Mirosurile Indiei

Călătorind cu Mircea Eliade printre mirosurile Indiei — în nr. 1288/2026 al revistei Observator cultural.

Kōdō (香道)

de Dana Pîrvan

Mirosurile au dat naștere unei arte specifice în Japonia, aprecierea estetică a acestora fiind independentă de utilizarea lor religioasă, medicală sau cosmetică. Inefabila artă a parfumurilor s-a născut în secolul al XV-lea, după ceremonia ceaiului și Ikebana și a atins apogeul în epoca lui Edo (1603-1866).

Kodô, artă olfactivă unică în lume, necunoscută totuși publicului larg, presupune o ceremonie în care participanții sunt invitați de un maestru de ceremonii nu să miroase, ci să „asculte” mirosurile lemnelor aromatice, tăiate în fâșii subțiri. O idee poetică în sine. Diversele combinații de parfumuri, kumiko, au nume poetice care evocă natura, trecerea anotimpurilor, călătoriile, legendele și literatura japoneză, cum ar fi Povestea lui Ghenji, combinațiile de parfumuri fiind asociate chiar cu cele 54 de capitole din acest roman. Prin kodô se trezesc sensibilitatea, memoria și emoțiile, hrănindu-le cu aliajul subtil dintre parfumuri și literatură. Ca și ceremonia ceaiului, kodô invită la o meditație tăcută, o formă de asceză marcată de budismul zen și religia shintō, o celebrare a eleganței parfumurilor. În cadrul ceremonialului, participanții ascultă pe rând parfumurile, le trec de la unul la altul ți fiecare trebuie să fie atent la celălalt, importantă fiind bucuria întâlnirii. Această practică artistică în permanentă mișcare, către sine sau către ceilalți, este un proces de învățare care implică fluiditatea gesturilor, nu obținerea unei lucrări finalizate și fixe. Maeștrii kodo practică de asemena caligrafia, poezia și ceremonia ceaiului.

Nu există separare între lumi, ci fluiditate, calea parfumurilor devenind o fomă de meditație care integrează toate artele. Viața însăși devine o operă de artă, un fel de cultură a sinelului și a relației cu ceilalți, care își propune să introducă o formă de armonie discretă, o deschidere spre întâlnire și efemer. Nu e nimic trist în frumusețea care va muri, plăcerea contemplării momentului, a măreției impermanenței e infinită. Prețioasă este deschiderea mâinilor, acceptarea a ceea ce trece fără dorința de a poseda. Această artă este practicată și azi în Japonia, artiștii contemporani integrează cultura kodô în spectacolele lor olfactive pentru a exprima trecerea timpului.

Mirosurile Bucureștiului fanariot

 

Doina Ruști

Manuscrisul fanariot

(2015)

Polirom, Iași, 2016

 

         Cine trecea pe lângă Hanul Zlătari era imposibil să nu rețină trei lucruri: poarta largă, în arcada căreia stăteau înfipte șase felinare mari, apoi parfumul tămâios al tutunului de Ianina și, nu în cele din urmă, firma prăvăliei lui Alexie Mantu, de pe care își țuguia gura un maur cu cercei.

(41)

 

*

 

         Pe grătare și țigle încinse se perpelea câte o bunătate, dar, orice ar fi fost, ardeii erau nelipsiți, ardei roșii, puși la uscat de cu toamnă, cu mirosul lor iute și dulce, ori ardei fragezi, atunci culeși din grădină, în stare să scoale și morții cu mireasma de vegetală cărnoasă în care stăteau ascunși câțiva căței de usturoi și uneori boabe de năut, ca să îmblânzească mirosul de fum.

         În ciuda reputației sale de loc vesel, Bucureștiul era plin de suspine, pe care le scotea la iveală orice voce care îi șoptea numele făcut din flori de zarzăr și din fierbințeala ardeiului perpelit pe cărbuni.

(46)

 

*

 

         Era noapte de octombrie și tot Bucureștiul mirosea a must și a grătare. În curți, strugurii fermentau cu năduf, iar mâini mulțumite strângeau clăbucii de sânge în castroane albe, împodobite pe margini cu albăstrele și flori roșii de mac. /48/ [...] Peste tot se risipea mirosul de struguri, în special de Căldărușă, iar de pe la hanuri se ridica parfum subțire de carne și fum înțesat de înțepătorul usturoi macerat în oțet. Tranca suspina înfiorată de aceste mirosuri, încercând să afle de unde veneau.

(48-49)

 

*

 

         Când Tilu îl întrebase pe dascăl despre întâlnirea cu o femeie, nu întrebarea zgudui lumea, ci dulceața unor laringe înăbușite de plâns. Femeia, acea femeie fără identitate, la care visează orice bărbat, nu avea legătură nici cu șoldurile, nici cu buzele vopsite, nici măcar cu mătasea care foșnește când se lipesc pulpele ori când se întărește câte-un sfârc. Pentru el nu exista decât o femeie, o siluetă plutitoare și regească, învăluită în acele parfumuri pe care le concepuse special pentru ea, și care erau două: primul era făcut din mosc îmblânzit cu narcisă de baltă și frăgezit cu mușchi de stejar, iar al doilea era capodopera lui, un parfum din caprifoi și din izmă, în care picurase ulei de migdale. Erau două sticluțe ascunse într-un sipet pe care îl vedea în fiecare noapte luând drumul singur, ca un cufăraș zburător, trecând peste Hanul Sf. Gheorghe, umbrind Lipscaniul, ca să intre apoi în casele mari ale lui Hagi Mantu, mai întâi în antreu, apoi în salon și de acolo în camera Zoicăi, pe măsuța cu alte parfumuri care se vor face țandări după ce degetele albe vor scoate dopul unuia dintre cele două flacoane, care așteptau să fie destupate inca de anul trecut.

(107)

Recomandare de lectură: 𝑷𝒂𝒓𝒇𝒖𝒎 𝒅𝒆 𝒈𝒍𝒂𝒄𝒆

Sinuciderea lui Hiroyuki, parfumier de meserie, o confruntă pe Ryoko, iubita lui, nu doar cu durerea pierderii, ci și cu un univers nebănuit, care ascunde un trecut care trebuie recompus din piese disparate pentru a putea fi obținută o imagine coerentă a ființei iubite. Eroina romanului — care este, deopotrivă și naratoarea lui — demarează o anchetă-călătorie care are ca punct de plecare câteva fraze descoperite pe o dischetă din laboratorul iubitului ei și este ghidată de câteva indicii olfactive, în special, de mirosul trupului lui Hiroyuki (un miros ca de copac) și de parfumul special creat de acesta pentru ea și care poartă un nume grăitor: Izvor al memoriei. 

Construit ca un puzzle al unor clipe trecute, care pot fi aduse împreună doar de forța evocatoare a mirosului, romanul lui Ogawa este o meditație pe marginea morții și a iubirii, punând veșnica și insolubila întrebare: cât de mult avem acces la ființa iubită? 

✎

 

Yôko Ogawa, Parfum de glace

Traducere în franceză din japoneză de Rose-Marie Makino-Fayolle

Actes Sud, 2002, pp. 62-65

(titlu original: Koritsuita Kaori, 1998)

 

— Când am intrat alergând în ceainărie, nu te-am văzut, așa că m-am gândit că deja plecaseși spre gară și am luat-o la goană după tine.

— Cum puteai ști că o să mă prinzi din urmă?

— Parfumul tău încă plutea în apropierea casei de marcat. M-am gândit că nu poți fi prea departe.

— Parfumul meu? Poți să-l recunoști?

— Bineînțeles că da. 

[...]

— În mod clar, tu ai mirosul cuiva care scrie.

— E neplăcut?

— Nu, dimpotrivă. La bază, e hârtia. Caiete umplute cu cuvinte care se îmbulzesc. Dosare groase conservate într-un colț al bibliotecii. O librărie aproape pustie la sfârșitul unei după-amiezi. Cu un amestec de gumă de șters și mină de creion.

— Tu recunoști imediat meseria oamenilor pe care îi întâlnești pentru prima dată?

