Parfumuri antice

click pe imagine

Coriolan || Guerlain

Un text de Florin Radu

Coriolan a fost lansat în 1998 ca un lemnos-chypre. A fost creat de Jean-Paul Guerlain, unul dintre ultimii membri ai familiei care a creat parfumuri sub egida casei istorice, înainte de vânzarea acesteia către LVMH. Numele provine de la Coriolanus (Caius Marcius Coriolanus) — un general roman legendar admirat (și dramatizat de Shakespeare, Plutarh și alți artiști) pentru forța, mândria, curajul și pasiunile sale intense. Povestea sugerează o figură condusă de idealuri și iubire, calități care l-au inspirat pe parfumier să surprindă un spirit masculin, dar nuanțat, în parfum. 

Coriolan nu a fost un succes comercial la momentul lansării, deoarece piața parfumurilor de la sfârșitul anilor 1990 prefera aromele acvatice și mai dulci, mai comerciale. Profilul clasic chypre al lui Coriolan părea în dezacord cu tendințele, așa că a devenit mai degrabă un parfum cult printre entuziaști decât un bestseller. 

Sticla a fost proiectată de Jean-Paul Guerlain în colaborare cu celebrul si regretatul sculptor Robert Granai, prezentând curbe sculpturale și detalii care reflectă moștenirea artistică a casei. Coriolan a fost ulterior scos din producție sau a devenit greu de găsit, însă Guerlain a relansat mai târziu un parfum foarte similar sub numele L’Âme d’un Héros ca parte a unei colecții de nișă, aducând un omagiu aceleiași surse de inspirație. Este ultima creație importantă pentru bărbați a lui Jean-Paul Guerlain pentru casa Guerlain, un omagiu sofisticat adus parfumeriei franceze clasice într-o perioadă în care tendințele erau în schimbare. 

Pentru colecționari și iubitorii de parfumuri, Coriolan reprezintă o punte între moștenirea tradițională a parfumurilor chypre și gusturile moderne — un parfum profund, complex și memorabil.

Expoziție ▲ Paris ▲ 𝙑𝙞𝙣𝙨, 𝙝𝙪𝙞𝙡𝙚𝙨 𝙚𝙩 𝙥𝙖𝙧𝙛𝙪𝙢𝙨

Mai multe informații, aici: 

https://www.college-de-france.fr/fr/vhp

28 octombrie 2024 — 31 ianuarie 2025

❝Qui n’a jamais rêvé de boire le vin dont se délectait Jules César ou de respirer le parfum d’une aristocrate athénienne ?

Pendant près de cinquante ans, l’archéologue Jean-Pierre Brun s’est consacré à l’étude des techniques et des économies de l’Antiquité, en fouillant notamment les quartiers artisanaux de Pompéi, en s’intéressant à la viticulture en Gaule ou encore en reconstituant la chimie des parfums grecs. On pourrait s’étonner que les archéologues parviennent à reconstituer la production, la consommation et le commerce de denrées périssables. Pourtant, en croisant les textes avec les traces archéologiques, il est possible de raconter la vie quotidienne des Romains, autant que la diversité des cultures à l’œuvre dans leur immense empire. C’est ainsi à un voyage dans la Méditerranée romaine que sont conviés les visiteurs, en suivant les travaux et les pas de l’archéologue Jean-Pierre Brun et des équipes avec lesquelles il a fouillé autour du bassin méditerranéen.

L’exposition est organisée en deux lieux complémentaires. Sur le site historique du Collège de France, la participation exceptionnelle du musée du Louvre permet de présenter vingt-deux objets remarquables : céramiques, bronzes et verres issus du département des Antiquités grecques, étrusques et romaines offrent un aperçu des tables aristocratiques où la richesse des décors le dispute à la variété des formes et des supports. À l’Institut des Civilisations, c’est le discours archéologique qui est mis en avant : comment fait-on parler les découvertes archéologiques ? Des cartes, des photographies, trois maquettes exceptionnelles d’une parfumerie antique, d’une villa viticole et d’un navire de transport romain ainsi que plusieurs entretiens filmés avec Jean-Pierre Brun permettent d’assurer une vision claire des trouvailles archéologiques exposées, issues de sites majeurs de Gaule romaine, d’Italie, de Grèce et d’Égypte. L’ensemble des textes de l’exposition est rédigé par des archéologues spécialistes des périodes et des pays considérés, offrant ainsi au visiteur toutes les clés de compréhension de la production et du transport de l’huile, du vin et du parfum dans l’Empire romain.❞

Olfacționar ★ Un vag iz de nădușeală

Citiți articolul complet în numărul 1220 al revistei Observator cultural.

 

 

 

De cînd s-a înălțat pe două picioare și pînă în buza secolului al XX-lea, omul a făcut – vrînd, nevrînd – casă bună cu propriile emanații corporale. Idealizată în Antichitate ca „sudoare a zeilor“, cînd statuile acestora erau unse cu uleiuri parfumate, transpirația ne-a traversat suprafața trupului și le-a mutat nasul celor de lîngă noi, dar a fost suportată, că – de! – ce altceva puteai face în afară de a te spăla mai des sau de a aplica săculețe parfumate la subțioară... sau prin alte părți mai asudate. După sute de ani de molime, cînd apa era considerată un pericol pentru trupul nostru (îi deschidea porii și lăsa cale liberă înăuntru bolilor), aproape brusc – dacă e să măsurăm la scară istorică – toleranța olfactivă scade în secolul al XIX-lea, cînd începe și obsesia igienistă. Tot mai multe case – de oameni înstăriți – sînt prevăzute cu băi, apa începe să fie văzută ca benefică, tonifiantă pentru un corp acoperit de straturi de mizerie care, acum, dintr-odată, sînt considerate nocive, blocînd fluxul dintre afară și înăuntru. Dacă pînă acum corpul bogaților și al săracilor mirosea la fel de puturos, cu toate „măștile“ parfumate care îi erau aplicau de clasa înstărită, în secolul al XIX-lea parfumul este respins ca mască a mizeriei, fiind acceptat doar în doze subtile, care să evoce ideea de curat, nu doar să acopere miasmele pricinuite de nespălare.

Medicina și chimia lovesc și ele prejudecățile, aducînd pe scenă niște protagoniști de care pînă atunci habar nu aveam: bacteriile și virusurile. Vinovații pentru boli, dar și pentru mirosurile neplăcute, fuseseră găsiți și trebuia să fie exterminați. Astfel, în 1888, este patentat Mum, primul deodorant despre care se spune că „ucide“ bacteriile ce produc mirosul neplăcut al transpirației, iar în 1903 este lansat Everydry, primul antiperspirant care combate mirosul neplăcut și încetinește înmulțirea bateriilor responsabile pentru acesta. Dar transpirația, mirosul ei neplăcut, halitoza – pe scurt, orice emanație și exalație a corpului uman – erau subiecte tabu pentru un om educat. Puțim, dar nu vorbim despre asta.

Totul avea să se schimbe începînd cu vara lui 1912, cînd, la Expoziția de la Atlantic City, o tînără pe nume Edna Murphey expune și încearcă să vîndă un produs antiperspirant creat de tatăl ei, chirurg, pentru a-și proteja mîinile de transpirație în sala de operație. Produsul se numește Odorono (adică Odor? Oh, no!), dar comercializarea lui se dovedește a fi un eșec – la început. Avea și destule hibe, ce-i drept: deși se pretindea că împiedică transpirația timp de trei zile, irita pielea (din cauza soluției acide folosite pentru stabilizarea clorurii de aluminiu), păta tot ce-i stătea în cale, fiind – oh, no! – de culoare roșie. Dar cînd au fost defectele (chiar și nocivitatea) unui produs o piedică în vînzarea lui, mai ales atunci cînd ai parte de o campanie zdravănă de marketing și publicitate?!

