Call me Ishmael este cea mai celebră scurtă introducere a unui roman la fel de celebru și pe care eu o folosesc adesea pentru că mă descrie perfect. Ca să-l parafrazez pe Melville, am să-ncep spunându-ți: „Call me Andrei”. Ca și personajul lui, la rându-mi rătăcesc în căutarea propriului Moby-Dick, numai că al meu e mult mai greu de găsit, căci se ascunde cu o mai mare pricepere decât balenoiul ăluia. Din când în când aud prin târg c-a mai ieșit pe ici, pe colo, ca să-l mai vadă soarele, pentru ca mai apoi să dispară cu lunile, ca o nalucă. „Balena” în căutarea căreia am pornit este dragostea adevărată, the real deal, lucrul cel mai de preț, în viziunea mea, și pe care îl caut cu înverșunare dintotdeauna, cred. Dragostea este motivul real pentru care gătesc într-o bucătărie profi. Asemuirile dintre mine și Ismael nu se opresc doar la căutarea a ceva greu de găsit, căci, dacă n-o știai deja, bastardul profetului evreu Abraham mai este și părintele unui alt mare trib, și anume al celui arab, unde numele său, transformat ulterior în Ismail, este pomenit dintotdeauna cu respect și cu o deosebită smerenie. În situația asta cumva mă găsesc și eu – un ceva ce, cu timpul, s-a transformat în altceva. Sunt un Andrei, dar până nu foarte demult am fost un Moustafa. Vremurile m-au obligat să-l ascund pe cel mai vulnerabil dintre cei doi – de a cărui existență știu doar cei din trecutul meu îndepărtat, iar acum și tu –, pentru că mă săturasem să fac față prejudecăților. Sunt amândoi laolaltă, și asta mă face personajul care se privește lung în oglindă diminețile. În acte mă numesc Andrei Adlah, sunt fiul unui sirian și al unei ardelence, născut în România, crescut în ambele țări și rodul fusion al ambelor culturi. Din pricina asta, copilăria nu mi-a fost ușoară, dar cu timpul mi-a arătat că își are și ea avantajele ei. Cu timpul, te transformă într-un cetățean al lumii. Am fost parașutist militar, am fost arhitect peisagist, sunt motociclist pasionat, scufundător, călător aventurier, iubitor de navigație cu vele și, pășind pe urmele tatei, dintotdeauna un bucătar. Am două diplome de bucătar, iar una dintre ele este Le Cordon Bleu, de unde am terminat ca Chef de la Cuisine espagnole. După absolvire, am lucrat în Spania, în diverse posturi, oriunde mi s-a oferit șansa s-o fac. Am lucrat în Maroc, într-un restaurant bine cotat, iar după fuga mea din Maroc, o perioadă bună de timp am organizat private events, iar de peste un an sunt executive chef peste Champagne & More și Prime Steakhouse, ambele deschise în incinta hotelului de 5 stele Radisson Blu Hotel din București. Mă găsiți pe Facebook sub numele meu, pe Instagram sub numele de theinfuriatedbull, iar pe Tiktok sub numele de ermitaño – eremitul.
Mirosul nu „pășește” de unul singur,
mirosul este o experiență holistică,
integrează de-a valma elemente vizuale,
emoționale și senzoriale, amintiri și trăiri,
iar în cazul meu, mirosul Bucureștiului s-ar traduce
prin tristețe instantanee și o apăsare în piept.
Ți s-a întâmplat să fii înșelat de mirosul vreunei mâncări? Să ți se pară bună la gust o mâncare care nu mirosea bine sau să nu-ți placă una care mirosea bine?
O, da! Numai o dată?! Cel mai bun exemplu este Sea urchin sau ariciul de mare. Ai încercat să mănânci unul vreodată? Este un exercițiu pe care ți-l recomand din toată inima, doar ca să-ți încerci limitele. Dacă vreodată careva s-a plâns de gustul, textura și de mirosul puternic marin al stridiilor proaspăt desfăcute, experiența unui arici de mare este una înmiită la toate capitolele... nici nu știu cum să ți-l descriu cât mai elegant, fără să aduc prejudicii adevărului, așa cum l-am perceput întâia oară... cât privește mirosul efectiv, simți că săruți le derrière de l’océan. Dacă reușești să treci peste miros și peste textură, următoarea barieră este gustul, care efectiv se ridică la înălțimea celor dintâi. Este pur și simplu wow! Umami pe steroizi. Întâi, trăiești un șoc, apoi, în caz că ai supraviețuit, ceva bizar se va petrece cu tine și parcă ai mai încerca unul. Și tot așa. Dacă-i mângâi icrele cu câțiva stropi de lămâie și cu nițel ulei de măsline, pășești printr-un portal nebănuit într-o cu totul și cu totul altă dimensiune. Elevează-ți jocul și joacă-te cu diverse sosuri și combinații de gusturi și te poți considera deja un connaisseur. Congrats, ai trecut la level 3: Expert. Un purist îl va devora direct pe malul mării și se va jura că nu există ceva mai gustos pe lumea asta.