— Depinde. E suficient să mă aflu lângă cineva în tren ca să ghicesc ce a îngurgitat la micul-dejun sau ambianța locului în care s-a aflat cu puțin înainte. Ah, femeia asta a mâncat ouă ochiuri cu ketchup. Cel de-acolo a fost la saună după o noapte albă, de exemplu.

— Un ghicitor, s-ar zice.

— Nu, nu. Nu pot prezice viitorul. Parfumul este întotdeauna în trecut, să știi.

Femeia-floare / Zola

Émile Zola   

Greșeala abatelui Mouret  

(1875)  

traducere de I.Gr. Periețeanu 

Polirom, 2014, p. 154 

Alteori, când îl credea adormit, Albine se făcea nevăzută ore întregi. Și, când se întorcea, îl găsea cu ochii strălucitori de curiozitate, mistuit de nerăbdare. Îi striga: 

— De unde vii? 

Și-o apuca de brațe, îi mirosea fustele, corsajul, obrajii. 

— Ce frumos miroși... Ai umblat prin iarbă? 

Ea râdea, îi arăta pantofii udați de rouă. 

— Vii din grădină, vii din grădină! repeta el încântat. Știam eu. Când ai intrat păreai o floare uriașă... Mi-aduci toată grădina în rochia ta. 

O ținea lângă el, mirosind-o ca pe un buchet. Ea se întorcea uneori cu mărăcini, cu frunze, cu crâmpeie de uscături agățate de haine. Atunci, el lua toate aceste lucruri și le-ascundea sub pernă, ca pe niște moaște. Într-o zi, ea-i aduse un mănunchi de roze. Fu atât de mișcat, că începu să plângă. Sărută florile, se culcă cu ele în brațe. Dar când se veștejiră fu atât de mâhnit, încât o opri pe Albine să mai culeagă altele. 

O prefera pe ea, la fel de fragedă, la fel de înmiresmată; și ea nu se veștejea, își păstra mereu parfumul mâinilor, părului și obrajilor. 

Parfum d’Istanbul

Metin Arditi

Dictionnaire amoureux d’Istanbul

Plon & Grasset, Paris, 2022, pp. 551-552

 

 

Parfum d’Istanbul

Un souvenir me revient, au moment de quitter ce texte.

Cela se passait dans une autre vie. J’étais consultant chez McKinsey, au bureau de Paris, le junior d’une équipe chargée d’étudier la division Luxe du groupe L’Oréal. En bon soldat, j’essayais de comprendre les tenants et les aboutissants d’un parfum. Qu’est-ce qui fait son succès ? La division comptait alors trois marques, Lancôme, Courrèges et Guy Laroche. Le grand patron en était le brillant Robert Salmon. Bien sûr, les contacts avec lui étaient comptés pour le débutant. Une personne clé, plus modeste dans la hiérarchie, dirigeait les cheffes de produits, toutes de jeunes femmes qui appelaient leur patronne « la mère supérieure du couvent ». Elle avait “patronyme – piquant hasard – Lemoine (prénom : Clémence). C’est avec elle que j’essayai de comprendre ce qui faisait le succès d’un parfum. « Déjà, le nom ! » fut sa réaction. Y en avait-il un qui incarnait la perfection ? Oui, me répondit-elle, Ma Griffe, un parfum de la maison Carven. L’explication pourrait entrer dans un dictionnaire comme exemple de paradoxe. En portant son parfum et en frottant sa peau à celle de son amant, la femme souhaite que celui-ci se souvienne d’elle, de ses tendresses, qu’il porte leur trace. Mais il fallait aussi que le parfum lui rappelle les morsures de l’amour. Qu’il lui inocule l’intranquillité. Un amour sans blessure ni chagrin, vous n’y pensez pas !

Telle est ma relation à Istanbul : passionnelle, admirative, charnelle, celle que j’aurais entretenue avec une femme qui m’aurait pris dans ses bras, aimé au-delà des mots, fait connaître mille plaisirs, et qui m’aurait, quelquefois, mordu au sang.

Ainsi je quitte ce texte, de la même manière que je quitte Istanbul à chacun de mes retours. Griffé. Et terriblement amoureux.

 

A perfumer is...

Scent is the last sense to leave a dying person. After sight, hearing, and even touch are gone, the dying hold on to their sense of smell. Does that sharpen your appreciation of the arena in which we perfumers perform?

Fragrance is a conduit for our earliest memories, on the one hand; on the other, it may accompany us as we enter the next life. In between, it creates mood, stimulates fantasy, shapes thought, and modifies behavior. It is our strongest link to the past, our closest fellow traveler to the future. Prehistory, history, and the afterworld, all are its domain. Fragrance may well be the signature of eternity. [...]

There is a long-standing argument about whether perfuming is a science or an art. The argument is irrelevant, for at the higher levels, science and art are the same. There is a point where high science transcends the technologic and enters the poetic, there is a point where high art transcends technique and enters the poetic.

A perfumer, of course, is neither a quantum physicist nor a painter, but at his best, when his purposes are high purposes, when his imagination is liberated, his choices inspired, he, too, enters the poetic. And it is revealed to him, then, what the ancients meant when they said with conviction that the soul receives its sustenance via the sense of smell.

 

Mirosuri literare de la Arles

Direct de la Arles, de pe strada Rue des Carmes 23, o imagine cu un text parfumat de pe poarta unei librării (L'Archa des Carmes).

Mulțumim, Anca-Maria Pănoiu!

 

✎ Anca-Maria Pănoiu este redactor-șef la Curtea Veche Publishing și traducătoare din engleză și franceză.

 

 

𝐵𝑜𝑛𝑛𝑒 𝑝𝑒𝑛𝑠𝑒́𝑒 𝑑𝑢 𝑚𝑎𝑡𝑖𝑛

𝗔𝗿𝘁𝗵𝘂𝗿 𝗥𝗶𝗺𝗯𝗮𝘂𝗱

 

A quatre heures du matin, l’été,

Le sommeil d’amour dure encore.

Sous les bosquets l’aube évapore

L’odeur du soir fêté.

 

 

 

 

Mănuși parfumate

Émile Zola

„La Paradisul femeilor”

(1883)

traducere de Sarina Cassvan
Editura pentru Literatură, București, 1968, vol. I, p. 123

 

 

 

Mirosul mănușilor din piele de Saxa, miros de fiară, puțin dulceag, ca de mosc, o* tulbura de obicei și, câteodată, râdea, mărturisind predilecția ei pentru acest parfum echivoc ca de animal în călduri, picat în cutia de pudră a unei femei ușoare. Dar în fața acestei tejghele banale nu simțea mirosul mănușilor, ele nu stârneau nici un fel de căldură senzuală între ea și acest vânzător care își făcea meseria.

__________

* i.e. doamna Henriette Desforges.

Miros de cadavre

George Bacovia

 

Cuptor

  

 

 

Sunt câțiva morți în oraș, iubito,
Chiar pentru asta am venit să-ți spun;
Pe catafalc, de căldură-n oraș,
Încet, cadavrele se descompun.

Cei vii se mișcă și ei descompuși,
Cu lutul de căldură asudat;
E miros de cadavre, iubito,
Și azi, chiar sânul tău e mai lăsat.

Toarnă pe covoare parfume tari,
Adu roze pe tine să le pun;
Sunt câțiva morți în oraș, iubito,
Și-ncet, cadavrele se descompun...

 

Metamorfoze

Parfumurile și unguentele nu erau deloc inocente în Antichitate. Folosite în practicile de magie sau doar însoțindu-le, ele aveau un efect transformator, de care parfumeria și cosmetica de azi sunt deplin conștiente, folosindu-l în publicitate. 

Prin parfumurile și cosmeticele folosite, spune discursul publicitar contemporan, devenim altcineva — o alternativă mai bună a noastră înșine. Deși adăugate, ele ajung o parte din noi, o parte a noii identități. 

Potrivit unei alte direcții de abordare, parfumurile și cosmeticele ne ajută să (re)găsim în noi esența, autenticul, acel eu profund și uitat, care, și el, odată (re)descoperit, ne face mai buni. 

Oricum ar fi, idealul artificiului cosmetic (și olfactiv) este metamorfoza. 

