Mi-am petrecut copilăria într-un cartier muncitoresc din București, în timpul regimului comunist. După standardele anului 2023, în viața mea nu se întâmpla nimic palpitant. Mă jucam în casă sau în fața blocului, vara plecam o săptămână la munte și alta la mare, mergeam adesea la bunici, tot în București. Cele mai plăcute și mai așteptate evenimente erau vizitele primite, dar mai ales cele făcute, la rude și la prietenii de familie. Uram momentul în care copiii erau alungați în altă cameră, să se joace. Eu voiam să stau printre „oamenii mari”, spre exasperarea maică-mii, care mă instruia înainte de fiecare vizită să nu stau „în gura” adulților.
Nu mai știu când anume am început să fiu interesată de viața oamenilor mari. Îi găseam sofisticați, aparte, misterioși. Cel mai mult mă fascinau mătușile mele, aflate la vârsta înfloritoare de 30-40 de ani. Parcă făceau parte dintr-un cerc select, dintr-un club exclusivist la care eu nu aveam acces. N-aș fi putut spune ce mă fascina la ele, nu aveam vocabularul, nu cunoșteam conceptele, însă păreau părtașe la un secret pe care tânjeam să mi-l împărtășească și mie. Erau frumoase, elegante, cochete, manierate, aveau un rafinament tulburător, o senzualitate potolită, râsete fermecătoare și opinii pe care nu se sfiau să le afirme, păreau mereu sigure pe ele și în largul lor în orice situație. Iar eu nu ratam nicio ocazie să casc gura la ele, să le sorb vorbele, să le studiez, să le imit gesturile și să le observ coafurile, îmbrăcămintea și machiajul. Deși percepeam toate detaliile astea, pentru mine conta suma lor, ceea ce mai târziu am denumit „viața sofisticată a oamenilor mari”. Dar pentru Silvia-copilul, era ca-n poezie: „Tu-mi evoci o lume-ntreagă,/ De care nu știu ce putere,/ Ce doruri mistice mă leagă”.
Viața sofisticată a oamenilor mari avea un miros fabulos, care mă fascina la fel de mult. De fapt, erau mai multe miresme amestecate. Dar se asortau atât de bine, încât a rămas în amintirea mea olfactivă drept un singur miros, care includea țigările „bune”, cafeaua, ciocolata elvețiană, parfumul franțuzesc și săpunul fin – bunătăți primite „în pachet” din străinătățuri sau cumpărate la preț de speculă de la vreun norocos cu acces la shop. De aceea, peste ani, unul dintre criteriile după care aveam să judec parfumurile era felul în care se împleteau cu mirosul fumului de țigară.
După atâția ani, îndrăznesc să mărturisesc viciul bizar care punea stăpânire pe mine atunci când mergeam în vizită la mătuși: îmi băgam nasul în dulăpioarele din băile lor, să le miros parfumurile și să le admir fardurile. Nici azi nu știu cum am reușit să nu sparg vreo sticluță prețioasă! Câteodată, una dintre mătuși mă parfuma înainte să plec acasă, așa că încercam prin orice mijloace să nu fac duș în serile respective. Aș fi vrut ca mireasma să reziste la nesfârșit pe piele!
Chiar dacă nu aveam prea des ocazia de a savura mirosul vieții sofisticate, regăseam unele dintre componente sale și acasă: săpunul „bun”, care se folosea pentru a parfuma rufăria, parfumul maică-mii, ascuns în noptiera ei, câte o bucățică de ciocolată la desert, când primeam de la mătuși câte o tabletă de ciocolată. La primele două însă n-aveam acces. Nu aveam voie să „cotrobăi” prin dormitorul părinților. Dar, vedeți voi, eu am fost mereu îndărătnică și găseam tot timpul câte o scuză să-mi bag nasul prin șifonierul sau prin noptierele lor.
În anul de grație 1985 am refuzat categoric să mai merg la grădiniță. Ai mei au tot insistat și au încercat în fel și chip să mă ducă iar la grădiniță. Degeaba! În cele din urmă, n-au avut încotro: au fost nevoiți să mă lase singură acasă, urmând să vină bunicul în vizită din când în când, să se asigure că totul era bine. Atunci, la șase ani, am simțit pentru prima oară gustul libertății! Aveam o imaginație demnă de Anne Shirley și nu mă plictiseam singură. Mă jucam mai toată ziua, până venea soră-mea de la școală. Apoi mâncam și ne jucam (sau ne băteam). Uneori, scotoceam prin dormitorul părinților, deși știam prea bine că n-aveam voie. Ce plăcere era să mă dau cu unul dintre parfumurile maică-mii! Îmi amintesc și acum sticla de Ô de Lancôme. Mai erau și altele, dar singurul care mi-a rămas în minte este Ô. Mirosea divin!
Deși am fost precoce în anumite privințe, am învățat foarte târziu să citesc ceasul (e o poveste care se leagă de mirosul de vopsea, dar pățania asta v-o spun altă dată). Mereu mă lua prin surprindere sunetul cheii întoarse în yală. Din fericire, taică-meu venea de obicei de la serviciu înaintea maică-mii și nu părea să realizeze că duhneam a parfum. Oricum, imediat ce auzeam cheia în broască, mă repezeam la baie și mă clăteam temeinic, convinsă că așa avea să dispară mireasma fină care m-ar fi dat de gol. Ei aș! Parcă mirosea și mai și! Iar mama mă „mirosea” din clipa în care intra în casă! Abia la maturitate mi-am dat seama de ce: mama avea parfumuri, nu ape de parfum sau ape de toaletă. Iar eu nu făceam economie la stropii de licoare prețioasă!
Am tot încercat să recreez mirosul ăla. Un espresso bun, o țigară aprinsă, un strop de parfum... dar probabil că n-o să vă mire faptul că n-am reușit să obțin mirosul din copilărie. Parcă nici viața de „om mare” nu e atât de sofisticată și de fermecătoare cum mi se părea atunci. Era doar o iluzie, minunată și captivantă, cum doar iluziile din copilărie pot fi. Și, uneori, încă sper că o voi trăi.
În loc de încheiere, vă las lista obișnuită „de mirosit”:
Ô de Lancôme
L’eau du Navigateur - L'Artisan Parfumeur
Caravansérail - Nicolaï
