PE URMELE PARFUMULUI | Nona Rapotan

Despre mirosurile sălbatice și cruzimea pierderii lor

un text de Nona Rapotan
editor coordonator la Bookhub 

 

Ador să călătoresc. În spații diverse, fără țintă precisă sau cu coordonate clar determinate. Îmi plac și locurile foarte aglomerate, dar și cele pustii. Îmi plac culoarea locală, lipsa de uniformitate, diversitatea obiceiurilor și tradițiilor (cât timp om mai putea vorbi și despre această diversitate!) etc. Țin minte detalii din locuri unde am ajuns pe fugă, dar nu țin minte nicicum detalii despre locuri care nu mă interesează în mod obișnuit. De aceea, n-o să mă auziți povestind cu foc și patimă despre animal print-ul unei cucoane, dar o să mă vedeți lăudând cu foc două studente, sportive de performanță, care citesc romane excelente, din categoria „cinci stele“. Mă surprind de multe ori uitându-mă pe îndelete la oameni aparent banali, care nu se remarcă prin aproape nimic, dar care au fie un aer aparte, fie un ceva al lor, care mă determină să caut povestea din spatele evidenței. Îmi plac contradicțiile, de multe ori sub aripa neglijenței se ascunde o inteligență debordantă.

---

Nostalgia lui Ernu este una puternic ancorată în mirosuri,
iar o astfel de nostalgie găsești numai la el, e doar a lui!

---

Am citit cartea lui Vasile Ernu în tren și într-un oraș total nou pentru mine, Satu Mare. Chiar n-am reușit să ajung niciodată în locul unde se agață harta în cui și, ca de obicei, mi s-a întâmplat fix când mă așteptam mai puțin. Am găsit un burg surprinzător de liniștit, un loc unde acasă capătă cu totul alte valențe, un loc unde în mod sigur te poți vindeca de nevroze. A contribuit mult și o primăvară venită absolut intempestiv, cu temperaturi de aprilie la final de februarie și cu un soare absolut orbitor, din cauza copacilor fără frunze. Poate și pentru că mi-au plăcut mult oamenii și locul din care aceștia își încarcă bateriile de senin și pace interioară, am citit cartea lui Ernu dintr-o suflare, dar despre ea scriu pe îndelete în cu totul alt loc. Știam de pasiunea lui veche (și consolidată în timp) pentru trenuri și călătorii (e un adevărat globetrotter, credeți-mă!), dar mi s-a părut o coincidență mai mult decât fericită să citesc despre trenurile copilăriei lui și mirosurile pe care acestea le purtau dintr-un loc în altul chiar atunci când eu, la rândul meu, eram în tren. Mi-am dat seama, a nu știu câta oară, că noi doi avem multe în comun, dar mai cu seamă (sau mai înainte de orice) un simț al detaliului mai greu de detectat la ceilalți. Pentru Vasile Ernu fascinația detaliului vine dinspre om, ține de acesta, pentru că fără oameni nimic n-are sens. Vorbește despre peisajele industriale și frumusețea acestora – greu de înțeles pentru unii, știu! – tocmai pentru că e conștient că, fără oameni, acestea n-ar fi existat nicicând; vorbește de mirosul de clor amestecat cu cine știe ce alte mirosuri, nu pentru că ar fi unul de dorit, unul pe care vrei să-l găsești în orice loc ajungi, ci pentru că știe că acolo unde miroase a clor e viață, e mișcare, e mulțime de oameni. Vorbește despre mirosurile de mâncare tipic rusească ca despre cea mai dragă madlenă a copilăriei lui, dar nu pentru că ar muri acum de poftă să mănânce cușer, ci pentru că știe că timpurile acelea nu se mai întorc. Nostalgia lui Ernu este una puternic ancorată în mirosuri, iar o astfel de nostalgie găsești numai la el, e doar a lui! Cămașa de blugi purtată cu mândrie poartă cu ea și mirosul de occidental, de miraj, de acel ceva dorit cu ardoare, dar despre care habar n-ai ce este de fapt. Mirosurile invocate de Ernu sunt crude, sălbatice, neamestecate, care anulează orice urmă de pudoare, care te izbesc cu capul de toții pereții memoriei afective și-ți induc o stare de perplexitate: de ce să mai fii nostalgic, dacă nimic din ce-a fost atunci nu (ți) se mai potrivește acum? Răspunsul lui este unul foarte simplu: tocmai pentru că nu mai este cu putință repetiția! Pentru că „a fost“ nu se va echivala nicicând cu „va fi“ sau cu „este“. N-ai cum să rămâi imun la invocarea condițiilor în care a văzut Andrei Rubliov, Solaris și Călăuza și să nu asociezi automat decriptarea mesajelor incluse în celebrele filme cu mirosurile emanate de locurile în care Ernu le-a văzut. Nu-i așa că se schimbă total semnificația? De multe ori, pe parcursul lecturii, gândul mi-a fugit la semnificant, semnificație și tot restul, dar dacă mai pomenesc și despre asta presimt că Ernu îmi va da o directă tovărășească la prima întâlnire pe stradă! 😁

În loc de încheiere: fascinant felul cum mirosul se asociază cu sunetul! Deloc întâmplător, versurile și melodiile foarte des pomenite în carte poartă cu ele mirosuri unice, care devin astfel marca sălbaticilor copii dingo. Reverență, Vasile, pentru una dintre cele mai frumoase și lipsite de false pudori pledoarii pentru copilărie și adolescentă, pentru trecutul personal cu care ne întâlnim din ce în ce mai rar.

 

Pentru mine mirosurile sînt cel mai puternic element din memorie. Am o memorie a mirosurilor incredibil de bună. Îmi pot aminti mirosuri de pe la cinci ani. Primul lucru pe care mi-l amintesc despre un loc, un eveniment sau o persoană este mirosul. Am observat că, cu cât mirosul e mai puternic, cu atât amintirea lui este mai pregnantă. Așa cum, de exemplu, cel mai puternic miros, cel din WC-urile sovietice, îmi trezește cele mai puternice nostalgii. Un miros pe care l-am urât din tot sufletul, dar care acum îmi aduce cele mai plăcute amintiri. Uzina avea un miros puternic: toate uleiurile industriale, plasticul și metalul încins, toate chimicalele acelea, toate vopselele puse grămadă. Este un miros care rămânea în tine mult timp. Iar în memorie mi-a rămas pentru totdeauna. Sau mesele: peste acel miros de uzină se așeza mirosul de parizer, salam, ceapă, pâine și votcă. Un miros dumnezeiesc. Mâncarea era întinsă pe niște ziare, printre pahare cu diferite băuturi, iar în jurul mesei se foiau femei proletare, în halatele lor albastre, cu mâinile spălate, dar negre de uleiuri și vopsele care nu se duceau ușor. Luau buter-brodul, felia de pâine cu salam, și mâncau cu poftă. Mâncam și eu alături de ele. Îmi făceau toate poftele, eram copilul rătăcit de care le plăcea să aibă grijă. — Vasile Ernu, Sălbaticii copii dingo, Editura Polirom, 2021

 

 

PE URMELE PARFUMULUI | Nona Rapotan

AMINTIRI CU IZ DE CHANEL NO 5

un text de Nona Rapotan
editor coordonator la Bookhub 

 

Începuturile de an nu sunt doar prilej de a face proiecte de viitor, ci și pentru rememorări. Mesele de familie și întâlnirile amânate și iar amânate se finalizează cu invariabilele amintiri scoase de prin cotloanele memoriei celor prezenți. De la an la an aceste amintiri capătă nuanțe diferite, își pierd din asperități, capătă semnificații noi, iar cei care le evocă devin mai blânzi, își pierd spiritul critic atunci când își aduc aminte de momente cu adevărat importante.

Memoria umană este infidelă, subiectivă, dar cu toate acestea, fără ea, nu ne putem descurca, facem apel la memoriile oamenilor de lângă noi, dragi sau mai puțin dragi pentru a recompune trecutul. Sondăm propria memorie când avem nevoie de detalii semnificative, când vrem să ne aducem aminte de unde îl știm pe cutare sau cum l-am cunoscut pe celălalt. Căutăm în propria noastră memorie refugiu, când prezentul este copleșitor, și motive de speranță, când efectiv avem impresia că durerea ne doboară. Spațiul acesta atât de lax, cu limite care se pierd în spațiul propriei noastre personalități – memoria –, devine locul perfect de unde poți începe reconstrucția a ceea ce reprezinți pentru ceilalți. Umanitatea este un atribut cu o mulțime de componente, niciuna perfectă și statică, iar dacă individului îi lipsește abilitatea de a șlefui continuu la aceste piese, atunci se ivesc toate relele din cutia Pandorei.

Finalul de an pandemic și debutul lui 2021 ne-au adus o mulțime de vești despre trecerea într-o altă dimensiune a foarte multor dintre cei pe care i-am iubit, i-am cunoscut, oameni importanți pentru noi, care au avut contribuții esențiale în formarea personalităților. Oameni care n-au murit din cauza coronavirusului, ci pentru că ori n-au mai primit îngrijirea medicală necesară, ori pentru că depresia și frica întreținută constant de instituțiile statului și de mass-media și-au făcut treaba. Să ucizi speranțele oamenilor e cu adevărat crimă împotriva umanității, dar încă mai sper că rinocerizarea nu s-a instalat definitiv. M-am întristat la fiecare veste nefastă, m-am adâncit în trecutul mai mult sau mai puțin îndepărtat, cu speranța că amintirile sunt veșnice, cu condiția să le transmitem mai departe, să povestim! Așa mi-am readus aminte de cât de puternică este povestea, miezul ei arhetipal n-are moarte!

