Tuesday, May 31, 2022

Interviu Osmé, cu Laurențiu Staicu

 


Laurențiu Staicu este consilier filosofic și profesor în cadrul Departamentului de Filosofie Teoretică al Facultății de Filosofie, unde predă cursuri de introducere în filosofie, metafizică, filosofia biologiei și etica științei Este doctor în filosofie al Universității din București din anul 2002, cu o teză despre metafizica genurilor naturale. De-a lungul timpului, a publicat numeroase cărți și articole, a tradus din autori fundamentali, a fost director de programe la Colegiul Pro, a condus o revistă culturală (supliment al Academiei Cațavencu), a lucrat pentru ediția românească a periodicului BBC Focus. Cea mai recentă carte a sa, Socrate în blugi sau filosofia pentru adolescenți, apărută în 2020 la Editura Trei, este o pledoarie discretă, dar entuziastă pentru importanța cunoașterii de sine și un îndemn la reconfigurarea rolului reflecției filosofice în educația și dezvoltarea personală a tinerilor. Departe de a fi doar preocuparea unor minți excentrice și prea puțin preocupate de hățișul efemer al frământărilor noastre zilnice, filosofia, sugerează cartea lui Laurențiu Staicu, alcătuiește chiar fundalul pe care se desfășoară viața fiecăruia dintre noi.


 

 

Mereu li se reproșează filosofilor că au denigrat simțul mirosului, socotindu-l neputincios din punct de vedere epistemologic. Cu alte cuvinte, de ce sunt filosofii cu nasul pe sus când vine vorba despre mirosuri și parfumuri?

Da, e adevărat că filosofii nu prea au apreciat mirosul sau cel puțin l-au considerat inferior în raport cu alte simțuri, de pildă în raport cu simțul vizual. Într-un fel, e ușor de înțeles de ce, mirosul nu poate concura cu văzul când vine vorba de cantitatea de informații pe care ni le oferă și, deci, de materialul pe care îl putem modela în forma cunoștințelor.

Dar dacă ieșim din câmpul epistemologiei, mirosul nu mai pare deloc un simț neputincios, cum spuneai tu. Ideea că epistemologia este disciplina fundamentală a filosofiei a fost o moștenire importantă a modernilor, o idee care a modelat în mare măsură filosofia contemporană. De aici, poate, și importanța mare acordată mereu simțului vizual de către filosofi, pentru că văzul ne oferă, realmente, o fereastră mai largă către lumea din jurul nostru decât alte simțuri.

În plus, mirosul a fost ignorat și din motivul că, până de curând, nu știam prea multe despre importanța lui și despre felul în care funcționează. În genere, nu știam prea multe lucruri despre cum funcționează cu adevărat simțurile și despre relația lor cu creierul. Pe măsură ce am început să cercetăm mai îndeaproape interacțiunile noastre senzoriale cu lumea, am început să descoperim că mirosul nu este un simț de gradul 2, ci joacă un rol esențial în orientarea noastră în lume și chiar în sănătatea noastră fizică. Ca să nu mai vorbim despre funcții mai subtile, precum capacitatea inegalabilă de a evoca amintiri și a declanșa emoții. Așa că filosofii au multe de recuperat în privința asta.

 

 

De ce mirosul nu are o istorie filosofică? Din cauză că e un simț minor?

Nu, nu este un simț minor, însă e adevărat că pentru noi, oamenii, văzul este simțul dominant. Iar lucrul ăsta se reflectă, aș îndrăzni să spun, și în filosofie și istoria ei. Cum spuneam, filosofii au fost multă vreme obsedați de idealul unei cunoașteri cât mai precise a lumii. Or, mirosul are limite epistemice ușor de sesizat – nu poți mirosi o planetă îndepărtată, dar o poți zări cu ajutorul instrumentelor care prelungesc simțul vizual sau o poți ghici, tot cu ajutorul văzului, pornind de la orbitele corpurilor cerești din jurul său. Mirosul este un simț mai înșelător, poate de aici și reținerea filosofilor în a-l cerceta mai îndeaproape. În plus, mirosul mi se pare simțul cel mai intim legat de emoții, iar filosofii nu prea au fost interesați de emoții.

Ar putea fi împăcată, azi, filosofia cu osmologia? Ce puncte comune le-am găsi?

