Showing posts with label Interviuri. Show all posts
Showing posts with label Interviuri. Show all posts

Thursday, August 8, 2024

Interviu Osmé, cu Lidia Mihaela Necula


Cu prilejul viitoarei conferințe internaționale „The Olfactory Story of Perfume in Literature, Psychology, and the Arts”, organizată, în perioada 17-18 octombrie 2024, de Departamentul de Limbă Engleză din cadrul Facultății de Litere a Universității „Dunărea de Jos” din Galați, în colaborare cu Departamentul de Teatru, Muzică și Arte Plastice din cadrul Facultății de Artă a aceleiași universități, i-am pus câteva întrebări Lidiei Mihaela Necula, care a venit cu ideea acestei conferințe.

Dar să facem mai întâi cunoștință cu Lidia:


Fostă absolventă a Facultății de Litere, Istorie și Teologie din cadrul Universității „Dunărea de Jos” din Galați, Lidia Mihaela Necula a ales să își continue activitatea acolo unde s-a format. Astăzi este lector dr. în cadrul Facultății de Litere din cadrul Universității „Dunărea de Jos” din Galați, unde predă din anul 2003. După susținerea publică a tezei sale de doctorat David Lodge: Novel Wor(l)ds and Media(ted) Communication la Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iași, în 2010, Lidia Mihaela Necula a primit titlul de doctor în Filologie. Pasionată fiind de tot ce are legătură cu studiile umaniste, la scurt timp după stabilirea pe posttul de lector, Lidia s-a lansat în extinderea ariei de interes și cercetare, de la poezie romantică și literatura de secol XIX (o parte din cursurile ținute în cadrul programului de licență al Facultății de Litere) la forme artistice și prelucrări literare, spații culturale britanice și reprezentări filmice, convenții literare și arhitecturi filmice (cursuri pe care le ține în cadrul programului de masterat Literatură, Film și Reprezentări Culturale al aceleiași facultăți). Lidia face parte, de asemenea, din echipa editorială a unei reviste de specialitate, Cultural Intertexts. În urma unui grant de formare profesională ERASMUS, obținut în luna mai a anului 2023 la Adam Mickiewicz University din Poznan, Polonia, Lidia a venit acasă cu planuri și proiecte noi, care țin de sfera conștientizării sociale a dizabilității de orice fel. Astfel, anul trecut a inițiat organizarea unui Atelier Internațional intitulat Not dis-abled. Just differently-abled, care s-a bucurat de mare succes, cu participanți străini din India, America, Germania, Polonia și Rusia.  Încurajată fiind de succesul primei ediții, Lidia organizează anul acesta, în noiembrie, cea de-a două ediție a Atelierului Invisible Disabilities , care speră să se bucure măcar de tot atâta atenție precum ediția de anul trecut.
Înainte de a fi profesor sau scriitor aspirant, dincolo de gardurile campusului universitar, Lidia are o viață împlinită alături de familia ei, la care ea face referire ca fiind a celor Cei Cinci Magnifici. Atunci când nu trage cu ochiul la viețile narative create de scriitorii sau personajele care o pasionează, Lidia însăși cochetează cu scrisul. În 2015 a publicat un roman postmodern de dragoste Aripi de libelulăo tentativă de reciclare a romanului epistolar. La scurt timp s-a gândit să își lanseze un blog, CINCI — cei cinci magnifici – Lidia Mihaela Necula (wordpress.com)O fire sensibilă, Lidia este pasionată de flori, animăluțe de companie sau delicii culinare, așa încât, ori de câte ori are ocazia, petrece ore întregi îngrijind florile din grădina casei, dar și bucătărind, combinând texturi și arome alimentare sau petrecând timp în compania celor trei minuni, Denisse, Sophia, David, veșnic dublați de cei trei copii canini ai familiei, Chloe, Tequila și Kira.


De ce ai ales această temă?

 

De ce Parfum? Nu cred că m-am gândit până azi la asta... De fapt, alegerea temei a venit instinctiv și oarecum firesc! Ideea mi s-a insinuat în suflet ca o boare! Știi, toată viața mea am fost pasionată de parfumuri, arome. Am iubit sau poate am respins locuri și oameni și lucruri fără să știu de ce, din ce trecut îndepărtat vin sau din care dintre viețile mele anterioare îmi vor fi rămas, toate, reziduale în mintea sufletului meu... Iar de curând am înțeles și de ce... Am înțeles că fiecare dintre noi este un soi de nas metonimic și că toate mirosurile, pregnante sau insinuante, generează, de fapt, reacții chimice în noi, ceva ce îmbracă haina emoțiilor, mai degrabă! Un iz, o aromă, o boare de parfum poate intriga până la atracție fatală sau respingere totală...

 

De unde interesul pentru mirosuri/ parfumuri?

 

Nu știu. Cred că interesul a existat din totdeauna... de dinaintea mea, sau cel puțin de la nașterea mea. Poate că o să râdeți, dar eu cred că toate alegerile mele, olfactive sau culinare, vor fi fost stabilite cu mult înainte ca eu să vin pe lume, căci, fiind extensia genetică a părinților mei, am preluat din amintirile lor în ființa mea... în ființa olfactivă a copilului meu interior. Toate amintirile mele din copilărie sunt majoritar olfactive. Și am și în ziua de astăzi reacții, care, deși involuntare, sunt impregnate în anumite secvențe din trecutul meu. Propria mea istorie olfactivă...


Păstrez niște amintiri foarte îndepărtate, de pe vremea când aveam vreo trei-patru ani... amintiri care nu știu cum au supraviețuit trecerii timpului. Sunt undeva acolo, încarcerate adânc în lobul olfactiv al creierului. În tinerețe, ai mei aveau niște prieteni de familie cu care mergeam mai mereu în vacanțe. Mă minunez mereu cum reușeam să încăpem, două familii, fiecare cu câte doi copii, într-o Dacia 1310. O Dacia... Cred că stăteam și prin portbagaj. Amintirea asta a mea este asemănătoare cu o poveste pentru copii scrisă de Vladimir Suteev, Sub ciupercă. Dacă nu o știi, este vorba despre o ciupercă „fermecată” care reușește să le fie adăpost primitor unei Furnici, unui Fluture, unui Șoricel, unei Vrăbiuțe, și unui Iepuraș, pe o ploaie torențială cumplită ... dar asta este o altă poveste.


Îmi stăruie în minte imaginea unui concediu... niște copaci foarte înalți, un drum forestier flancat în stânga și în dreapta de o plapumă de zăpadă albă, pufoasă, și parfumată (da, da, parfumată!), zăpadă din aceea care scârțâie sub greutatea tălpii bocancilor, totul învăluit într-o lumină albastră, de amurg. Iar acestui regal vizual îi urmează imediat o aromă năucitoare de ceai aburind într-o cană ciobită la buză (nici până în ziua de azi nu am reușit să-i reconstitui aroma), neapărat cu un strop de lămâie (dar din aceea procurată cu greu și pe sub mână), și pâine albă cu un strat generos de pateu pe ea. 


Găsesc aproape ciudat că amintirile mele din copilărie sunt legate de mâncare, de olfacția mâncării, de parcă mâncarea ar fi fost liantul dintre oameni în zilele acelea. Apoi, scena asta olfactivă se dezintegrează într-o miime de secundă și, brusc, ajung la o amintire cu tata care îmi este atât de dragă. Știi, în mod curios de bizar, ideile mele legate de cochetăria olfactivă vin de la tata, nu de la mama, de la care am moștenit mai degrabă pasiunea pentru cochetăria bijuteriilor, a pietrelor naturale și a poveștilor scornite în șoaptă de ele. Iar tata avea un întreg ritual dimineața, înainte să plece la muncă, un ritual ce mă bucur să văd că a supraviețuit trecerii timpului. 


Pe etajera din baie stătea țanțoș un pămătuf din păr natural, lângă o bucățică cilindrică de săpun. Era săpunul acela pe care tata îl înmuia cu apă și care, sub magia firelor de păr ale pămătufului, se transforma într-o albă și înspumată învolburare, pe care apoi o aplica pe jumătatea inferioară a feței, de la ochi în jos. Stătea așa, cu masca asta ca de Moș Crăciun, preț de câteva clipe, după care, tacticos, trecea la înlăturarea firelor de barbă, de parcă aparatul de ras era o secerătoare în miniatură. Urma clătirea, neapărat cu apă rece, și nu știu cum se face, dar, de fiecare dată, lobul urechii drepte mai rămânea sub asediul spumei de bărbierit preț de câteva secunde, până când prosopul avea să șteargă orice altă urmă încăpățânată. 