 

 

Apuleius

The Golden Ass, or A Book of Changes

translation by Joel C. Relihan
Hackett Publishing Company, Inc., Indianapolis/Cambridge, 2007

 

#antologie

 

Illustration by Jean de Bosschère for the 1923 edition of The Golden Ass

 

...one day Photis ran up to me, all excited and fairly afraid; she let me know that her mistress, even after all this time, had had no success in her erotic stratagems by any of her other arts, and that, on the coming night, she was going to cover herself in feathers, take on the shape of a bird, and in this guise fly off to the object of her desire. I must discreetly make myself ready, she said, for my observation of an affair of such magnitude.

And so, round about the first watch of the night, she leads me there herself, on tiptoe, step by silent step, toward that upper room, and instructs me to check out, through a little chink in the doors, what’s going on within. First, Pamphile strips off all of her clothes. Then she opens up a little chest and takes out from it a number of small jars. She takes the stopper out of one of them, pours out some oleaginous unguent from it, and rubs it and warms it between her palms; she smears herself all over with it, from her toenails all the way up to the hair on top of her head. Then, after she mutters secret words at length to her lamp, she makes her body quiver in spasmodic jolts. Her limbs then lightly waver and sway, and from them first to flash forth is the soft down; then grow the shafted feathers; her nose, now hooked, hardens into a beak; her nails contract into barbed talons. Pam- phile turns into a horned owl! She lets loose a hissing screech; she starts in to testing herself, hopping up and down in gradually and deliberately larger bounds; soon enough, she raises herself aloft into the abyss of the air; on wings wide outstretched she flies away from the house and is gone.

(cap. III, pp. 60-61)

  

***

 

Apuleius, Măgarul de aur
traducere și note de I. Teodorescu, Editura pentru literatură, București, 1968 

 

Cam pe la începutul nopții, ea însăși mă conduse în tăcere și în vârful picioarelor, până la baraca stăpânei sale și mă pofti să privesc, printr-o crăpătură a ușii, cele ce s-au întâmplat precum urmează.

Mai întâi, Pamfilia își lepădă toate hainele de pe ea, apoi deschise o lădiță și scoase din ea mai multe cutii. Săltă capacul uneia din ele și, luând o anumită alifie, o frecă mult în palme și se unse cu ea pe tot corpul, de la unghiile picioarelor până în creștetul capului. Apoi vorbi mult cu lampa ei* în cuvinte misterioase, își scutură cu o mișcare sacadată mădularele și, în timp ce ele se legănau ușor ca valurile, mai întâi îi apăru un puf moale, apoi îi crescură pene puternice, nasul i se încovoie și se întări, unghiile i se strânseră și luară formă de gheare. Pamfilia s-a transformat în bufniță. Atunci, după ce scoase jalnic, încercă să se înalțe puțin câte puțin de la pământ și curând, ridicându-se în sus, își luă repede zborul, năpustindu-se afară din cameră.

În adevăr, prin puterea artei sale, ea se metamorfozase de bunăvoia ei. Dar, deși pe mine nu mă fermecase cu nici o vorbă vrăjitorească, totuși eram așa de înmărmurit de ceea ce văzusem, încât mi se părea că sunt cu totul altul decât Lucius. Astfel, ca un smintit și încremenit în nebunia mea, visam cu ochii deschiși și, frecându-mă mereu la ochi, căutam să-mi dau seama dacă eram cu adevărat treaz.

(pp. 70-71)

_______________

* Lampa era socotită ca o emblemă a discreției, pentru că ea vede totul și nu lasă să se vadă nimic în afară (n. trad.).

Mihail Șolohov ✎ Donul liniștit

Mihail Șolohov

Donul liniștit

Editura pentru Literatură Universală, București, 1963, p. 1696

 

 

Respira cu nesaț mirosul amestecat, iute, de sudoare de bărbat și de tutun, atât de cunoscut și de drag, un miros care era numai al lui. Ar fi fost în stare să-l deosebească cu ochii închiși dintr-o mie de bărbați… Obrajii ei purpurii ardeau, inima îi bătea repede și puternic.

_______________

Îi mulțumim doamnei Iuliana Blăjan pentru semnalarea citatului.

 

Doris Lessing ✎ The Golden Notebook

Doris Lessing

The Golden Notebook

1962

Harper Perennial, Modern Classics
2013 (e-pub)

 

 

...I am worrying about this business of being conscious of everything so as to write it down, particularly in connection with my having a period. Because, whereas to me, the fact I am having a period is no more than an entrance into an emotional state, recurring regularly, that is of no particular importance; I know that as soon as I write the word “blood,” it will be giving a wrong emphasis, and even to me when I come to read what I’ve written. And so I begin to doubt the value of a day’s recording before I’ve started to record it. I am thinking, I realise, about a major problem of literary style, of tact. For instance, when James Joyce described his man in the act of defecating, it was a shock, shocking. Though it was his intention to rob words of their power to shock. And I read recently in some review, a man said he would be revolted by the description of a woman defecating. I resented this; because, of course, what he meant was, he would not like to have that romantic image, a woman, made less romantic. But he was right, for all that. I realise it’s not basically a literary problem at all. For instance, when Molly said to me, with her loud jolly laugh: I’ve got the curse; I have instantly to suppress distaste, even though we are both women; and I begin to be conscious of the possibility of bad smells. Thinking of my reaction to Molly, I forget about my problems of being truthful in writing (which is being truthful about oneself), and I begin to worry: Am I smelling? It is the only smell I know of that I dislike. I don’t mind my own immediate lavatory smells; I like the smell of sex, of sweat, of skin, or hair. But the faintly dubious, essentially stale smell of menstrual blood I hate. And resent. It is a smell that I feel as strange even to me, an imposition from outside. Not from me. Yet for two days I have to deal with this thing from outside—a bad smell, emanating from me. I realise that all these thoughts would not have been in my head at all had I not set myself to be conscious.

”Free Women 2: Two Visits, Some Telephone Calls And A Tragedy”, 17th September, 1954

 

W. Somerset Maugham ✎ On a Chinese Screen

W. Somerset Maugham

On a Chinese Screen

(1922)

William Heinemann, Londra, 1953, pp. 132-133

 

When I lay in my bed I asked myself why in the despotic East there should be between men an equality so much greater than in the free and democratic West, and was forced to the conclusion that the explanation must be sought in the cess-pool. For in the West we are divided from our fellows by our sense of smell. The working man is our master, inclined to rule us with an iron hand, but it cannot be denied that he stinks: none can wonder at it, for a bath in the dawn when you have to hurry to your work before the factory bell rings is no pleasant thing, nor does heavy labour tend to sweetness; and you do not change your linen more than you can help when the week’s washing must be done by a sharp-tongued wife. I do not blame the working man because he stinks, but stink he does. It makes social intercourse difficult to persons of a sensitive nostril. The matutinal tub divides the classes more effectually than birth, wealth, or education. It is very significant that those novelists who have risen from the ranks of labour are apt to make it a symbol of class prejudice, and one of the most distinguished writers of our day always marks the rascals of his entertaining stories by the fact that they take a bath every morning.

Now the Chinese live all their lives in the proximity of very nasty smells. They do not notice them. Their nostrils are blunted/133 to the odours that assail the Europeans and so they can move on an equal footing with the tiller of the soil, the coolie, and the artisan. I venture to think that the cess-pool is more necessary to democracy then parliamentary institutions. The invention of the ‘sanitary convenience’ has destroyed the sense of equality in men. It is responsible for class hatred much more than the monopoly of capital in the hands of the few.

It is a tragic thought that the first man who pulled the plug of a water-closet with that negligent gesture rang the knell of democracy.

 

L'odorat dans tous ses états

Interviu Osmé, cu Adina Rosetti

 

În copilărie, Adina Rosetti a umplut caiete cu compuneri despre vacanțe extraterestre, iar ceva mai târziu, a aterizat la o facultate economică. Până la urmă, a devenit scriitoare și jurnalistă. A lucrat ca reporter și redactor pentru mai multe publicații (Time Out, Elle Romania, Unica și altele), scriind despre colțurile ascunse ale orașului, despre evenimente culturale și experiențe personale.  