Am început mai multe cărți în această perioadă; pe una dintre ele am abandonat-o după mai bine de 100 de pagini lecturate, pe altele le-am dus la bun sfârșit. Despre cartea care mi-a pus răbdarea la încercare n-are rost să vorbesc, e trist să vezi construcții narative sterile, descrieri lipsite de sens, care împiedică relevarea esenței; să citești 100 de pagini dintr-un roman care se vrea istoric (cu tente de policier) și să nu ajungi încă la acțiune e cu adevărat o contraperformanță. Ca să fie lucrurile și mai complicate, încă de la primele pagini mi-am dat seama că autorul are o întreagă bibliotecă citită, dar că pentru că a fi scriitor îți mai trebuie ceva, cu adevărat esențial. N-am intrat nicicum în atmosfera locului, m-am împiedicat de tot felul de detalii care au dat senzația că în fața mea crește un munte steril.

Mi-a salvat începutul de an livresc o altă carte, un roman scris la patru mâini. Nu-mi aduc aminte dacă am mai citit vreodată un roman cu două autoare, dar știu sigur că Perna cu fluturi are toate ingredientele unei cuceriri ad-hoc. Am citit-o subiectiv, deci fără să-mi propun să scriu despre ea și m-am trezit plimbată prin propria mea memorie, ghidată de diferitele borne lăsate în diferite locuri ale cărții. Mi-am regăsit diferite amintiri, care eram convinsă că s-au pierdut în veșnicie, una dintre ele fiind cea legată de Chanel No 5. Țin ținte că, prima oară după 1989, am găsit într-o consignație o sticlă de parfum mică, albastră în care am înțeles că ar fi fost celebrul parfum. Costa destul de mult pentru cât conținut avea (astăzi mă gândesc că era un soi de mostră sau de suvenir vândut de francezi pe la diferitele boutique-uri destinate străinilor), dar am cumpărat-o mai mult din curiozitate. Am ajuns acasă și m-am grăbit să miros parfumul! Nimic! Nicio notă care să mă impresioneze, nici cele de vârf, dar nici cele de bază! Un parfum comun, care n-avea nicio urmă de istorie în el și cu atât mai puțin ceva explicabil cu privire la succesul de-a lungul anilor. Mi-aduc aminte și acum dezamăgirea, la fel cum mi-aduc aminte că mi-am zis în gând că-s o ciudată, că habar n-am eu ce e cu parfumurile. Sticla am păstrat-o mult timp prin șifoniere, ca un fel de semn al dezamăgirii totale. Atunci mi-am dat seama că nu e de mine să merg la pomul lăudat, că scepticismul mă salvează de penibil și că nu voi putea niciodată să mă las purtată de val.

De ce mi-am adus aminte de Chanel No 5? Pentru că, în evocarea Claudiei, una dintre cele două personaje principale ale romanului Perna cu fluturi, celebrul parfum poartă aceleași dezamăgiri de natură olfactivă ca ale mele.

Am făcut un duș cu șamponul şi gelul Mariei, nu mi-am mai răscolit geanta după ale mele. I-aș fi folosit şi parfumul, de nu i-ar fi rămas fidelă dragului ei Chanel No 5, care însă nu mai păstrează nimic din prospețimea originalului. Pesemne că Mariei i se atrofiase simțul olfactiv, fiindcă, după ce producătorii celebrului parfum, în goana nebună după rentabilizare, au înlocuit câteva esențe naturale cu unele sintetice, a mai venit şi Uniunea Europeană să interzică trei ingrediente, pe motivul că sunt alergene. Din parfumul lui Coco a mai rămas doar un iz de vechitură etilisto-elitistă, o confirmare a zicerii „nimic nu mai e cum a fost”. Nimic. Nici eu! Spre deosebire de ieri, azi am o soră şi sunt copilul găștii lui Ciombe. Mi-am amintit: a fost una dintre bandele care au terorizat orașul în anii șaizeci-șaptezeci. O adunătură de derbedei băgați până-n gât în tâlhării, trafic de carne vie şi valută. Se bucurau, se spunea, de protecția discretă a Miliției şi Securității, ai căror informatori ar fi fost. Faima găștii a supraviețuit în oraș până prin anii optzeci. Mâna neagră a „serviciilor”. Nu m-aș mira să aflu că, după optzeci şi nouă, Ciombe a ajuns senator. Nu-i știu decât porecla şi tristul renume, dar nu vreau să aflu mai mult. În niciun caz azi. Pentru azi, mi-am propus o dimineață perfectă.

[...]

De fapt, am cu marea aceeași relație pe care-o am cu depresia. Nu a fost un singur episod, cel sever, de după moartea lui Victor. În studenție am încercat să mă sinucid. Am înghițit aproape un flacon de somnifere, după care m-a cuprins spaima şi am sunat la „Salvare”. M-am autodenunțat. Am ajuns la Urgențe trăsnind a Chanel No 5 (varianta originală!), cu speranța că parfumul îmi va acoperi mirosul de vomă. După spălăturile cu cărbune şi-o perfuzie, am fost ca nouă. (Ca după fiecare episod depresiv.) Un bătrân cu față de drojdier m-a oprit la externare. „De ce-ai vrut să mori, duduie? Ai trăit chiar totul? Ai dormit vreodată beată, în șanț? Ai cerșit vreodată o bucată de pâine? Ori măcar o țigară? Ai în față o mulțime de posibilități. Epuizează-le pe toate mai întâi! Apoi, n-ai decât să-ți iei viața. Cred că mai ești şi fată mare, nu?” (Eram.) De-atunci, mi-am dorit când şi când să fiu homeless, să dorm beată într-un șanț, cu mințile rătăcite, să mă afund în promiscuitate. „Gânduri precare”, mi-ar spune Silviu, cu unul dintre gesturile lui de lehamite, menite parcă să-l separe definitiv de orice formă de precaritate.

Un val s-a izbit cu atâta forță de stabilopod, încât m-a stropit toată. Cineva mă privește insistent.

— Doina Popescu & Daniela Ulieriu, Perna cu fluturi, Paralela 45, 2020

 

Săptămâna viitoare, despre mirosuri urbane și despre memoria străzii. 😊

PE URMELE PARFUMULUI | Nona Rapotan

PARFUMUL PRIETENIEI

un text de Nona Rapotan
editor coordonator la Bookhub 

 

 Parfumul prieteniei e unic, irepetabil
și se conservă mai bine decât alte parfumuri. 

Întâmplarea face ca în preajma sărbătorilor de iarnă – înainte și după 1 ianuarie – să primesc câteva telefoane de la foști colegi sau vechi prieteni. Prilej să stăm de vorbă mult, uneori cu orele. Cine mă cunoaște știe că nu prea vorbesc la telefon, prefer oricând o întâlnire face to face, iar telefonul și orice altă comunicare care exclude întâlnirea de facto sunt doar pentru comunicările de tip profesional, de aceea dictează eficiența. Nu m-au obosit convorbirile, ci m-au făcut nostalgică, m-au scos dintr-un soi de conservare care mi-a dictat ritmul vieții din ultimii ani. Reflecțiile care s-au înșiruit ulterior, precum mărgele dintr-un joc de sticlă (da, da, Hesse, la el m-am gândit!), m-au ajutat să-mi clarific unele poziții, m-au ajutat să-mi limpezesc apele gândurilor și să mă scufund, fie și temporar, în universuri pe care le credeam pierdute definitiv.

Ne-am adus aminte de întâmplări haioase, am râs în cascade, am pomenit pe X sau pe Y tocmai pentru că făceau parte din eveniment, contribuiseră cu ceva la starea de bine. Ne-am adus aminte de diminețile cu arome de cafea, de ceaiurile preparate după anumite metode, de ritualuri pe care nu le-am abandonat ani de zile (pe unele dintre ele nici acum, doar că sunt puțin adaptate noilor condiții). Ne-am dat seama că avem istorii întregi comune, de care nu vrem și nu putem să ne dezicem, orice ar fi. Distanțele de sute (sau chiar mii) de kilometri care există astăzi fizic între noi nu șterg, nu estompează și, mai ales, nu edulcorează nicicum ceea ce am trăit atunci. Am pierdut părinți, ne-au murit cunoștințe comune, membri ai familiilor pe care-i cunoaștem, care ne erau și ne sunt foarte dragi, așa se face că ne-am adus aminte de ei ba când dansau de bucurie că au găsit o pungă de cafea bună pitită prin dulap, ba când ne-au primit cu mesele întinse și încărcate și tot așa.