Ritualului de bărbierit îi urma, musai, dușul, după care tata ieșea din baie învăluit într-un prosop de miresme, care trenau în urma lui chiar și după ce pleca la muncă. Pedante, ferchezuite, parfumate, așa sunt toate amintirile mele cu tata, de pe vremea în care eu mă așezam cuminte pe scăunel și mă uitam la el ca la un spectacol. Și cred că o parte din particulele acelea de parfum mi-au rămas impregnate în sufletul ființei mele, căci pasiunea pentru parfumuri m-a prins repede și definitiv, învățând limbajul parfumurilor ca pe a doua limbă vorbită. 


Spuneam de mama, că de la ea am moștenit cochetăria bijuteriilor, dar să știi că și ea este legată tot de zona asta olfactivă. Să-ți spun de ce: dintre toate șiragurile de mărgele, purta cel mai des niște mărgele roșii, niște agate care, când le miroseam, aveau un iz de afumat. Astăzi, știind mai multe despre pietre decât știam atunci, explic acel iz de la ața specială pe care o folosea și pe care, pentru a întări legăturile dintre pietre, o încălzea la flacără. Dar eu nu știam asta atunci. Știam doar că mama miroase a prune afumate (fructele mele preferate iarna și pe care nu le-am mai găsit de ani buni) sau a aluat de cozonaci lăsați la dospit în tihnă pe masa din bucătărie, ori de câte ori pregătea bucatele de Paște ori de Crăciun. E ca și cum toată istoria mea personală s-ar fi petrecut pe un tărâm al aromelor și va fi fost scrisă în cilii vibratili ai nărilor mele, extensia văzută a hărții olfactive a creierului meu.


Mi-am înmagazinat (și încă fac asta) întreaga viață în zone de „miroase a” și am descoperit că stările mele de bine sau de rău, de nostalgie sau de bucurie sunt în mod inevitabil condiționate de acest „miroase a”. Aș spune că sunt un soi de gurmandă de parfumuri și arome. Și dintre toate, două sunt cele care mă caracterizează: mirosul de cafea și parfumul de tuberoze.


Cafeaua... ei bine, cafeaua este praful magic pe care îl folosesc ca să mă recâștig pe mine în fiecare dimineață, când toată casa doarme și este o liniște apăsătoare, atât de apăsătoare că parcă vezi pereții casei mișcându-se asemeni alveolelor pulmonare care se dilată cu fiecare gură de aer respirată... Și experiența primei cafele a zilei este una pur senzorială, aproape sexuală, în care fiecare por al ființei este invadat de parfumata și magica poțiune care  mă ajută să-mi dau frâu liber imaginației. Să zicem că pentru mine cafeaua este ceea ce pentru poeții romantici era opiumul. Tuberozele sunt o altă poveste, o poveste despre mine și pasiunile mele, fricile mele, plăcerile mele ne/vinovate, misterioase, tulburătoare și fascinante, deopotrivă. Și toate acestea la un loc au făcut aproape imposibil să nu fi fost Parfumul.

Sunday, June 30, 2024

Închide ochii și respiră orașul

La rubrica Olfacționar pe care o țin, o dată la două săptămâni, în revista Observator cultural, am publicat o prefațare „teoretică” a discuției purtate cu scriitoarea Doina Ruști în cadrul evenimentului „Închide ochii și respiră orașul”, organizat de Fundația Culturală Greacă, în parteneriat cu Primăria Capitalei, prin ARCUB – Centrul Cultural al Municipiului București, în data de 6 iunie, ora 18:00, la Casa Eliad (Bd. Mircea Vodă nr. 5).






La același eveniment, 
creatoarea de parfumuri Iulia-Victoria Neagoe ne-a propus să ne oprim o clipă pentru o perspectivă nouă asupra mediului de viață urban, pornind de la mirosurile orașului și făcând un zoom-in olfactiv în spațiul de locuit, pentru a percepe legătura mirosurilor cu spațiul, într-o călătorie inedită susținută de esențe și acorduri parfumate.

Și întrucât între miros și muzică există un dialog continuu, printre cuvinte și esențe parfumate, am inclus în program trei compoziții alese special pentru această întâlnire și interpretate de violonistul Charalampos Konstantindis și pianistul Andrei Mihai Surdu:

Nikos Skalkottas — „Trei dansuri populare grecești, AK60”
Alkis Baltas — „Suita cipriotă pentru vioară și pian”
Mozart — „Sonata pentru vioară și pian în mi minor, KV 304” 


Tuesday, December 19, 2023

Interviu Osmé, cu Andrei Adlah

 


Call me Ishmael este cea mai celebră scurtă introducere a unui roman la fel de celebru și pe care eu o folosesc adesea pentru că mă descrie perfect. Ca să-l parafrazez pe Melville, am să-ncep spunându-ți: „Call me Andrei”. Ca și personajul lui, la rându-mi rătăcesc în căutarea propriului Moby-Dick, numai că al meu e mult mai greu de găsit, căci se ascunde cu o mai mare pricepere decât balenoiul ăluia. Din când în când aud prin târg c-a mai ieșit pe ici, pe colo, ca să-l mai vadă soarele, pentru ca mai apoi să dispară cu lunile, ca o nalucă. „Balena” în căutarea căreia am pornit este dragostea adevărată, the real deal, lucrul cel mai de preț, în viziunea mea, și pe care îl caut cu înverșunare dintotdeauna, cred. Dragostea este motivul real pentru care gătesc într-o bucătărie profi. Asemuirile dintre mine și Ismael nu se opresc doar la căutarea a ceva greu de găsit, căci, dacă n-o știai deja, bastardul profetului evreu Abraham mai este și părintele unui alt mare trib, și anume al celui arab, unde numele său, transformat ulterior în Ismail, este pomenit dintotdeauna cu respect și cu o deosebită smerenie. În situația asta cumva mă găsesc și eu – un ceva ce, cu timpul, s-a transformat în altceva. Sunt un Andrei, dar până nu foarte demult am fost un Moustafa. Vremurile m-au obligat să-l ascund pe cel mai vulnerabil dintre cei doi – de a cărui existență știu doar cei din trecutul meu îndepărtat, iar acum și tu –, pentru că mă săturasem să fac față prejudecăților. Sunt amândoi laolaltă, și asta mă face personajul care se privește lung în oglindă diminețile. În acte mă numesc Andrei Adlah, sunt fiul unui sirian și al unei ardelence, născut în România, crescut în ambele țări și rodul fusion al ambelor culturi. Din pricina asta, copilăria nu mi-a fost ușoară, dar cu timpul mi-a arătat că își are și ea avantajele ei. Cu timpul, te transformă într-un cetățean al lumii. Am fost parașutist militar, am fost arhitect peisagist, sunt motociclist pasionat, scufundător, călător aventurier, iubitor de navigație cu vele și, pășind pe urmele tatei, dintotdeauna un bucătar. Am două diplome de bucătar, iar una dintre ele este Le Cordon Bleu, de unde am terminat ca Chef de la Cuisine espagnole. După absolvire, am lucrat în Spania, în diverse posturi, oriunde mi s-a oferit șansa s-o fac. Am lucrat în Maroc, într-un restaurant bine cotat, iar după fuga mea din Maroc, o perioadă bună de timp am organizat private events, iar de peste un an sunt executive chef peste Champagne & More și Prime Steakhouse, ambele deschise în incinta hotelului de 5 stele Radisson Blu Hotel din București. Mă găsiți pe Facebook sub numele meu, pe Instagram sub numele de theinfuriatedbull, iar pe Tiktok sub numele de ermitaño – eremitul.


 

Mirosul nu „pășește” de unul singur,
mirosul este o experiență holistică,
integrează de-a valma elemente vizuale,
emoționale și senzoriale, amintiri și trăiri,
iar în cazul meu, mirosul Bucureștiului s-ar traduce
prin tristețe instantanee și o apăsare în piept.