Deși a publicat două volume pentru adulți (Deadline — roman — și De zece ori pe buze — proză scurtă), a descoperit că cel mai mult îi place să inventeze povești pentru copii. A publicat mai multe cărți pentru cei mici, multe dintre ele premiate. Domnișoara Poimâine, unul dintre personajele ei cele mai dragi, se plimbă prin mai multe povești pentru copii de diferite vârste; câteodată e o fetiță curioasă și răsfățată (Domnișoara Poimâine și joaca de-a Timpul), alteori o adolescentă rebelă (Cronicile Domnișoarei Poimâine se apropie de al treilea volum). 

Adina are o pasiune pentru vrăjitoare, dragoni și spiriduși neastâmpărați, așa că a scris despre toate acestea în De ce zboară vrăjitoarele pe cozi de mătură? … și alte 10 întrebări fantastice. Din dragostea pentru expresiile ciudate din limba română s-a născut Aiurea-n tramvai, povestea care-l poartă pe Anton în Țara Cuvintelor Anapoda, iar experiența atelierelor de storytelling cu un grup de copii de etnie romă din Ferentari s-a transformat în Povestea Kendamei Pierdute. Cea mai recentă carte publicată este Întâiul meu cuvânt de pionier. 

Când nu scrie, Adina își petrece timpul tot printre copii: predă cursuri de storytelling și scriere creativă sau se implică în proiectele De Basm – Asociația Scriitorilor pentru Copii și Adolescenți, pe care a fondat-o alături de trei autoare și prietene, din dorința de a promova literatura română contemporană.

Îi plac marea, cărțile, vacanțele, zilele de poimâine, vorbitul aiurea-n tramvai și mersul prin librării.

 

---

...de multe ori m-am întors de la lift sau chiar din fața blocului
pentru a-mi pulveriza repede puțin parfum în spatele urechii și la încheieturi.

---

 

Ce loc ocupă parfumul, mirosurile și mirodeniile în viața ta?

Uite că mă provoci așa, chiar de la prima întrebare. 😊

Recunosc că nu m-am gândit la asta până acum, n-am teoretizat locul pe care-l ocupă simțul olfactiv în viața mea, n-am ierarhizat niciodată simțurile și stimulii (deși știu precis că la auz stau cel mai prost…). Probabil tocmai pentru că mirosul e cumva atât de instinctiv și direct, n-am stat să analizez prea mult și l-am lăsat să mă ducă de nas.

Revenind, cum sunt destul de frivolă, ador parfumurile, pe care le schimb în funcție de stare, anotimp și emoție. Și de perioadele sentimentale ale vieții, dar intuiesc o întrebare viitoare pe tema asta… Nu mă simt completă dacă nu ies din casă acompaniată de un parfum, mi se pare că nici machiajul cumva nu se leagă, și de multe ori m-am întors de la lift sau chiar din fața blocului pentru a-mi pulveriza repede puțin parfum în spatele urechii și la încheieturi. Îmi place să citesc compozițiile parfumurilor, așa cum citesc și etichetele sticlelor de vin, pentru că mă fascinează limbajul și punerea în cuvinte a esențelor – o abilitate pe care aș vrea să o stăpânesc.

Cât despre condimente și mirodenii, le-am descoperit destul de târziu (din păcate, bucătăria românească e destul de limitată și necreativă la capitolul ăsta), dar de atunci orizontul meu s-a deschis către arome noi. Aștept să fiu surprinsă în continuare.

Pentru a recrea un moment din trecut, recurgi la mirosuri?

Nu recurg conștient, dar ele, mirosurile, aromele, acționează proustian și mă aruncă prin cotloanele memoriei, scoțând la iveală de multe ori amintiri și momente pe care le credeam uitate.

 

© Cornel Brad

 

---

...mă obsedează mirosul de mare, amestecul acela indicibil de apă sărată,
de albastru, de scoici, de soare care apune (sau răsare, depinde),
de dig și alge, pe care e de-ajuns să-l evoc ca să încep să visez.

---

 

Există vreun miros care să te fi bântuit? Pe care să-l asociezi unui moment?

O vreme, când eram foarte tânără, m-a bântuit mirosul primului iubit. 😊

Recunosc public, iată, că am urmărit persoane de sex masculin pe stradă în siajului unei dâre de Issey Miyake. Noroc că s-a sfârșit repede și fără urmări. 😊

Altfel, mă obsedează mirosul de mare, amestecul acela indicibil de apă sărată, de albastru, de scoici, de soare care apune (sau răsare, depinde), de dig și alge, pe care e de-ajuns să-l evoc ca să încep să visez.

Într-un registru mai pragmatic, mă bântuie la propriu și cât se poate de real mirosul de prăjeală cu care mă inundă vecinii de dedesubt, când deschid ferestrele larg dimineața, cu gândul că „azi, în sfârșit, mă (re)apuc de pilates”. E un miros pe care nu l-am mai simțit nicăieri altundeva, și e același încă din anii ’80, de parcă vecinii mei ar prăji un unic ingredient etern care transcende epocile istorice. Probabil și în același etern ulei. Mă duc să închid fereastra și să mă gândesc la mare. 

 

© Cornel Brad

 

Cum îți miroase propria copilărie? Ce ți-a rămas în nări de-atunci?

Ah, copilăria mea miroase superb! E plină de magia bunicilor și-a oamenilor care mi-au făcut copilăria cel mai frumos loc din lume. Miroase, așadar, a casa bunicilor de la Brăila, un amestec liniștitor de mobilă veche și așternuturi din olandă proaspăt apretate și călcate. Miroase amețitor a regina-nopții și trandafiri, în serile de vară fierbinți, când bunicul stropea cu furtunul aleea dintre rondurile cu flori și toate aromele izbucneau pur și simplu în aerul înserării. Tot vara, curtea mirosea dulce a roșii coapte, proaspete, și a sărat, a scrumbii la grătar, specialitatea bunicului meu.

Copilăria-mi mai miroase și-a Crăciun, a cozonaci și sarmale, a condimente și-a cocă dulce (din care furam pe ascuns și o mâncam crudă), a lemne arzând în sobă și-a cartofi copți în jar. Și mai țin minte parfumul bunicii, păstrat în șifonier și folosit doar la ocazii speciale, o sticluță de Helena Rubinstein care data probabil din anii ’50, ciotul ei de ruj roșu-aprins, aceeași marcă, precum și-un obiect care mă fascina, un soi de carnețel cu file îmbibate în pudră, de tamponat fața pentru a estompa luciul. Nu am mai regăsit nicăieri mirosul acela stins, dulce-prăfos… Toate aromele din copilăria mică mi s-au gravat în memorie cu o intensitate incredibilă – probabil așa va mirosi Paradisul pentru mine.

Îți alegi parfumul pentru că te exprimă sau îți creezi o identitate prin parfumul pe care îl alegi?

Mi-ar plăcea să fiu atât de versatilă încât să-mi creez o identitate prin parfumul ales, dar cum spuneam mai sus, aleg parfumurile după stare, emoție și moment (al zilei sau al anului).

Caut un soi de senzualitate discretă și subtilă, mă feresc de esențele prea grele sau stridente, dar și de cele prea evident florale. Mai nou, au început să-mi placă cele care amintesc de spații geografice solare – tocmai am pus ochii pe Un Jardin sur le Nil și Un Jardin en Méditerranée de la Hermès – și dintr-o călătorie la Paris m-am întors cu un Guerlain cu aromă de salvie, din seria „Aqua Alegoria”. Mi se pare perfect pentru vară.

Mirosul perfect al bărbatului perfect? Dar al celui imperfect, de toate zilele?

Ups, păi bărbatul perfect e un concept pe cât de învechit, pe atât de nerealist, ba chiar periculos, așa că aș propune să renunțăm la el și să ne îndreptăm atenția către „imperfectul” cel de toate zilele, căci perfecțiunea lui constă tocmai în faptul că e lângă tine în toate zilele.

