© Osmé
un text de Anca Zaharia
Am fost atras de mirosuri de când mă știu, dar am început să mă apropii mai temeinic de parfumuri și de istoria lor abia în urmă cu zece-doisprezece ani, când m-am apucat să iau la puricat site-ul fragrantica.com și diverse bloguri, curios să aflu mai multe despre reperele parfumeriei moderne și despre filiațiile create de-a lungul istoriei acesteia. Din blog în blog, am dat peste pourmonsieurblog.blogspot.com și, cum mi-au plăcut prezentările lui, m-am pus să comand pe aoro.ro — pe vremea aceea; acum, notino.ro — azi, un parfum, mâine, altul, și tot așa, până s-au adunat câteva. M-am bucurat să descopăr că rezonez olfactiv cu bloggerul pourmonsieur și am mers pe mâna lui de fiecare dată. Mulțumită lui, am aflat cum miros câțiva „monștrii sacrii” ai parfumeriei masculine — Pour Monsieur de la Chanel, English Leather, Eau Sauvage de la Dior, Tsar și Pour Homme de la Van Cleef & Arpels, Quorum, Pour Lui de la Oscar de la Renta, Pour Homme de la Azzaro, Drakkar Noir, Old Spice sau Aramis de la Aramis — și am mers pe urmele creatorilor lor (marea descoperire și dragoste fiind Bernand Chant, creatorul lui Aramis, Aramis 900, Aramis Devin, Aromatics Elixir sau Cabochard).
Tot în vremea investigațiilor de-atunci, am descoperit și un alt clasic, Giorgio for Men Giorgio Beverly Hills, lansat în 1984 (n-am găsit niciunde menționat numele parfumierului), după femininul Giorgio din 1981. Am tot amânat să-l cumpăr, timpul a trecut și, în fine, când tocmai rămăsesem cu puțini bani în portofel, mi-am zis „ce mai contează?!” și l-am cumpărat (bine, nu e un capăt de portofel, doar 77 de lei, minus 15%, discount de Crăciun). În cele mai multe comentarii se menționa faptul că e un powerhouse perfume — cu alte cuvinte, unul care trăsnește de la un kilometru —, așa că am fost pregătit pentru ce e mai rău, și anume să fiu dat jos din autobuz. Mare surpriză să descopăr un paciuli aromatic elegant, cu iz de violete, miere, scorțișoară și garofiță (ba chiar și de pin), care se încălzește mai apoi, devenind un chypre în toată regula. Cei mai mulți îl apropie de Gentleman de la Givenchy, pe care, din păcate, nu l-am mirosit. Pe mine m-a dus cu gândul la o îmbinare între Grey Flannel de la Geoffrey Beene, Patchouli de la Nicolaï și Knize Sec, un pic prea seci pentru mine însă. Numai că Giorgio for Men e îndulcit de nota de miere (și alte rășini din bază), fără a fi deloc un parfum dulce sau o bombă olfactivă. Se așază cuminte pe piele, fără să țipe. Cred că i-ar sta excelent primăvara și toamna, ba chiar și vara.
Poate că, înainte de a vă năpusti asupra ultimelor apariții (mainstream sau de nișă), ar fi bine să dați cu nasul și prin clasicii parfumeriei. În felul acesta, vă veți face o impresie despre evoluția preferințelor olfactive, care reflectă o dinamică socială, economică și antropologică mereu activă în industria cosmetică.
În 1961, trei prieteni – Christiane Gautrot, decorator de interioare, Desmond Knox-Leet, pictor, și Yves Coueslant, scenograf – au transformat un vis în realitate și i-au dat numele Diptyque, inspirat de cele două vitrine simetrice ale primului magazin deschis pe Bulevardul Saint-Germain, numărul 34, care, mai târziu (2011), va deveni și titlul unui parfum: „34 Boulevard Saint-Germain”. La început, un butic unde puteai găsi „flecuștețe” de lux, toate dictate de bun-gust și artă, printre care lampioane de hârtie, săpunuri și parfumuri englezești, cuverturi, bețigașe parfumate sau jucărioare din lemn, Diptyque continuă cu producerea de lumânări parfumate, pentru ca, în 1968, să lanseze primul parfum al casei, „L’Eau”, inspirat de tradiția potpuriurilor. De atunci, casa Diptyque a lansat numeroase alte esențe, care, fiecare în parte, au încercat să redea impresiile de călătorie ale fondatorilor săi prin Extremul Orient, Grecia sau Scoția. Purtând amprenta personalității celor trei prieteni și a convingerilor estetice pe care le împărtășesc, parfumurile Diptyque sunt stări și locuri încapsulate în flacoane ce poartă o grafică aparte, devenită emblematică prin ovalul etichetei, ce amintește de scutul unui soldat roman, și fonturile special create pentru denumirea produselor. Gama lor rămâne variată și astăzi, cuprinzând ape de îngrijire a feței, vaporizatoare ambientale („Baies”, „Jasmin”, „Figuier”, „Feu de Bois”, „Ambre” etc.), lumânări parfumate, ape de toaletă și de parfum („Philosykos”, Do Son”, „Tam Dao”, „L’Ombre dans l’eau”, „Eau des sens” sau, printre cele mai recente, „L'Eau Papier”), precum și rafinate obiecte de lux, precum brățările sau broșele parfumate.