La cealaltă extremă ar fi „pastia” marocană, țară în care am locuit multă vreme. Miroase divin, dar componentele, așa cum sunt ele așezate și asociate, mi s-au părut neplăcute când am gustat rezultatul final. Pentru ei, este un platou de sărbătoare, pentru mine, un nonsens. Creveți, pui, orez, paste fideluță, zahăr pudră, scorțișoară, phyllo pastry, ra’as al hanut, cu ale sale douăsprezece spices, cel puțin, sunt copleșitoare laolaltă pentru un venetic ca mine. Totul este relativ și subiectiv, gustul inclusiv. Aprecierile unui gust și ale unui miros sunt puternic condiționate de identitatea evaluatorului lor. Pentru populația născută și crescută roată pe țărmurile mărilor și ale oceanelor lumii, un arici de mare evocă amintiri dragi cu bunicii lor, clătite de lacrimi, în timp ce, pentru mine, născut și crescut adânc în interiorul unei regiuni, gustul și mirosul lui devin o loterie de genul 50-50 – ori le iubești, ori le urăști. Gusturile însă se pot educa, gusturile evoluează, așa că nu te pripi să tragi concluzii, căci NIMIC pe lumea asta nu este etern iar perceperea unui ingredient sau a altuia nu face deloc excepție. Dacă e să-i dau crezare lui Epicur, dacă ești tentat să judeci de rău o mâncare, înseamnă că cel mai probabil n-ai servit-o în compania potrivită.
Cât este miros și gust și cât este spectacol într-un fel de mâncare? Ce te ghidează atunci când elaborezi un fel de mâncare?
Întrebarea este scurtă, iar răspunsul este lung și complicat. Este ca și cum i-ai cere lui Picasso să-ți deconstruiască și să-ți explice rațional mecanismul din spatele unui tablou de-al său. Am să-ți explic cât de cât cum stau lucrurile în cazul meu. Fiecare chef creator de rețete își alchimizează preparatele după propria formulă și, oricât ar protesta (sau critica) unii sau alții, toate sunt corecte în opinia mea. Mâncarea este un limbaj, limbajul este un produs secundar al unui gând, gândul este traducerea unei stări, iar starea își are originile în mediul care ne-nconjoară cu toții stimulii lui. O farfurie trimisă cuiva este o propoziție scrisă de un chef cu ingrediente în loc de cuvinte. Uneori, dish-ul este o propoziție simplă, alteori, o ditamai fraza. Uneori, te alegi c-o propoziție sclipitoare, coerentă, elegantă, alteori, ți se așază sub nas o compoziție „literară” aberantă, o înșiruire savantă de gusturi și de texturi efectiv lipsită de sens. Când sunt la job, visez că trimit în sală numai „Te iubesc”, iar coșmarul care mă trezește nopțile în sudoare este că oaspetele meu primește de la mine un mare și grobian „să-ți iau neamul în...”.
Pe mine mă fascinează simplitatea aparentă, fie ea în propoziții, vestimentație, obiecte sau ingrediente. Spun „aparentă”, pentru că rolul meu de chef este să-i potențez oricărui ingredient (sau să caut să-i potențez, căci nu-ți pot garanta și reușita) cât mai multe dintre calitățile sale. E de datoria mea să încerc. Uneori, sunt inspirat, alteori, mă simt incompetent. Unele rețete cer ani de zile până ating validarea eternă în panteonul culinar – mă refer la cele deja consacrate –, iar rețetele de astăzi sunt în marea lor majoritate expresia directă a Zeitgeist-ului. Hiperspecializare, tehnică multă și desăvârșită, puțină substanță, multă, poate mult prea multă încredere în sine, fără aproape nicio bază, și zero inimă. ZERO.