Așadar, nu l-aș împodobi cu vreun parfum sofisticat, de tipul trabuc-brandy-echitație (mirosul gentlemanului cuceritor) sau cu vreo aromă urbană de metrosexual. Cel mai sexy miros mi se pare cel natural, de dimineață, al pielii bărbatului cu care te-ai iubit toată noaptea și pe care se mai simte încă parfumul pielii tale. Și, poate, un vag iz de șampanie…  

 

---

...un cocktail amețitor cu note de bază de empatie și note de vârf de pasiune pură...

---

 

© Cornel Brad

 

Ce miros are iubirea? Ce ingrediente ai pune într-un elixir al iubirii?

În acest moment al vieții aș spune că cel de mai sus, al intimității absolute, al contopirii indisolubile. Cu siguranță, la 20 sau 30 de ani, aș fi răspuns altfel, adăugând în mirosul iubirii mai multe brizbizuri. Dar îmi place ideea de „elixir”, de vrajă care să lege suflete îndrăgostite…

Cum nu există rețetă universală când vine vorba despre cupluri, în calitate de vrăjitoare, aș oferi elixire personalizate pentru fiecare pereche, în care aș amesteca aromele esențiale ale începutului poveștii lor de dragoste, plus niște aditivi speciali (dar 100% bio!) care să facă dragostea să dureze, rezultând un cocktail amețitor cu note de bază de empatie și note de vârf de pasiune pură.

Dacă ai compune un parfum, ce ai pune în el?

Povești, desigur. Aș încapsula momente din viață și emoții în mici recipiente. Esență vanilată de copilărie. Parfumul răscolitor al primei dezamăgiri în dragoste. Mireasma florală a unei nopți de vară. Parfumul tare al aventurii.

Ne așteptăm ca scriitorii să poată descrie orice. Cum ai pune în cuvinte parfumul preferat/ideal?

Ah, simt că voi dezamăgi aceste așteptări... 😊

Aș inventa parfumul care să-și schimbe notele în funcție de moment și de stare (nu e decât o abordare pragmatică – avantajul de a avea totul într-o singură sticlă). Ideal, va începe cu o aromă abia perceptibilă de fire de iarbă încărcate de rouă, apoi se vor adăuga, pe parcursul dimineții, câteva note energizante de citrice, poate și-un strop de osmanthus heterophyllus (nu sunt prea sigură ce e, dar îmi place la nebunie cum sună!), pentru ca după prânz să adie a tonuri mai lemnoase și-a tuberoze, iar seara să se transforme într-o undă magnetică, seducătoare, cu amintiri de santal și cedru.

Alege un oraș, o țară, un spațiu pe care-l iubești și încearcă să-i povestești unui străin despre mirosul acestui loc.

Cum tocmai răspund la acest interviu din Creta, e de ajuns să închid ochii și să povestesc ce simt în jur: în primul rând, la ora asta, o cascadă de cicade bâzâitoare umple aerul, ups, am trișat cu informații via alte simțuri, revin, miroase a lămâi proaspete (aproape intră pe geam crengile încărcate ale unui lămâi), apoi simt aerul sărat al mării, e chiar la doi pași, miroase a verde și-a albastru, a vacanță, a lumină orbitoare revărsându-se peste munți roșiatici, miroase amărui a livezi de măslini, iar seara, a pește și calamar fript de la taverna de pe plajă.

Peste câteva zile mă voi întoarce în București, unde miroase a asfalt încins și, cel puțin în fața blocului meu, a praf de la șantierul nesfârșit, combinat cu lumânări arse și tămâie de la biserica de lângă, un parfum unic, care încapsulează atât de bine haosul eclectic al acestui oraș pe care nu m-am hotărât dacă-l mai iubesc sau nu…

Să zicem că pui mâna pe peștișorul de aur și ți-ar îndeplini dorința de a dezvolta la maximum unul dintre cele cinci simțuri (sau or fi mai multe?). Pe care l-ai privilegia?

Auzul! Cum spuneam, stau cel mai prost la capitolul ăsta, nu mi-ar strica să aud mai bine ce vorbesc copiii în camera alăturată, ce-mi șoptește iubitul sau, pur și simplu, știrile la radio. Mi-ar plăcea și să pot desface muzica în sunete distincte. Momentan, o percep ca pe un torent care fie mă obosește, fie mă încântă la maximum, dar nu reușesc să-l deconstruiesc deloc. Dar poate că asta e magia muzicii… Oricum, peștișorule de aur, dacă citești asta, fă ceva, te rog, cu auzul meu!

 

© Cornel Brad

 

---

Omenirea miroase a sublim și-a abject deopotrivă și-a toate nuanțele dintre cele două.

---

 

Dacă te-ai întâlni cu un extraterestru, ce i-ai da să miroasă pentru a-l face să priceapă cum stă treaba cu omenirea?

Omenirea miroase a sublim și-a abject deopotrivă și-a toate nuanțele dintre cele două. Grea misiune să fii ghidul olfactiv al bietului extraterestru! Cred că ar trebui să miroasă, în primul rând… un bebeluș, nu cunosc ceva mai angelic și mai dulce decât mirosul pielii de bebeluș, e pur și simplu indescriptibil, intrăm în lumea asta însoțiți de un parfum divin. L-aș duce și pe-un câmp de luptă, unde miroase a moarte. A arme și-a cruzime, a distrugere, a sfârșit. De fapt, aș proceda invers, să plece și bietul extraterestru de-aici cu o speranță că nu suntem o specie pierdută. Chiar, oare cum miroase un extraterestru?

Dacă ar fi să asociezi o carte și un miros, care ar fi cele două?

Scrierile lui Márquez cu mirosul migdalelor, poate datorită frazei de deschidere din  Dragostea în vremea holerei („Nici nu se putea altfel: mirosul de migdale amare îi amintea de fiecare dată de soarta iubirilor neîmplinite”).

Și de-abia aștept să simt pe bune aromele din Napoli, în care am visat mereu să ajung de când am citit tetralogia Elenei Ferrante. Deși cartea nu abundă neapărat în descrieri olfactive, am intuit totuși în timpul lecturii mireasma orașului.

 

© @maxiesie

Paul Auster ✎ The Invention of Solitude

Paul Auster

The Invention of Solitude

(1982)

Sursă: New York Times

I remember a tiny, shriveled creature sitting in the front parlor of a two-family house in the Weequahic section of Newark reading the Jewish Daily Forward. Although I knew I would have to do it whenever I saw her, it made me cringe to kiss her. Her face was so wrinkled, her skin so inhumanly soft. Worse than that was her smell—a smell I was much later able to identify as that of camphor, which she must have put in her bureau drawers and which, over the years, had seeped into the fabric of her clothes. This odor was inseparable in my mind from the idea of “grandma”. […] After my father died, I discovered a trunk that had once belonged to his mother in the cellar of his house. It was locked, and I decided to force it open with a hammer and screwdriver, thinking it might contain some buried secret, some long lost treasure. As the hasp fell down and I raised the lid, there it was, all over again—that smell, wafting up towards me, immediate, palpable, as if it had been my grandmother herself. I felt as though I had just opened her coffin.

***

As a boy, I would occasionally go the rounds with him as he collected rent. I was too young to understand what I was seeing, but I remember the impression it made on me, as if, precisely because I did not understand, the raw perceptions of these experiences went directly into me, where they remain today, as immediate as a splinter in the thumb.

The wooden buildings with their dark, inhospitable hallways. And behind each door, a horde of children playing in a bare apartment; a mother, always sullen, overworked, tired, bent over an ironing board. Most vivid is the smell, as if poverty were more than a lack of money, but a physical sensation, a stench that invaded your head and made it impossible to think. Every time I walked into a building with my father, I would hold my breath, not daring to breathe, as if that smell were going to hurt me.

(“Portrait of an Invisible Man”) 

Dino Buzzati ✎ Deșertul tătarilor

Dino Buzzati

Deșertul tătarilor

(1940)

 

traducere de Niculina Benguș-Tudoriu  

Polirom, Iași, 2002, p. 148

 

 

 

Ușa casei se deschise și Giovanni Drogo simți imediat vechiul parfum familiar, ca pe vremea când era copil și se întorcea după lunile de vară petrecute la țară. Era un miros cunoscut și prietenos, și totuși, după atâta timp, se strecurase parcă în el ceva meschin. Da, îi amintea de anii îndepărtați, de tihna dulce a anumitor duminici, de cinele pline de veselie, de copilăria pierdută, dar îi vorbea și de ferestrele închise, de lecții, de spălatul de dimineață, de boli, de certuri, de șoareci.  