 

 

 

 

Call me Giorgio

Am fost atras de mirosuri de când mă știu, dar am început să mă apropii mai temeinic de parfumuri și de istoria lor abia în urmă cu zece-doisprezece ani, când m-am apucat să iau la puricat site-ul fragrantica.com și diverse bloguri, curios să aflu mai multe despre reperele parfumeriei moderne și despre filiațiile create de-a lungul istoriei acesteia. Din blog în blog, am dat peste pourmonsieurblog.blogspot.com și, cum mi-au plăcut prezentările lui, m-am pus să comand pe aoro.ro — pe vremea aceea; acum, notino.ro — azi, un parfum, mâine, altul, și tot așa, până s-au adunat câteva. M-am bucurat să descopăr că rezonez olfactiv cu bloggerul pourmonsieur și am mers pe mâna lui de fiecare dată. Mulțumită lui, am aflat cum miros câțiva „monștrii sacrii” ai parfumeriei masculine — Pour Monsieur de la Chanel, English Leather, Eau Sauvage de la Dior, Tsar și Pour Homme de la Van Cleef & Arpels, Quorum, Pour Lui  de la Oscar de la Renta, Pour Homme de la Azzaro, Drakkar Noir, Old Spice sau Aramis de la Aramis — și am mers pe urmele creatorilor lor (marea descoperire și dragoste fiind Bernand Chant, creatorul lui Aramis, Aramis 900, Aramis Devin, Aromatics Elixir sau Cabochard).

Tot în vremea investigațiilor de-atunci, am descoperit și un alt clasic, Giorgio for Men Giorgio Beverly Hills, lansat în 1984 (n-am găsit niciunde menționat numele parfumierului), după femininul Giorgio din 1981. Am tot amânat să-l cumpăr, timpul a trecut și, în fine, când tocmai rămăsesem cu puțini bani în portofel, mi-am zis „ce mai contează?!” și l-am cumpărat (bine, nu e un capăt de portofel, doar 77 de lei, minus 15%, discount de Crăciun). În cele mai multe comentarii se menționa faptul că e un powerhouse perfume — cu alte cuvinte, unul care trăsnește de la un kilometru —, așa că am fost pregătit pentru ce e mai rău, și anume să fiu dat jos din autobuz. Mare surpriză să descopăr un paciuli aromatic elegant, cu iz de violete, miere, scorțișoară și garofiță (ba chiar și de pin), care se încălzește mai apoi, devenind un chypre în toată regula. Cei mai mulți îl apropie de Gentleman de la Givenchy, pe care, din păcate, nu l-am mirosit. Pe mine m-a dus cu gândul la o îmbinare între Grey Flannel de la Geoffrey Beene, Patchouli de la Nicolaï și Knize Sec, un pic prea seci pentru mine însă. Numai că Giorgio for Men e îndulcit de nota de miere (și alte rășini din bază), fără a fi deloc un parfum dulce sau o bombă olfactivă. Se așază cuminte pe piele, fără să țipe. Cred că i-ar sta excelent primăvara și toamna, ba chiar și vara.

Poate că, înainte de a vă năpusti asupra ultimelor apariții (mainstream sau de nișă), ar fi bine să dați cu nasul și prin clasicii parfumeriei. În felul acesta, vă veți face o impresie despre evoluția preferințelor olfactive, care reflectă o dinamică socială, economică și antropologică mereu activă în industria cosmetică.

Metamorfozele trupului

Lansat în 1929, creație a parfumierului Henri Alméras (1892-1965), care, de-a lungul timpului, a semnat și alte creații-reper ale casei Jean Patou, precum Amour Amour, Que sais-je?, Adieu, Sagesse, Chaldée sau celebrul Joy, „cel mai scump parfum din lume”, cum a fost promovat la acea vreme, Le Sien înscrie pe trupul femeii imaginarul masculin, susținând, deopotrivă, că nu încearcă să-l masculinizeze. Subterfugiul: o activitate tot mai „prizată” de femeile epocii, urmașele băiețoaselor pentru care fusese creat, de pildă, în 1921, un parfum asociat tutunului, și el un apanaj masculin: Habanita de la Molinard.

Sportul egalizează, cum pretinde reclama, și constituie terenul pe care bărbatul și femeia se întâlnesc și asudă în egală măsură. Le Sien nu este destinat femeii tradiționale, o femeie firavă, care trebuie protejată în spațiul sigur al căminului, o ființă misterioasă căreia i se potrivesc mai curând inactivitatea și mirosurile leneșe și senzuale ale Orientului. Esența imaginată de Patou este creată pentru a îmbrăca un trup activ de femeie, care pășește pe urmele bărbaților și le împrumută caracteristicile și deprinderile. Mirosul proaspăt, al spațiilor deschise, li se potrivește deopotrivă bărbaților și femeilor, anunțând, prin notele sale unisex, trupul hibrid, androgin, al vremurilor moderne.

Direcția procesului de unisexualizare este limpede formulată în reclamele pentru Le Sien: etalonul rămâne trupul masculin și spre el trebuie să tindă trupul feminin pentru a-și găsi împlinirea. Numai masculinizându-se, femeia depășește o condiție a anonimatului, a indeciziei, a inactivității și a interiorului, schimbând semnul negativ cu cel pozitiv, masculin — unul solar, al acțiunii, al exteriorului, al aventurii. Dinamica aceasta avea să fie însă combătută destul de curând de curentul feminist.

Oricum, este interesant de urmărit sub ce semn vor sta și următoarele parfumuri unisex — de pildă, mai spre vremurile noastre (1994), One de la Calvin Klein. Dacă sportul era, în vremea lansării lui Le Sien, un concept unificator și egalizator, ce îi leagă pe tinerii din imaginea publicitară a lui One?

 

Lubin // 𝘼𝙪 𝙎𝙤𝙡𝙚𝙞𝙡

 𝘼𝙪 𝙎𝙤𝙡𝙚𝙞𝙡 // Lubin Paris // cca 1909-1912

Flacoane (21 cm & 14,4 cm) concepute și realizate de Maurice Dépinoix

Privind înapoi cu încăpățânare

Un bun exercițiu pentru îmbogățirea culturii olfactive este revizitarea clasicilor și observarea filiațiilor existente între creațiile unui parfumier. Înainte de a ne băga nasul în creațiile parfumeriei de nișă contemporane, este indicat să cunoaștem reperele parfumeriei și evoluția temelor olfactive, tot așa cum, de pildă, pentru a înțelege mai bine arta modernă, este înțelept să-i studiem originile și istoria. Este posibil ca, în cele din urmă, să descoperim că nimic nu e nou sub soare sau că noutatea conține vechiul, fără de care n-ar fi posibilă, și îl continuă în direcții ce ies din tiparele culturale dominante într-o epocă anterioară. Gusturile fluctuează continuu sau descriu cicluri, așa că nu e nimic surprinzător să privim un parfum de „nișă” drept o noutate, când, de fapt, acesta reia o temă existentă, dar uitată.