Ce mă ghidează când concep un preparat? Totul începe c-un Big Bang. O idee. Fiat lux. Asociez două sau trei gusturi care au sens în capul meu. O fac adesea. Uneori, mă trezesc nopțile cu ele în cap, alteori, zăresc ceva pe stradă sau un preparat pe Instagram și-mi spun... hmm, interesant, aș încerca tehnica asta, dar cu un alt ingredient, căci mi se pare mai potrivit. Nimeni nu naște idei originale pe bandă rulantă, pentru că nu trăim sub un clopot de sticlă. Îmi vine ideea și apoi „gust” culorile în gând... Știu, sună bizar, dar așa aș traduce mecanismul. Pasul doi e să-mi supun ideea la un baraj brutal al lui „de ce?”. De ce ai propune așa ceva? Dacă supraviețuiește inchiziției, ba mai mult, dacă mai înflorește în cap și mai abitir, trec imediat la pasul trei, și anume la traducerea ei în material. O gătesc și o gust în real world. Un „nu e rea” o va trece la „pending” sau la „are potențial”, adică la mai multe tentative de a găti preparatul în fel și chip. Un „e senzație” o trece automat în top zece, la implementare directă, și dacă e „no way”, o arunc direct la gunoi și o uit. Peste 80% din ideile mele ajung la „merită revizuirea”, 19%, la gunoi, și doar 1% sunt implementate fără ezitare. Fiecare mare rețetă cunoscută azi este rodul ori al unui travaliu laborios de ani și ani de zile, ori al unui accident. Cei mai mulți dintre chefii consacrați și-au câștigat faima prin muncă asiduă, și-au smuls părul din cap ani la rândul, până li s-au recunoscut meritele, și doar o elită infimă au fost sau sunt un Mozart, care compunea în minte simfonii întregi, stând casual pe oala de noapte la doar cinci anișori. Pentru majoritatea dintre noi, o rețetă bună ascunde mii și mii de încercări neobosite, bani aruncați și frustrări cu carul. Bref, o rețetă este un compendiu de miros, gust, culoare, textură, emoție și instinct, dar și de mult bulan...
Care sunt aromele preferate în bucătărie? Sunt și unele pe care le eviți sau nu le suporți?
Răspunsul la întrebarea asta este simplu, așa că am să fiu scurt. Mirosurile mele preferate sunt acelea care mă teleportează arc peste timp, în copilărie. Sunt strâns legate de emoțional. Ca anecdotă, un miros mi-a luat mințile la propriu în Maroc și m-a însurat... Dacă te respecți ca chef, nu ai mirosuri pe care le respingi.
Ți s-a întâmplat să fii pe stradă și să te iei după un miros... de mâncare? Sau de femeie?
Am să inversez ordinea răspunsurilor. O, da! De mai multe ori, nu numai o singură dată. În cazul meu, a fost și este parfumul de jasmin. În curtea casei mele din Alep aveam o boltă metalică acoperită de iasomie, care, în răcoarea nopților, își elibera uleiurile, pe care le găseam absolut îmbătătoare. Stăteam cu nasul în vânt, înțepenit în mrejele lor, și priveam la luna plină care se vedea atât de mare, încât părea că intră-n coliziune cu pământul. Era un bec uriaș și superb, aprins, care lumina mahalaua „Alintaților”, cum se numea cartierul în care se născuse tata. Era mahalaua măcelarilor, de aici și porecla de M’dellelin. M’dellal înseamnă „alintat” în limba arabă. Locuitorii erau alintați, căci nu duceau lipsă de carne niciodată. Băteam meandrul străzilor medievale și înguste înecat în parfumul de iasomie și cu ochii mei de copil absorbeam totul în jur ca un burete. Trei decade mai târziu, într-o seară, ies din Mega Image c-o paporniță plină de prostii. Locuiam în Republica Floreasca (cum am poreclit-o eu – da, eu sunt autorul sintagmei, dac-ai auzit-o pe undeva). Ies pe ușa magazinului, fac câțiva pași și trece pe lângă mine o doamnă bine îmbrăcată. Efectiv am scăpat plasa din mână și tălpile mi-au rămas țintuite locului, ca de două piroane imense. Împietrisem. Am ridicat nasul în vânt, paralizat de frica de a nu pierde mireasma care-mi umpluse nările, iar ochii mi se cufundaseră în lacrimi, ca ai unui copil căruia i s-a refuzat jucăria visurilor lui. Eram un bărbat de 47 ani, care lăcrima până la orbire în mijlocul trotuarului, ca un puștiulică, for Christ’s sake. Fusesem îngenuncheat instantaneu și fără vreun avertisment de vraja unei miresme.