Ți s-a întâmplat să fii înșelat de mirosul vreunei mâncări? Să ți se pară bună la gust o mâncare care nu mirosea bine sau să nu-ți placă una care mirosea bine? 

O, da! Numai o dată?! Cel mai bun exemplu este Sea urchin sau ariciul de mare. Ai încercat să mănânci unul vreodată? Este un exercițiu pe care ți-l recomand din toată inima, doar ca să-ți încerci limitele. Dacă vreodată careva s-a plâns de gustul, textura și de mirosul puternic marin al stridiilor proaspăt desfăcute, experiența unui arici de mare este una înmiită la toate capitolele... nici nu știu cum să ți-l descriu cât mai elegant, fără să aduc prejudicii adevărului, așa cum l-am perceput întâia oară... cât privește mirosul efectiv, simți că săruți le derrière de l’océan. Dacă reușești să treci peste miros și peste textură, următoarea barieră este gustul, care efectiv se ridică la înălțimea celor dintâi. Este pur și simplu wow! Umami pe steroizi. Întâi, trăiești un șoc, apoi, în caz că ai supraviețuit, ceva bizar se va petrece cu tine și parcă ai mai încerca unul. Și tot așa. Dacă-i mângâi icrele cu câțiva stropi de lămâie și cu nițel ulei de măsline, pășești printr-un portal nebănuit într-o cu totul și cu totul altă dimensiune. Elevează-ți jocul și joacă-te cu diverse sosuri și combinații de gusturi și te poți considera deja un connaisseur. Congrats, ai trecut la level 3: Expert. Un purist îl va devora direct pe malul mării și se va jura că nu există ceva mai gustos pe lumea asta.

La cealaltă extremă ar fi „pastia” marocană, țară în care am locuit multă vreme. Miroase divin, dar componentele, așa cum sunt ele așezate și asociate, mi s-au părut neplăcute când am gustat rezultatul final. Pentru ei, este un platou de sărbătoare, pentru mine, un nonsens. Creveți, pui, orez, paste fideluță, zahăr pudră, scorțișoară, phyllo pastry, ra’as al hanut, cu ale sale douăsprezece spices, cel puțin, sunt copleșitoare laolaltă pentru un venetic ca mine. Totul este relativ și subiectiv, gustul inclusiv. Aprecierile unui gust și ale unui miros sunt puternic condiționate de identitatea evaluatorului lor. Pentru populația născută și crescută roată pe țărmurile mărilor și ale oceanelor lumii, un arici de mare evocă amintiri dragi cu bunicii lor, clătite de lacrimi, în timp ce, pentru mine, născut și crescut adânc în interiorul unei regiuni, gustul și mirosul lui devin o loterie de genul 50-50 – ori le iubești, ori le urăști. Gusturile însă se pot educa, gusturile evoluează, așa că nu te pripi să tragi concluzii, căci NIMIC pe lumea asta nu este etern iar perceperea unui ingredient sau a altuia nu face deloc excepție. Dacă e să-i dau crezare lui Epicur, dacă ești tentat să judeci de rău o mâncare, înseamnă că cel mai probabil n-ai servit-o în compania potrivită.

 

 

Cât este miros și gust și cât este spectacol într-un fel de mâncare? Ce te ghidează atunci când elaborezi un fel de mâncare?

Întrebarea este scurtă, iar răspunsul este lung și complicat. Este ca și cum i-ai cere lui Picasso să-ți deconstruiască și să-ți explice rațional mecanismul din spatele unui tablou de-al său. Am să-ți explic cât de cât cum stau lucrurile în cazul meu. Fiecare chef creator de rețete își alchimizează preparatele după propria formulă și, oricât ar protesta (sau critica) unii sau alții, toate sunt corecte în opinia mea. Mâncarea este un limbaj, limbajul este un produs secundar al unui gând, gândul este traducerea unei stări, iar starea își are originile în mediul care ne-nconjoară cu toții stimulii lui. O farfurie trimisă cuiva este o propoziție scrisă de un chef cu ingrediente în loc de cuvinte. Uneori, dish-ul este o propoziție simplă, alteori, o ditamai fraza. Uneori, te alegi c-o propoziție sclipitoare, coerentă, elegantă, alteori, ți se așază sub nas o compoziție „literară” aberantă, o înșiruire savantă de gusturi și de texturi efectiv lipsită de sens. Când sunt la job, visez că trimit în sală numai „Te iubesc”, iar coșmarul care mă trezește nopțile în sudoare este că oaspetele meu primește de la mine un mare și grobian „să-ți iau neamul în...”.

Pe mine mă fascinează simplitatea aparentă, fie ea în propoziții, vestimentație, obiecte sau ingrediente. Spun „aparentă”, pentru că rolul meu de chef este să-i potențez oricărui ingredient (sau să caut să-i potențez, căci nu-ți pot garanta și reușita) cât mai multe dintre calitățile sale. E de datoria mea să încerc. Uneori, sunt inspirat, alteori, mă simt incompetent. Unele rețete cer ani de zile până ating validarea eternă în panteonul culinar – mă refer la cele deja consacrate –, iar rețetele de astăzi sunt în marea lor majoritate expresia directă a Zeitgeist-ului. Hiperspecializare, tehnică multă și desăvârșită, puțină substanță, multă, poate mult prea multă încredere în sine, fără aproape nicio bază, și zero inimă. ZERO.

Ce mă ghidează când concep un preparat? Totul începe c-un Big Bang. O idee. Fiat lux. Asociez două sau trei gusturi care au sens în capul meu. O fac adesea. Uneori, mă trezesc nopțile cu ele în cap, alteori, zăresc ceva pe stradă sau un preparat pe Instagram și-mi spun... hmm, interesant, aș încerca tehnica asta, dar cu un alt ingredient, căci mi se pare mai potrivit. Nimeni nu naște idei originale pe bandă rulantă, pentru că nu trăim sub un clopot de sticlă. Îmi vine ideea și apoi „gust” culorile în gând... Știu, sună bizar, dar așa aș traduce mecanismul. Pasul doi e să-mi supun ideea la un baraj brutal al lui „de ce?”. De ce ai propune așa ceva? Dacă supraviețuiește inchiziției, ba mai mult, dacă mai înflorește în cap și mai abitir, trec imediat la pasul trei, și anume la traducerea ei în material. O gătesc și o gust în real world. Un „nu e rea” o va trece la „pending” sau la „are potențial”, adică la mai multe tentative de a găti preparatul în fel și chip. Un „e senzație” o trece automat în top zece, la implementare directă, și dacă e „no way”, o arunc direct la gunoi și o uit. Peste 80% din ideile mele ajung la „merită revizuirea”, 19%, la gunoi, și doar 1% sunt implementate fără ezitare. Fiecare mare rețetă cunoscută azi este rodul ori al unui travaliu laborios de ani și ani de zile, ori al unui accident. Cei mai mulți dintre chefii consacrați și-au câștigat faima prin muncă asiduă, și-au smuls părul din cap ani la rândul, până li s-au recunoscut meritele, și doar o elită infimă au fost sau sunt un Mozart, care compunea în minte simfonii întregi, stând casual pe oala de noapte la doar cinci anișori. Pentru majoritatea dintre noi, o rețetă bună ascunde mii și mii de încercări neobosite, bani aruncați și frustrări cu carul. Bref, o rețetă este un compendiu de miros, gust, culoare, textură, emoție și instinct, dar și de mult bulan...

Care sunt aromele preferate în bucătărie? Sunt și unele pe care le eviți sau nu le suporți? 

Răspunsul la întrebarea asta este simplu, așa că am să fiu scurt. Mirosurile mele preferate sunt acelea care mă teleportează arc peste timp, în copilărie. Sunt strâns legate de emoțional. Ca anecdotă, un miros mi-a luat mințile la propriu în Maroc și m-a însurat... Dacă te respecți ca chef, nu ai mirosuri pe care le respingi.

 

 

Ți s-a întâmplat să fii pe stradă și să te iei după un miros... de mâncare? Sau de femeie?