 

Dragul meu Biță, cred că toate prieteniile tale – foste, actuale și viitoare, vechi și noi – se leagă de teatru. Firesc, pentru că fiecare părticică din viața ta se leagă de teatru. Nici prietenia noastră nu face excepție, deși, ca orice prietenie, are ceva excepțional în ea.
Faimos, poetul zicea că pentru un om este mai important să aibă un prieten decât un înger. Îmi place să înțeleg această sentență în sensul că fiecare om are îngerul său oricum, în vreme ce prietenia se dobândește. Nu e fală să ai un înger, căci ți l-a dat Dumnezeu. E fală să ai un prieten, căci pe acela tu ți l-ai făcut, tu l-ai îngrijit, tu l-ai iubit. Oamenii își pot face prieteni după modul în care își exercită înzestrările lor sufletești. Este, dacă vrei, ca în cazul actorilor. Mulți sunt dăruiți cu talent actoricesc, dar actori ajung doar cei care știu cum să exerseze acest talent. Ce folos că eu, în capul meu, am o mare intuiție despre cum ar trebui să-l joace un actor pe Hamlet (căci acesta este talentul, o mare și misterioasă capacitate de a intui), dacă nu am exercițiul exprimării exterioare, prin gest și voce, a intuiției mele?
— Sever Voinescu, Prietenie și teatru, în Secolul 21. George Banu contemporanul nostru

 

Am trăit vremurile când prietenia era fundamentală și căpăta sensuri profunde în momente-cheie ale vieții fiecăruia dintre noi. N-o să uit niciodată momentul în care un coleg de facultate, care e trecut în lumea umbrelor de ani buni –, mi-a returnat cursurile împreună cu o napolitană. Gest insignifiant pentru oricine altcineva, dar pentru mine de neprețuit, pentru că știam cât de greu o duce din punct de vedere financiar și ce sacrificii a făcut ca să-și ia toate examenele cu note maxime (cursurile mi le-a cerut pentru că eram printre foarte puținii care reușeau să scrie foarte, foarte repede și să noteze aproape toate observațiile profesorilor). Am urcat munți, am făcut chefuri cu muzici selecte și bancuri spuse la foc continuu, am fumat trabucuri, pipe și țigări fine la aniversări, tocmai pentru că n-o făceam în mod curent, am chibițat la meciurile Naționalei feminine de handbal, ne-am adunat la catafalcurile celor dragi și am mers la cumpărat canapele și birouri. Despre asta este prietenia și despre încă multe altele.

 

Relația dintre scriitură și acțiune e asemănătoare cu prietenia: construim o poveste compusă din mici momente care au semnificații diferite pentru cel care face, cel care scrie, cel care vede și cel care citește. Aceste momente fac parte din viață.
Oare acțiunile mele ca actriță au vreun sens? Am lucrat de curând pe un poem e Jorge Luis Borges, care spune: „La aproape trei sute de metri de piramide mă aplec, iau un pumn de pământ, îl las să cadă în tăcere ceva mai încolo și șoptesc: acum, eu modific Sahara”. Nu mă întreb dacă mica schimbare pe care o provoc cu acțiunile mele va fi utilă. E doar ceea ce trebuie să fac. Astfel că îi ofer lui George ultima parte din cartea mea Pietre de apă, pentru că și amintirile scurtelor momente petrecute cu prietenii ne ajută să modificăm Sahara, pumn cu pumn de pământ.
— Julia Varley, Un pumn de nisip în Secolul 21. George Banu contemporanul nostru

Ieri m-am trezit că-l întreb brusc pe unul dintre prietenii ăștia vechi, aflat la sute de kilometri de București, ce cafea bea. Facem schimb de mărci și aflu că m-am boierit. Adevărul e că da, m-am boierit! 😉 Nu mai beau orice cafea, și nici în cantitățile „industriale” de pe vremuri, ceea ce mă face să fiu foarte atentă când îmi cumpăr un pachet de cafea. Nu cumpăr la recomandarea nu știu cui, nu mă interesează ce circulă pe rețelele sociale, tocmai pentru că adicția e veche și internalizată profund. Cu ceaiurile e altă poveste, aici am parte de câteva recomandări venite din partea unor cunoscători, degustători cu state vechi, unde mai pui că același prieten are încă samovarul la care preparam pe vremuri ceaiuri numai bune de băut când afară erau geruri de zeci de grade sub zero. Iernile acelea nu se mai întorc, dar aburul ceaiului fierbinte încă plutește în amintirile noastre (comune sau individuale, nici nu mai contează).

 

Muntele Vrăjit lui George Banu, cu infinită prietenie   E irepetabil cum aripa păsării scrie cerul, trunchiuri de copac cu ecou circular, răbdarea mantalei, revolta scânteii, zborul planat al patului în flăcări, pletele Ofeliei plutind deasupra apelor –  Sărutăm obiectele dispărute, parcul de mesteceni al picioarelor albe, tufele de liliac ale mânuțelor fine, poarta văzului prin care trecem cu țeasta feliată în două, glasul unui clopot purpuriu ne sparge pieptul –  Nu ne ispiti cu eternitate infernală, Mephistophilis, lauri ofilite îți cad din creștet, strângi în pumnii tăi doar norii șifonați și apa timpului tău nu ne spală de spirit: vom urca în cea de-a treia zi pe Muntele Vrăjit. — Gábor Tompa, în Secolul 21. George Banu contemporanul nostru

 

Înainte de Crăciun (dacă nu mă înșel, pe la final de noiembrie, început de decembrie) mi-am luat primul volum din Secolul 21. George Banu contemporanul nostru. În primele zile din 2021, mi l-am luat pe cel de-al doilea. Volume pe care le citesc haotic, în funcție de numele celor care au contribuit la cele două apariții editoriale (pe mulți dintre ei îi cunosc personal, pe alții îi citesc/ urmăresc de ani de zile). Da, George Banu are vocația prieteniei, o știam de multă vreme, de pe când i-am citit trilogia dedicată Casei cu daruri. Am citit poeziile, evocările, scrisorile sau eseurile și s-a recompus din frânturi un portret aproape identic cu cel pe care-l proiectasem eu în mintea mea. Tușele din care s-a compus în timp portretul lui George Banu au căpătat pe această cale nuanțe de profunzime, culori enigmatice sau sonorități profunde. Am căutat să prind gustul prieteniei și mi-am dat seama că acesta diferă de la prieten la prieten, ceea ce mi se pare a fi nota de firesc și autenticitate imprimată de George Banu. Pentru el, prieteniile nu sunt identice, nu se construiesc pe un calapod unic, ci sunt croite asemenea rolurilor, în funcție de cum le sunt personalitățile, nevoile și „contribuțiile”. Ce au în comun aceste prietenii, în afară de catalizatorul unic, George Banu? Teatrul este ceea ce-i unește pe toți, dragostea pentru scândura scenei, pentru Cehov, Shakespeare et comp., nevoia de a fura din energiile actorilor și de a-și completa universul interior cu formele manifeste ale artei teatrale.

Parfumul prieteniei e unic, irepetabil și se conservă mai bine decât alte parfumuri. După cum vedeți, diferă intensitatea, se schimbă valoarea intrinsecă de la an la an, se adaugă note de bază și se înlocuiesc notele de vârf. Dar, pe fond, parfumul prieteniei e același și cel mai căutat dintre toate.

PE URMELE PARFUMULUI | Nona Rapotan

un text de Nona Rapotan
editor coordonator la Bookhub

 

De când a început să plouă și după ce a trecut și preascurtul episod de ninsoare și ne-am întors la ploaie, mi-am dat seama că Bucureștiul începe să-și piardă tot mai mult farmecul și frumusețea iarna. După ce faci slalom printre gropi și bălți și încerci să nu înjuri chiar fiecare șofer care trece în mare trombă pe lângă tine, nu prea mai ai niciun chef să admiri copacii încărcați de zăpadă sau să faci un om de zăpadă! Chiar nu mai ai cum! Abia astăzi mi-am dat seama de ce nu pot scrie, veneam la birou, mă așezam frumos să scriu, aveam ideile, mi se legau și, dintr-odată, nimic! Nu pun amânarea pe seama urâtului de afară, cât mai ales pe seama urâtului omenesc. Oamenii sunt și mai urâți când plouă și e frig! Paradoxal, pe vremuri ploaia spăla păcatele! Ca să compensez, am văzut câteva spectacole de teatru mai vechi. Toate lungi de peste trei ore, spectacole grele, diferite din toate punctele de vedere, care mi-au pus la încercarea capacitatea de analiză, dar și pe cea de sinteză. A fost ca un maraton artistic, pe care mi l-am (aproape) impus. O compensare la toată degringolada din jurul meu. Am încercat să și citesc, dar în afară de câteva fragmente nu s-a legat nimic.

Au continuat să curgă topurile – de toate felurile, nu doar literare. Mi se par grotești cele cu privire la evenimentele din viața personală; cum să clasifici întâmplări și evenimente care fac parte din viața ta? Și, mai ales, cum să vorbești despre ele public? Ceri validare? Ceri clemență? Ceri îngăduință? Că nu înțeleg și pace nevoia aceasta de a ierarhiza întâmplările (și faptele), de a le acorda  puncte și stele, de a le așeza pe rafturi și polițe alături de cele care nu-ți aparțin. E o formă de exhibare a intimității care denotă prezența unor patologii mai mult sau mai puțin dezvoltate. Este foarte adevărat că în spatele acestui fenomen există un altul, datorat aproape în totalitate dezvoltării fără precedent a mijloacelor de comunicare în masă. Inflația de informație – tone de informații de care nu avem nevoie, nu ne sunt necesare, dar cu care suntem asediați zi de zi – trebuie contracarată prin ceva, numai așa se justifică unele reacții ale oamenilor.