un text de Anca Zaharia
Deși am parfumuri pe care le-am luat acum patru-cinci ani și care mi-au plăcut și-mi plac teribil, multe dintre sticlele lor au rămas aproape neatinse, le șterg de praf de două ori pe an. În schimb, Alien-ul se termină pe neobservate, îmi dau seama că trebuie să comand altul abia când mai am câțiva stropi pentru câteva purtări și intru în panică de parcă ar trebui să urc dezbrăcată pe o scenă. N-am visat asta niciodată, din fericire, dar o dată am visat că am rămas fără Alien. Am râs când m-am trezit, dar m-am dus să verific stocul aromat de pe polițele din baie.
Pentru mine, Alien bifează casete diverse, poate chiar contradictorii în aparență, și înseamnă, pe rând sau simultan: căldură irizată de o oarecare distanță sinonimă cu reticența, decență cu un strop de sex-appeal, care colorează totul într-o explozie ca de curcubeu, ploaie caldă de vară și o seară cu un apus zărit printre nori, posibilități și speranțe, concretețe și rezultate.
Îl port mai ales toamna și iarna, pentru că e, totuși, prea dulce pentru o vreme mai caldă, și-am remarcat că-mi aduce un plus de căldură în zilele geroase, mă trage un pic, cel puțin mental, spre un parc inundat de frunze arămii și raze de soare mai blânde decât în toiul verii. Dar cu o subtilă aromă de mentă, pe care totuși n-am găsit-o menționată niciodată în descrierile produsului și pe care sunt tot mai tentată să cred că mi-o imaginez.
Dacă ar fi să mă identific printr-o apă de parfum, dacă esența a cine sunt eu — mai ales ca senzații și priviri, drumuri și trepte urcate greoi și coborâte în grabă, dureros — ar putea fi cuprinsă într-o sticlă, atunci cred că de cele mai multe ori aș fi Alien-ul de la Mugler.
Trebuie să mărturisesc și că n-am mai încercat altceva din gama Alien, nici nu știu cum e Goddess-ul sau Floral Intense-ul, dar nici nu aș vrea să fac asta dintr-un fel de convingere vecină cu superstiția stupidă. Doar gândul de a o face mă face să mă simt de parcă aș trăda legătura specială pe care o am cu această a doua piele, care e mov, străină și, totuși, atât de a mea. Cred că este, pentru mine, ce este Chanel No. 5 pentru mulți: clasic și etern, recognoscibil, firesc și deosebit.
Alien de la Thierry Mugler este o creație a parfumierilor Dominique Ropion și Laurent Bruyère, iar sticla dorește să amintească de o piatră sacră. Eu nu-l asociez atât de mult cu ideea de oriental, pentru că nu asta simt că predomină pe pielea mea, ci mai degrabă îl percep prin contrastul unic dintre iasomia și prospețimea cașmirului din notele de vârf și căldura vaniliei care le dă pe cele de inimă.
Citisem undeva că recipientul are „forma pietrei filozofale” și-am râs puțin, apoi mi-am zis că nu știu nimic, poate chiar așa ar (putea) fi. Devin tot mai convinsă de asta, cu fiecare purtare a lui Alien de la Mugler.
Povestea casei Molinard începe pe la 1849, odată cu deschiderea la Grasse a unui magazin de ape parfumate. Deja pe la 1920 numele este cunoscut și respectat la Paris, multe dintre flacoane fiind semnate de Lalique. Creat în 1921, parfumul casei Molinard reflectă o schimbare în aerul epocii. Doamnele se emancipează tot mai mult, iar țigara, apanaj până atunci masculin, este revendicată și ea, împreună cu alte simboluri. Inițial, conținută în săculețe parfumate, noua esență era menită înmiresmării țigaretelor doamnelor „băiețoase”, fiind comercializată, începând cu 1924, sub formă de apă de parfum, într-o sticlă neagră realizată de Lalique. Habanita este reprezentativ pentru familia miresmelor floral lemnoase, îmbinând arome proaspete de flori – iasomie, trandafir bulgăresc, narcisă și ylang-ylang –, pe un fond oriental de vetiver, vanilie, ambră și mosc, rezultatul fiind un acord ce se îmbină perfect cu mirosul de țigară. Lăudat încă de la crearea lui drept cel mai tenace parfum din lume, Habanita a traversat epocile fără să îmbătrânească, păstrându-și misterul și catifelarea.