Am să inversez ordinea răspunsurilor. O, da! De mai multe ori, nu numai o singură dată. În cazul meu, a fost și este parfumul de jasmin. În curtea casei mele din Alep aveam o boltă metalică acoperită de iasomie, care, în răcoarea nopților, își elibera uleiurile, pe care le găseam absolut îmbătătoare. Stăteam cu nasul în vânt, înțepenit în mrejele lor, și priveam la luna plină care se vedea atât de mare, încât părea că intră-n coliziune cu pământul. Era un bec uriaș și superb, aprins, care lumina mahalaua „Alintaților”, cum se numea cartierul în care se născuse tata. Era mahalaua măcelarilor, de aici și porecla de M’dellelin. M’dellal înseamnă „alintat” în limba arabă. Locuitorii erau alintați, căci nu duceau lipsă de carne niciodată. Băteam meandrul străzilor medievale și înguste înecat în parfumul de iasomie și cu ochii mei de copil absorbeam totul în jur ca un burete. Trei decade mai târziu, într-o seară, ies din Mega Image c-o paporniță plină de prostii. Locuiam în Republica Floreasca (cum am poreclit-o eu – da, eu sunt autorul sintagmei, dac-ai auzit-o pe undeva). Ies pe ușa magazinului, fac câțiva pași și trece pe lângă mine o doamnă bine îmbrăcată. Efectiv am scăpat plasa din mână și tălpile mi-au rămas țintuite locului, ca de două piroane imense. Împietrisem. Am ridicat nasul în vânt, paralizat de frica de a nu pierde mireasma care-mi umpluse nările, iar ochii mi se cufundaseră în lacrimi, ca ai unui copil căruia i s-a refuzat jucăria visurilor lui. Eram un bărbat de 47 ani, care lăcrima până la orbire în mijlocul trotuarului, ca un puștiulică, for Christ’s sake. Fusesem îngenuncheat instantaneu și fără vreun avertisment de vraja unei miresme.

Miros de mâncare care m-a oprit... Da, locuiesc în Tenerife, acolo mi-am cumpărat casa, și-ntr-o zi, sătul de mâncare canariotă, mă plimbam pe lângă clădirea Amiralității, când din senin am amușinat un miros de șaorma. M-a răscolit instantaneu. Șaorma în Santa Cruz de Tenerife?! Bătea vântul dinspre portul vaselor de croazieră și eu, ca un copoi de vânătoare, mă ghidam cu ochii închiși după miros. Clădirile mă mai păcăleau, dar reveneam în punctul în care-l mirosisem ultima oară și-mi continuam căutările. L-am găsit, nene, nu-mi venea să cred. Era dosit sub niște trepte, într-un spațiu atât de neverosimil, iar eu, că-l găsisem, jubilam triumfător de parcă descoperisem Americile. Jur c-am plescăit șaorma aia de parcă erupsese Teide și urma să pier în lavă încinsă. Nu-mi mai păsa de nimic.

 


Asociezi locurile prin care ai călătorit cu mirosurile lor? Ai putea face un scurt ghid olfactiv al locurilor preferate?

O, da, întotdeauna o fac. Stau foarte prost cu memoria numelor locurilor vizitate sau ale numelor proprii, dar și cu numerele, în general. Nu le țin minte neam, nici să mă tai. Dacă nu le leg de o poveste specială din viața mea, ele intră pe o ureche și ies pe cealaltă. Mirosurile, în schimb, rămân pentru totdeauna în mintea mea asociate cu trăiri de toate felurile, până se decide Herr Alzheimer să mi le arunce-n vânt. Nu el e cel care spune că „nu toate amintirile merită păstrate”?!

Alepul miroase a jasmin, chimion, bharat (cinci piperuri) și a coajă de fistic strivită de paviment. Mă refer la teaca fibroasă care învelește fisticul proaspăt cules. Mai miroase a amestec de benzină cu ulei, ars prost de „trella” (motoreta cu trei roți cu care se căra marfă), mai miroase a asfalt încins și a kaa’ke dulce (o pâinică tare și mititică), a frigărui de miel, dar și a baraze, un biscuit dulce și senzațional cu susan și cu fistic.

Madridul are un parfum greu de descris în vorbe, dar ușor de recunoscut când pășești pe străzile lui. E unic... E o combinație de ingrediente care n-ar avea niciun sens în mod normal. E situat pe un platou înalt, e a doua capitală europeană ca altitudine, are un iz de violetă, de mucegai, de vin roșu, de canabis în Malasana, de desfrâu pasional, de bucuria de a trăi... mi-e tare drag.

Viena miroase a castane coapte, a ordine și a vin fiert. Santa Cruz de Tenerife miroase a grădina Raiului. Mai ales acum, în decembrie. Toți pomii exotici te-mbată cu florile lor, iar canarii și toate vrăbiile lor cântă cânturi despre Ocean, despre toate cele 21 de grade, care sunt media temperaturilor anuale, despre fesele războinice ale tinerelor, cu bagajul lor genetic ibero-sud-american, despre ludic și despre papas arrugadas cu mojo verde (cartofii lor fierți mici, negri și mititei, serviți cu sosul clasic din coriandru cu ulei de măsline).

Boca Cangrejo, satul unde am casa, miroase a Ocean și a pace absolută. Acolo este paradisul meu, acolo aproape că este „acasă”.

 


Cum îți miroase Bucureștiul? Când revii din călătoriile tale, poți spune că orașul are un miros al lui?

Când revin, Bucureștiul are, pentru o scurtă perioadă, mirosul aeroportului Otopeni. Miroase a stație intermediară și persistă chiar și după ce pășesc în studioul închiriat de mine pe lângă Cișmigiu, unde e ascuns treptat de mirosul puternic de arbori umezi și de găinaț de cioară. Mirosul nu „pășește” de unul singur, mirosul este o experiență holistică, integrează de-a valma elemente vizuale, emoționale și senzoriale, amintiri și trăiri, iar în cazul meu, mirosul Bucureștiului s-ar traduce prin tristețe instantanee și o apăsare în piept. Când simt Bucureștiul în nări, mă podidește amărăciunea. Îmi aduce aminte de copiii mei, de fosta mea viață, de ceea ce cândva reprezenta el pentru mine, de eșecurile mele, de iubirile pierdute, de timpul pierdut... Durează ceva până îmi înăbuș nefericirea sub capac, așa cum fac toți bărbații, apoi o gestionez cum pot de bine cu jobul meu, cu alcool, cu țigări și cu mult umor negru.

 


Ai locuit în Maroc și mi-ai spus că ai rămas îndrăgostit de el. Ce mirosuri ale Marocului ți-au rămas întipărite în memorie?

Ți-am spus deja că mirosul Marocului m-a băgat în belele înainte să apuc să clipesc de trei ori. M-a însurat în patru zile.

De peste un an trăiam drama unui divorț cu consecințe devastatoare pentru sufletul meu. Nu fusese ideea mea, așa că bântuiam pământul ca un golem amorțit complet de situația în care mă azvârlise soarta fix cu curul înainte. Bănuiesc că divorțul e flagelul real al secolului XXI, așa că nu e cine știe ce poveste nouă pentru nimeni, jumătate de glob trece prin același mierda as we speak. Povestea adevărată din spatele poveștii este însă realitatea dramatică în care se trezește cineva la 44 de ani, confruntat cu un divorț neașteptat, care-i distruge complet universul și trebuie s-o ia de la capăt.