Dacă urmați exercițiul pe care vi-l propunem, veți observa cu ușurință că fiecare parfumier are teme și ingrediente preferate. Mai toată lumea este familiarizată, de exemplu, cu stilul epurat și minimalist al lui Jean-Claude Ellena, care mărturisea că folosește o paletă de aproximativ 300 de materiale naturale sau sintetice. Însă mulți au uitat de un parfumier precum Bernand Chant, care a lăsat în urma lui puține creații, dar toate complexe, pline de vigoare și înrudite între ele prin gustul lui Chant pentru acordul chypre, saturat cu note de paciuli și piele. Filiația olfactivă este evidentă în câteva creații emblematice ale acestui parfumier despre care prea puține informații se știu (vezi pagina dedicată lui Chant pe site-ul Fragrantica): Cabochard (Grès, 1959), Aramis (Aramis, 1966), Aromatics Elixir (Clinique, 1971), Aramis 900 (Aramis, 1973). Cabochard dă tonul acestei linii olfactive, care este prelucrată și nuanțată de Chant în restul parfumurilor enumerate, dovedind încă de pe atunci că distincția feminin-masculin este doar o creație a marketingului și a publicității moderne. Deși destinat femeilor, Cabochard îl conține pe declarat masculinul Aramis, fiind ulterior exacerbat în Aromatics Elixir, și el destinat femeilor și ulterior declinat în parfum bărbătesc: Aramis 900.

Toate cele patru parfumuri sunt în producție și astăzi și pot fi cumpărate la prețuri mai mult decât rezonabile. Deși ies din tiparul dulceag și gurmand al creațiilor contemporane, ele constituie un excelent memento al anilor glorioși ai parfumeriei și merită revizitate și purtate. 

★★★

 

Despre Aramis, vezi și articolul nostru:

https://osmereview.blogspot.com/2020/08/aramis-sau-mirosul-bunastarii.html

Despre genul parfumurilor, vezi și articolul nostru:

— https://osmereview.blogspot.com/2020/10/o-scurta-poveste-despre-genul_11.html

— https://www.fragrantica.com/news/How-Estee-Lauder-Played-With-Fragrance-Genders-18773.html

Povestea parfumului, spusă de Elena Vosnaki (perfumeshrine):

http://perfumeshrine.blogspot.com/2008/02/lament-for-fragrance-in-sepia.html?m=1

★★★

Despre Bernard Chant (sursă Fragrantica):

Bernard Chant was a legendary perfumer who made his mark in the fragrance industry as the head perfumer for International Flavors & Fragrances (IFF). He was known for his incredible talent in creating complex yet effortless scents and meticulous attention to detail when crafting each ingredient into a symphonic masterpiece.

His perfumes often had a muted animalic quality that alluded to sweat and the bedroom, which gave them a distinct and memorable character.

Chant's creations were revered by both perfumers and fragrance enthusiasts alike, with his concentrated perfumes leaving a trail of scent in the air that was both emotionally arid and incredibly present. Even when he ventured into fresher floral territories, there was always a suppressed emotionalism that gave his scents a depth and complexity that set them apart from the simplistic fragrances of his peers.

Chant worked with various brands throughout his career, including Estée Lauder, Ralph Lauren, and Coty. His collaboration with Max Gavarry on Beautiful for Estée Lauder is still one of the most successful perfumes in existence.

Chant's legacy continues to inspire and influence perfumers today in their modern reworking of the chypre style. Despite his passing, Bernard Chant’s creations continue to be worn and admired around the world, a testament to his incredible talent and lasting impact on the fragrance industry.

Parfumuri din alte timpuri

Mary Celestia

 

 

În 2011, în urma unei furtuni în Insulele Bermude, a ieșit la suprafață un rest dintr-un vas din secolul al XIX-lea, scufundat în 1864, în vreme ce se îndrepta spre forțele confederate din Carolina de Nord. Numele vasului era Mary Celestia. După o săptămână în care au fost cercetate resturile vasului, echipa formată din scufundători și arheologi a descoperit o serie de artefacte, printre care încălțăminte, vin și două sticluțe cu parfum. Cu excepția depunerilor minerale, cele două sticluțe păreau a fi intacte. Pe etichetă se putea citi „Piesse and Lubin London”.

Domnul care a descoperit resturile vasului, pe numele lui Philippe Max Rouja, custode al vestigiilor istorice din zona Bermudelor, i-a dus cele două flacoane Isabellei Ramsay-Brackstone, proprietara unui butic local de parfumuri, Lili Bermuda. Isabelle realizează că este vorba despre o raritate și își propune să recreeze esența. 

Potrivit legislației din Bermude, toate artefactele descoperite în apele oceanului devin proprietatea Guvernului, intrând în colecția Institutului Bermuda Underwater Exploration; însă Isabelle obține permisiunea de a păstra flacoanele câtă vreme lucrează asupra formulei. Pentru a o stabili, merge la New Jersey, la prietenului ei, parfumierul Jean Claude Delville, care lucra pe atunci pentru Drom Fragrances, ceea ce le oferă ustensilele necesare pentru stabilirea formulei, și anume dispozitivul pentru analiza prin cromatografie gazoasă, prin care se poate stabili compoziția moleculară a unui miros. 

După ce au curățat flacoanele de depunerile minerale, Isabelle și Jean Claude le-au destupat, descoperind că una dintre sticluțe degaja un miros neplăcut, ca urmare a infiltrării apei, însă celălat specimen scăpase intact după cei 150 de ani pe fundul oceanului. Ceea ce au simțit cei doi a fost un miros de portocală, bergamotă și grepfruit, cu un iz de flori, santal și note animalice, probabil zibetă și ambră cenușie, care, în secolul al XIX-lea, erau de proveninență naturală — adică obținute de la animele.

După ce au analizat moleculele odorante prin cromatografia gazoasă, cei doi s-au văzut dinaintea unei încercări și mai dificile: să traducă ingredientele chimice în corespondentele lor aromatice. Pentru asta, Isabelle și Jean Claude au început să studieze arhiva de formule de parfumuri compuse de Lubin și Piesse. Septimus Piesse, chimist, parfumier și autorul a două cărți despre parfumuri, era cunoscut în epocă în special pentru o compoziție numită Bouquet Opoponax. Cei doi s-au gândit că substanța din flacon este, probabil, un precursor al celebrului produs al lui Piesse, numai că nu știau lista ingredientelor necesare creării acestuia. Așa că s-au lăsat îndrumați de ceea ce îi călăuzise și până atunci — de nas.

După mai multe încercări, au stabilit că ingredientele-cheie trebuie să fie floarea de portocal, trandafirul, santalul și vanilia. Mai rămânea problema ingredientelor de origine animalică, zibeta și ambra cenușie, pentru care trebuia găsită o alternativă modernă, fiindcă cele două nu mai pot fi obținute astăzi în mod etic. În locul celor două, au recurs la moscul sintetic, în special la exaltone, care, potrivit lui Isabelle, „conferă lustrul final și frumusețe parfumului”.

O altă provocare: aceea de a găsi o alternativă la solvenții — alergenici — folosiți de Piesse în urmă cu 150 de ani. La această provocare se adăuga una și mai mare: găsirea proporțiilor ingredientelor. Pentru a depăși această dificultate, singura cale de urmat era metoda încercării și a erorii. Odată depășite obstacolele și parfumul creat, a trebuit găsit un nume. Cel mai firesc a fost Mary Celestia, după numele vasului care aproviziona forțele Confederației. 

Isabelle a scos o ediție limitată a parfumului recreat în septembrie 2014, la un secol și jumătate după scufundarea vasului. Pentru a marca această perioadă, numărul de flacoane scoase la vânzare a fost de 1854. N-a trecut mult și stocul a fost epuizat, dar, cum cererea rămânea constantă, alte flacoane au fost puse în vânzare.

Parfumul Mary Celestia este produs în continuare de Lili Bermuda și poate fi achiziționat la prețul de 150 de dolari sau, într-un flacon mai mic, pentru călătorie, la prețul de 50 de dolari.