Da, de ce nu? La urma urmei, gândirea și simțurile sunt un fel de porți către lume. Fără ele, lumea din jurul nostru ar fi complet opacă, de necunoscut și de neînțeles. Poate că mirosul nu pare atât de important ca alte simțuri, precum văzul, dar, atunci când îl pierzi, ai ocazia să pricepi cât de important este. Eu am experimentat asta în ultima parte a pandemiei, când m-am îmbolnăvit și am rămas fără miros. Gustul a rămas, chiar dacă mai slab. Dar, fără miros, lumea era mult mai săracă și mai searbădă decât înainte.

Au nevoie filosofii de fler? Adică trebuie să ai un nas fin pentru a face filosofie? Nietzsche zice că da.

Depinde ce înțelegi prin fler. Dacă flerul e totuna cu intuiția, atunci da, ai nevoie de fler pentru a face filosofie, așa cum ai nevoie de fler, în genere, pentru a descoperi lucruri noi, indiferent de domeniu. Dar, pe de altă parte, filosofii nu au o părere prea bună despre intuiții, așa că unii dintre ei ar strâmba din nas dacă ar auzi ceea ce tocmai ți-am spus.

Un citat „filosofic” care să vină în ajutorul mirosului?

Nu am în minte un citat anume, dar l-aș completa pe Michel Onfray, care spunea ceva de genul ăsta: „nu poți ucide briza mării, vântul sau un parfum; nu poți ucide un vis sau o ambiție”.

Aș adăuga că nici ideile nu pot fi ucise, asemeni parfumurilor, pentru că nici unele, nici altele, nu au un corp al lor, deși sunt mai prezente și mai persistente decât multe alte lucruri înzestrate cu corporalitate.

Oare și filosofii raționaliști se parfumează?

Eu sper din toată inima că da! Pentru că, dacă e să fim sinceri, indiferent că apreciem sau nu mirosul ca simț, mirosul emanat de corpul nostru nu este unul plăcut. Așa că nu e rău să-l mascăm cu un miros mai plăcut.

 

 

Poate parfumul să-și depășească natura sensibilă și să acceadă la idee și la lumea spirituală?

E ca și cum ai întreba dacă simțurile pot să devină gândire! Eu aș spune că nu, simțurile, inclusiv mirosul, au rostul și funcția lor esențială, de a pregăti materialul pentru gândire, cum ar spune Kant, nu de a gândi propriu-zis. Și nu e nimic mărunt în această sarcină, ba dimpotrivă. E simplu, ia gândește-te la ce ne-am mai putea gândi dacă nu am avea simțuri, absolut deloc? Așa, ca un experiment imaginar – filosofilor le plac mult experimentele de gândire sau experimentele imaginare, cum li se mai spune. Fără simțuri, nu am putea să ne mai gândim la nimic!

Kant nu credea că este posibilă o judecată de gust, deci o estetică a frumosului, în ceea ce privește mirosul. S-au mai schimbat lucrurile de atunci?

Aș spune că da. Deși existau parfumuri și pe vremea lui Kant, nu erau folosite așa de mult ca astăzi. Am ajuns să avem un adevărat cult pentru parfumuri, iar acest lucru nu este posibil fără judecăți de gust. Putem vorbi astăzi de bun-gust în alegerea unui parfum, așa cum vorbim de bun-gust în alegerea vestimentației.  

Există vreun miros care să te fi pus pe gânduri?

În mod direct, aș spune că nu. Dar sunt mirosuri care-ți provoacă neliniște, mirosuri tulburătoare, pe scurt, mirosuri care trezesc emoții puternice. Iar acestea, la rândul lor, pot să te pună pe gânduri.

Parfumul pe care îl folosești e mai meditativ? Sau cărui curent filosofic l-ai putea asocia?

Nu folosesc un singur parfum și nici nu aș putea spune că am unul preferat. Dar îmi plac parfumurile care îmi evocă natura – mirosul de lemn, de pădure, de alge. Iar astea sunt ușor de găsit în multe parfumuri.

Dacă ar fi să trasezi o istorie a filosofiei folosindu-te de câteva repere olfactive, cum ar mirosi ea?