M-am născut în secolul XX, am valori de secol XIX și am ieșit la vânătoare de partener (cică pe viață) în pH-ul relațional extrem de toxic al secolului XXI. Faci greșeli după greșeli, iar eu nu am făcut excepție de la regulă. Cu o experiență de 26 de ani cu o singură parteneră, la ce te-ai fi așteptat?! Normal c-am dat din perete în perete cu dinții, până m-am tumefiat la bot și-n piept. Mai întâi, am încercat balta noastră. Mi-am zis că, dacă a funcționat 26 de ani c-o femeie, rețeta mea e bună de ceva și că doar ea, cumva, s-a defectat pe traseul vieții. Greșit... Eroare după eroare, persoană greșită după persoană greșită. La un moment dat, am crezut că de vină e pH-ul românesc, așa că mi-am încercat norocul în dragoste cu doamne din Franța, Spania, Brazilia, Italia, iar la final concluzia mea a fost că de vină ar fi valorile vest europene, în totalitatea lor, nu numai cele românești, care au luat-o razna complet. Lumea nu mai avea niciun sens pentru mine. Părea că toate legile fizicii cunoscute fuseseră desființate printr-un edict bizar și că susul era în jos, iar josul în sus, inacceptabilul devenise acceptabil – și viceversa. Într-o zi mai tristă, la Madrid, m-am îmbătat praf și, fără să judec, mi-am cumpărat un bilet dus-întors spre Casablanca. Când m-am trezit din amețeală, am și uitat de el, au trecut câteva luni până ce telefonul m-a informat zgomotos că trebuie să-mi fac bagajul, pentru că-n fix patru zile am avion spre Maroc. Eu, cumințel, am ridicat din umeri nepăsător și mi-am pregătit bagajul. Făcusem atâtea prostii în ultima vreme, încât nimic nu mă mai mira. Imediat ce am parcat mașina în dreptul hotelului și am simțit parfumul familiar al chimionului, al mentei proaspete și al coriandrului, secondate îndeaproape de cântul dulce al muezinului, care îndemna credincioșii la rugăciune, universul meu și-a recăpătat instantaneu sensul de altădată. Lumea asta îmi era familiară, până și vorba, căci darija e un amestec de berberă cu arabă, și din câte-mi aduceam eu aminte din copilărie, era o lume mai bună ca aceea pe care o lăsasem dincolo de Gibraltar. Doar așa m-am lăsat de bunăvoie dezbrăcat de armură, iar greșeala asta avea să mă coste teribil mai târziu. În cinci zile reveneam la Madrid logodit, iar viața mea avea să cunoască o schimbare de proporții la fel de cataclismice ca și cea provocată de divorțul de mai înainte. Mă-nșelasem teribil, toxinele libertinajului fără de noimă și ale valorilor false într-o relație au umplut întreaga planetă, așa cum gazul umple o încăpere. Nicio cultură n-a scăpat neatinsă. Cât despre alegerile mele... What can I say? Obviously, I suck at picking them...

Un miros al copilăriei care să se țină scai de tine până azi?

Easy. Mirosul șorțului bunicii mele. N-am să-l uit cât oi trăi.

Un miros sau un gust care să te fi pus pe gânduri?

Cumarina... De fiecare dată când o recunosc, mă intrigă, mai ales când o regăsesc în bobul de tonka. Mirosul este senzațional, este aproape un drog, însă gustul bobului este oribil și extrem de toxic, mai ales în cantități mari, când devine letal. Cinci grame de cumarină pură trimite o oaie la Creator, iar șase grame bagă un om în moarte lentă și dureroasă. E îmbătătoare ca iubirea și la fel de letală...

Dacă te-ai întâlni cu un extraterestru, ce i-ai da să miroasă pentru a-l face să înțeleagă cât de cât omenirea?

Hmm... L-aș îndemna să miroasă căldura care radiază din creștetul ființei pe care o adori. Parfumul acela cald este elixirul fericirii pentru mine. Îmi scufund nasul în creștetele fetițelor mele și sorb nectarul ăla secunde lungi, visând că nu le mai dau drumul vreodată. La fel făceam și cu cele pe care le consideram iubirile vieții mele... Vorba lui Mahmoud Darwish, un poet palestinian absolut senzațional, care spunea, și citez aproximativ: „doar moartea avea puterea să ne despartă, doar că moartea a întârziat puțin”...

Cum ai descrie parfumul preferat, dar fără a-i da numele?

Ușor citric, ușor floral, pe alocuri marin, discret, dar foarte masculin... Mie-mi evocă o grădină-n miez de primăvară, cu pământul ușor reavăn, așezată lângă un ocean, atunci când natura prinde putere.

 


 

Ai fler? Miroși bine oamenii?

Da. Am să mă explic printr-o pățanie. La viața mea am gătit foarte mulți homari. Într-o zi, am cumpărat un homar imens la un preț foarte bun, așa că mi-am pregătit oala, am pus la fiert toate cele, aromatice, legume și vin, și le-am dat în clocot treizeci de minute. Când am considerat că apa este gata, am ridicat homarul și l-am apropiat de oală. Când a simțit fierbințeala, l-a apucat strechea și a început să se zbată ca un diavol în mâna mea. Niciodată până la el n-am mai văzut atâta furie la un homar. Mă și speriase, așa că i-am dat răgaz să se liniștească, apoi, tot privindu-l, mi-am adus aminte de vorba mamei: „Orice ți-ai propune, o să realizezi. Vrei să ajungi arhitect, ai să ajungi arhitect. Vrei să ajungi chirurg, ai să ajungi chirurg...” Priveam lung la homarul meu și eram sigur că-n clipele alea el și-ar fi dorit să fie o pisică, doar că – ce să vezi?! – era un homar mare și suculent, așa că locul lui era fix în oala mea. Bineînțeles că mi-am gătit coach-ul meu marin și a fost chiar delicios...

Normal că le miros trăirile și pornirile de la o poștă și ceea ce nu-mi explic este că le dau nas chiar și atunci când știu sigur că urmează să mi-o „tragă”. Trebuie doar să le dau ocazia. Mă expun așa cum sunt în realitate, mințindu-mă în sinea mea că, dacă mă văd atât de deschis, se vor abține din a-mi face vreun rău, iar de vină pentru asta este crezul meu că toți oamenii se nasc buni. Cineva trebuie să le dea o șansă, nu?! Până acum, niciunul nu s-a abținut să mi-o facă cumva și singura mea explicație e imaginea pasivă a homarului de pe illot-ul meu din bucătărie, care a sfârșit în oală.

Dacă fericirea ar avea un miros, cum ar mirosi ea?

Fericirea miroase a „acasă”, a „acoperiș deasupra capului”. Bun, și unde găsim mirosul ăsta? Spuneam mai devreme că pe malul oceanului meu miroase aproape a „acasă”. Almost. Aproape. Acolo sunt doar eu. Fericirea ta e în inima celui pentru care respiri și a lui în tine, cel care respiri pentru el. Cei mai norocoși dintre noi știu despre ce vorbesc... Pe restul dintre noi you can call us Ishmael și batem pământul în lung și-n lat, căutându-l flămânzi... Imaginează-ți, un chef flămând, i-auzi la el...!

Monday, November 6, 2023

Interviu Osmé, cu Gabriel Șerban



Gabriel Șerban este fotograf, ilustrator, autor și călător. De formație filolog, a fost atras de timpuriu de explorare, de lumile exotice și puțin accesibile ale Tropicelor, de care s-a îndrăgostit iremediabil. Colaborator la National Geographic România și la National Geographic Traveler, a avut numeroase expoziții cu subiectele lui preferate – animalele de pretutindeni și culturile îndepărtate. Este autorul unui volum de călătorie, Urme pe zăpadă și nisip, și membru senior FORONA (Asociația Fotografilor de Natură din România). Îl puteți auzi uneori povestind despre toate acestea la Radio România. În prezent, este doctorand al Universității din București, unde studiază animalele mitologice ale românilor. Îl mai puteți găsi pe site-ul gabrielserbanphoto.com, pe Facebook sau pe Instagram.


Cât loc ocupă olfactivul în viața ta? Ce relație ai cu parfumurile?

Mirosurile întregesc, cu siguranță, lumea mea, care este una preponderent vizuală. Vreau să spun că atât sunetele, cât și mirosurile mi se decodifică în imagini, iar un miros nu mi se pare niciodată doar un miros și atât, ci are o culoare, o textură și adesea o mișcare a lui. Prin urmare, sinesteziile acestea migrează inevitabil tot spre simțul văzului. De altfel, notele mele de călătorie conțin mereu descrieri de mirosuri, pentru că, departe de a fi un simț minor și neglijabil, el ne ghidează și ne impregnează viețile într-un mod mai subtil decât ceilalți stimuli. Vorbim de cultură vizuală, muzicală și atât de rar de una olfactivă, deși ele, mirosurile, sunt peste tot – parfumuri sau miasme, ne fixează frecvent cele mai profunde amintiri, bune sau rele.