Miros de mâncare care m-a oprit... Da, locuiesc în Tenerife, acolo mi-am cumpărat casa, și-ntr-o zi, sătul de mâncare canariotă, mă plimbam pe lângă clădirea Amiralității, când din senin am amușinat un miros de șaorma. M-a răscolit instantaneu. Șaorma în Santa Cruz de Tenerife?! Bătea vântul dinspre portul vaselor de croazieră și eu, ca un copoi de vânătoare, mă ghidam cu ochii închiși după miros. Clădirile mă mai păcăleau, dar reveneam în punctul în care-l mirosisem ultima oară și-mi continuam căutările. L-am găsit, nene, nu-mi venea să cred. Era dosit sub niște trepte, într-un spațiu atât de neverosimil, iar eu, că-l găsisem, jubilam triumfător de parcă descoperisem Americile. Jur c-am plescăit șaorma aia de parcă erupsese Teide și urma să pier în lavă încinsă. Nu-mi mai păsa de nimic.
Asociezi locurile prin care ai călătorit cu mirosurile lor? Ai putea face un scurt ghid olfactiv al locurilor preferate?
O, da, întotdeauna o fac. Stau foarte prost cu memoria numelor locurilor vizitate sau ale numelor proprii, dar și cu numerele, în general. Nu le țin minte neam, nici să mă tai. Dacă nu le leg de o poveste specială din viața mea, ele intră pe o ureche și ies pe cealaltă. Mirosurile, în schimb, rămân pentru totdeauna în mintea mea asociate cu trăiri de toate felurile, până se decide Herr Alzheimer să mi le arunce-n vânt. Nu el e cel care spune că „nu toate amintirile merită păstrate”?!
Alepul miroase a jasmin, chimion, bharat (cinci piperuri) și a coajă de fistic strivită de paviment. Mă refer la teaca fibroasă care învelește fisticul proaspăt cules. Mai miroase a amestec de benzină cu ulei, ars prost de „trella” (motoreta cu trei roți cu care se căra marfă), mai miroase a asfalt încins și a kaa’ke dulce (o pâinică tare și mititică), a frigărui de miel, dar și a baraze, un biscuit dulce și senzațional cu susan și cu fistic.
Madridul are un parfum greu de descris în vorbe, dar ușor de recunoscut când pășești pe străzile lui. E unic... E o combinație de ingrediente care n-ar avea niciun sens în mod normal. E situat pe un platou înalt, e a doua capitală europeană ca altitudine, are un iz de violetă, de mucegai, de vin roșu, de canabis în Malasana, de desfrâu pasional, de bucuria de a trăi... mi-e tare drag.
Viena miroase a castane coapte, a ordine și a vin fiert. Santa Cruz de Tenerife miroase a grădina Raiului. Mai ales acum, în decembrie. Toți pomii exotici te-mbată cu florile lor, iar canarii și toate vrăbiile lor cântă cânturi despre Ocean, despre toate cele 21 de grade, care sunt media temperaturilor anuale, despre fesele războinice ale tinerelor, cu bagajul lor genetic ibero-sud-american, despre ludic și despre papas arrugadas cu mojo verde (cartofii lor fierți mici, negri și mititei, serviți cu sosul clasic din coriandru cu ulei de măsline).
Boca Cangrejo, satul unde am casa, miroase a Ocean și a pace absolută. Acolo este paradisul meu, acolo aproape că este „acasă”.
Cum îți miroase Bucureștiul? Când revii din călătoriile tale, poți spune că orașul are un miros al lui?
Când revin, Bucureștiul are, pentru o scurtă perioadă, mirosul aeroportului Otopeni. Miroase a stație intermediară și persistă chiar și după ce pășesc în studioul închiriat de mine pe lângă Cișmigiu, unde e ascuns treptat de mirosul puternic de arbori umezi și de găinaț de cioară. Mirosul nu „pășește” de unul singur, mirosul este o experiență holistică, integrează de-a valma elemente vizuale, emoționale și senzoriale, amintiri și trăiri, iar în cazul meu, mirosul Bucureștiului s-ar traduce prin tristețe instantanee și o apăsare în piept. Când simt Bucureștiul în nări, mă podidește amărăciunea. Îmi aduce aminte de copiii mei, de fosta mea viață, de ceea ce cândva reprezenta el pentru mine, de eșecurile mele, de iubirile pierdute, de timpul pierdut... Durează ceva până îmi înăbuș nefericirea sub capac, așa cum fac toți bărbații, apoi o gestionez cum pot de bine cu jobul meu, cu alcool, cu țigări și cu mult umor negru.
