii, la facerea și des-facerea unor mistere (sau misterii?), ne plimbăm prin scenă și ne mutăm atenția de la un personaj la altul, după cum ne dă voie regizorul. E un fel de fir roșu invizibil care traversează scena și care ne duce de la un personaj la altul, dintr-un loc în altul; uneori acesta devine extrem de vizibil – intestinele scoase din burta omului și aruncate în scenă, sârma care traversează scena la momentul cu paharele etc. Alteori, te surprinzi întrebându-te cum de i-a dat lui Purcărete prin cap să construiască caracterele asemenea unor marionete, semn că oamenii nu sunt de capul lor. Senzația asta a  persistat și după ce-am revăzut spectacolul, ba și la a treia vizionare (da, e genul de montare la care m-aș uita de zeci de ori, fără să mă plictisesc).

Nările îmi freamătă și acum – simt mirosul de pâine proaspătă care m-a invadat la finalul spectacolului. Ritualul acela al facerii pâinii, răstălmăcit într-un mod atât de plin de chei de interpetare, te lasă mut de uimire. Inversarea rolurilor capătă rol de simbol:  nu femeile frământă și plămădesc, ci bărbații;  alăturarea acestui rit altuia, nu mai puțin important, cel al zidirii, dar și acesta „întors pe dos”, pentru că nu femeia e zidită, ci bărbatul; iar acesta nu e pus la zid, ci „copt”, înfășurat într-un giulgiu format din foile de aluat frământate de bărbați. O succesiuni de acțiuni care te lasă fără suflare, pur și simplu! N-ai cum să nu rămâi stană de piatră la tot ceea ce ți se relevă! Iar actul final, cu împărtășirea din corpul bărbatului, mâncatul cu poftă din capul acestuia, prefăcut acum în pâine gustoasă, ei bine, numai despre acest nou ritual născut din alte câteva vechi și arhetipale, poți vorbi preț de câteva zeci de pagini.

Cumnata lui Pantraguel este, din punctul meu de vedere, un spectacol-protest, un manifest pentru cunoaștere. Nu poți să judeci înainte să știi despre e vorba. Nu i-a fost deloc ușor regizorului să se apropie de textele lui Rabelais, să le cunoască în profunzime, a declarat-o de la bun început, de aceea a și ales calea descompunerii – a deconstruirii unei lumi – fiind plasat în interiorul ei. Din punct de vedere vizual spectacolul a căpătat forță și datorită scenografiei lui Helmut Stürmer, una atât de simplă, dar pe atât de mobilă – elemente de decor brute (scânduri, fire, saci, uși scoase din balamale și transformate în mese, cazane, scaune, linguri, multe linguri etc.), dar purtătoare de simboluri.

Spectacolul a fost difuzat în online în vremurile acestea atât de crude,  de Teatrul Național Radu Stanca din Sibiu, dar și de Teatrul Maghiar de Stat Cluj.  Dintre toate înregistrările de spectacole văzute în aceste zile de pandemie, el este singurul despre care am ales să scriu (n.m.- la debutul pandemiei am scris despre un spectacol văzut în regim de transmisie online, dar din cu totul alte motive, din păcate deloc plăcute). Și am văzut câteva, unele dintre ele de referință pentru teatrul mondial (am revăzut de câteva ori înregistrarea cu Furtuna lui Strehler, de exemplu). Rămân în continuare cu mirosul de pâine coaptă și proaspăt scoasă din cuptor și cu sunetul de toacă care-mi ridică moralul.