Cât despre relația mea cu parfumurile, îmi plac mirosurile întunecate, lemnoase, dulci și afumate, cu nuanțe de vechi, de mosc, de ambră, de tutun, parfumurile „grele”, care rămân, mirosuri cultivate mai mult în Orient, proprii lumii islamice. Sunt calme, cu siaj lung, nu tocmai pe gustul europenilor, cărora li s-ar părea prea mult. Așa că nu le port decât atenuate, în parfumuri care le conțin, ca să mă aliniez sensibilităților celor din jur, dar sunt clar mirosurile mele preferate, în stare neprelucrată.


Jungla alpină de pe Valea Urubambei, Peru

Oricine îți privește pozele poate pricepe că ești un călător neobosit și pasionat. Asociezi locurile prin care ai călătorit cu mirosurile lor? Și-au lăsat ele o amprentă olfactivă asupra ta? Ai putea face un scurt ghid olfactiv al locurilor preferate? Știu, sunt cam multe întrebări...

Sigur că da! Poate că, pentru voi, privitorii, experiența mea rămâne una bidimensională în imagini, dar pentru mine este o amintire plină de senzații, de la sunet la miros. Sunt mirosuri care mă transportă imediat în locul unde le-am simțit prima oară. Unele sunt suave, altele sunt groaznice, dar trebuie să ne întrebăm de ce le-am căuta doar pe primele. Până la urmă, ce ar fi Mercado de Belén din Iquitos, un orășel mizer uitat pe malurile Amazonului, fără duhoarea ei de pește stricat și de resturi de caiman, de buruieni magice, de bush meat stat în soare, după care râvnesc vulturi pleșuvi precum niște ciori uriașe? Ce ar fi insulele Palomino, cu o colonie imensă de lei-de-mare care țipă la unison, fără putoarea specifică unei astfel de aglomerări iubitoare de pește? Pădurea ecuatorială are un miros al ei, inconfundabil. Înălțimile Anzilor miros curat și umed, câteodată a palo santo, iar pe versanții vulcanilor din Indonezia urcă vântul sărat al oceanului, amestecat cu fum de bețișoare și cu parfumul de frangipani al templelor de la poale. Craterele din Galapagos, galbene de cristale de sulf, miros înecăcios a fum de pucioasă. O mică insulă din Chiapas, încropită pe vârful unui templu mayaș, miroase a flori de Datura și a amoniac, de la un stol de oropendole care înnoptează pe ea. Plajele din Parque National „Manuel Antonio” miros a flori, căci seara curenții dinspre uscat mătură liziera și se varsă deasupra mării. Amazonul miroase a viață.


Colonia de lei-de-mare din Insulele Palomino


Fumarole de sulf în craterul Sierra Negra, Galapagos

Care este locul care s-a înscris cel mai persistent în memoria ta olfactivă?

N-am reușit niciodată mai mult de o bâlbâială la orice întrebare de tipul „cel mai” sau „cea mai”. Mi-am dat seama că nu-mi ordonez lucrurile cât să fac un clasament. Este valabil pentru imagini, muzică ori cărți. Locurile dragi tind să-mi rămână cel mai clar în minte, iar „clar” înseamnă însoțite de zgomotele peisajului, de tactilul său, de căldură sau de răcoare și, evident, de miros, doar că nu am unul preferat.


Hinduși la izvoarele sacre Pura Tirta Empul, Indonezia


Au existat momente când ai regretat că aparatul de fotografiat nu poate surprinde și mirosul? Te-ai gândit vreodată să „fotografiezi” mirosuri?

Din păcate, mirosurile scapă reproducerii pe film sau în digital. Avem posibilitatea să prindem lumina, să înregistrăm sunete, mirosurile nu. Într-o imagine poți, desigur, sugera un miros, dar niciodată să-l redai. Poți surprinde, de pildă, reacția cuiva la un miros urât, o grimasă, un gest, dar să surprinzi mirosul însuși este peste puterile fotografului. Fiind minuscule particule din chiar lucrul mirosit, aroma rămâne ceva intim legat de obiectul ei, pentru că e parte din el. Or, imaginea este o reflexie doar. Dar mi-ar plăcea să avem cândva un aparat care să capteze și să păstreze mirosuri, ar fi deosebit de util memoriei. Ar fi fost frumos să fi putut fotografia cum miros locurile prin care am fost, dar pentru că nu pot, va trebui să scriu despre ele.

Cea mai mirositoare vietate fotografiată?

Tot felul de vietăți folosesc mirosuri pentru a-și descuraja dușmanii, pentru a-și marca teritoriul, pentru a atrage polenizatori sau pentru a-și chema perechea. În natură, mirosurile urâte sunt un mijloc de apărare eficient, un război chimic, dacă vrei, ca o cursă a înarmărilor în care prada și prădătorul se întrec.

Ei bine, unele vietăți excelează într-adevăr la acest capitol și chiar îți mută nasul din loc. S-ar putea ca cea mai mirositoare vietate fotografiată să fie tamandua (Tamandua mexicana), adică un furnicar arboricol (foarte simpatic, de altfel) din pădurile tropicale. Se zice că duhnește cu mult mai rău decât un sconcs. Vorbesc din cărți, am avut noroc să nu mă aflu în raza lui de acțiune, eu eram pe fluviu, în barcă, el stătea liniștit la pozat într-un copac, ghiftuit de câte termite mâncase, deci n-am interacționat olfactiv deloc. Și, oricum, nu miroase tot timpul, ci doar dacă se simte amenințat, eliminând conținutul lichid al unor glande speciale. O altă creatură urât mirositoare fotografiată ar fi hoaținul (Opisthocomus hoazin), o pasăre de talie mare din Amazonia. Localnicii au poreclit-o stinky turkey din cauză că miroase puternic a bălegar. Mirosul este, de data asta, un produs al digestiei îndelungi a frunzelor pe care le mănâncă.


Tamandua

Cât despre cea mai mirositoare vietate fotografiată și mirosită de mine, cred că șerpii de casă (Natrix natrix) și cei de apă (Natrix tessellata) din Europa sunt pretendenți serioși pentru locul întâi. De regulă, reptilele nu au niciun miros, nu au glande sudoripare și nici alte secreții cutanate, iar pielea lor uscată pare aproape artificială la atingere. Șerpii de casă sunt una dintre excepții. Neveninoși fiind, au recurs la o altă strategie de descurajare a prădătorilor, anume să le taie pofta de mâncare. Dacă îi deranjezi, devin foarte dramatici, se zvârcolesc parcă agonizând și se întorc cu burta în sus, cu gura deschisă și cu limba atârnând afară, un comportament numit de biologi „tanatoză” (din grecescul thanatos), adică, mai pe românește, fac pe mortul. Niște secreții vin să facă toată scena cu atât mai credibilă, deci îți poți imagina cam cum miroase un astfel de animal. Așa cum și arată, a mort. Cum l-ar descrie un parfumier, cu o aromă greoaie și puternică, de un dulceag grețos, gras, cu note de mosc, greu de asortat pe timp de zi ori de noapte, cu un rodaj prelung apoi de câine ud. Partea și mai rea cu acest miros este că se ia foarte greu de pe piele, rămânând chiar și după mai multe spălări cu săpun.


Șarpe de casă


Cum îți miroase Bucureștiul? Când revii din călătoriile tale, poți spune că orașul are un miros al lui?

Bucureștiul, cred, n-a mirosit niciodată bine. Sigur, acum, în funcție de locul pe care-l ocupă în inima fiecăruia, poți să auzi că miroase romantic a tei în floare, pe Mântuleasa, sau a zarzări roz în martie, prin Cotroceni, ori mai realist, a urină, a gunoi și a igrasie. Altora li se pare că miroase a saloane și a mâncare bună. Probabil că toți au dreptate. Mie-mi miroase gri, a prea puțin verde și a noxe, mai ales. Miroase așa cum era de așteptat să miroasă un oraș ca el, unul care se zbate și în care lumea are prea puțin timp (explicabil, de altfel) pentru fine-tuning-ul vieții de zi cu zi. Este amprenta unui oraș enorm crescut peste posibilitățile sale și care a alungat natura din mijlocul lui din ce în ce mai brutal și mai stupid. De altfel, măsurătorile chimice ne cam spun aceleași lucruri, anume că inhalăm zilnic un aer destul de murdar, din păcate. Deși locuiesc de mulți ani aici, nu mi-a mirosit niciodată a acasă.