Ai locuit în Maroc și mi-ai spus că ai rămas îndrăgostit de el. Ce mirosuri ale Marocului ți-au rămas întipărite în memorie?
Ți-am spus deja că mirosul Marocului m-a băgat în belele înainte să apuc să clipesc de trei ori. M-a însurat în patru zile.
De peste un an trăiam drama unui divorț cu consecințe devastatoare pentru sufletul meu. Nu fusese ideea mea, așa că bântuiam pământul ca un golem amorțit complet de situația în care mă azvârlise soarta fix cu curul înainte. Bănuiesc că divorțul e flagelul real al secolului XXI, așa că nu e cine știe ce poveste nouă pentru nimeni, jumătate de glob trece prin același mierda as we speak. Povestea adevărată din spatele poveștii este însă realitatea dramatică în care se trezește cineva la 44 de ani, confruntat cu un divorț neașteptat, care-i distruge complet universul și trebuie s-o ia de la capăt.
M-am născut în secolul XX, am valori de secol XIX și am ieșit la vânătoare de partener (cică pe viață) în pH-ul relațional extrem de toxic al secolului XXI. Faci greșeli după greșeli, iar eu nu am făcut excepție de la regulă. Cu o experiență de 26 de ani cu o singură parteneră, la ce te-ai fi așteptat?! Normal c-am dat din perete în perete cu dinții, până m-am tumefiat la bot și-n piept. Mai întâi, am încercat balta noastră. Mi-am zis că, dacă a funcționat 26 de ani c-o femeie, rețeta mea e bună de ceva și că doar ea, cumva, s-a defectat pe traseul vieții. Greșit... Eroare după eroare, persoană greșită după persoană greșită. La un moment dat, am crezut că de vină e pH-ul românesc, așa că mi-am încercat norocul în dragoste cu doamne din Franța, Spania, Brazilia, Italia, iar la final concluzia mea a fost că de vină ar fi valorile vest europene, în totalitatea lor, nu numai cele românești, care au luat-o razna complet. Lumea nu mai avea niciun sens pentru mine. Părea că toate legile fizicii cunoscute fuseseră desființate printr-un edict bizar și că susul era în jos, iar josul în sus, inacceptabilul devenise acceptabil – și viceversa. Într-o zi mai tristă, la Madrid, m-am îmbătat praf și, fără să judec, mi-am cumpărat un bilet dus-întors spre Casablanca. Când m-am trezit din amețeală, am și uitat de el, au trecut câteva luni până ce telefonul m-a informat zgomotos că trebuie să-mi fac bagajul, pentru că-n fix patru zile am avion spre Maroc. Eu, cumințel, am ridicat din umeri nepăsător și mi-am pregătit bagajul. Făcusem atâtea prostii în ultima vreme, încât nimic nu mă mai mira. Imediat ce am parcat mașina în dreptul hotelului și am simțit parfumul familiar al chimionului, al mentei proaspete și al coriandrului, secondate îndeaproape de cântul dulce al muezinului, care îndemna credincioșii la rugăciune, universul meu și-a recăpătat instantaneu sensul de altădată. Lumea asta îmi era familiară, până și vorba, căci darija e un amestec de berberă cu arabă, și din câte-mi aduceam eu aminte din copilărie, era o lume mai bună ca aceea pe care o lăsasem dincolo de Gibraltar. Doar așa m-am lăsat de bunăvoie dezbrăcat de armură, iar greșeala asta avea să mă coste teribil mai târziu. În cinci zile reveneam la Madrid logodit, iar viața mea avea să cunoască o schimbare de proporții la fel de cataclismice ca și cea provocată de divorțul de mai înainte. Mă-nșelasem teribil, toxinele libertinajului fără de noimă și ale valorilor false într-o relație au umplut întreaga planetă, așa cum gazul umple o încăpere. Nicio cultură n-a scăpat neatinsă. Cât despre alegerile mele... What can I say? Obviously, I suck at picking them...