 

Surse:

✎ https://www.atlasobscura.com/articles/shipwreck-perfume-bermuda-mary-celestia

✎ https://www.lilibermuda.com/blogs/news/mary-celestia-the-legendary-perfume

✎ https://www.thecut.com/2020/07/bermuda-shipwreck-perfume-mary-celestia.html

✎ https://www.fragrantica.com/perfume/Lili-Bermuda/Mary-Celestia-28151.html

 

 

Intrare liberă: O abordare istorică și culturală a parfumului

Emisiunea „Intrare liberă”, realizată de Marius Constantinescu în data de 20 februarie 2023 pe postul TVR Cultural, a fost dedicată istoriei și culturii parfumurilor și i-a avut ca invitați pe Ana Barton, scriitoare, Ana Maria Tătucu (blogger — beautybarometer), Cristian Marianciuc (icarus.mid.air), artist, și Claudiu Sfirschi-Lăudat, traducător.

 

 

Pomander (II)

Pomme de senteur (𝑝𝑜𝑚𝑎𝑛𝑑𝑒𝑟) — cca. 1520 — gravură de Albrecht Altdorfer

Luvru, Département des Arts graphiques, Colecția: Edmond de Rothschild

 

 

***

 

 

 

 

Mirosurile și arta

 

Mirosurile nu au un pedigri artistic și estetic prea de seamă. Nici nu e de mirare, de vreme ce operele filosofilor și ale esteticienilor le-au ignorat — când nu le-au repudiat de-a dreptul —, ceea ce face ca istoria artei să nu le fi consemnat, comentat sau valorizat. Demnă de reținut este doar capodopera, gândită ca operă perenă care traversează nealterată timpurile și gusturile, imobilă în sublimul ei, atrăgând privirile în spațiul sacru al muzeelor. În cultura preponderent vizuală — și auditivă — europeană, în ciuda etimologiei cuvântului „estetică” (aisthesis = „senzație”), mirosurile nu-și găsesc locul din cauza unor acuze adesea repetate: sunt animalice, sunt volatile, efemere și tăcute, fiindcă le lipsește un vocabular propriu, sunt invazive și capricioase, greu de controlat și manipulat, sunt invizibile, dar atât de prezente. Toate acestea au fost motive suficiente pentru a le expulza multă vreme din sfera artei și a esteticului, cu toate că mirosurile erau inevitabile, asociindu-se în mod necesar materiei – materialelor – folosite în creația operelor de artă și a manifestărilor artistice, precum teatrul — toate sunt impregnate de mirosuri, nu?

Începând cu secolul al XX-lea, mirosurile se strecoară în discursul artistic, primii care le includ în demersurile lor fiind abstracționiștii, futuriștii și suprarealiștii, într-o nevoie sporită de a crea o artă totală, care să se adreseze tuturor simțirilor, dar și ca reacție la ierarhia țeapănă impusă de estetica academică și de istoria artei, la fel de academică și ea. Dintr-odată, artiștii devin conștienți de inevitabilitatea și puterea evocatoare a mirosurilor, de nenumăratele posibilități artistice pe care acestea le pun la îndemâna creației. Deși tăcute și invizibile, mirosurile spun atât de multe despre temele mari tratate de capodoperele universal recunoscute: iubire, moarte, societate și politică, natură și mediu, subiectivitate și memorie și, în primul rând, despre corp și intimitatea lui. Dacă arta, până nu demult, expune exteriorul corpului, la distanță, ca obiect al unei contemplații pasive, mirosurile îi dezvăluie intimitatea, fragilitatea și perisabilitatea și îndeamnă la contact și participare. Prin operele de artă olfactivă, tot mai frecvente începând cu a doua jumătate a secolului al XX-lea, omul își apropriază corpul și face din el mediu, materie și obiect de artă.

Panorama schimbărilor în practica artistică și în discursul teoretic atașat ei constituie subiectul unei cărți extrem de interesante, semnată de Sandra Barré și publicată în 2021, la La Lettre Volée (Bruxelles): L’odeur de l’art. Un panorama de l’art olfactif. Autoarea trece în revistă atât discursul teoretic, cât și creațiile artistice care includ asumat mirosurile fie ca materie complementară, fie ca materie primă, ordonându-și materialul cărții în jurul temelor mari amintite mai sus. Este o lectură esențială pentru oricine este interesat de manifestările din arta contemporană și de schimbările radicale care survin în discursul teoretic și muzeal. Fiindcă, da, mirosurile se dovedesc — încă o dată — subversive, capabile de revoluții. De aici, poate, și teama filosofilor, a esteticienilor și a istoricilor de artă cât le privește.

Pe lângă această lectură, vă propunem o altă carte care investighează raportul dintre mirosuri și artă, de această dată din perspectiva artei spectacolului, deci tot una adresată în mod tradițional văzului: La dimension olfactive dans le théâtre contemporain de Dominique Paquet (Editions L'Harmattan, 2005).

Vezi și:

https://sandrabarre.com/2021/11/15/lodeur-de-lart-un-panorama-de-lart-olfactif/

 

Prieteni vechi

Revin tot mai des la „Habanita” (născută în 1921!), ca la o prietenă dragă, care mă cunoaște bine. Mă las cu încredere în îmbrățișarea ei, o ascult cum mă învăluie cu vorba caldă și amândoi visăm la călătorii îndepărtate sau la unele și mai aventuroase — în noi înșine.

Uneori, intervine în discuție și „Lavande”, cu firea ei vegetală, mereu revigorantă, amintind de prieteni vechi — „Pour un homme” de la Caron.

 

Eau d’Hermès, une eau sauvage

Compusă în 1951 de Edmond Roudnitska, această „apă” anunță o alta, imaginată de același maestru, „Eau sauvage” de la Dior (1966), cu toate că „Eau d’Hermès” merită mai mult să fie numită „sauvage”. Acordul citric e „tulburat” de prezența cardamomului, a scorțișoarei, a cuișoarelor și a chimionului, care evocă latura neîmblânzită a trupului nostru, așa cum transpare ea dintre faldurile civilizației.

 

 

L'odorat dans tous ses états

Creed și parfumierul din umbră: povestea unei fraude

 

Că universul parfumeriei este unul misterios, plin de iluzii și amăgiri, nu e o revelație pentru nimeni. Parfumurile promit cele mai irealizabile împliniri de sine, identități ideale sau evadări din cotidian, parfumierii țin cu dinții de secretul formulelor pe care le scriu, ceea ce face ca lista ingredientelor de pe cutiile parfumurilor să fie o păsărească irelevantă, dar nu stă în calea clonării parfumurilor celebre, în fine, o lume cu propriile legi și cutume, mai mult sau mai puțin transparente pentru ochiul profanului. Cochetând cu boema artistică, dar fiind o industrie în toată regula, cu venituri de milioane de dolari/ euro anual, parfumeria nu e mai ferită decât alte industrii de fraude. Cele mai multe rămân ascunse pentru totdeauna, însă din când în când câte un spirit curios își bagă nasul unde nu trebuie, răscolește arhivele, pune întrebările relevante și, în cele din urmă, scoate la iveală schelete. Iar atunci nu mai e nici o îndoială: clar, s-a comis o crimă.

Construită aproape ca un roman polițist, cartea lui Gabe Oppenheim, The Ghost Perfumer, publicată independent în decembrie 2021, spune din subtitlu care sunt pistele pe care trebuie să pornească detectivul pentru a descoperi autorul „crimei”: Creed, Lies, & the Scent of the Century. În centrul atenției publicului, dar și a autorului cărții se află figura lui Olivier Creed, proprietarul din tată în fiu al brandului Creed, unul dintre cele mai scumpe de pe piață și cu un pedigri impresionant, care își ia ca punct de pornire anul 1760. Dacă obiectul prim al acestei afaceri de familie a fost croitoria masculină, pe parcurs i s-a adăugat parfumeria fină, care a lăsat cu totul în umbră preocupările dintâi. Și e de înțeles: câștigurile sunt enorme în industria parfumului, așa că de ce să se rateze o sursă extrem de profitabilă?! Cât de profitabilă a fost toată afacerea o dovedește, de altfel, și vânzarea acesteia în 2020, pentru suma de 1 bilion de dolari.