Ai avut vreo „revelație” olfactivă în călătoriile tale?

Da, prima oară când am coborât din avion la Tropice. Am tras în piept un aer atât de cald, de umed și de rânced, că mi-am zis că sigur nu are cum să fie așa tot timpul. Poate că miroase doar aici și acum, altfel cum ai putea respira așa ceva zile întregi, ce să mai zic de o viață întreagă? Am avut impresia că mă sufoc, deși era cu mult mai oxigenat și mai pur decât la noi. Mi se părea că respir și nu mă satur, un sentiment destul de panicant. Din cauză că frunzele arborilor veșnic verzi pică tot anul, solul e mereu plin de un strat de astfel de foi. Și pentru că aerul nu e suficient de uscat, ele nici nu se usucă, ci putrezesc, formând un strat negru-brun, plin de fungi. Este mirosul tipic al junglei, cel pe care am ajuns să-l iubesc și de care mi se face dor când sunt acasă.

Un miros care să te fi pus pe gânduri?

Mirosul de toamnă din pădure, când fel și fel de nuci pică, putrezesc și se simt prin aerul rece. Pare că te îmbie să te oprești și să te așezi puțin. Și ar mai fi mirosul albiilor bolovănoase, miros de apă curgătoare și de mâl, de pietre prăfuite bătute de soare. Nu știu de ce, dar mi se pare ca are ceva dintr-un timp geologic de dinaintea noastră și mă duce cu gândul la vremuri în care niciun animal nu umbla încă prin lume.

Ce crezi, până la urmă este mirosul un simț minor?

Nu, dimpotrivă. E clar că nu este simțul nostru principal, dar nici pe departe nu i-aș zice minor. Este mai subtil decât celelalte și cred că vorbește mai mult subconștientului, poate din cauza asta îl băgăm mai puțin în seamă. Mirosul dă profunzime imaginilor, le face palpabile, devine o ancoră excelentă care să te transporte într-un moment trecut. Să nu-l privim doar proustian însă. Ce ne-am face fără miros în fața mâncării preferate? Îți spun din experiență, căci cu deviație de sept și alergie la ambrozie, rămân fără el cam două luni în fiecare an. Viața în acest sezon de anosmie este destul de tristă.

Un miros din copilărie care se ține scai de tine până astăzi?

Mirosul ozonat al aerului tare din iernile reci din copilărie, cum n-am mai simțit de mulți, mulți ani, cu vântul care bate prin rufele proaspăt puse pe culme, la uscat.

Dacă ar fi să trimiți în spațiu un miros reprezentativ pentru omenire, ce ai alege?

La asta mi-e tare greu să răspund. Culturi atât de diverse au apreciat tot felul de mirosuri de-a lungul vremii. Să rămân la unul singur dintre toate este imposibil. Dacă mi-ai fi cerut să mă opresc asupra unuia reprezentativ pentru planetă, aș fi zis poate un pumn de pământ ori o gură de aer proaspăt. În schimb, cum aș putea să mă hotărăsc între mirosul de carte veche, de ambră, de ulei de floare de papirus, de santal? Posibil să complic lucrurile prea tare și să fie suficient cel al unei vetre, mirosul de foc. Dar să nu ne pripim, ci mai întâi să ne asigurăm că destinatarii au un nas – sau orice alt tip de organ de olfacție.


Văi andine în Peru


Dacă fericirea ar avea un miros, cum ar mirosi ea?

Posibil să sune a oblomovism visarea asta înapoi, dar cele mai fericite mirosuri sunt pentru mine cele din copilărie. De pildă, cojile de măr care sfârâie și se stafidesc pe plită, în bucătărie. Altfel, cred că fericirea nu are un miros al ei, ci mai curând are orice miros care se întâmplă să fie cu noi când și unde suntem fericiți.

Pentru mine cel de acum, cred că este aroma dimineții pe fluviile Americii de Sud, când simți apa plină de aluviuni răscolită de barca în viteză și vântul îți rupe din malurile argiloase miros de clisă, de putregaiuri și de flori prin aerul încă rece și ud, încărcat de ceață. În egală măsură, este mirosul de pământ umed de acasă, de noroi de la începutul primăverii. Cel de după o iarnă lungă, când, deși nu a dat firul ierbii încă, se produc în sol tot felul de schimbări chimice pe care le simți deja. E mirosul primului vânt cald de la început de an.

Un loc și un parfum?

Deșertul, noaptea, cu stele, dune și stânci. Cu o sticluță cu esență de oud la îndemână, care să se amestece cu mirosul de praf și de rouă.


Piață de pește în Coca, Ecuador


Să zicem că ai pune mâna pe peștișorul de aur, iar acesta ți-ar îndeplini dorința de a dezvolta la maximum unul dintre cele cinci simțuri (sau or fi mai multe?). Pe care l-ai privilegia?

De regulă poveștile cu peștișori, spiriduși și djini servesc drept precautionary tales și, după cum știm, oamenii, cel mai adesea, nu știu ce să-și dorească. Una dintre ramificațiile cașmiriene ale hinduismului medieval vorbea la un moment dat de om ca de o fărâmă limitată de zeu prin niște „carapace”, niște opreliști în calea percepției totale, care, peste puterile lui, l-ar distruge. Mi-e teamă, deci, de un simț amplificat la maximum. Simțurile noastre sunt calibrate în funcție de nevoi și cred că am fi copleșiți de oricare dintre ele, odată exacerbat. Îți dai seama cum ar fi să auzim conversațiile tuturor vecinilor, pulsul lor, procesele noastre interne, electricitatea prin fire, tropăitul furnicilor, exploziile solare sau cât de greu ar fi să mai fixăm ceva în lumea înconjurătoare, dacă am vedea în toate spectrele posibile deodată? Nu mai zic de miros. În București, un supermiros este clar ultimul lucru pe care mi l-aș dori. Asta nu înseamnă că nu mi-ar plăcea un văz amplificat, totuși, în limitele unei ființe din carne și oase.

 


Citește și interviul „7 ani de călătorie într-un jurnal”, publicat pe www.iqads.ro.

Wednesday, April 26, 2023

Interviu Osmé, cu Radu Uszkai


Radu Uszkai predă filosofie și etică la Academia de Studii Economice din București, unde lucrează ca asistent universitar în cadrul Departamentul de Filosofie și Științe Socioumane, și este cercetător în cadrul Centrului de Cercetare în Etică Aplicată (Facultatea de Filosofie, Universitatea din București), unde cel mai recent a explorat tema eticii Inteligenței Artificiale în cadrul proiectului “CoMoRe”. Scrie preponderent pe teme de etică aplicată, filosofie politică, filosofia tehnologiei și filosofia culturii pop. Articolele sale academice au fost publicate în reviste precum Ethics and Information Technology sau Philosophy & Technology, în vreme ce materialele non-academice pot fi găsite în Dilema Veche ori Scena9.


 

Să lămurim un lucru din capul locului: care e relația ta cu mirosurile și cu parfumurile?

Trebuie să recunosc, cu toată sinceritatea, că relația mea cu mirosurile și cu parfumurile a fost, până de curând, una mai degrabă una utilitară. Unele mirosuri îmi provoacă o repulsie imediată, precum cele de pește sau fructe de mare, fie gătite ori nu, iar de aceea fac tot posibilul să le evit. Totuși, în ultima vreme am început să devin mai conștient de dimensiunea estetică a unor anumite mirosuri și a modului în care acestea îmi pot îmbunătăți experiența culinară sau gustativă. De pildă, notele și aromele unui vin bun sau aroma unei beri craft, cu un hamei de calitate, nu pot fi înțelese la potențialul lor maxim în absența unui contact olfactiv prelungit și antrenat. 

Mereu li s-a reproșat filosofilor că disprețuiesc simțul mirosului, socotindu-l neputincios din punct de vedere epistemologic. De ce sunt filosofii cu nasul pe sus când vine vorba despre mirosuri și parfumuri?