Uitându-mă doar la titlurile topurilor de cărți – care, de obicei, conțin titlul ocupantei locului unu –, mi-am dat seama că pe multe le-am citit, dar m-am și mirat că în multe dintre ele nu m-am regăsit; cărțile acelea nu mi-au spus nimic, nu m-au făcut să mă întorc la ele, să le recomand sau să le păstrez măcar o amintire frumoasă. Dar mi-am mai dat seama de ceva: cât de mult s-a schimbat felul de a scrie! În ultimii treizeci de ani, subiectele preferate ale marilor scriitori rareori mai au ceva în comun cu aspectele frumoase ale vieților noastre; rareori se mai pomenește despre o nuntă ca fiind ceva firesc, un eveniment la care se râde mult (dau un exemplu ad-hoc) sau despre o naștere mult așteptată fără să fie pomenite spaimele cu privire la parcursul școlar și la ce rate bancare vor mai îngreuna bugetul familiei. Interioarele caselor sunt sterile, lipsite de personalitate, cu mobilier depersonalizat, făcut în seria celebră Ikea; aproape că nu există povestire sau roman care să nu facă referire la nevoia de a redecora spațiile interioare după standardele actuale, inoculându-se astfel cititorului ideea că demodatul te scoate din linia firescului, nota de conservatorism și ideea de retro te trimit obligatoriu în tabăra ciudaților.

Astăzi, când, în sfârșit, am găsit liniștea necesare unei lecturi, mi-am dat seama că aceste interioare sunt și aseptice, dar și depersonalizate olfactiv. Pur și simplu, nu prea mai găsești urme de parfum(uri) prin paginile multora dintre cărțile scrise în ultimii ani, mirosurile pomenite sunt deseori grele și din sfera celor degajate de dejecții, nu se mai gătește în casele timpului prezent decât foarte rar, fabricile de mâncare au înlocuit aproape total etapa de pregătire a mesei, când membrii familiei mai schimbau câteva vorbe despre cum le-a fost și ce urgențe s-au mai ivit. Și, ca să fie tabloul complet, nu se mai fumează! Și atunci când se întâmplă, e ca și cum fumătorul ar protesta cu privire la tot ceea ce se întâmplă! Cât de departe ni se par vremurile când la banchete, petreceri și aniversări nu exista să nu pleci de acolo îmbibat bine cu miros de tutun fin, semn că ai stat în camera unde se spuneau cele mai bune bancuri și glume! O, tempora! Tocmai mi-am dat seama că nu țin minte când am văzut ultima oară un pachet cu țigări Gauloises!

M-am născut în Franța. Prima noastră casă, în Strasbourg, a fost un apartament într-un bloc turn. Dimineața, vreme de aproape jumătate de an, lumina soarelui se revărsa prin perdele, mângâind cu degetele sale lungi și aurii ciucurii sofalei de lângă perete și copertele cărților împrăștiate ici-colo. Aveam mereu musafiri – imigranți, studenți, artiști fără un ban în buzunar. Cu toții citeau din lucrările unor autori precum Althusser, Guy Debord și Jean-Paul Sartre – și mai rar Simone de Beauvoir, dar asta aveam să observ mai târziu, privind retrospectiv –, apoi discutau despre ele. În aer pluteau tot felul de arome – mâncăruri turcești, libaneze, marocane, algeriene, siriene, toate bucătăriile din Levant. Și se simțea mirosul pătrunzător al țigărilor Gauloises. Între pereții apartamentului aveau loc frecvent dezbateri aprinse despre schimbare socială și dreptate socială. Pentru părinții mei și pentru prietenii lor, revoluția nu a fost un substantiv. A fost un verb. — Elif Shafak, Cum să rămâi lucid într-o epocă a dezbinării, traducere de Adina Avramescu, Polirom, 2020

După cum vedeți, lectura eseurilor (Cum să rămâi lucid într-o epocă a dezbinării este un eseu foarte bine scris și articulat în jurul câtorva idei-ancoră foarte frumos exploatate stilistic) are uneori urmări nebănuite. Să tot mai fie astfel de lecturi! Am mare nevoie de ele acum, când valurile de mizerie par să scufunde total orașul.

PE URMELE PARFUMULUI | Nona Rapotan

UNDE S-A ASCUNS MIROSUL DE IARNĂ? 

un articol de Nona Rapotan
editor coordonator la Bookhub

 

După un an greu, care nu ne-a lăsat indiferenți, dar nici la fel cum eram acum doi ani, am ajuns să nu mai înțeleg rostul bilanțurilor, să mă întreb ce rost are să spun câte cărți am citit într-un an. Cum să pun în același top o carte de filosofie cu una de poezie? Cum să compar timpii petrecuți lecturând o carte din care n-am învățat nimic cu timpii petrecuți savurând, pur și simplu, un volum? Dar cu timpul petrecut în sălile de teatru (cât a fost, bun și acela) ce fac? Cum îl cuantific? Dar cu cel petrecut prin muzee sau galerii de artă? Nu vi se pare aberant să-ți cuantifici timpul liber? Să-l transformi în cifre lipsite de orice valoare intrinsecă (nu degeaba li se spune adeseori reci!)?

Timpul meu liber e timpul meu, nu-l vreau analizat, cuantificat, cenzurat, trecut prin nu știu câte filtre de calitate (oare?) impuse de diverși cenzori sociali. Am ajuns să ne expunem, să ne exhibăm viețile personale, de dragul unor întreceri în care nu ne-a cerut nimeni să ne implicăm și din care nimeni nu iese învingător. Când eram copil, ba chiar și în facultate, prea puțin importau clasamentele de genul „cine e cel mai bun la...”, se știa că țin cont de ele doar tocilarii și ahtiații după diverse funcții. În mediile personale din care am făcut parte, prea puțini erau încrâncenații după astfel de clasamente, nimeni nu voia să știe câte mii de pagini ai citit într-o lună, ci ce ai citit și, mai ales, cu ce te-ai ales. Existau (și mai avem și acum, e drept că muuult mai rar) dispute savuroase, pline de idei valoroase, iscate ca din senin. Era suficient să spună unul dintre noi ceva despre personajul X sau despre scriitorul Y și gata, cel puțin două ore lumea se oprea în loc. Am băut hectolitri de ceai negru (cel verde a intrat mai târziu pe lista preferințelor), am râșnit sute de kilograme de cafea (tocmai mi-am adus aminte că, la un moment dat, aveam trei râșnițe de cafea în cămară, două stricate și una bună!) și n-am băut aproape deloc sucuri acidulate! Ne legam de coperte (ciudat, defunctul plural „coperți” și acum îmi sună mai bine!), de designul de carte, de calitatea argumentării, dar nu și de numărul de pagini; preferam cu toții trei pagini excelent scrise în defavoarea a o sută citite lejer.

Aburii de ceai negru fac pereche nemaipomenită cu cărțile excelente, grele (în sensul de foarte, foarte bune); dacă exista și o felie de lămâie, deja eram în Paradis. Cafeaua e mai cosmopolită, se potrivește cu orice, e fără mofturi, când vrea beletristică, când vrea filosofia științei, tot ce contează e să fie tare și fără frișcă sau lapte. Mi-am adus aminte de asta în timp ce-i cumpăram fiicei mele primul ceai verde din viața ei. I-a plăcut atât de mult, încât tot drumul spre casă a tot scos exclamații de fericire. Ca să nu mai spun că a terminat de citit și cartea pe care tot promitea de ceva zile să o sfârșească de lecturat.

Tot astăzi am terminat de citit o carte începută ieri seară, despre care nu știu ce să spun: m-a enervat la fel de mult pe cât m-am bucurat să fac niște asocieri în mintea mea la care nu mă așteptam. Când e vorba despre obsesii personale și punerea lor în pagină, devin extrem de pretențioasă, fiindcă am citit prea multe cărți cu un astfel de subiect care numai literatură nu pot fi considerate. Se confundă deseori însemnările personale și introspecțiile cu literatura. Numai că de la a scrie un jurnal, a consemna niște obsesii, cu rol eliberator evident, până la a avea de-a face cu o carte de proză/ poezie foarte bună mai e cale lungă. Mai trebuie ceva – or, acel ceva face diferența. Astăzi, din păcate, oamenii se grăbesc, tocmai din pricina acelei exhibări pomenite mai sus, să se deconspire, să-și trădeze propriul eu și să aștearnă pe hârtie ceea ce ar trebui să rămână doar pentru ei înșiși. Nu mă recunosc în obsesiile vândute pe post de rețete de succes, după cum mă enervează la culme lamentațiile de genul „ce greu mi-a fost să ajung aici”. Nu-mi plac cerșetorii sentimentali, după cum nu vreau să-i am prin preajmă pe cei care se cred vinovați pentru toate păcatele lumii. Am uitat, sunt cel mai dur judecător al meu, îmi cenzurez ieșirile în public și am o obsesie pentru separarea vieții private de cea publică.

Până mă hotărăsc în ce categorie să încadrez cartea despre care pomeneam mai sus, mă gândesc că ceva bun tot a ieșit din toată povestea asta: mi-am dat seama că anul acesta n-am simțit niciun pic mirosul de iarnă. E atât de cald, încât port haina de toamnă, bluze cu mâneci scurte și ghetele subțiri. Bradul nu-mi mai dă nicio emoție, pentru că efectiv nu-l pot asocia nicicum cu senzația de iarnă, de ger și de ninsoare grea. În ultimii ani am avut parte de foarte puțină iarnă, dar anul acesta bate recordul! Nu mai sper în reîntoarcerea iernilor din copilărie, când făceam cazemate în fața blocului și ne băteam cu bulgări de zăpadă până cădeam osteniți de oboseală (apropo, a trebuit să-i explic fiicei mele ce e o cazemată și cum arată!), dar mai sper că e loc pentru câteva ninsori strașnice, care să acopere măcar pentru câteva zile pământul cu stratul acela de alb protector.