 

 

Dar ce ascunde toată această poveste de succes? O fraudă de zile mari, care are în centrul ei o altă poveste, și ea de succes, numai că a altcuiva: a parfumierului Pierre Bourdon, creatorul, printre altele, al unor parfumuri celebre: Kouros (Yves Saint Laurent, 1981), Cool Water (Davidoff, 1988), Féminité du Bois (Shiseido, 1992), Dolce Vita (Dior, 1994), French Lover (Frédéric Malle, 2007). Și încă unul, deși nu e celebru, dar parcă e o trimitere ironică la destinul acestui parfumier și la titlul cărții: Ghost Man (Ghost, 2004). Și aici intervine pe fir o dramă personală, cu iz psihanalitic – prea psihanalitic, aș spune, pentru că nu pare o explicație suficientă: dată fiind relația problematică dintre tată (René Bourdon, managing director al casei Dior) și fiu, Pierre Bourdon, acesta din urmă se alege cu un complex de inferioritate și cu o nesiguranță care îl vor urmări toată viața, subminându-i deciziile.

Visând să creeze măcar un parfum pentru casa Dior, pentru a-i demonstra tatălui cât de meritos este, fiul își desconsideră munca și, ori de câte ori eșuează în a-și vedea câștigătoare formulele la sesiunile de briefing ale unor companii însemnate, cedează cântecului de sirenă al lui Olivier Creed, un vânător perfid al vulnerabilități altora și, în special, al vulnerabilității lui Pierre Bourdon. Astfel, se creează un lanț al slăbiciunilor – psihanalizat, cred, prea insistent de autorul cărții – care va duce la crearea unor capodopere olfactive al căror adevărat autor va fi ținut secret. Căci, da, oricine deschide site-ul Creed descoperă că Olivier Creed își asumă titlul de master perfumer și, deci, crearea tuturor parfumurilor casei Creed – atunci când acestea nu-i sunt atribuite fiului său, Erwin. Fapt ce face și mai șocante trasarea unei tradiții în domeniul parfumeriei cu mult înainte ca Olivier Creed să fi venit pe lume, precum și asocierea unor parfumuri moderne cu personalități din trecut, care, chipurile, le-au folosit. Dacă Pierre Bourdon pare să aibă niște daddy issues, Olivier Creed sigur e de închis într-un cuib de cuci. Oricum, amândoi par să se înscrie într-o patologie: Pierre, cu naivitatea lui bolnăvicioasă (că îți vine să strigi în timp ce parcurgi cartea: omule, dar cât de naiv poți fi?!), Olivier, cu mitomania lui la fel de bolnăvicioasă.

Dar nu vă mai țin mult de vorbă cu rezumarea acestei povești destul de întortocheate și vă îndemn s-o citiți cap-coadă. Eu am citit-o cu sufletul la gură, ca pe un roman polițist – pentru că da, îți vine să suni la Poliție! O carte alertă, scrisă cu șarm și bine documentată. Cât este adevăr și cât este fals veți judeca și singuri. Oricum, îți lasă un gust tare amar.

 

---

Pagina cărții:

https://www.theghostperfumer.com

Interviu cu autorul, realizat de Elena Cvjetkovic pentru site-ul „The Plum Girl”:

https://theplumgirl.com/the-ghost-perfumer-gabe-oppenheim-interview/

---

  

 

Interviu Osmé cu Silvia Irina Zimmermann

 

---

Silvia Irina Zimmermann a studiat la universitățile din Sibiu și Marburg filologie germană şi engleză, istoria artei și sociologie. Și-a obținut doctoratul în literatură germană la Universitatea din Marburg cu o teză despre opera literară a Reginei Carmen Sylva. A publicat mai multe cărți despre personalitatea şi însemnătatea primei regine a României, a inițiat şi coordonat Centrul de Cercetare „Carmen Sylva” al Arhivei Princiare de Wied din Neuwied. În cadrul acestui centru a publicat între altele: ediția completă germană a corespondenței perechii regale Carol I şi Elisabeta: „In zärtlicher Liebe Deine Elisabeth” – „Stets Dein treuer Carl”, Briefwechsel 1869-1913 (2018), biografia „Die Feder in der Hand bin ich eine ganz andre Person” Carmen Sylva (1843-1916). Leben und Werk, The Child of the Sun: Royal Fairy Tales and Essays by the Queens of Romania, Elisabeth (Carmen Sylva) and Marie (2020), corespondența regelui Carol I cu tatăl său, principele Karl Anton de Hohenzollern-Sigmaringen: „Geliebter Vater und treuster Freund”, Briefwechsel 1866-1885 (2022). Este autoarea volumelor: Regina poetă Carmen Sylva: Literatura în serviciul Coroanei (All, 2013), Regele Carol I în opera Reginei Elisabeta (Curtea Veche, 2014). A îngrijit următoarele ediții: Poveștile Peleșului de Carmen Sylva (Corint, 2016), Domnul Pulcinel. O poveste a Reginei Elisabeta a României (Carmen Sylva) cu ilustrații de André Lecomte du Noüy (Vremea, 2017), De prin veacuri: Povestiri istorice şi legende populare pentru copii de Regina Elisabeta a României (Carmen Sylva) (Humanitas, 2018), „Cu iubire tandră, Elisabeta”, „Mereu al tău credincios, Carol”: Corespondența perechii regale (împreună cu Romanița Constantinescu, Humanitas, 2020–2021), Reginele scriitoare ale României, Elisabeta (Carmen Sylva) şi Maria (Corint, 2021), Cuvinte sufletești de Regina Elisabeta a României (Carmen Sylva) cu ilustrații de Silvia Irina Zimmermann (Humanitas, 2022). În 2013 a primit Medalia „Regele Mihai I pentru Loialitate”. A colaborat cu ilustrații la cartea Osmé. Antologie de texte pentru nasul oricui de Claudiu Sfirschi-Lăudat (Editura Peter Pan Art & Entheos, București, 2022).

 

Web: www.sizimmermann.de
Facebook: www.facebook.com/siz.litart
Instagram: www.instagram.com/siz.litart
Youtube 

---

 

 

Să zicem că ați pune mâna pe peștișorul de aur, iar acesta v-ar îndeplini dorința de a dezvolta la maximum unul dintre cele cinci simțuri (sau or fi mai multe?). Pe care l-ați privilegia?

Mi-ar plăcea uneori să pot percepe acea stranie împletire a mai multor simțuri, sinestezia. Cum ar fi să simți gustul de secară al notei muzicale „do” sau căldura uscată a literei „u” sau sunetul verde al parfumului de tei? Când avem o dorință, de obicei ne imaginăm ceva bun, o experiență doar frumoasă, dar cum orice dorință ascunde şi un risc, tot ce e „la maximum” ar putea fi un „prea mult”, reversul celui bun, un lucru neplăcut, dureros chiar. Cum ar fi, de exemplu, dacă vocala „e” ar avea gust de mucegai „la maximum”, vai, câte cuvinte mi-ar provoca atunci o enormă greață?! Ori dacă la lumina verde mi-ar țiui urechile încât să-mi spargă timpanele, cât de greu ar fi atunci traversarea străzii la un semafor, de fapt, imposibilă! Așadar, i-aș mulțumi peștișorului de aur pentru propunere, preferând ca ideea unui simț la maximum să rămână doar un joc de imaginație. Ce este mai lesne de dorit, căci pentru asta nu este nevoie de peștișor, este exersarea şi dezvoltarea simțurilor pentru ceea ce mă pasionează mai mult. Un „mai mult” mi-aș dori personal pentru simțul vizual, căci, din nefericire, acesta scade cu vârsta, afectându-mi plăcerea pentru citit şi, din nou în ultimii doi ani, pentru desen şi caligrafie. Poate că un peștișor de aur, totuși, nu ar fi o idee prea rea, așa, ca rezervă şi pentru dorințe mai mici...