(Cap. XVIII)

Când literatura se transformă în parfum

Timothy Han Edition este un brand inspirat de literatură. Opere literare ale unor autori reprezentativi sunt transpuse în esențe parfumate: She came to stay [L’Invitée] de Simone de Beauvoir, On the Road de Jack Kerouac sau Against Nature [À rebours / În răspăr] de Joris-Karl Huysmans. Parfumul însuși este privit ca o poveste care se spune pe piele: “like a good novel, a fragrance should take you on a journey from the opening notes released in the first few seconds to the lingering remnants that fade away into memory hours later”. Edițiile sunt limitate, fiecare lot fiind numerotat. În plus, cutiile în care sunt comercializate parfumurile au dimensiunea unei cărți, integrându-se perfect într-o bibliotecă.

Nu am mirosit nici un parfum de la Timothy Han Edition. Ne-a plăcut ideea brandului și am zis s-o împărtășim cu voi.

Site: timothyhanedition.com

Interviu Osmé, cu Silvia Irina Zimmermann

 

 

---

Silvia Irina Zimmermann a studiat la universitățile din Sibiu și Marburg filologie germană şi engleză, istoria artei și sociologie. Și-a obținut doctoratul în literatură germană la Universitatea din Marburg cu o teză despre opera literară a Reginei Carmen Sylva. A publicat mai multe cărți despre personalitatea şi însemnătatea primei regine a României, a inițiat şi coordonat Centrul de Cercetare „Carmen Sylva” al Arhivei Princiare de Wied din Neuwied. În cadrul acestui centru a publicat între altele: ediția completă germană a corespondenței perechii regale Carol I şi Elisabeta: „In zärtlicher Liebe Deine Elisabeth” – „Stets Dein treuer Carl”, Briefwechsel 1869-1913 (2018), biografia „Die Feder in der Hand bin ich eine ganz andre Person” Carmen Sylva (1843-1916). Leben und Werk, The Child of the Sun: Royal Fairy Tales and Essays by the Queens of Romania, Elisabeth (Carmen Sylva) and Marie (2020), corespondența regelui Carol I cu tatăl său, principele Karl Anton de Hohenzollern-Sigmaringen: „Geliebter Vater und treuster Freund”, Briefwechsel 1866-1885 (2022). Este autoarea volumelor: Regina poetă Carmen Sylva: Literatura în serviciul Coroanei (All, 2013), Regele Carol I în opera Reginei Elisabeta (Curtea Veche, 2014). A îngrijit următoarele ediții: Poveștile Peleșului de Carmen Sylva (Corint, 2016), Domnul Pulcinel. O poveste a Reginei Elisabeta a României (Carmen Sylva) cu ilustrații de André Lecomte du Noüy (Vremea, 2017), De prin veacuri: Povestiri istorice şi legende populare pentru copii de Regina Elisabeta a României (Carmen Sylva) (Humanitas, 2018), „Cu iubire tandră, Elisabeta”, „Mereu al tău credincios, Carol”: Corespondența perechii regale (împreună cu Romanița Constantinescu, Humanitas, 2020–2021), Reginele scriitoare ale României, Elisabeta (Carmen Sylva) şi Maria (Corint, 2021), Cuvinte sufletești de Regina Elisabeta a României (Carmen Sylva) cu ilustrații de Silvia Irina Zimmermann (Humanitas, 2022). În 2013 a primit Medalia „Regele Mihai I pentru Loialitate”. A colaborat cu ilustrații la cartea Osmé. Antologie de texte pentru nasul oricui de Claudiu Sfirschi-Lăudat (Editura Peter Pan Art & Entheos, București, 2022).

 

Web: www.sizimmermann.de
Facebook: www.facebook.com/siz.litart
Instagram: www.instagram.com/siz.litart
Youtube 

---

 

 

Să zicem că ați pune mâna pe peștișorul de aur, iar acesta v-ar îndeplini dorința de a dezvolta la maximum unul dintre cele cinci simțuri (sau or fi mai multe?). Pe care l-ați privilegia?

Mi-ar plăcea uneori să pot percepe acea stranie împletire a mai multor simțuri, sinestezia. Cum ar fi să simți gustul de secară al notei muzicale „do” sau căldura uscată a literei „u” sau sunetul verde al parfumului de tei? Când avem o dorință, de obicei ne imaginăm ceva bun, o experiență doar frumoasă, dar cum orice dorință ascunde şi un risc, tot ce e „la maximum” ar putea fi un „prea mult”, reversul celui bun, un lucru neplăcut, dureros chiar. Cum ar fi, de exemplu, dacă vocala „e” ar avea gust de mucegai „la maximum”, vai, câte cuvinte mi-ar provoca atunci o enormă greață?! Ori dacă la lumina verde mi-ar țiui urechile încât să-mi spargă timpanele, cât de greu ar fi atunci traversarea străzii la un semafor, de fapt, imposibilă! Așadar, i-aș mulțumi peștișorului de aur pentru propunere, preferând ca ideea unui simț la maximum să rămână doar un joc de imaginație. Ce este mai lesne de dorit, căci pentru asta nu este nevoie de peștișor, este exersarea şi dezvoltarea simțurilor pentru ceea ce mă pasionează mai mult. Un „mai mult” mi-aș dori personal pentru simțul vizual, căci, din nefericire, acesta scade cu vârsta, afectându-mi plăcerea pentru citit şi, din nou în ultimii doi ani, pentru desen şi caligrafie. Poate că un peștișor de aur, totuși, nu ar fi o idee prea rea, așa, ca rezervă şi pentru dorințe mai mici...

 

 

Mulți consideră parfumul o pură superficialitate, un artificiu fără nici o semnificație culturală. Sunteți de acord? Dacă nu, cum i-ați lua apărarea?

Cultura este plină de artificii, oare fără acestea ar mai avea vreun farmec? Dar cum cultura nu este ceva natural, care îi vine de la sine omului, ci se învață, la fel şi parfumul este ceva pentru care ne exersăm nasul şi care ține de cultura rafinată. Pentru mine, un creator de parfumuri este un adevărat artist. Şi atât timp cât avem acest simț şi ne face curioși față de diferite mirosuri şi miresme care ne oferă o satisfacție, nu îmi pot imagina o lume fără acest joc şi cu senzația olfactivă şi o lume fără parfumuri. Îmi place momentul când adulmec un parfum fin, discret, abia sesizabil, acel moment când ai senzația că nasul se străduiește să caute prin aer şi că se întinde tot mai mult cu plasa după fluturele nestatornic. Câți dintre noi nu am avut această senzație că recunoaștem un parfum în mulțime şi căutăm cu nasul, dar şi cu privirea, curioși să aflăm de unde vine şi cine îl poartă?

Un miros al copilăriei care se ține scai de dumneavoastră până azi?

O amintire olfactivă dragă din copilărie şi adolescență este mireasma toamnei din grădina de la Sibiu, un amestec de aromă de struguri şi frunze de nucă. Trebuie să fi avut vreo 9-10 ani, pe când mă mai cățăram în nucul uriaș din grădină, unde stăteam uneori câteva ceasuri, citind sau doar privind în jur şi visând. Într-o zi răcoroasă şi însorită, aroma şi culorile toamnei din grădină m-au fermecat pur şi simplu, încât îmi amintesc că îmi promisesem atunci să păstrez în memorie acel moment de grație ca pe o comoară: mirosul grădinii de la Sibiu.

Vreun miros care să vă fi rămas întipărit în nări după lectura unei cărți?