Seara, Kristoffer servește păstrăv marinat la aperitiv, apoi rață confiată. Mama, Stein și cu mine îi facem complimente, Oleei nu-i place peștele marinat și primește un sendviș în loc. Marthe e supărată pe Kristoffer fiindcă pregătise ceva ce ea nu poate mânca.
– Sunt multe gravide care mănâncă sushi. Depinde ce fel de pește este, îi spun.
– Până la urmă, eu știu mai bine, răspunde Marthe.
Înainte să înceapă să gătească, îi auzisem pe Marthe și Kristoffer discutând în bucătărie, ea i-a spus că făcea prea mare caz din asta.
– Nu poți sta toată ziua să confiezi mâncare; dacă te străduiești mereu să gătești atâtea feluri, ajungi să fii ocupat ore în șir și eu trebuie să o distrez pe Olea.
– Nu o distrezi chiar atât de mult, i-a spus Kristoffer.
Mănânc pulpa grasă de rață, cartofii plini de ulei, unt și cimbrișor, legumele cu oțet, îmi mai pun o porție de cartofi, beau vinul și îmi umplu paharul de două ori, mi-e totuna dacă li se pare că beau prea repede. Singurul care bea la fel de repede ca mine e Kristoffer.

— Marie Aubert, Oameni în toată firea, Paralela 45, 2020

 

Până la urmă, asta e de dorit: să nu stăm atâtea ore să încropim clasamente! Pierdem timp prețios, un timp în care am fi putut degusta un vin bun sau un fel de mâncare delicios, am fi putut sporovăi cu prietenii despre una ori alta sau – de ce nu?! – ne-am fi putut distra copios împreună cu cei mici.

Până data viitoare, să sperăm că va și ninge!

PE URMELE PARFUMULUI | Nona Rapotan

CE MIROS AU AVUT CADOURILE DE ANUL ACESTA?

un articol de Nona Rapotan
editor coordonator la Bookhub

 

Pentru prima oară, după ceva ani, am dat cărți în dar. Cumpărate special pentru persoanele în cauză. Întâmplarea face ca trei dintre ele – au fost patru în total – să fie de la aceeași editură. Am zâmbit nostalgic când mi-am dat seama că este vorba despre editura cu care am crescut de-a lungul facultății și de atunci încoace. Rafturi întregi din biblioteca „de specialitate” cu cărți, așezate pe colecții și în funcție de cât de des le folosesc, cu autorii preferați (sau doar foarte des citați cu diverse ocazii) lăsați la îndemână. Despre cărțile de beletristică apărute la aceeași editură nici nu mai pomenesc, dar știu sigur că aici am operat de-a lungul anilor câteva intervenții, din rațiuni care țin de spațiu (dar am avut grijă ca volumele în cauză să ajungă pe mâini bune, la oameni care să le citească cu cel puțin aceeași plăcere ca a mea).

Dar să revenim la daruri. Primele două cărți le-am dăruit astă-vară unui om pe care-l prețuiesc foarte mult. Pe cât de diferite, pe atât de bune amândouă. Fiecare avea ceva în comun cu destinatarul și, conform așteptărilor, a început cu cea cu copertă roșie. Evident, nu culoarea copertei a primat, ci subiectul. Țin minte că, deși a trecut printr-un an foarte, foarte greu, a găsit timp să-mi spună cât era de încântat de ceea ce i-am trimis; bucuria lui mi-a adus aminte de a mea, când primeam cărți sau când mai găseam ceva necitit prin bibliotecile prietenilor sau ale membrilor familiei. Bucuria asta a rămas intactă de-a lungul anilor și e printre foarte puținele obiceiuri ritualice la care n-am cum să renunț nicicum: să caut cărți în librării sau biblioteci, să le mângâi cu privirea și cu degetele, să le studiez copertele și să le miros! O, da! Cărțile au unul dintre cele mai cuceritoare mirosuri! S-a schimbat nițel de-a lungul anilor – e de înțeles, pentru că și cernelurile tipografice și-a schimbat compoziția – dar tot inconfundabil este!

Celelalte două cadouri le-am dat de Crăciun unor membri ai familiei! Personalități extrem de diferite, la fel ca și cărțile. Pe una dintre ele am ales-o absolut spontan – mă tot plimbam prin librărie și nu știam ce să aleg, când am zărit-o stingheră, un singur exemplar, abandonat pe un colț de raft, nici acesta în prim-plan, apărută într-o primă ediție acum mai bine de zece ani. I-am spus librăresei că e pentru un cadou și întâmplarea a făcut să aleagă aceeași hârtie ca la precedenta, căci pe ambele le-am cumpărat din aceeași librărie, dar în zile diferite. Mi-a plăcut ideea aceasta de împachetat cu grijă, fără funde și alte ornamente, o sobrietate îndulcită doar de modelul hârtiei, care nici acela n-avea legătură cu sărbătorile de iarnă. Dar și mai mult mi-a plăcut bucuria destinatarilor! Chiar au fost surprinși, ceea ce înseamnă că n-am greșit când am ales cărțile! Și fiindcă am fost de față când unul dintre ei a desfăcut hârtia de împachetat, am putut să văd același gest ca al meu când iau o carte nouă în mâini: a mirosit-o preț de câteva secunde, în timp ce mâinile alunecau pe coperte într-un gest de mângâiere imperceptibilă.

Eu n-am primit anul acesta foarte multe cadouri, de fapt, dacă e să fiu sinceră, cred că am primit două sau trei. Dar mi-am făcut singură câteva; printre ele o pereche de mănuși fără degete, lungi, din lână. Ador mirosul acela de fir de lână, pentru că mă trimite automat în copilărie, în casa bunicii de la țară, în camera din față, unde, într-o ladă uriașă de lemn, existau câteva sculuri uriașe de lână, toate toarse de ea de-a lungul iernilor. Se mai schimbau sculurile de-a lungul anilor, dar mirosul niciodată!

Ca niciodată, anul acesta, în a doua zi de Crăciun, am reușit să văd o piesă de teatru (era pe listă încă de la sfârșitul lui noiembrie), să fac o plimbare prelungită prin cartier împreună cu fiica mea (și chiar m-am bucurat să văd că rezistă bine, fără să se plângă că obosește) și să citesc o carte. Una romantică până peste poate, dar care s-a potrivit perfect cu ziua aceasta. Mi-am dat seama că prin adolescență astfel de cărți citeam între două cărți „serioase”, în tren sau la masă, chinuindu-mă să nu confund lingura cu furculița sau invers. Nu râdeți, dar așa am citit inclusiv Arta conversației a Ilenei Vulpescu. Țin minte că tata mereu râdea de noi și ne tachina spunându-ne că o să ajungem călugărițe, că numai ele citesc și când mănâncă! Revenind la carte, surprinzătoare ca subiect, cum spuneam, mi-am adus aminte, citind-o, de una dintre ilustratoarele de carte cele mai bune din România contemporană. Pe cât de tânără, pe atât de talentată, Alexia Udriște-Olteanu s-a impus ca ilustratoare de carte pentru copii grație talentului, tenacității și studiului temeinic, la care n-a renunțat niciodată! Alexia studiază în permanență, caută mereu detalii insignifiante pentru un ochi mai puțin versat, reproduce cu o fidelitate impresionantă penaje de păsări sau detalii anatomice specifice unor animale de mărimi diferite. Am cunoscut-o absolut întâmplător acum câțiva ani, când Ioana mea nici nu vorbea prea bine, la un atelier organizat de Nemi la Cărturești Carusel; avem și acum bufnița Nemi, pusă bine la păstrare, căci e una dintre amintirile cele mai prețioase pentru fiica mea. Mă uit cu drag, din când în când, la fotografiile cu Alexia ținând-o de mână pe Ioana, plimbându-se de la un copil la altul. De ce mi-am adus aminte de Alexia? Pentru că personajul principal al cărții este o ilustratoare de cărți poștale și felicitări personalizate, care trăiește în Paris și care ajunge să-și vadă visul cu ochii: să ilustreze cărți pentru copii. O poveste pe cât de romantică, pe atât de frumoasă și de... normală! Cred că nu e deloc întâmplător faptul că am citit-o la finele unui an cu totul nebun, care ne-a pus la încercare toate capacitățile și din care unii au ieșit complet devastați sau transformați. M-am încăpățânat să nu-mi abandonez cu totul ritualurile și obiceiurile bune și, dacă mi-a ieșit, e și pentru că am căutat întotdeauna să nu mă pierd, să-mi păstrez dramul de luciditate atât de necesar. Dacă am ajuns să citesc de Crăciun o carte dintr-un gen considerat de mulți minor sau de consum este pentru mine un semn. Toate neputințele, frustrările, angoasele și furiile anului m-au întărit și mi-au confirmat că depinde de noi dacă învățăm ceva din cele ce ne sunt date să le trăim.