 

 

Mulți consideră parfumul o pură superficialitate, un artificiu fără nici o semnificație culturală. Sunteți de acord? Dacă nu, cum i-ați lua apărarea?

Cultura este plină de artificii, oare fără acestea ar mai avea vreun farmec? Dar cum cultura nu este ceva natural, care îi vine de la sine omului, ci se învață, la fel şi parfumul este ceva pentru care ne exersăm nasul şi care ține de cultura rafinată. Pentru mine, un creator de parfumuri este un adevărat artist. Şi atât timp cât avem acest simț şi ne face curioși față de diferite mirosuri şi miresme care ne oferă o satisfacție, nu îmi pot imagina o lume fără acest joc şi cu senzația olfactivă şi o lume fără parfumuri. Îmi place momentul când adulmec un parfum fin, discret, abia sesizabil, acel moment când ai senzația că nasul se străduiește să caute prin aer şi că se întinde tot mai mult cu plasa după fluturele nestatornic. Câți dintre noi nu am avut această senzație că recunoaștem un parfum în mulțime şi căutăm cu nasul, dar şi cu privirea, curioși să aflăm de unde vine şi cine îl poartă?

Un miros al copilăriei care se ține scai de dumneavoastră până azi?

O amintire olfactivă dragă din copilărie şi adolescență este mireasma toamnei din grădina de la Sibiu, un amestec de aromă de struguri şi frunze de nucă. Trebuie să fi avut vreo 9-10 ani, pe când mă mai cățăram în nucul uriaș din grădină, unde stăteam uneori câteva ceasuri, citind sau doar privind în jur şi visând. Într-o zi răcoroasă şi însorită, aroma şi culorile toamnei din grădină m-au fermecat pur şi simplu, încât îmi amintesc că îmi promisesem atunci să păstrez în memorie acel moment de grație ca pe o comoară: mirosul grădinii de la Sibiu.

Vreun miros care să vă fi rămas întipărit în nări după lectura unei cărți?

Citind cărțile lui Oliver Jens Schmitt şi pe aceea a Tatianei Niculescu despre viața lui Corneliu Zelea Codreanu, am rămas profund șocată de felul în care acest personaj s-a folosit de cultura populară şi de credința creștinească pentru a-i servi unei lupți nebune, neomenești împotriva altor români, doar pentru că aceștia erau evrei. Prompt, mi-am amintit de acel miros de casă veche, care capătă un miros stătut, clocit, un amestec de praf şi acreală, dacă nu e încălzită şi aerisită îndeajuns. Displăcându-mi acest miros, l-am perceput mereu ca pe ceva care îmi scade bucuria de a privi obiectul în sine, uneori chiar o frumoasă casă bătrânească, dar care, fiind nelocuită de multă vreme, căpătase un miros neplăcut. Dacă un miros dezagreabil se lipește de obiectul frumos, nu te poți bucura pe deplin nici de forma lui. Așadar, de același contrast între formă şi miros mi-a amintit şi povestea vieții lui Zelea Codreanu, personaj care face parte din istoria noastră, dar care a fost un fanatic, un om criminal cu care nu îmi doresc să asociez cultura populară şi credința creștină, precum mirosul urât care se poate lipi de obiecte şi pe care trebuie să îl îndepărtăm prin aerisire.

 

---

Osmé mi-a deschis iar „fereastra nasului” spre lume, cu un chef grozav de a simți mirosul vieții din nou.

---

 

O cu totul altă experiență de lectură a fost minunata carte Osmé. Antologie de texte pentru nasul oricui pe care ați publicat-o de curând, la care am avut bucuria şi onoarea de a colabora cu ilustrații florale şi decorative. O adevărată bijuterie de carte! Minunată ideea de a plimba cititorul printre diferite mirosuri, miresme şi parfumuri, îndemnându-l spre o altă percepție a lumii, spre „lumea privită prin fereastra nasului nostru” şi purtându-l într-o călătorie olfactivă în timp, de-a lungul veacurilor, din Antichitate şi până astăzi. Mi-a făcut o enormă plăcere să mă documentez pentru pregătirea ilustrațiilor la carte, să caut exemple din istoria artei, din vechile manuscrise cu ilustrații florale şi din ierbare, din cele expuse în muzeele vizitate în toamna trecută, şi din tot ce am găsit interesant digitalizat din marile biblioteci pe internet şi apoi să creez ceva în stilul meu, desene cu stiloul şi cerneală neagră. Şi, cu toate că inițial crezusem că voi avea nevoie de cel puțin două luni până să termin ilustrațiile, odată stârnită pasiunea şi pornită treaba, nu m-am mai oprit şi am terminat ilustrațiile în vreo două săptămâni. Grație acestei frumoase colaborări, am căpătat din nou curiozitate pentru noi parfumuri, deși cu ani în urmă mă hotărâsem să am un singur parfum „al meu” sau cel mult două, de primăvară-vară şi de toamnă-iarnă. Pe durata pandemiei însă, îmi trecuse orice chef de parfumuri, căci, din cauza măștii, aveam senzația că mă deranjează orice miros care se furișa sub mască, oricât de fin sau de plăcut era. Aveam cumva ideea fixă că, dacă tot trebuie să port mască luni şi iarăși luni de zile, mai bine să nu mai miroasă a nimic. Straniu, e drept, dar mă bucur că acum nasul este din nou liber să miroasă așa cum e menit s-o facă. Şi, deși în Germania mai trebuie să port masca în multe locuri şi în transportul comun, tocmai acum am un mare chef de a trage cu putere aerul în piept, de a mirosi din plin şi de a distinge din nou, fără filtre, felurite mirosuri şi miresme, de a le recunoaște pe viu, cu nasul, şi nu doar din amintire. Şi – de ce nu?! – poate că e timpul să-mi aleg chiar acum unul sau două noi parfumuri „ale mele”. Iată că Osmé mi-a deschis iar „fereastra nasului” spre lume, cu un chef grozav de a simți mirosul vieții din nou.

Ce spuneți, scriitori români au nasul fin? Cum vă miroase literatura română?

Recunosc că nu mi-am pus această întrebare până acum, dar antologia Osmé oferă unele exemple frumoase şi din textele autorilor români. Îmi amintesc că, atunci când am citit romanele Doinei Ruști, am avut deseori senzația că trebuie să revin de mai multe ori peste unele pasaje pentru a gusta şi adulmeca mai îndelung unele cuvinte şi imagini. Iată că şi antologia Osmé cuprinde mai multe pasaje minunate din Manuscrisul fanariot, care este o adevărată încântare şi pentru „nasul minții”! Tot în antologia Osmé găsim adorabila frază din romanul Ioanei Pârvulescu, Prevestirea: „Mie mi s-a deschis încă un nas, în locul ochilor, și recunosc omul după miros”. Sau din Norii lui Petru Creția: „Între două furtuni există ceasuri când toate mirosurile par să se fi ucis unul pe altul şi nu rămâne decât mireasma deșartă şi feciorelnică a aerului”. Şi multe altele în această minunată antologie Osmé, care îi dăruiește cititorului o nouă sensibilitate şi curiozitate şi pentru „cum miroase” literatura.

 

 

---

Mirosurile urâte, îndeosebi acreala tăioasă al zidurilor umezite, mă trezesc brusc la o realitate brută, amintindu-mi de anii de adolescență trăiți în comunism.