Citind cărțile lui Oliver Jens Schmitt şi pe aceea a Tatianei Niculescu despre viața lui Corneliu Zelea Codreanu, am rămas profund șocată de felul în care acest personaj s-a folosit de cultura populară şi de credința creștinească pentru a-i servi unei lupți nebune, neomenești împotriva altor români, doar pentru că aceștia erau evrei. Prompt, mi-am amintit de acel miros de casă veche, care capătă un miros stătut, clocit, un amestec de praf şi acreală, dacă nu e încălzită şi aerisită îndeajuns. Displăcându-mi acest miros, l-am perceput mereu ca pe ceva care îmi scade bucuria de a privi obiectul în sine, uneori chiar o frumoasă casă bătrânească, dar care, fiind nelocuită de multă vreme, căpătase un miros neplăcut. Dacă un miros dezagreabil se lipește de obiectul frumos, nu te poți bucura pe deplin nici de forma lui. Așadar, de același contrast între formă şi miros mi-a amintit şi povestea vieții lui Zelea Codreanu, personaj care face parte din istoria noastră, dar care a fost un fanatic, un om criminal cu care nu îmi doresc să asociez cultura populară şi credința creștină, precum mirosul urât care se poate lipi de obiecte şi pe care trebuie să îl îndepărtăm prin aerisire.

 

---

Osmé mi-a deschis iar „fereastra nasului” spre lume, cu un chef grozav de a simți mirosul vieții din nou.

---

 

O cu totul altă experiență de lectură a fost minunata carte Osmé. Antologie de texte pentru nasul oricui pe care ați publicat-o de curând, la care am avut bucuria şi onoarea de a colabora cu ilustrații florale şi decorative. O adevărată bijuterie de carte! Minunată ideea de a plimba cititorul printre diferite mirosuri, miresme şi parfumuri, îndemnându-l spre o altă percepție a lumii, spre „lumea privită prin fereastra nasului nostru” şi purtându-l într-o călătorie olfactivă în timp, de-a lungul veacurilor, din Antichitate şi până astăzi. Mi-a făcut o enormă plăcere să mă documentez pentru pregătirea ilustrațiilor la carte, să caut exemple din istoria artei, din vechile manuscrise cu ilustrații florale şi din ierbare, din cele expuse în muzeele vizitate în toamna trecută, şi din tot ce am găsit interesant digitalizat din marile biblioteci pe internet şi apoi să creez ceva în stilul meu, desene cu stiloul şi cerneală neagră. Şi, cu toate că inițial crezusem că voi avea nevoie de cel puțin două luni până să termin ilustrațiile, odată stârnită pasiunea şi pornită treaba, nu m-am mai oprit şi am terminat ilustrațiile în vreo două săptămâni. Grație acestei frumoase colaborări, am căpătat din nou curiozitate pentru noi parfumuri, deși cu ani în urmă mă hotărâsem să am un singur parfum „al meu” sau cel mult două, de primăvară-vară şi de toamnă-iarnă. Pe durata pandemiei însă, îmi trecuse orice chef de parfumuri, căci, din cauza măștii, aveam senzația că mă deranjează orice miros care se furișa sub mască, oricât de fin sau de plăcut era. Aveam cumva ideea fixă că, dacă tot trebuie să port mască luni şi iarăși luni de zile, mai bine să nu mai miroasă a nimic. Straniu, e drept, dar mă bucur că acum nasul este din nou liber să miroasă așa cum e menit s-o facă. Şi, deși în Germania mai trebuie să port masca în multe locuri şi în transportul comun, tocmai acum am un mare chef de a trage cu putere aerul în piept, de a mirosi din plin şi de a distinge din nou, fără filtre, felurite mirosuri şi miresme, de a le recunoaște pe viu, cu nasul, şi nu doar din amintire. Şi – de ce nu?! – poate că e timpul să-mi aleg chiar acum unul sau două noi parfumuri „ale mele”. Iată că Osmé mi-a deschis iar „fereastra nasului” spre lume, cu un chef grozav de a simți mirosul vieții din nou.

Ce spuneți, scriitori români au nasul fin? Cum vă miroase literatura română?

Recunosc că nu mi-am pus această întrebare până acum, dar antologia Osmé oferă unele exemple frumoase şi din textele autorilor români. Îmi amintesc că, atunci când am citit romanele Doinei Ruști, am avut deseori senzația că trebuie să revin de mai multe ori peste unele pasaje pentru a gusta şi adulmeca mai îndelung unele cuvinte şi imagini. Iată că şi antologia Osmé cuprinde mai multe pasaje minunate din Manuscrisul fanariot, care este o adevărată încântare şi pentru „nasul minții”! Tot în antologia Osmé găsim adorabila frază din romanul Ioanei Pârvulescu, Prevestirea: „Mie mi s-a deschis încă un nas, în locul ochilor, și recunosc omul după miros”. Sau din Norii lui Petru Creția: „Între două furtuni există ceasuri când toate mirosurile par să se fi ucis unul pe altul şi nu rămâne decât mireasma deșartă şi feciorelnică a aerului”. Şi multe altele în această minunată antologie Osmé, care îi dăruiește cititorului o nouă sensibilitate şi curiozitate şi pentru „cum miroase” literatura.

 

 

---

Mirosurile urâte, îndeosebi acreala tăioasă al zidurilor umezite, mă trezesc brusc la o realitate brută, amintindu-mi de anii de adolescență trăiți în comunism.

---

 

Cum vă miroase orașul București?

Eu ador Bucureștiul şi vin mereu cu drag în acest oraș. În ultimii zece ani am avut ocazia să vin aproape în fiecare an, îndeosebi pentru lansări de carte şi pentru documentare la Arhivele Naționale. Adevărul este – ca pretutindeni unde ne aflăm – că depinde şi cu ce ochi privim ceea ce vedem, sau să spun mai degrabă aici: cu ce nas adulmecăm. Bucureștiul este un oraș încărcat de istorie şi în permanentă schimbare, încât la fiecare pas poți descoperi ceva vechi şi nou deopotrivă, poți merge pe aceeași stradă de zeci şi sute de ori, să privești locurile prin poveștile care ți-au rămas în minte din cărțile citite, din istoriile scrise şi povestite, la care adaugi propria experiență şi imaginație, şi tot mai poți fi surprins de câte un detaliu nou care nu ți-a atras atenția mai devreme. Pentru mine, Bucureștiul are mireasma unei minunate cărți vechi, cu coperțile de piele catifelată şi ferecătură de metal, cu pagini din hârtie groasă. Poate avea acel miros deosebit de carte, de lemn, dulceag-rășinos, dar poate avea şi alte mirosuri, plăcute sau nu, depinde la ce pagină e deschisă şi ce asociem cu ceea ce percepem. Însă, oriunde mă aflu în București, ca într-o carte, am de-a face cu senzații asemănătoare compoziției unui parfum, cu notele lui schimbătoare: de bază (locul), de mijloc (povestea) şi de vârf (imaginația). Personal, pot merge pe Calea Victoriei şi pot vedea locurile mai ales prin prisma istoriei Vechiului Regat, a vremii domniei Regelui Carol I şi a Reginei Elisabeta, având în minte ce au mărturisit ei despre Palatul regal şi clădirile construite în acel timp, despre strada ori prea plină de gropi şi o adevărată mlaștină pe timp de ploaie, ori prea zgomotoasă în fața Palatului din cauza pavajului. O anecdotă amuzantă dintr-o scrisoare a Regelui Carol I adresată tatălui său, principele Karl Anton Hohenzollern Sigmaringen, este relatarea unei pățanii cu trăsura tocmai pe Calea Victoriei. Intrând cu roata într-o groapă, fuseseră atât de puternic zdruncinați, încât în primul moment au crezut că se vor răsturna cu totul. Din fericire, fusese doar o sperietură, iar regele şi regina au răsuflat ușurați, Elisabeta fiind chiar amuzată de întâmplare. Doar câinele regelui, care sărise din trăsură, a refuzat să se urce înapoi, așa că a mers ultima bucată de drum pe jos până la Palatul regal. Experiența personală a primei perechi regale îmi vine de aceea mai des în minte pe Calea Victoriei din București, pentru că am avut ocazia s-o cunosc mai îndeaproape lucrând în ultimii șapte ani la transcrierea, traducerea şi editarea ei în două ediţii (germană şi română), încât o am cel mai proaspăt în minte şi când revin la București. Iar atunci, pentru mine, Calea Victoriei capătă mireasma unui parfum dulce-amărui, melancolic şi uneori prea intens, greu, pe care îl asociez cu saloanele din Belle Époque. În fața Palatului regal şi a statuii ecvestre a Regelui Carol I, strada parcă are iar mirosul cailor de la trăsuri, iar când plouă, aerul îmi amintește de un miros plăcut de nămol. Dar ajunge să părăsesc Calea Victoriei, şi pe noua stradă mă așteaptă o altă poveste a locului, cu o nouă senzație vizual-olfactivă. Mirosurile urâte, îndeosebi acreala tăioasă al zidurilor umezite, mă trezesc brusc la o realitate brută, amintindu-mi de anii de adolescență trăiți în comunism.