---

Pantagruel sógornője | Cumnata lui Pantagruel
Rabelais nyomán | După Rabelais 

Szereplők | Cu:
Bács Miklós, Bogdán Zsolt, Bíró József, Dimény Áron, Molnár Levente, Jacques Bourgaux, Marie Cayrol, Florin Coşuleţ,
Diana Fufezan, Györgyjakab Enikő, Cătălin Patru, Ofelia Popii, Laurent Schuh, Cristian Stanca, Cristina Flutur, Adrian Matioc

Rendező | Regia: Silviu Purcărete
Zenész | Muzician: Anca Stranici & Laura Călina
A rendező munkatársa | Asistent de regie: Cristian Stanca
Zeneszerző | Muzica: Vasile Şirli
Díszlet- és jelmeztervező | Scenografia: Helmut Stürmer
Ügyelő | Regia tehnică: Borsos Levente

PE URMELE PARFUMULUI | Nona Rapotan

DRAGONUL ÎNMUIAT ÎN SÂNGE SAU DESPRE CE ÎNSEAMNĂ „MIROSUL DE SÂNGE” (II)

un articol de Nona Rapotan
editor coordonator la Bookhub

 

Astăzi, dragonul are mult mai multe capete, nu doar pe cele șapte din poveste. Și, din păcate, multe dintre ele se hrănesc cu fricile și angoasele noastre. Le hrănim inconștient, obsesiv, până într-acolo încât dragonul începe să semene cu un obez. Dragonul de aur, în viziunea Catincăi Drăgănescu, e și despre toate aceste frici, care se suprapun și ne determină să scăpăm de sub controlul conștientului tot ceea ce înseamnă acțiune exterioară. De aceea, mulți dintre noi nu ne recunoaștem deciziile și comportamentele, nici măcar când ni se pune o oglindă în față.

Un efect secundar al tuturor celor semnalate aici este și dispariția mirosului de sânge din spațiul cotidian. Dacă pe vremuri sângele era asociat indubitabil cu viața, astăzi, după ce civilizația globului a trecut prin grele și cumplite războaie, el este asociat mai degrabă cu ideea de sacrificiu, de moarte, de renunțare. Astfel putem explica și de ce am ales să ne creștem copiii în mediul steril – ne temem pentru orice rană a lor, pentru suprainfectare etc. Pe de altă parte, dacă este să mergem pe firul raționamentului în profunzime, nu mai știm ce înseamnă explorarea naturii – deci, adio julituri, căzături și răni superficiale care se soldează și cu ceva sânge vărsat la locul faptei. De asemenea, dacă tot vorbim de sânge și mirosul de sânge, mi-e imposibil să nu mă gândesc și la schimbarea la nivel de gastronomie (națională sau internațională), cea care a impus și adaptarea meniurilor în funcție de modă: pe vremuri, biftecul tartar era o delicatesă, astăzi s-ar putea să fie considerat de mulți un soi de barbarism aruncat în farfurie; cu totul altfel stau lucrurile cu sushi, tocmai pentru că acolo nu e pic de sânge, deși carnea de pește este (la fel de) crudă.

Cum se reflectă toate aceste schimbări la nivel de scrieri – dramaturgice sau ficționale? O să dau mai jos trei exemple diferite, primul vine din zona teatrului, celelalte două, din zona literaturii.

În spectacolele de astăzi mesele sunt aranjate fără prea mult fast, pe masă este un amalgam întreg de materiale – în special foarte mult plastic, din păcate –, oamenii nu se mai delectează degustând felurile de mâncare pe îndelete, nu mai savurează, iar porțelanul și cristalul par uitate definitiv în dulapurile bunicilor. Melting pot sau jam session de gusturi, care anulează mirosurile distincte, pure. Cu greu îți mai dai seama când e vorba de miros de mărar proaspăt, cum la fel nu-ți dai seama când putem vorbi de carne de vânat sau de porc. Sunt piese de teatru contemporan (social, dar nu neapărat) în care se vorbește despre tot felul de orori, dar soluțiile de redare scenică nu fac apel sub nicio formă la mirosuri, spectatorul nu este provocat nicicum să miroasă ceea ce vede. 