---

 

Cum vă miroase orașul București?

Eu ador Bucureștiul şi vin mereu cu drag în acest oraș. În ultimii zece ani am avut ocazia să vin aproape în fiecare an, îndeosebi pentru lansări de carte şi pentru documentare la Arhivele Naționale. Adevărul este – ca pretutindeni unde ne aflăm – că depinde şi cu ce ochi privim ceea ce vedem, sau să spun mai degrabă aici: cu ce nas adulmecăm. Bucureștiul este un oraș încărcat de istorie şi în permanentă schimbare, încât la fiecare pas poți descoperi ceva vechi şi nou deopotrivă, poți merge pe aceeași stradă de zeci şi sute de ori, să privești locurile prin poveștile care ți-au rămas în minte din cărțile citite, din istoriile scrise şi povestite, la care adaugi propria experiență şi imaginație, şi tot mai poți fi surprins de câte un detaliu nou care nu ți-a atras atenția mai devreme. Pentru mine, Bucureștiul are mireasma unei minunate cărți vechi, cu coperțile de piele catifelată şi ferecătură de metal, cu pagini din hârtie groasă. Poate avea acel miros deosebit de carte, de lemn, dulceag-rășinos, dar poate avea şi alte mirosuri, plăcute sau nu, depinde la ce pagină e deschisă şi ce asociem cu ceea ce percepem. Însă, oriunde mă aflu în București, ca într-o carte, am de-a face cu senzații asemănătoare compoziției unui parfum, cu notele lui schimbătoare: de bază (locul), de mijloc (povestea) şi de vârf (imaginația). Personal, pot merge pe Calea Victoriei şi pot vedea locurile mai ales prin prisma istoriei Vechiului Regat, a vremii domniei Regelui Carol I şi a Reginei Elisabeta, având în minte ce au mărturisit ei despre Palatul regal şi clădirile construite în acel timp, despre strada ori prea plină de gropi şi o adevărată mlaștină pe timp de ploaie, ori prea zgomotoasă în fața Palatului din cauza pavajului. O anecdotă amuzantă dintr-o scrisoare a Regelui Carol I adresată tatălui său, principele Karl Anton Hohenzollern Sigmaringen, este relatarea unei pățanii cu trăsura tocmai pe Calea Victoriei. Intrând cu roata într-o groapă, fuseseră atât de puternic zdruncinați, încât în primul moment au crezut că se vor răsturna cu totul. Din fericire, fusese doar o sperietură, iar regele şi regina au răsuflat ușurați, Elisabeta fiind chiar amuzată de întâmplare. Doar câinele regelui, care sărise din trăsură, a refuzat să se urce înapoi, așa că a mers ultima bucată de drum pe jos până la Palatul regal. Experiența personală a primei perechi regale îmi vine de aceea mai des în minte pe Calea Victoriei din București, pentru că am avut ocazia s-o cunosc mai îndeaproape lucrând în ultimii șapte ani la transcrierea, traducerea şi editarea ei în două ediţii (germană şi română), încât o am cel mai proaspăt în minte şi când revin la București. Iar atunci, pentru mine, Calea Victoriei capătă mireasma unui parfum dulce-amărui, melancolic şi uneori prea intens, greu, pe care îl asociez cu saloanele din Belle Époque. În fața Palatului regal şi a statuii ecvestre a Regelui Carol I, strada parcă are iar mirosul cailor de la trăsuri, iar când plouă, aerul îmi amintește de un miros plăcut de nămol. Dar ajunge să părăsesc Calea Victoriei, şi pe noua stradă mă așteaptă o altă poveste a locului, cu o nouă senzație vizual-olfactivă. Mirosurile urâte, îndeosebi acreala tăioasă al zidurilor umezite, mă trezesc brusc la o realitate brută, amintindu-mi de anii de adolescență trăiți în comunism.

 

 

Dar Mannheim, orașul în care locuiți în prezent?

Ca oraș industrial, Mannheim are un renume nu tocmai măgulitor; „Stinke-Stadt” („oraș-putoare”). Totuși, chiar dacă nu orice vânticel aduce fericire olfactivă la Mannheim, câte unul poate fi chiar ademenitor, depinde doar dinspre care fabrică bate vântul: de la fabrica de bere sau de la fabrica de ciocolată. Eu prefer aroma de cacao. Dar, ca majoritatea locuitorilor orașului Mannheim, sunt cel mai mulțumită când aerul nu este încărcat cu nimic industrial. Uneori e o adevărată binefacere pentru nas când ai senzația că nu miroase a nimic, mai bine zis a nimic artificial.

Dacă ar fi să rescrieți istoria în termeni olfactivi, ce repere ați alege?

Cred că ar fi amuzantă o asemenea istorie a omenirii în termeni olfactivi. Mi-aș putea-o închipui ca pe un timp dominat de elementul natural şi un alt timp dominat de industrie şi de producția aromelor artificiale în masă, un fel de „era de dinaintea industrializării” şi „era de după industrializare”. 

Asociați locurile prin care ați călătorit cu mirosurile lor? Ați putea face un scurt ghid olfactiv al locurilor preferate?

Când ajung într-un alt oraș, îmi place să merg mult pe jos, pentru a-l percepe astfel mai intens, pas cu pas, şi pentru a fotografia în liniște câte un detaliu care, în trecere prea rapidă, mi-ar fi scăpat. Iar uneori îmi place să mă opresc și să schițez în carnetul de desen câte un motiv care îmi place în mod deosebit. Inevitabil, şi în cele mai frumoase orașe dai şi de străduțe în care mirosurile sunt cu totul insuportabile, dar nu asupra contrastelor mă voi opri aici, ci doar asupra miresmelor plăcute. Dintre orașele mai mari pe care le-am vizitat mai frecvent în ultimii ani (cel puțin înainte de pandemie, acum, din fericire, fiind din nou posibil) s-au numărat București, Berlin, Strasbourg şi Paris.

Bucureștiul, după cum am spus mai devreme, miroase pentru mine mai ales a sfârșit de secol al XIX-lea, pentru că în ultimii ani am stat mereu la un hotel de pe Calea Victoriei sau în apropiere. Ador această stradă şi împrejurimile ei şi o parcurg deseori având în minte poveștile locului şi mărturiile unor personalități din vremea Vechiului Regat. Calea Victoriei are pentru mine un parfum dulce-amărui, catifelat.

La Berlin, am o idee fixă, aș zice, să vizitez de fiecare dată şi parcul palatului Charlottenburg. Preferabil vara şi într-o dimineață cu soare, pornesc pe jos de la un hotel din apropiere şi fac o plimbare în parc, înconjurul lacului, după care vizitez palatul. Berlin are multe locuri minunate şi interesante, încât se împletesc aici multe senzații, printre care și cele olfactive. La fel Potsdam, cu palatele regale şi imperiale şi, de asemenea, cu un mare parc care nu este departe. Cu adevărat, acolo mirosul este de istorie germană imperială, greu, rădăcinos, amărui. Când, într-o însorită zi de vară, călătorești cu vasul pe marile lacuri care înconjoară Berlinul, legate între ele şi navigabile, nasul se bucură să adulmece din plin briza acvatică, încât cu ochii închiși te-ai putea crede la Marea Nordului. Totuși, cea mai plăcută senzație pentru mine rămâne mireasma de verdeață şi de apă liniștită dimineața, în parcul palatului Charlottenburg, poate şi pentru că este un parc mai mic, mai intim şi deopotrivă un loc încărcat de istorie, o oază de liniște în mijlocul forfotei orașului. Un loc unde ai senzația că timpul a stat în loc, dar într-un mod frumos, liniștitor. Ador şi palatul şi elegantele încăperi în stil „rococo friderician” ale Regelui Frederic cel Mare, pe la jumătatea secolului al XVIII-lea, îndeosebi „Goldene Galerie” (Galeria de aur), toată în vernil și aur, în care parcă ai fi într-o pădure fermecată, cu parfum de iarbă de lămâie şi mandarine.

