Adriana Moca are o vitalitate molipsitoare, lecturi care te complexează – e la curent cu tot ce apare – și o inteligență scormonitoare și ironică (socratic vorbind, dar nu numai). Actriță independentă, Adriana a abordat cultura cu mult curaj și responsabilitate, adresându-se tinerilor. În calitate de manager cultural la Asociația Vis-à-vis, a conceput numeroase proiecte care încurajează lectura în rândul liceenilor – Audioteca Șeherezadei, Lecturi sonore, Happy (lit) Hour, Lectoriada –, în cadrul cărora a revizitat texte literare esențiale, a invitat artiști cunoscuți să-și revadă liceele absolvite și să citească împreună fragmente din texte literare importante, într-un dialog viu, precum și să deschidă prin tehnici teatrale o cale de acces ludică spre înțelegerea literaturii. A realizat vreme de zece ani emisiunea radio „Cărțile Șeherezadei”, pe frecvențele Smart FM și Radio România Cultural. Un om plurivalent și îndrăgostit de frumos, Adriana a răspuns întrebărilor Osmé, plimbându-ne prin timp, spațiu și trăiri.
Care este primul miros care-ți vine în minte?
Al mamei mele, din ultima ei perioadă de viață, un miros dulceag de floare strivită între file, când devenise, așa cum se întâmplă cu mai toți părinții în vârstă, copilul propriilor copii. Împletit în amintirea olfactivă cu parfumul ei de mamă tânără, dintr-o epocă gri, lipsită de eleganță, dar bogată în mirodenii de iarbă-mare, lavandă, fructe de gutui, aduse de bunica de la țară, sau de cozonaci cu vanilie și mac, frământați în bucătăria caldă, lângă tata. Într-un carusel de memorie, se amestecă fragmente cu ea: am 6 ani și obișnuia să-mi facă un tratament pentru creșterea părului, nu mai țin minte din ce se compunea. Într-o seară, tampona rădăcina părului și dintr-odată am simțit o usturime ciudată. Și mirosul, da! Greșise sticla și, în loc de tinctură, mă trata cu gaz. Caruselul se învârte și, iată, am 30 de ani, plec în multe turnee cu Teatrul Național din Craiova și mereu aduc un parfum pentru ea. Acum, nu mai este aici, fizic, dar câteodată, de undeva, din universul subtil, simt o mângâiere de parfum pe care i-l recunosc și mă simt din nou protejată!
Dacă ar fi să-i povestești unui străin despre mirosul Bucureștiului, ce i-ai spune?
Bucureștiul meu e fracturat în mai multe bucăți de oraș: cu parfum de salcâmi, tei și magnolii, dintr-o perioadă îndepărtată, când obișnuiam să mă plimb prin Grădina Icoanei, Ioanid sau Cișmigiu, cu vată de zahăr, miros de bragă și covrigi calzi de pe Șoseaua Ștefan cel Mare sau de la Moșii din Obor. Un miros de case vechi, cu argintărie și cristalurile evreilor sau armenilor prieteni, plecați în 1968. Cu fotografii îngălbenite, doamne cu pălării și domni cu baston. Cu povești de viață frânte de o istorie nedreaptă, violentă, dictatorială. În Bucureștiul aristocrat n-am trăit, mai mult mi l-am imaginat citind despre el sau din povestirile alor mei. A paciuli și a pudră Caron mirosea. Cel de azi nu are identitate olfactivă, nu se poate povesti decât cu claxoane, înjurături, mitocănie, nervi și mult praf. Dar, dacă mi-aș dori ca străinul acela să vină la București, i-aș spune că, uneori, rar, miroase a liliac și a gogoși pudrate cu zahăr!
Care e primul parfum din viața ta?
Nu-mi amintesc parfumurile primite, probabil și pentru că unele nu mi se potriveau. E, de altfel, extrem de delicat să-i faci cuiva cadou un parfum și să nimerești chimia. În prima mea plecare în Franța, în anii ’90, cred că am stat o zi întreagă într-un magazin de parfumuri. Unii fac băi de mulțime, eu am făcut atunci multe „băi” de mirodenii mixate în fel și chip. Nu mă puteam decide care să fie parfumul „meu”. Mulți ani mai târziu, în Khan el-Khalili, celebra piață din Cairo, o prietenă m-a dus să văd strada de parfumeuri egipteni. Numai bărbați vânzători și cumpărători. Întronarea masculinului absolut! Cozi lungi de djellaba albe (femeile se îmbracă în negru) și valuri de miresme puternice, dulci până la leșin, de tăvi cu baclavale. Domnul care mi-a creat parfumul m-a întrebat care sunt acele momente din viață, flori, fructe care-mi plac. Am înșirat, în vrac, iasomia, portocala, smochina, plaja în apus, diminețile de duminică, o cafea cu frișcă, câmpul după ploaie... Nu cred că avea toate esențele corespondente, dar felul în care știa să vândă și să conducă dialogul era complet neobișnuit. A rezultat un flacon mititel cu ceva divin. Păstrez încă sticluța.