Mutăm acum discuția în domeniul literaturii, acolo unde lucrurile stau un pic (mai mult, chiar) diferit. Primul exemplu (al doilea, în ordinea logică a întregului excurs) este dintr-un eseu scris de Paul Celan, apărut recent la Editura Polirom, în volumul Meridianul și alte proze. Eseul se numește „Edgar Jené şi visul despre vis” și iată ce găsim aici cu privire la mirosul de sânge:

 

„N-am vrut noi să scrutăm și mai profund coșmarul bătrînei realități, n-am dorit noi să percepem strigătul omului, propriul nostru strigăt, mai intens decît altădată, mai ascuțit? Priviți: oglinda cea de dedesubt silește pe toți și pe toate să se mărturisească: «Marea de sînge se revarsă peste pămînturi»*: golite de locuitori și încărunțite sînt colinele vieții. Spectrul războiului bîntuie desculț prin țări și continente. Are gheare precum o pasăre de pradă sau degete precum omul! Este multiform, și în ce s-a prefăcut acum? Într-un cort de sînge zburător. Atunci cînd coboară din văzduh, noi locuim între pereți și cîrpe de sînge. Acolo unde sîngele se cască putem privi spre alte forme, asemănătoare, desenate în aburul sîngeriu. Avem și hrana: una dintre gheare a săpat o fîntînă de sînge în care ne-am putea și oglindi, noi, cei pierduți. Sînge într-o oglindă de sînge ar putea însemna frumusețe pură, ni se spune...”

 

Evident, el face câteva adnotări cu privire la unul dintre tablourile lui Edgar Jené, dar observați cât de ușor îi este să cuprindă în cuvinte tot felul de senzații și să-i provoace cititorului tot soiul de trăiri olfactive sau de altă natură. Pentru scriitor e mult mai ușor să facă apel la metaforă decât pentru un regizor – deși regizorul lucrează și el tot cu metafore, dar de altă natură, mult mai complexe, determinate sau orientate de mișcare, adică de acțiune.

Ultimul exemplu pe care l-am ales, cel de-al treilea, este dintr-un volum de convorbiri apărut recent la Humanitas Fiction – Din ce este făcut un măr? (convorbirile lui Amos Oz cu Shira Hadad) –, un volum splendid, care se citește dintr-o suflare. Iată ce găsim aici cu privire la mirosuri (inclusiv cel de sânge):

 

„Da. Am încercat să povestesc despre asta. Un gen de proză, sau chiar un fel de spirit, am încercat să descriu lucrul ăsta, să-l pun pe hârtie. N-am reușit cu niciun chip. Nici măcar pentru mine însumi. Una dintre cauze e faptul că amintirile mele cele mai pregnante de pe câmpul de luptă sunt mirosurile. Mirosurile nu se pot reda. Nici în literatură, și nici în film. Nici măcar la Tolstoi, în Război și pace, în descrierea bătăliei de la Borodino, sau la Remarque, în descrieri ale Primului Război Mondial. E ceva ce nu se poate reda. Nici măcar la Izhar**, în Khirbet Khizeh și în Zilele Tziklagului. Și nici în filme. Duhoarea cumplită nu se simte. Și fără miros pur și simplu nu merge. Nu există pe lumea asta ceva care să pută mai tare decât un câmp de bătălie. Metal care arde, și cauciuc care arde, și cadavre care ard, și muniție care a explodat, și fecale, și urină, și fum, și putregai – lucrul cel mai frapant e mirosul. Duhoarea. Da, poate că ar fi posibil să ieși pe scenă și să spui: «Să știți că războiul e ceva ce pute», dar asta n-o să producă niciun efect. Nu sunt în limbă destule cuvinte pentru mirosuri.”

 

De menționat că Oz a luptat fizic, pe front, în două războaie, de aici și incapacitatea lui de a reda în scris cum miros oroarea, frontul și moartea.

Am încercat să prind în câteva rânduri câteva dintre raportările noastre cotidiene la sânge și mirosul de sânge. Exemplele le-am adus din zone în care mă simt „acasă”, dar e evident că pe marginea subiectului s-ar putea scrie tomuri întregi. Deocamdată, mă rezum la atât, pe data viitoare promit un subiect mai puțin sumbru.

---

 * Numele exact al tabloului lui Edgar Jené la care se referă Paul Celan este Das rote Meer geht über Land. În loc de „das rote Meer“ (Marea Roșie), autorul introduce sintagma „das Blutmeer“ (Marea de sînge).
** Yizhar Smilanski (1916-2006), scriitor și politician israelian.