– Așa a început totul. În următoarele patru săptămâni, am însoțit-o pe Ruth pe străzile Parisului, ori de câte ori îmi era cu putință. I-am arătat orașul – și toate muzeele de artă. Clătină zâmbind din cap. Mon Dieu, nu-mi amintesc să mai fi întâlnit vreodată pe cineva atât de dependent de muzee. Până la urmă, am vizitat muzee de care nici măcar nu știam că există în orașul meu. Ruth iubea tablourile. O atrăgeau mai ales impresioniștii. Monet, Manet, Bonnard, Cézanne. Am fost adesea în Jeu de Paume, unde la vremea aia erau încă expuse colecții întregi. Putea să stea ore în șir în fața unui tablou și să-l privească fără să spună un cuvânt. La un moment dat întorcea capul și te privea cu un zâmbet. „Ireal de frumos, nu?” spunea ea. „Ce fericire trebuie să fie să creezi așa ceva!” Dădeam din cap și mă gândeam ce fericire era doar să stau lângă ea, uneori să-i mângâi brațul sau să-i iau mâna, ca și cum ar fi fost fără intenție, și să inhalez parfumul pe care îl emana.
Se întoarse spre Robert și Rosalie.
– Nu știu dacă era un parfum anume, dar mereu mirosea a prune galbene. Vă puteți imagina asta? Ca marmelada de prune galbene. Era de nedescris, cumva seducător. N-am mai întâlnit niciodată o altă fată care să miroasă a prune galbene. Oftă. Tempi passati. Unele lucruri sunt irecuperabile. Cu atât mai prețioasă este amintirea. Simți că i se usucă gâtul și își drese glasul. A fost o romanță tandră care s-a materializat cu câteva sărutări, și totuși a fost mult mai intensă decât multe altele pe care le-am trăit mai târziu. Ce fericire imensă simțeam când îi priveam fața minunată sau când mergeam mână în mână cu ea în weekend prin Jardins de Bagatelle, pe care îl prefera dintre toate parcurile din Paris.

Nicolas Barreau, Parisul e întotdeauna o idee bună, Paralela 45, 2020

 

Să ne revedem cu bine în 2021, să ne citim, să ne împărtășim unii altora visurile, experiențele și bucuriile! La mulți ani!

PE URMELE PARFUMULUI | Nona Rapotan

Artă și turtă dulce

un articol de Nona Rapotan
editor coordonator la Bookhub

 

Toată săptămâna am trăit cu senzația că îmbătrânesc. Înainte de vreme. Îmbătrânesc profund, fără vreo șansă de întinerire. Încep să urăsc modele. Și eu cu ura nu eram prietenă. Chiar deloc.

Nu-mi place moda asta a inadaptării – trebuie să fii inadaptat ca să fii băgat în seamă. Sau cel puțin alienat, așa, cât să te manifești vizibil și să atragi atenția. Asta mi-aduce aminte de altceva: foarte des aud cuvântul „stres”, iar „depresie” tinde să-l înlocuiască pe primul. Avem, n-avem de ce să ne plângem, suntem în pragul depresiei! Să fim serioși, depresia e cu totul altceva decât mofturile sau capriciile de moment. Dacă nu pot să-mi iau nu știu ce rochie, mă lovește depresia! Ridicol, zău așa! Asta denotă cât de egoiști am devenit! Cât de indiferenți (aș zice nesimțiți, dar se supără pudibonzii) și cât de nefiresc ne mișcăm în lumea pe care noi am proiectat-o. Lumea din care este absent Dumnezeu, de aceea nu mai putem da vina pe nimeni atunci când ne plângem de una sau alta.

Nu-mi plac oportuniștii. Bine, ei nu mi-au plăcut niciodată, dar mă trezesc din ce în ce mai des că mă simt ca și cum aș fi singură în mijlocul Pieții Tiananmen de la câtă distanță iau față de unul sau altul din turma asta de oportuniști. Oameni care nu se pricep la nimic, dar care țin prima pagină a știrilor, vor reflectoarele pe ei cu orice preț. Oameni care se mișcă foarte lejer în mediul virtual, au rețelele de socializare la degetul mic, fac zgomot, aruncă idei trunchiate sau păreri personale pe Facebook, Twitter sau mai știu eu ce altă rețea, de zici că citești sentințe definitive. Despre Instagram nici nu mai pomenesc, acolo intru cam de două ori pe lună, mi-e groază de cât de falsificată a ajuns să fie comunicarea. Astăzi noi nu comunicăm, nici măcar nu transmitem informații, doar ne lăsăm prinși în mijlocul unor idei venite din toate părțile. Mi se pare simptomatic Tik-tok-ul, el descrie cel mai bine cât de neserioși am devenit din punctul de vedere al comunicării. Ne este la îndemână strâmbătura, miștocăreala ieftină, hlizeala grosolană, nu mai avem timp pentru aprofundare. Nu mai este la modă seriozitatea!

 

...dacă stai exclusiv în bula ta, nu te miști și nu ești curios să vezi ce mai zic vecinii, ce mai fac ceilalți, înțepenești.

 

Nu-mi plac bulele, dintotdeauna m-am dezis de apartenența (a se citi aderența) la una sau alta dintre bule. Adică nu-mi plac fanatismele. Pentru că, dacă stai exclusiv în bula ta, nu te miști și nu ești curios să vezi ce mai zic vecinii, ce mai fac ceilalți, înțepenești. Încremenești în propriul tău proiect. De asta am refuzat să ader oficial la vreo asociație, una la care să plătesc cotizație; este și o reminiscență a traiului în vechiul regim, dar nici nu-mi place să mă leg la cap fără să mă doară. Prefer să iau parte ca spectator, tocmai ca să pot trece prin filtrul rațiunii ceea ce văd, ceea ce primesc. Prefer să împac într-un mod cât se poate de personal(izat) emoția cu rațiunea. Pentru că am nevoie de ambele, nu pot să fac nici ierarhia acestora, dar nici să renunț la una sau alta dintre cele două.

Am fost surprinsă să aflu câți specialiști în pictură moldovenească avem. Am văzut nu știu câte îndemnuri de genul „Mergeți să vedeți expoziția Valentina Rusu-Ciobanu”. De fapt, la o citire mai atentă, îndemnul se traducea în „mergeți să vedeți expoziția pictoriței care a împlinit 100 de ani!”. Doar doi sau trei (de care sunt absolut sigură că știu câte ceva despre istoria artei în general, în particular a celei din Basarabia) sunt cei care au promovat expoziția pentru conținut; ceilalți au abordat subiectul ori ca pe un pretext de ieșire în oraș (pardon, de socializare, dar termenul nu are nimic de-a face cu realitatea din teren) ori ca pe un bun moment de a te face auzit/ văzut/ remarcat. Căci, dacă nici la o expoziție nu dă bine să fii văzut, apoi unde în altă parte?! Nu, nu mă refer la politicieni, să ne înțelegem.

 

❞

Evoluția picturii la Valentina Rusu-Ciobanu poate fi urmărită în ordine inversă față de traseul, să-i zicem, al lui Dumitru Sevastian. A parcurs mai multe etape. Studiile de artă și le-a început la Chișinău, sub îndrumarea profesorului August Baillayre, apoi, în timpul războiului, petrece doi ani la Academia de Arte frumoase din Iași, la clasa lui Jean Cosmovici. Era o perioadă foarte dificilă pentru Cosmovici, care avea probleme atât cu cercurile de dreapta, cât și cu reprezentanții bisericii. Tânăra Rusu-Ciobanu a învățat de la acesta nu numai un foarte bun meșteșug, ci și înțelegerea profundă a ceea ce înseamnă să ai caracter, atitudine etică. Aceste dimensiuni au ajutat-o, ulterior, după instaurarea regimului comunist în RSS Moldovenească, să facă față provocărilor, cerințelor și exigențelor false ale epocii. A reușit de cele mai multe ori să rămână un artist autentic, consecvent, deși pericolele expulzării din viața publică erau nenumărate. La acestea face referire artista într-un interviu: „Așa erau timpurile. Nu procurau nimic de la mine, respingeau orice oferte de o mie de ori, iar când achiziționau câte ceva, prețurile erau extrem de mici. Atunci mi-a venit ideea pânzei cu «Lenin și Krupskaya». L-am pictat repede acest tablou, în secret. Am folosit diverse materiale documentare, reviste, fotografii. Cândva, fusesem și la Gorki”.
De la realismul de sorginte academistă artista a trecut prin „realismul fotografic”, iar apoi, prin „atitudinea senzorială față de culoare” ajuns la faza „primitivistă”, dimensiunea senzorială fiind definitorie pentru perioada târzie a creației artistei. Dar nu se pot face departajări cronologice, căci diversele faze și soluții plastice se întrepătrund în timp, prin reveniri și „serii” succesive, repetitive. „Geometrismul” este o altă fațetă interesantă și pulsatorie în economia plastică a Valentinei Rusu-Ciobanu.

✎ — Vladimir Bulat, An anthology of Moldavian Painting/ O antologie a picturii moldovenești. 1939-2020, Republica Moldova, 2020

Albumul din care am citat l-am cumpărat direct de la autor, prin primăvară, înainte de debutul pandemiei, dacă țin bine minte. L-am cumpărat tocmai pentru că nu știu mare lucru despre istoria picturii basarabene. Așa că acopăr golurile căutând studii și albume realizate de profesioniști. Vladimir Bulat a sintetizat cât trebuie informația despre pictori și a lăsat spațiu reproducerilor după tablourile acestora. Un album excelent realizat, se simte documentarea și ochiul critic și în aceeași măsură răzbate dragostea pentru artele frumoase. Selecția tablourilor este relevantă și revelatorie, deopotrivă, pentru cititor.

Încep să-mi moară din ce în ce mai mulți dintre cunoscuți. Nu de Covid, ci ori de moarte bună, ori din alte pricini. Semn clar că îmbătrânesc! Mor oamenii care au fost foarte prezenți în copilăria mea, mor cei care mi-au făcut tinerețea frumoasă, mor, se duc în alte lumi. Mă enervează neputința!