Un miros al copilăriei care să se țină scai de tine până azi?
Easy. Mirosul șorțului bunicii mele. N-am să-l uit cât oi trăi.
Un miros sau un gust care să te fi pus pe gânduri?
Cumarina... De fiecare dată când o recunosc, mă intrigă, mai ales când o regăsesc în bobul de tonka. Mirosul este senzațional, este aproape un drog, însă gustul bobului este oribil și extrem de toxic, mai ales în cantități mari, când devine letal. Cinci grame de cumarină pură trimite o oaie la Creator, iar șase grame bagă un om în moarte lentă și dureroasă. E îmbătătoare ca iubirea și la fel de letală...
Dacă te-ai întâlni cu un extraterestru, ce i-ai da să miroasă pentru a-l face să înțeleagă cât de cât omenirea?
Hmm... L-aș îndemna să miroasă căldura care radiază din creștetul ființei pe care o adori. Parfumul acela cald este elixirul fericirii pentru mine. Îmi scufund nasul în creștetele fetițelor mele și sorb nectarul ăla secunde lungi, visând că nu le mai dau drumul vreodată. La fel făceam și cu cele pe care le consideram iubirile vieții mele... Vorba lui Mahmoud Darwish, un poet palestinian absolut senzațional, care spunea, și citez aproximativ: „doar moartea avea puterea să ne despartă, doar că moartea a întârziat puțin”...
Cum ai descrie parfumul preferat, dar fără a-i da numele?
Ușor citric, ușor floral, pe alocuri marin, discret, dar foarte masculin... Mie-mi evocă o grădină-n miez de primăvară, cu pământul ușor reavăn, așezată lângă un ocean, atunci când natura prinde putere.
Ai fler? Miroși bine oamenii?
Da. Am să mă explic printr-o pățanie. La viața mea am gătit foarte mulți homari. Într-o zi, am cumpărat un homar imens la un preț foarte bun, așa că mi-am pregătit oala, am pus la fiert toate cele, aromatice, legume și vin, și le-am dat în clocot treizeci de minute. Când am considerat că apa este gata, am ridicat homarul și l-am apropiat de oală. Când a simțit fierbințeala, l-a apucat strechea și a început să se zbată ca un diavol în mâna mea. Niciodată până la el n-am mai văzut atâta furie la un homar. Mă și speriase, așa că i-am dat răgaz să se liniștească, apoi, tot privindu-l, mi-am adus aminte de vorba mamei: „Orice ți-ai propune, o să realizezi. Vrei să ajungi arhitect, ai să ajungi arhitect. Vrei să ajungi chirurg, ai să ajungi chirurg...” Priveam lung la homarul meu și eram sigur că-n clipele alea el și-ar fi dorit să fie o pisică, doar că – ce să vezi?! – era un homar mare și suculent, așa că locul lui era fix în oala mea. Bineînțeles că mi-am gătit coach-ul meu marin și a fost chiar delicios...
Normal că le miros trăirile și pornirile de la o poștă și ceea ce nu-mi explic este că le dau nas chiar și atunci când știu sigur că urmează să mi-o „tragă”. Trebuie doar să le dau ocazia. Mă expun așa cum sunt în realitate, mințindu-mă în sinea mea că, dacă mă văd atât de deschis, se vor abține din a-mi face vreun rău, iar de vină pentru asta este crezul meu că toți oamenii se nasc buni. Cineva trebuie să le dea o șansă, nu?! Până acum, niciunul nu s-a abținut să mi-o facă cumva și singura mea explicație e imaginea pasivă a homarului de pe illot-ul meu din bucătărie, care a sfârșit în oală.
Dacă fericirea ar avea un miros, cum ar mirosi ea?
Fericirea miroase a „acasă”, a „acoperiș deasupra capului”. Bun, și unde găsim mirosul ăsta? Spuneam mai devreme că pe malul oceanului meu miroase aproape a „acasă”. Almost. Aproape. Acolo sunt doar eu. Fericirea ta e în inima celui pentru care respiri și a lui în tine, cel care respiri pentru el. Cei mai norocoși dintre noi știu despre ce vorbesc... Pe restul dintre noi you can call us Ishmael și batem pământul în lung și-n lat, căutându-l flămânzi... Imaginează-ți, un chef flămând, i-auzi la el...!