Cum ai descrie parfumul pe care îl folosești acum, dar fără să-i dai numele?
Cu timpul, înveți să simplifici, să lași doar esențialul în viața ta și în alegeri. Similar și cu parfumurile. Dacă acum douăzeci de ani îmi plăceau cele complicate, sofisticate, cu note de vârf, bază etc., acum mi-am schimbat opțiunile. La fiecare reîntoarcere în Paris (pe care-l consider orașul meu ideal, și unde m-am simțit din primele cinci minute ca într-o acasă perfectă), prima plimbare e în Marais. Știu cartierul aproape pe dinafară, fiecare colț, copac și boutique. De ceva vreme, folosesc un parfum care îmi amintește de străzile și cafenelele micuțe, de florăriile elegante, evreii cu kipă și perciuni, tineri în veștminte trăsnite și spectaculoase, doamne în vârstă cu pisici aristocrate în lesă... O lume în care pofta de viață, misterul, tristețea, amorul clandestin sau orientarea asumată pot să conviețuiască senin. Un strop de amar, o adiere de prospețime, un vârf de soare, o promisiune de fericire, un crâmpei dintr-un tablou impresionist, așa s-ar descrie esența care mi se potrivește azi.
Ce miros îți place la alții, dar nu l-ai suporta la tine?
Ador mirosul de pipă cu tutun bun și amestecul de after-shave, piele proaspăt bărbierită și cămașă de in, ușor șifonată, vara. Altminteri, îmi place să simt mirosul oamenilor, spune multe despre noi, fără să ne dăm seama. O persoană cu o energie bună are un miros natural plăcut. Efluviile de parfum îmi strepezesc nasul. Stridența omoară buna intenție, mereu.
Mirosul copilăriei?
Camera din față a bunicilor, care devenea spațiul meu regal din vacanțele la țară. Picioare de copii înnămolite în șanțurile de irigație din grădina lor de legume și zarzavaturi. Pământul ud are un miros divin. Căpșunile culese de sub frunze și cireșele din copaci. Nucile verzi, care înnegresc degetele, dar creează dependență pentru dulcețurile din borcane cu celofan. Florile fără nume de pe dealuri și mirosul de lapte proaspăt muls. Chiar și praful de pe ulițele neasfaltate ale unui sat de câmpie. Apretul în care se scăldau rufele și albăstreala care menținea albul imaculat. Apa din fântâni. Blana tuturor cățeilor și a pisicilor cu care am crescut. Rochiile din dulapurile bunicii și ale mamei, care au fost, toate, fără excepție, probate în oglinzi ovale, devenind costumele unor personaje din cărți.
Dacă ar fi să creezi un parfum, ce ai pune în el?
Ceva care să le reamintească celor care-l poartă de frumusețea simplă și rotundă a naturii. De seninătatea și curajul tinereții mixat cu un strop de înțelepciune și echilibru care vine doar odată cu înțelegerea că numai ce dobândești prin puterea ta are valoare și dă sens vieții tale. Cum aș putea să găsesc reprezentări olfactive ale acestui concept? Să încerc, totuși, cu niște note de flori de portocal!
Actoria și parfumul? Unde se întâlnesc?
În efemeritatea amândurora. Nu există „rețetă” care durează etern, nici în parfumerie, nici în teatru. Doar amintiri, imagini, rememorări. Concret, Olga Tudorache, Irina Petrescu, Gilda Marinescu, Gina Patrichi, Rodica Tapalagă, Ileana Predescu, Carmen Galin (acum realizez câte actrițe fabuloase au dispărut fără ca existența lor profesională să fi fost apreciată cum se cuvine), Toma Caragiu, Laurence Olivier, Robin Williams și atâția alții sunt păstrați doar... în memorie. Și nu în cea colectivă, din păcate. Oamenii, ca și parfumurile, se uită, repede. Chanel no 5 e legendă doar pentru persoanele peste 50-60 de ani. Timpurile s-au schimbat, tinerii preferă creatorii de nișă. Publicul de azi își caută figuri artistice tinere, cu care să se identifice, pe care să le admire. Cred că e absolut firesc să existe icon-uri artistice diferite pentru generații diferite. Doar să nu se transforme într-o luptă falsă, de PR ieftin și deseori mediocru, diferența asta între generații.