Ieri mi-am cumpărat turtă dulce! O sacoșă întreagă! Ghetuțe, căsuțe, clasică, gărgărițe, ciubote. Ioana nu înțelegea ce fac cu atâta turtă dulce! Pentru mine așa încep sărbătorile de iarnă! Biscuiții cu scorțișoară (pe care-i mănânc doar în decembrie, sub nicio formă în altă perioadă a anului) și turta dulce! Fără ele și fără aroma lor, nu e sărbătoare! Plus mirosul de brad verde! Cum ar veni, am început Adventul! Să vină Crăciunul! 😊

OK, îmbătrânesc! Dar parcă nu-mi pare așa rău! Dacă am mere, portocale, turtă dulce, biscuiți cu scorțișoară și brad verde, nu prea mai contează anii! Nici nu mai contează că sunt o demodată!

PE URMELE PARFUMULUI | Nona Rapotan

un articol de Nona Rapotan
editor coordonator la Bookhub

 

„Mirosul nu înșală niciodată, pe când culorile o fac întotdeauna.”

 

Dacă ar fi să iau ceva din toamna asta și să duc în iarna ce stă să vină, atunci aș lua mirosul de galben de gutuie.

 

Ciudat cum dai peste o asemenea afirmație fix când ne este interzis să mirosim. Nu, nu vreau acum să fac apologia măștii ca formă de protecție, ci doar zăbovesc puțin asupra olfactivului ca fiind cel mai oprimat dintre simțuri. Cum am ajuns aici, habar n-am! Cert este că de zeci de ani se tot vorbește de poluare și efectele ei directe asupra olfactivului, despre cât de iresponsabili suntem atunci când lăsăm gunoaiele să putrezească pe te unde nu te duce gândul, construim din ce în ce mai multe medii sterile, aseptice, lipsite totalmente de mirosuri și de alte urme de viețuire. Așa se face am ajuns să nu ne mai folosim cum trebuie de... nas. Pe vremuri, prin cărți era des întâlnită expresia „nas de copoi”, mă întreb câți dintre tineri știu semnificația expresiei. Astăzi le transferăm câinilor (de urmă, antrenați special) sarcina ingrată de a depista droguri, ba chiar și bombe, sacrificăm cu bună știință o capacitate a corpului uman care se poate transforma deseori într-o abilitate – aceea de a mirosi.

N-am luat pulsul toamnei anul acesta; nu m-am plimbat de nebună pe străzile din București sau din orice alt oraș al țării; dintr-o pură întâmplare, săptămâna trecută fiica mea mi-arăta paleta de culori a copacilor de pe strada pe care locuim. Se bucura cu acea candoare specifică doar copiilor, încerca să-și dea seama după forma frunzei ce copac este, se mira cum de coniferelor nu li se clatină niciun ac etc. Și tot atunci mi-am dat seama că frunzele căzute – pe care tot ea, copila, are un chef nebun să le răscolească cu picioarele, până stârnește mici nori de praf – nu mai miros ca pe vremuri.

❝ 

„În timp ce cânta o baladă pe o pajiște plină de flori invizibile, artistul s-a simțit copleșit de mireasma naturii. Trebuie să știți că mirosul florilor invizibile e pe departe cel mai puternic și cel mai amețitor miros din lumea asta, e o nebunie olfactivă, de aceea vă doresc tuturor să-l simțiți măcar o dată-n viață.” (p. 101)

❞

Avem deplasările controlate și limitate, plimbările cenzurate nemilos sub pretextul unei pandemii, ne mulțumim cu ce ni se arată pe stradă și, cu toate acestea, toamna trece pe lângă noi. Pe nesimțite, nu ne mai impresionează nimic. Poate și pentru că nu mai mirosim! Nu mai căutăm să prindem din zbor mirosul de frunze uscate, sau de frunze arse, nu mai căutăm să aflăm din ce direcție vine mirosul de pastramă de berbecuț (cine mai face pastramă, dacă nu mai avem parte de târguri, de terase deschise și de locuri unde se intersectau fragmentele de conversații precum popicele în cădere liberă?).

Când ați intrat ultima oară într-un muzeu? Dar, stai, mai sunt deschise? Când ne-am refugiat ultima oară într-o librărie? Și uite așa, ne dăm seama că am capitulat mult prea devreme! Total!

❝

„Pe gânduri ar fi căzut și artistul nostru dacă n-ar fi simțit în acele momente un miros de roșu crepuscular coborându-i parcă din înălțimi spre creștet și împresurându-l, ceea ce l-a făcut să priceapă că soarele începea să se ascundă după orizont.
[...]
Artistul a săpat o mică groapă cu degetele, a pus floarea în pământ, apoi și-a luat la revedere și s-a îndepărtat. Dar, întorcându-se spre oraș, n-a mai deschis ochii, căci nu avea nevoie să vadă pentru a găsi calea spre casă. Când s-a sfârșit mirosul de verde și a simțit în loc miros de galben, a știut că a părăsit câmpurile cu iarbă și a intrat sub lumina felinarelor orașului. Iar când l-a amețit de-a dreptul un puternic iz de rogvaiv, când mirosul de roșu s-a împletit cu cel al culorii oranj, când parfumul de galben s-a amestecat cu cel al culorii violet, când mireasma albastrului s-a scurs în aerul năucitor de indigo și verde, a știut că pășește pe străzile orașului, inundate de reflexiile micilor magazine și ale cârciumilor și ale balcoanelor cu flori și ale acoperișurilor și ale mașinilor și ale oamenilor.” (p. 109)

❞

În cabinetul de curiozități m-a izbit brusc mirosul de ocean, de apă sărată și nu-mi venea să merg mai departe.

 

Când ați cumpărat ultima oară un album de artă? Anul acesta eu am cumpărat unul (sau două?) și am primit cadou de la un prieten foarte drag încă unul. Da, le deschid din când în când, oriunde, fără direcție, și încerc să prind mirosul de culoare! Pentru mine, tablourile chiar au miros! Tocmai mi-am adus aminte că în iulie, când am fost în vizită la Sibiu și i-am arătat Ioanei Muzeul Brukenthal – apropo, a vrut să revină și n-am scăpat fără trei vizite succesive –,am zăbovit în fața unor tablouri tocmai pentru că ajungea până la mine mirosul de culoare. Povestea se scria și cu ajutorul mirosurilor. În cabinetul de curiozități m-a izbit brusc mirosul de ocean, de apă sărată și nu-mi venea să merg mai departe. Ciudat, pe vremuri nu zăboveam prea mult în astfel de locuri.

Dacă ar fi să iau ceva din toamna asta și să duc în iarna ce stă să vină, atunci aș lua mirosul de galben de gutuie. Da, da, ador mirosul de gutuie! Și despre asta să vorbim atunci când ne vom aminti despre cum am trecut prin pandemie.

Așa mi s-au așezat astăzi gândurile, precum frunzele într-o grămadă, într-o devălmășie totală. Așa le las, pentru prima oară după foarte mult timp nu simt nevoia să fac ordine, să impun o disciplină oarecare. Unii ar zice că e vorba de reverie. Eu zic că e doar o nevoie imperioasă de plecat în lume.

 

---

PS: Citatele sunt din Mustața lui Dalí și alte culori (pictoroman) de Felix Aftene și Lucian Dan Teodorovici, Editura Polirom, 2020

PE URMELE PARFUMULUI | Nona Rapotan

Povestea merge mai departe

un articol de Nona Rapotan
editor coordonator la Bookhub

Te întrebi câteodată unde se duce viața când se duce. Și ca să găsești răspunsul, cel care te mulțumește și care-ți dă satisfacția unei căutări încununate cu succes, te duci pe căi nebătătorite. Așa afli ce (mai) poți face cu tine sau pentru tine. Căci, dacă nu tu, cine altcineva?

Ieri mi-am dat seama că toate sticlele de parfum pe care le alternez în perioada asta sunt albastre. Mă rog, sticla sau conținutul. Picătura aceasta de albastru mi-a fost de-ajuns! De când mă știu, mi-a fost suficientă pentru o reîntoarcere la mine însămi. Dintr-odată, ritualul curățeniei a devenit simbolic, încărcat de semnificații nebănuite cu un ceas în urmă. Trei ceasuri mai târziu aveam casa lună (inclusiv terasa!) și o poftă nebună de citit. Unde mai pui că și motanul a venit la picioarele mele să-și doarmă primul somn de noapte (la el noaptea e fragmentată în vreo trei episoade – a se deduce de aici cam de câte ori ne trezim unii sau alții de prin casă, ca să-i dăm apă/ mâncare/ drumul pe terasă).

De două săptămâni – de fapt, de vreo două luni –, încerc să nu mă las subjugată de online. Să trăiesc și în afara unui virtual pe care nu mi-l doresc și nu mi-l asum nici măcar o secundă. M-am înfuriat de n ori pe zi doar pentru că statul pe scaun la birou cu orele mi-a răpit bucuria lecturii și a altor tabieturi. N-am mai avut timp/ chef să savurez nici mâncarea preferată, nici măcar cafeaua n-a mai avut aromă, habar n-am când nucul din fața terasei a devenit galben, n-am simțit miros de frunzar și foc de toamnă, crizanteme mi-am cumpărat doar o singură dată... Să nu-mi aduc aminte de durerile de coloană și de vizita la oftalmolog (ochii încă nu m-au trădat, doar coloana vrea și ea nițică verticalitate, dacă se aude pe undeva!). În fiecare dimineață respectam cu strictețe ritualul, ultimul pas în ordinea firească a lucrurilor fiind parfumarea. Problema e că nu mai conta cu care dintre ele! Repetam gestul mecanic, doar pentru că aveam nevoie de ancora aceea atât de des invocată de unii sau alții mai pricepuți într-ale...