Sigur, este cel puțin straniu, la prima vedere, că filosofii și filosoafele (mai ales din școala empiristă) au ignorat simțul mirosului până în prezent. N-aș merge până în punctul în care să fiu de acord cu afirmația că l-au disprețuit, deoarece nu avem dovezi clare că l-ar fi luat vreodată îndeajuns de în serios pentru a ajunge la o asemenea concluzie, însă spre deosebire de lumea literaturii, observăm o retrogradare a acestuia pe o poziție inferioară văzului sau auzului. Speculând puțin, aș spune că unul dintre motivele potențiale ține de importanța pe care alte simțuri, cu precădere văzul, au avut-o în evoluția speciei noastre. Ceteris paribus, o lume în care n-am putea să vedem ar fi o lume în care ne-ar fi fost imposibil să ne păzim de pericole și să ne planificăm viața pe termen lung. În plus, văzul se pretează mai rar la o cascadă de interpretări subiective (dacă facem abstracție de posibilitatea halucinațiilor). Mirosul, pe de cealaltă parte, prosperă tocmai într-un cadru al subiectivității și ne cere un tip de specializare la care văzul nu poate să aspire. Poate de aceea epistemologia empiriștilor, în căutarea certitudinii, a văzut mai multă neputință în miros.

Această explicație, presupunând că e corectă, nu este și o justificare pentru o asemenea poziție filosofică. Mirosul nu este, desigur, neputincios din punct de vedere epistemologic și – în ultima vreme, cel puțin – devenim din ce în ce mai conștienți de acest aspect.

Este mirosul un simț minor? De ce nu are o istorie filosofică?

Mirosul cu siguranță nu (mai) este un simț minor și, chiar dacă nu are o istorie filosofică mândră, începe să aibă un prezent care nu mai poate să fie ignorat. Este de ajuns să ne uităm la capacitatea mirosurilor de a ne evoca amintiri din trecutul nostru pentru a înțelege importanța acestuia. Poate că, de fapt, mirosul este mult mai strâns legat de identitatea noastră decât alte simțuri, precum văzul.

Ar putea fi împăcată, azi, filosofia cu osmologia? Ce puncte comune le-am găsi?

Nu doar că ar putea, ci chiar este. Înainte de a răspunde la aceste întrebări am dat o raită prin lumea filosofică pentru a vedea ce s-a mai scris în ultima vreme la confluența dintre osmologie și filosofie și am remarcat o adevărată explozie pe această temă. O sumedenie întreagă de articole academice, cărți sau studii publicate în compendii la edituri prestigioase precum Oxford University Press aduc în discuție o varietate de probleme filosofice pe care le trasează osmologia, într-o abordare deseori interdisciplinară din care nu lipsesc psihologia sau neuroștiințele. Dacă ne uităm peste cuprinsul unui volum publicat anul acesta la editura Routledge, Theoretical Perspectives on Smell, vom vedea că filosofii care l-au editat, Andreas Keller și Benjamin D. Young, au reunit contribuțiile unor autori și autoare cu preocupări filosofice diverse, de la aspecte care țin de metafizica sau ontologia mirosului (spre exemplu, care sunt obiectele pe care le mirosim) la diverse aspecte de ordin epistemologic sau estetic. De altfel, există și o adevărată etică a mirosurilor. 

 


 

Dacă tot ai amintit-o, crezi că există o „moralitate” a mirosurilor (și a parfumurilor)? Spun ele ceva despre caracterul unui om?

Mirosul devine, din ce în ce mai des, o preocupare relevantă pentru filosofia moral-politică. Avem, de pildă, o „lege a mirosurilor” în România din 2020 (cu toate că aceasta nu are încă o metodologie de aplicare). Există o moralitate a mirosurilor pentru că mirosurile pot provoca ceea ce economia descrie ca fiind externalități. Unele dintre acestea sunt pozitive (mirosul unei plăcinte cu mere, făcute de vecinul de deasupra, care ne evocă amintiri plăcute din copilărie) sau negative (mirosurile pestilențiale pe care le resimțim în orașe ca urmare a arderilor de deșeuri).

Într-o oarecare măsură, sigur că acestea spun ceva și despre caracterul unei persoane, însă informațiile la care avem acces pe calea olfactivă trebuie filtrate rațional și cu o deosebită atenție. Faptul că cineva miroase într-un mod neplăcut nu constituie o dovadă suficientă a caracterului vicios al unei persoane, la fel cum cineva care folosește regulat un parfum scump nu poate accede, pe această cale, la universul virtuții.

Au nevoie filosofii de fler? Adică trebuie să ai un nas fin pentru a face filosofie? Nietzsche zicea că da.

Nu doar că au nevoie, dar le-ar fi imposibil în absența acestuia, dacă, desigur, prin fler înțelegem un soi de intuiție educată. Poate mai relevant aici nu ar fi Nietzsche, cât Aristotel cu a sa phronesis. 

Oare și filosofii raționaliști se parfumează?

Din Antichitate până în prezent, locul ocupat de filosofi și filosoafe s-a modificat radical. Profesionalizarea filosofiei a însemnat abandonarea modelului Diogene-Socrate și integrarea noastră în societate, cu toate responsabilitățile ce derivă de aici. O bună parte a acestora cu siguranță că se parfumează, însă toți și toate au o preocupare pentru mirosul lor, indiferent dacă această preocupare este înțeleasă din rațiuni estetice sau performative.

Poate parfumul să-și depășească natura sensibilă și să acceadă la idee și la lumea spirituală?

Practicile religioase sau spirituale din cele mai vechi timpuri până acum au presupus utilizarea unor substanțe care emană anumite mirosuri, și nu cred că aceasta este o simplă coincidență.

Există vreun miros care să te fi pus pe gânduri?

Mai multe. Vorbeam mai devreme despre vin și bere artizanală și despre rolul jucat de experiența olfactivă în degustarea acestor. Contactul olfactiv cu acestea, înainte de a le gusta propriu-zis, are rolul de a ne pune pe gânduri. Anticipăm gustul, de pildă, pe baza unor note mai mult sau mai puțin discrete la care avem acces, folosindu-ne nasul. Evaluăm calitatea acestora și pe baza mirosurilor, iar experiența estetică ar fi, cu siguranță, văduvită de absența acestei componente care ne obligă la reflecție.

Parfumul pe care îl folosești e mai meditativ? Sau cărui curent filosofic l-ai putea asocia?

Prezentarea parfumului spune că este unul cu note aromatice, spicy și lemnoase, în primul rând. Nu e chiar meditativ, ci cât se poate de practic, deci l-aș asocia, probabil, cu utilitarismul.

Ce mirosuri aparte ai adunat din călătoriile tale? Dar din lecturi?

Într-o selecție brută, îmi vin în minte acum mirosul oceanului din SUA și Portugalia și al sucului de roșii și al vinului din Italia. Dacă mă străduiesc puțin, cred că știu care era mirosul madlenei lui Proust.

Un miros din copilărie care se ține scai de tine până azi?

Sunt două de care nu pot să scap: mirosul de pâine proaspăt scoasă din cuptorul cu lemne și cel de iarbă proaspăt cosită.

Dacă te-ai întâlni cu un extraterestru, ce i-ai da să miroasă pentru a-l face să priceapă cum stă treaba cu omenirea?

Cu siguranță, nu l-aș plimba prin magazinele de parfumuri. L-aș duce într-o piață precum Obor și l-aș lăsa să ia contact cu tot, de la mici și roșii proaspete sau fructe la varietatea umană.

Dacă ai pune mâna pe peștișorul de aur, ce simț i-ai cere să-l dezvolte la maximum?

Aceasta este, cred, cea mai dificilă întrebare de până acum. Din păcate, nu voi spune însă mirosul, ci gustul.

Cum îți miroase orașul București?

Acum miroase chiar surprinzător de bine. De fapt, există un singur moment în care Bucureștiul miroase bine: primăvara, după ploaie, de când a înflorit liliacul, și în primele momente în care simți mirosul de tei. Este singura perioadă în care pot face abstracție de babilonia de arome, mirosuri și izuri pe care acest oraș o emană.

Dacă fericirea ar avea un miros, cum ar mirosi ea?

A pâine proaspăt scoasă din cuptor servită cu o roșie și pesto de leurdă, alături de un pahar de vin într-un câmp cu iarba proaspăt cosită.

Un filosof și un parfum?

Robert Nozick și Lacoste Noir.