Prin proiectele tale de lectură performativă, ai lucrat mult cu tinerii. Cum miroase tinerețea azi?
Depinde mult de zonă. În sate, are mirosul copilăriei mele. Am întâlnit de curând o fetiță romă la unul dintre ateliere. Avea niște ochi mari, era îmbrăcată simplu și curat. Am vorbit un pic despre cât de important e să nu abandoneze școala (în familiile cu mulți copii există această probabilitate, mai ales în mediul rural profund), ce ar putea să realizeze dacă învață. Și, la finalul discuției, am îmbrățișat-o. „Ce bine mirosiți”, a zis ea, cu ochii ăia mari înotând în lacrimi. „O să poți să miroși așa, și încă poate și mai frumos, dacă nu renunți la școală”, i-am răspuns, și sper din toată inima ca parfumul meu din ziua aia să fi făcut diferența în viața ei de atunci încolo! În orașele mari, m-am confruntat cu o doză mare de resemnare, indiferență sau chiar aroganță nejustificată de rezultate, mai ales printre tinerii provenind din familii cu bani. Plasa de siguranță financiară le atrofiază mult personalitatea și le îngustează, paradoxal, orizonturile. Unii nici nu au așa ceva, e un copy-paste instagramat de la diverși influensări de moment. De la moda de machiaj, haine, fotografii din vacanțe până la nimicul comunicat cu ah-uri, oh-uri și clișee, tinerețea unora miroase a naftalină, de fapt. Am, totuși, încredere că până și aceștia se vor trezi, la un moment dat. Viața are un set de reguli/încercări/experiențe cărora nu te poți sustrage, indiferent de suma din cont!
Dacă ar fi să asociezi un spectacol și un parfum, ce asociere ai face? Dar o carte și un parfum?
Ies mai rar în ultima perioadă, triez atent spectacolele la care merg, în funcție și de felul în care sunt ele comunicate în spațiul online (dacă nu cunosc regizorii/actorii/textul). După patruzeci de ani de văzut teatru, în țară și în lume, de tot felul, de la trupe de amatori până la mari companii și montări, ți se formează „nasul” și flerul. Ditirambii și temenelele pe FB, făcute oportunist unora și altora, mă ajută să ocolesc mediocritatea, indiferent de bursa oficială. Dar citesc cu plăcere câțiva critici și am încredere în opinia lor. Așa că, atunci când am dubii dacă să ofer trei ore din viața mea fără garanții artistice solide, aștept să văd cine, ce scrie, ca să aleg. Nu mai sunt dispusă să le semnez cecuri în alb decât celor care au dovedit fibră de creator. Nu taxez niciodată posibilele nereușite – nimeni nu face capodopere pe bandă. Mă entuziasmez însă de fiecare dată public când văd o propunere artistică provocatoare sau neașteptată. Sunt câțiva regizori foarte buni, cu voci originale. Afrim, de exemplu, e un artist cu semnătură personală, viu, inovator. Am fost absolut încântată de recentele sale spectacole, Pădurea spânzuraților și Trei surori. Pe acesta din urmă l-aș asocia cu o casă de parfumuri exclusivistă, Diptyque, și cu o eau de parfum a lor, Fleur de peau. Acum, când scriu, suntem în plină perioadă de izolare la domiciliu. Gestul celor de la unteatru – de a oferi spectacole live, pe internet – a fost ca o descoperire de parfum nou și foarte bun. În chiselița managementului artistic de la noi, ei demonstrează calități de strategi vizionari, de secol XXI. Cu cărțile e complicat, că sunt multe pe care le-aș asocia cu parfumuri iubite. Am citit de curând o carte fabuloasă, cum rar se scrie. Călătoria oamenilor Cărții de Olga Tokarczuk se respiră, nu se citește. Mă bucur că-mi dai ocazia să o asemuiesc cu unul dintre parfumurile lui Tom Ford, Eau de Soleil Blanc. Tom Ford e un exemplu de creator plurivalent, cu performanță în toate domeniile pe care le-a abordat. E motivul principal pentru care îi caut mereu noutățile în magazinele de parfumuri!
No comments:
Post a Comment