La Strasbourg, fiind cel mai apropiat oraș mare din Franța de Mannheim, unde locuiesc, sunt mai des împreună cu soțul meu, preferabil într-o sâmbătă. De vreo douăzeci de ani încoace, avem aici mereu cam același program în centrul istoric, Grande Île: micul-dejun la patiserie, vreun ceas bun zăbovim printre cărți la librăria Kleber, trecem pe la catedrală şi vizităm muzeul Palais Rohan, pauză de masă la un bistro, apoi hai-hui pe străduțele cu specialități, eu fiind atrasă îndeosebi de ciocolateriile şi produsele de patiserie. Ador patiseriile, și cum nu plecăm niciodată de la Strasbourg fără să cumpărăm și un cozonac alsacian tradițional „Kougelhupf”, pentru mine orașul a căpătat mireasma de Kougelhupf pufos și pudrat, de migdale și vanilie.

 

---

Parisul capătă pentru mine un parfum de bergamotă, iasomie și frezii.

---

 

De la Mannheim la Paris facem cu trenul rapid doar trei ceasuri, încât îl putem vizita chiar şi numai într-o zi, dar de obicei stăm vreo două-trei zile, într-un weekend prelungit. Şi acolo avem un fel de plan de bătaie ca şi la Berlin şi Strasbourg. Una din zile este rezervată pentru Versailles, palatele şi parcul, pe care le ador şi care completează minunat ceea ce mă fascinează cel mai mult şi în Paris, pe lângă muzee şi palate: librăriile şi papetăriile. Aș putea sta alte ceasuri întregi, după vizitarea unui muzeu, în magazinul cu librărie şi papetărie cu instrumente de caligrafie, printre hârtii şi cartoline texturate, stilouri şi cerneluri, admirând şi mângâind cu ochii (şi cu mâna ce e permis) finețea şi senzualitatea tactilă a hârtiei de excepție, răsfoind cărți şi cataloage de expoziții. În acele momente mă simt „comme Dieu en France”, cum s-ar zice iar Parisul capătă pentru mine un parfum de bergamotă, iasomie și frezii.

 

 

Un roman sau o poezie și un miros/ parfum care să meargă împreună?

Pentru că în ultima vreme am copiat în scris caligrafic mai multe poezii din opera lui Mihai Eminescu (şi pentru că îmi place să-l redescopăr mereu pe poetul Eminescu, cât și pentru a exersa caligrafia copperplate cu penița oblică), voi încerca câteva împreunări pentru câteva poezii ale lui: „Melancolie” cu mirosul de trandafir şi lemn de cedru, poeziile despre codru („Revedere”, „Codrule codruţule...”) cu parfumul de vetiver, „Venin şi farmec”, „Floare albastră” și alte poezii melancolice, de dragoste pierdută sau iubire neîmpărtășită, cu mirosul de narcise.

Cum ați descrie parfumul preferat, dar fără a-i da numele?

Fin şi puțin. Primăvara şi vara – floral şi citric, toamna şi iarna – vanilie şi cedru.

Ce mirosuri vă repugnă?

Tot ce e prea mult.

Dacă fericirea ar avea un miros, cum ar mirosi ea?

După o iarnă mereu prea lungă, fericirea mea este magnolia înflorită din grădină – și vizual, și olfactiv: o aștept să-și desfacă florile și mă bucur de această abundență de frumusețe cu toate simțurile și cu întreg sufletul.

Forma parfumurilor

 

Mirosul imperiilor

Karl Schlögel

The Scent of Empires

translated by Jessica Spengler, Polity Press, 2021

 

Karl Schlögel, Der Duft der Imperien. “Chanel No 5” und “Rotes Moskau”
Carl Hanser Verlag GmbH & Co. KG, München, 2020

 

Karl Schlögel (n. 1948) este un reputat istoric german, interesat în mod aparte de istoria modernă a Rusiei. Părăsind – temporar – terenul istoriografiei tradiționale, orientată spre factorii socio-politico-economici care influențează mersul Istoriei, Schlögel se apleacă asupra istoriei sensibile, implicând un simț prea puțin folosit de istorici, dar pus la treabă admirabil de Alain Corbin în Le miasme et la jonquille (1982), carte care a deschis calea spre studiul mirosului și al implicațiilor sale culturale.

Povestea spusă de Karl Schlögel are, ca protagoniști, două parfumuri și două figuri feminine, una celebră în toată lumea, alta mai deloc cunoscută în afara Rusiei: pe de o parte, Chanel No. 5 și Coco Chanel, iar pe de alta, Moscova Roșie (Krasnaya Moskva) și Polina Semyonovna Zhemchuzhina-Molotova – da, da, soția ministrului sovietic de Externe Veaceslav Mihailovici Molotov. Două povești care par să nu aibă nimic în comun, dar care, depănând firul timpului, așa cum face Schlögel, converg spre un moment în care două destine s-au intersectat: acela al lui Ernest Beaux, creatorul renumitului Chanel No. 5, care a lucrat pentru Rallet din Rusia, și acela al lui Auguste Ippolitovich Michel, care a lucrat pentru compania Brocard din Rusia și a creat Moscova Roșie. Două destine care au avut în comun un parfum: Buchetul Caterinei sau Le Bouquet Favori de l’Impératrice, creat în 1913 de Beaux pentru aniversarea a trei sute de ani de existență a dinastiei Romanovilor. O istorie a oamenilor și a parfumurilor, încastrată în Istoria mare ce trece ca un tăvălug. 

Cartea lui Schlögel relatează o bună bucată de istorie din perspectiva parfumurilor și a destinelor celor care le-au adus pe lume, arătând cât de profund putem pătrunde în istorie, cultură, politică și societate pe calea unui simț atât de disprețuit din cauza presupusei sale irelevanțe cognitive. Citind-o, ne-am gândit cum ar arăta istoria României spusă din această perspectivă olfactivă. Trebuie să vină și vremea unei astfel de povești...

 

 

A drop of perfume is time captured in scent, and the bottle is the vessel that holds the fragrance of time. The fascination with perfume bottles currently in evidence in post-Soviet Russia and elsewhere is more than just a quirk, it is its own “search for lost time”. The post-Soviet Proust is probably already on the prowl.

***

It is no coincidence that histories of fragrances tend to focus on the vessels that hold them, the bottles that continue to exist long after the last traces of the volatile oils and essences have evaporated. They give form to the olfactory composition. The bottles become symbols that are synonymous with the scents they contain. This is why wherever you find bottles, you will find perfume archaeologists: in antique shops, on the many websites run by vintage communities, and in the fragrance categories on eBay. Many cities already have perfume museums, including Paris, Versailles, Grasse, Barcelona, Cologne, Saint Petersburg and Moscow. Much more material will come to light as collectors crawl around in attics and discover bottles of precious exotic scents carefully preserved by grandmothers despite the greatest hardships – the flotsam of past epochs. Amongst all the exhibitions and archives of scents, a special place would have to be reserved for a museum of smells featuring the jars in which the Stasi in East Germany stored scent samples from dissidents, which they used to train and drill their sniffer dogs.

Mirosurile trecutului

Echipa DURARE, în colaborare cu cercetători de la Het Geheugen van Geur, a refăcut o apă parfumată după o rețetă a lui Constantijn Huygens (1596-1687).

 

Mai multe, aici:

https://story.durare.eu/making-scents-of-the-past#chapter-606