 

 

Dar Mannheim, orașul în care locuiți în prezent?

Ca oraș industrial, Mannheim are un renume nu tocmai măgulitor; „Stinke-Stadt” („oraș-putoare”). Totuși, chiar dacă nu orice vânticel aduce fericire olfactivă la Mannheim, câte unul poate fi chiar ademenitor, depinde doar dinspre care fabrică bate vântul: de la fabrica de bere sau de la fabrica de ciocolată. Eu prefer aroma de cacao. Dar, ca majoritatea locuitorilor orașului Mannheim, sunt cel mai mulțumită când aerul nu este încărcat cu nimic industrial. Uneori e o adevărată binefacere pentru nas când ai senzația că nu miroase a nimic, mai bine zis a nimic artificial.

Dacă ar fi să rescrieți istoria în termeni olfactivi, ce repere ați alege?

Cred că ar fi amuzantă o asemenea istorie a omenirii în termeni olfactivi. Mi-aș putea-o închipui ca pe un timp dominat de elementul natural şi un alt timp dominat de industrie şi de producția aromelor artificiale în masă, un fel de „era de dinaintea industrializării” şi „era de după industrializare”. 

Asociați locurile prin care ați călătorit cu mirosurile lor? Ați putea face un scurt ghid olfactiv al locurilor preferate?

Când ajung într-un alt oraș, îmi place să merg mult pe jos, pentru a-l percepe astfel mai intens, pas cu pas, şi pentru a fotografia în liniște câte un detaliu care, în trecere prea rapidă, mi-ar fi scăpat. Iar uneori îmi place să mă opresc și să schițez în carnetul de desen câte un motiv care îmi place în mod deosebit. Inevitabil, şi în cele mai frumoase orașe dai şi de străduțe în care mirosurile sunt cu totul insuportabile, dar nu asupra contrastelor mă voi opri aici, ci doar asupra miresmelor plăcute. Dintre orașele mai mari pe care le-am vizitat mai frecvent în ultimii ani (cel puțin înainte de pandemie, acum, din fericire, fiind din nou posibil) s-au numărat București, Berlin, Strasbourg şi Paris.

Bucureștiul, după cum am spus mai devreme, miroase pentru mine mai ales a sfârșit de secol al XIX-lea, pentru că în ultimii ani am stat mereu la un hotel de pe Calea Victoriei sau în apropiere. Ador această stradă şi împrejurimile ei şi o parcurg deseori având în minte poveștile locului şi mărturiile unor personalități din vremea Vechiului Regat. Calea Victoriei are pentru mine un parfum dulce-amărui, catifelat.

La Berlin, am o idee fixă, aș zice, să vizitez de fiecare dată şi parcul palatului Charlottenburg. Preferabil vara şi într-o dimineață cu soare, pornesc pe jos de la un hotel din apropiere şi fac o plimbare în parc, înconjurul lacului, după care vizitez palatul. Berlin are multe locuri minunate şi interesante, încât se împletesc aici multe senzații, printre care și cele olfactive. La fel Potsdam, cu palatele regale şi imperiale şi, de asemenea, cu un mare parc care nu este departe. Cu adevărat, acolo mirosul este de istorie germană imperială, greu, rădăcinos, amărui. Când, într-o însorită zi de vară, călătorești cu vasul pe marile lacuri care înconjoară Berlinul, legate între ele şi navigabile, nasul se bucură să adulmece din plin briza acvatică, încât cu ochii închiși te-ai putea crede la Marea Nordului. Totuși, cea mai plăcută senzație pentru mine rămâne mireasma de verdeață şi de apă liniștită dimineața, în parcul palatului Charlottenburg, poate şi pentru că este un parc mai mic, mai intim şi deopotrivă un loc încărcat de istorie, o oază de liniște în mijlocul forfotei orașului. Un loc unde ai senzația că timpul a stat în loc, dar într-un mod frumos, liniștitor. Ador şi palatul şi elegantele încăperi în stil „rococo friderician” ale Regelui Frederic cel Mare, pe la jumătatea secolului al XVIII-lea, îndeosebi „Goldene Galerie” (Galeria de aur), toată în vernil și aur, în care parcă ai fi într-o pădure fermecată, cu parfum de iarbă de lămâie şi mandarine.

La Strasbourg, fiind cel mai apropiat oraș mare din Franța de Mannheim, unde locuiesc, sunt mai des împreună cu soțul meu, preferabil într-o sâmbătă. De vreo douăzeci de ani încoace, avem aici mereu cam același program în centrul istoric, Grande Île: micul-dejun la patiserie, vreun ceas bun zăbovim printre cărți la librăria Kleber, trecem pe la catedrală şi vizităm muzeul Palais Rohan, pauză de masă la un bistro, apoi hai-hui pe străduțele cu specialități, eu fiind atrasă îndeosebi de ciocolateriile şi produsele de patiserie. Ador patiseriile, și cum nu plecăm niciodată de la Strasbourg fără să cumpărăm și un cozonac alsacian tradițional „Kougelhupf”, pentru mine orașul a căpătat mireasma de Kougelhupf pufos și pudrat, de migdale și vanilie.

 

---

Parisul capătă pentru mine un parfum de bergamotă, iasomie și frezii.

---

 

De la Mannheim la Paris facem cu trenul rapid doar trei ceasuri, încât îl putem vizita chiar şi numai într-o zi, dar de obicei stăm vreo două-trei zile, într-un weekend prelungit. Şi acolo avem un fel de plan de bătaie ca şi la Berlin şi Strasbourg. Una din zile este rezervată pentru Versailles, palatele şi parcul, pe care le ador şi care completează minunat ceea ce mă fascinează cel mai mult şi în Paris, pe lângă muzee şi palate: librăriile şi papetăriile. Aș putea sta alte ceasuri întregi, după vizitarea unui muzeu, în magazinul cu librărie şi papetărie cu instrumente de caligrafie, printre hârtii şi cartoline texturate, stilouri şi cerneluri, admirând şi mângâind cu ochii (şi cu mâna ce e permis) finețea şi senzualitatea tactilă a hârtiei de excepție, răsfoind cărți şi cataloage de expoziții. În acele momente mă simt „comme Dieu en France”, cum s-ar zice iar Parisul capătă pentru mine un parfum de bergamotă, iasomie și frezii.

 

 

Un roman sau o poezie și un miros/ parfum care să meargă împreună?

Pentru că în ultima vreme am copiat în scris caligrafic mai multe poezii din opera lui Mihai Eminescu (şi pentru că îmi place să-l redescopăr mereu pe poetul Eminescu, cât și pentru a exersa caligrafia copperplate cu penița oblică), voi încerca câteva împreunări pentru câteva poezii ale lui: „Melancolie” cu mirosul de trandafir şi lemn de cedru, poeziile despre codru („Revedere”, „Codrule codruţule...”) cu parfumul de vetiver, „Venin şi farmec”, „Floare albastră” și alte poezii melancolice, de dragoste pierdută sau iubire neîmpărtășită, cu mirosul de narcise.

Cum ați descrie parfumul preferat, dar fără a-i da numele?

Fin şi puțin. Primăvara şi vara – floral şi citric, toamna şi iarna – vanilie şi cedru.

Ce mirosuri vă repugnă?

Tot ce e prea mult.

Dacă fericirea ar avea un miros, cum ar mirosi ea?

După o iarnă mereu prea lungă, fericirea mea este magnolia înflorită din grădină – și vizual, și olfactiv: o aștept să-și desfacă florile și mă bucur de această abundență de frumusețe cu toate simțurile și cu întreg sufletul.