După ce mi-am reconsiderat sticlele de parfum (nu toate, câteva sunt bine ascunse prin dulapuri) mi-am luat cana de ceai și... prima carte care mi-a căzut în mână are și ea nițel albastru pe copertă! Știam eu de ce este culoarea mea preferată! (Adevărul e că teancul cu „de citit acum!” e atât de înalt, încât cred că va trebui să-l transform în două mai mici!). Pictoromanul ăsta e isprava a doi oameni frumoși, Felix Aftene și Lucian Dan Teodorovici, oameni care au puterea de a ne readuce frumosul în prim-plan. E imposibil să nu-ți placă cum tablourile lui Felix Aftene își găsesc cea mai bună descriere în povestea scrisă de Lucian Dan Teodorovici. N-ai cum să nu-ți dai seama că povestea merge mai departe doar dacă are cine s-o spună. Atâta vreme cât va mai fi un povestitor printre noi, încă mai avem o șansă!

Trebuie să-i mulțumesc mustății lui Dalí pentru că astăzi am poftă de scris, de citit, de mirosit, de degustat, de viață. Să ne trăiască artiștii, căci fără ei ne-ar fi totul mai searbăd. În cinstea lor, astăzi încerc să dau de urma unei ciorbe de burtă. Ardei iute am! 😊

❞

Atunci, corbul a lăsat să-i cadă perla din cioc pe creștetul artistului, iar perla a rămas acolo, de parcă ar fi fost vorba despre un cap cubic, nicidecum despre unul imperfect sferic, după care și-a desfăcut aripile, a bătut din ele, a făcut un rotocol, al doilea, al patrulea rotocol deasupra omului și s-a pierdut în înaltul serii coborâte peste acea margine de câmpie.
Iar artistul s-a gândit abia atunci, după ce corbul s-a pierdut în înaltul serii, că a uitat să-i ceară zburătoarei să-i spună cum o cheamă. Și chiar din clipa aceea și-a dat seama că Odin, zeul vechilor scandinavi, avea doi corbi, unul pe nume Hugin, care însemna cunoaștere în limba nordică veche, iar altul pe nume Munin, care însemna memorie în aceeași limbă. Numai că și-a dat seama de asta fără vreun folos, căci o discuție pe o asemenea temă nu mai avea cu cine să poarte. În plus, deja intrase în oraș și mirosurile ce veneau dinspre taverne și restaurante îi trimiteau diverse impulsuri către stomac.
Așa încât și-a scuturat capul, a prins perla dăruită de corb în mâna dreaptă, a vârât-o în buzunar și a început să se gândească la o ciorbă de burtă cu ardei iute.
— Felix Aftene, Lucian Dan Teodorovici, Mustața lui Dalí și alte culori (pictoroman), Editura Polirom, 2020

❞

PE URMELE PARFUMULUI | Nona Rapotan

MIROSURILE TOAMNEI. POVESTEA TIMPULUI PREZENT

 

 

un articol de Nona Rapotan
editor coordonator la Bookhub

 

Întâmplarea face ca în ultimele săptămâni să nu fiu în formă maximă, fizică și psihică, dar să citesc cărți despre boală și efectele ei asupra celor din jur. Mi-a fost greu să mă concentrez pe ceea ce era important cu adevărat și mi-am dat seama că fac(em) din ce în ce mai multe eforturi să ignorăm efectele secundare ale unei pandemii scăpate de sub controlul instanțelor medicale. Încercând să admir colțuri din natură și să-mi las trupul invadat de mirosul de toamnă, am realizat că mirosul de frunze uscate arse a dispărut cu totul, că cel de pământ reavăn, răscolit e definitiv pierdut și că aerul Bucureștiului e din ce în ce mai poluat. Senzația aceea de impersonal, de industrial, de acaparator n-are cum să nu te ocolească dacă-ți propui să iei la pas străzi din cartierele capitalei, ascunse sau nu, mari sau mici, circulate sau deloc străbătute de pietoni, nici nu mai contează aceste amănunte.

---

Încercând să admir colțuri din natură și să-mi las trupul invadat de mirosul de toamnă, am realizat că mirosul de frunze uscate arse a dispărut cu totul, că cel de pământ reavăn, răscolit e definitiv pierdut și că aerul Bucureștiului e din ce în ce mai poluat.

---

Refugiul în lecturi mai mult sau mai puțin de specialitate, în literaturi contemporane sau din alte timpuri nu m-a ajutat prea mult. Din contra, senzația că am pierdut definitiv bucuria unui anotimp cu adevărat frumos și aducător de nostalgii binevenite s-a transformat într-o permanență. Două dintre cărțile citite au fost despre boală și mi-a fost imposibil să nu mă gândesc la apetența scriitorilor pentru acest subiect în ultimele zeci de ani. Interesul acestora pentru bolnavi, boală și relații bolnăvicioase spune multe și despre cât de bolnavă e societatea contemporană. Aproape că ne este frică să trăim sănătos, să căutăm echilibrul în viață și, când îl avem, să-l și păstrăm ca pe o sursă de benefic și de sănătate. Nu ne mai bucurăm de mirosul fin de parfum, nu mai reușim să păstrăm în nări aromele unei mâncări gătite îndelung și cu fastul necesar unei mese de gală, nu mai scoatem din sertare farfuriile de porțelan fin și fața de masă din cel mai fin damasc, nu mai așezăm la linie tacâmurile de argint și nu mai căutăm șervetele de olandă. Nu mai avem nevoie de amintiri? Ciudat! Atunci ne declarăm bolnavi? Poate că așa se explică înmulțirea farmaciilor ca ciupercile după ploaie; căutăm rețete pentru o viață perfectă, dar uităm că ingredientele de bază le avem, sunt bine ascunse și păstrate în cele mai de jos sertare ale memoriei. E drept că s-ar putea să scârție înfiorător dacă le forțăm, dar cine ne-a împiedicat să ne facem curat în sertare măcar o dată pe an?

---

Căutăm rețete pentru o viață perfectă, dar uităm că ingredientele de bază le avem, sunt bine ascunse și păstrate în cele mai de jos sertare ale memoriei.

---

Am căutat mirosul de toamnă zile întregi; aproape că am atins disperarea – cum să nu mai mirosim toamna? Unde s-au dus parfumurile de galben și ocru, de roșie îndelung coaptă la soare, de gutuie pusă la păstrare, de măr copt așezat pe raft, de prună numai bună de magiun, de iarbă uscată, răscolită de pași grăbiți, de saramură de pește și pastramă de berbecuț? Nu, nu sunt amatoare de grătar, culmea, dar îmi place să mă pierd prin târgurile de toamnă, acolo unde mulțimea forfotește în căutare de legume și fructe; e imposibil să nu-mi aduc aminte de munții de legume și fructe care inundau piețele în copilărie, creând un contrast mai mult decât puternic între goliciunea galantarelor din tot restul anului și opulența cromatică și olfactivă a toamnei; n-am cum să scap de mirosul de pește la grătar, ce să-i faci, am crescut într-un oraș aflat pe malul Dunării, în patria scrumbiei de Dunăre și a crapului de Dunăre sau Prut. De aceea, pentru mine mirosul de pește nu va fi niciodată asociat cu boala sau cu momentele triste, cu eșecul sau cu ratarea. Exclus să refuz vreodată o invitație la o masă cu pește, cu condiția să fie bine gătit și condimentat cum trebuie. De aceea, când dau prin cărți peste pasaje ca cel de aici, n-am cum să nu mă opresc din lectură și să mă pierd în amintiri și evocări.

❝ Nu îndrăzneam să le privesc corpurile, privirea mi se prelingea pe lângă ele și se oprea la apă. Tata era sus, la cabană, aranjând năvodul. Îl scutura bine, să cadă peștii prinși înăuntru și îl atârna prins de două cuie. Repara ochiurile. Fileta peștii, iar măruntaiele rămâneau afară și se coceau la soare. Îmi place să-mi aduc aminte de tata cel de atunci. În barcă. Pescuind. Era priceput la asta. Celelalte amintiri cu el aduceau haos. Erau așa de înfricoșătoare! Ochii lui în întuneric, când urca burlanul. Sau când eram în vizită la bunici. Putea să apară brusc. Să se așeze la masa din bucătărie spumegând de furie. Sau poate de disperare. Nu puteam să nu-l primim. „Să nu cumva să îndrăzniți să mă țineți afară”, parcă zicea cu privirea care se muta de la unul la altul. În momentele alea mama putea să se prăbușească, să cadă la pământ. Se străduise să-l țină departe și iată-l brusc în fața noastră. Se mai întâmpla să-i dea drumul de la spital fără să ne sune în prealabil și cu mult înainte să se fi vindecat. E greu să știi pe cineva închis împotriva voinței lui. Trebuie îndeplinite anumite condiții. ❞ — Linda Boström Knausgård, Bine ai venit în America!, Editura Pandora M, colecția Anansi.Contemporan, 2020

Mi s-a făcut dor de copilărie, de toamnele perfecte și inocente, de oamenii deloc grăbiți să treacă prin viață, de relațiile caracterizate de firesc și de normalitate. E semn că am intrat în toamnă. Și da, miroase a crap gătit la cuptor. Cu varză. Și cu puțin vin alb. Restul e poveste. Povestea timpului prezent.