Mary Celestia
În 2011, în urma unei furtuni în Insulele Bermude, a ieșit la suprafață un rest dintr-un vas din secolul al XIX-lea, scufundat în 1864, în vreme ce se îndrepta spre forțele confederate din Carolina de Nord. Numele vasului era Mary Celestia. După o săptămână în care au fost cercetate resturile vasului, echipa formată din scufundători și arheologi a descoperit o serie de artefacte, printre care încălțăminte, vin și două sticluțe cu parfum. Cu excepția depunerilor minerale, cele două sticluțe păreau a fi intacte. Pe etichetă se putea citi „Piesse and Lubin London”.
Domnul care a descoperit resturile vasului, pe numele lui Philippe Max Rouja, custode al vestigiilor istorice din zona Bermudelor, i-a dus cele două flacoane Isabellei Ramsay-Brackstone, proprietara unui butic local de parfumuri, Lili Bermuda. Isabelle realizează că este vorba despre o raritate și își propune să recreeze esența.
Potrivit legislației din Bermude, toate artefactele descoperite în apele oceanului devin proprietatea Guvernului, intrând în colecția Institutului Bermuda Underwater Exploration; însă Isabelle obține permisiunea de a păstra flacoanele câtă vreme lucrează asupra formulei. Pentru a o stabili, merge la New Jersey, la prietenului ei, parfumierul Jean Claude Delville, care lucra pe atunci pentru Drom Fragrances, ceea ce le oferă ustensilele necesare pentru stabilirea formulei, și anume dispozitivul pentru analiza prin cromatografie gazoasă, prin care se poate stabili compoziția moleculară a unui miros.
După ce au curățat flacoanele de depunerile minerale, Isabelle și Jean Claude le-au destupat, descoperind că una dintre sticluțe degaja un miros neplăcut, ca urmare a infiltrării apei, însă celălat specimen scăpase intact după cei 150 de ani pe fundul oceanului. Ceea ce au simțit cei doi a fost un miros de portocală, bergamotă și grepfruit, cu un iz de flori, santal și note animalice, probabil zibetă și ambră cenușie, care, în secolul al XIX-lea, erau de proveninență naturală — adică obținute de la animele.
După ce au analizat moleculele odorante prin cromatografia gazoasă, cei doi s-au văzut dinaintea unei încercări și mai dificile: să traducă ingredientele chimice în corespondentele lor aromatice. Pentru asta, Isabelle și Jean Claude au început să studieze arhiva de formule de parfumuri compuse de Lubin și Piesse. Septimus Piesse, chimist, parfumier și autorul a două cărți despre parfumuri, era cunoscut în epocă în special pentru o compoziție numită Bouquet Opoponax. Cei doi s-au gândit că substanța din flacon este, probabil, un precursor al celebrului produs al lui Piesse, numai că nu știau lista ingredientelor necesare creării acestuia. Așa că s-au lăsat îndrumați de ceea ce îi călăuzise și până atunci — de nas.
După mai multe încercări, au stabilit că ingredientele-cheie trebuie să fie floarea de portocal, trandafirul, santalul și vanilia. Mai rămânea problema ingredientelor de origine animalică, zibeta și ambra cenușie, pentru care trebuia găsită o alternativă modernă, fiindcă cele două nu mai pot fi obținute astăzi în mod etic. În locul celor două, au recurs la moscul sintetic, în special la exaltone, care, potrivit lui Isabelle, „conferă lustrul final și frumusețe parfumului”.
O altă provocare: aceea de a găsi o alternativă la solvenții — alergenici — folosiți de Piesse în urmă cu 150 de ani. La această provocare se adăuga una și mai mare: găsirea proporțiilor ingredientelor. Pentru a depăși această dificultate, singura cale de urmat era metoda încercării și a erorii. Odată depășite obstacolele și parfumul creat, a trebuit găsit un nume. Cel mai firesc a fost Mary Celestia, după numele vasului care aproviziona forțele Confederației.
Isabelle a scos o ediție limitată a parfumului recreat în septembrie 2014, la un secol și jumătate după scufundarea vasului. Pentru a marca această perioadă, numărul de flacoane scoase la vânzare a fost de 1854. N-a trecut mult și stocul a fost epuizat, dar, cum cererea rămânea constantă, alte flacoane au fost puse în vânzare.
Parfumul Mary Celestia este produs în continuare de Lili Bermuda și poate fi achiziționat la prețul de 150 de dolari sau, într-un flacon mai mic, pentru călătorie, la prețul de 50 de dolari.
Surse:
✎ https://www.atlasobscura.com/articles/shipwreck-perfume-bermuda-mary-celestia
✎ https://www.lilibermuda.com/blogs/news/mary-celestia-the-legendary-perfume
✎ https://www.thecut.com/2020/07/bermuda-shipwreck-perfume-mary-celestia.html
✎ https://www.fragrantica.com/perfume/Lili-Bermuda/Mary-Celestia-28151.html