Hm, cred că ar începe cu un miros proaspăt de mare și nisip încins. Nu mă pot gândi altfel la grecii din Antichitate! Apoi ar continua cu un parfum mai greu, aproape obsedant, dulce-amar, cam așa cum îmi imaginez Evul Mediu filosofic. Pe moderni i-aș parfuma iarăși cu ceva proaspăt, dar ușor dulceag, ceva care să sugereze și o anume naivitate, specifică, cred eu, modernilor în entuziasmul lor. În sfârșit, pentru filosofia contemporană, aș mirosi ceva eclectic, un amestec subtil de arome, un parfum amețitor la limita kitsch-ului olfactiv, dacă putem vorbi de așa ceva.

Ce mirosuri aparte ai adunat din călătoriile tale? Dar din lecturi?

Din călătorii mi-au rămas întipărite în minte două mirosuri: mirosul de deșert și mirosul unui oraș situat la peste 2.000 m altitudine. Din lecturi aș spune că nu este alt miros mai tulburător ca cel al cărților vechi. Atunci când miros o carte veche, am impresia că particip la un soi de arheologie olfactivă: paginile ei au înregistrat inevitabil mirosurile tuturor celor care au răsfoit-o și ale timpurilor prin care a trecut. E ca o fereastră către locurile din trecut prin care a zăbovit și către oamenii pe care i-a însoțit.

 

 

Un miros din copilărie care se ține scai de tine până azi?

Oh, da, sunt mai multe mirosuri din copilărie și adolescență pe care nu le-am uitat! Dar mirosul care-mi vine în minte acum, poate și pentru că suntem în prag de vară, este mirosul de pepene roșu. Din păcate, îmi e greu să-l regăsesc în prezent, deși îl caut în fiecare vară.

Dacă te-ai întâlni cu un extraterestru, ce i-ai da să miroasă pentru a-l face să priceapă cum stă treaba cu omenirea?

R: Cred că l-aș duce pe malul mării și apoi într-o pădure. Și aș încerca să-i explic că, fără cele două elemente, omenirea nu ar exista, că depindem de ele chiar dacă nu prea știm încă să avem și grijă de ele.

Dacă ai pune mâna pe peștișorul de aur, ce simț i-ai cere să-ți dezvolte la maximum?

Cred că mirosul. Și nu spun asta pentru că, iată, vorbim despre miros! Când eram copil, mă întrebam cum ar fi să pot avea mirosul unui câine. Eram fascinat de atenția cu care câinii miros totul în jurul lor și îmi imaginam că află lucruri la care noi nu avem acces deloc, cred că îi invidiam puțin.

Cum îți miroase orașul București?

Ha-ha, a gaze de eșapament, evident! Dar ne-am obișnuit cu toții, aproape că nici nu mai sesizăm. Din când în când, mai fac câte o plimbare cu bicicleta prin pădurea de la Băneasa și e năucitoare schimbarea mirosului când ieși complet din oraș și intri pe potecile acoperite de crengile copacilor. Abia atunci îmi dau seama cât de urât miroase orașul ăsta.

 

 

Dacă fericirea ar avea un miros, cum ar mirosi ea?

Probabil ar mirosi diferit pentru fiecare dintre noi, pentru că așa e fericirea, nu e același lucru pentru toți.

Un filosof și un parfum?

Hm, anul ăsta aș spune A.N. Whitehead – un filosof la care revin periodic pentru că îl consider un vizionar și mă inspiră mereu, găsesc de fiecare dată ceva nou la el. Nu e o obsesie, mai degrabă o preferință, dacă vrei, ceva personal. Cred că filosofia poate fi și ea gustată și degustată subiectiv, asemeni parfumurilor!

Așa... mai rămâne să-ți spun un parfum, nu? Ei bine, nici în privința asta nu am vreo obsesie, dar, ca și în cazul filosofilor, revin periodic la câteva mirosuri favorite. Așa că anul ăsta aș spune Etruscan Water de la Francesca Bianchi.

 

Sunday, May 29, 2022

Când literatura se transformă în parfum

Timothy Han Edition este un brand inspirat de literatură. Opere literare ale unor autori reprezentativi sunt transpuse în esențe parfumate: She came to stay [L’Invitée] de Simone de Beauvoir, On the Road de Jack Kerouac sau Against Nature [À reboursÎn răspăr] de Joris-Karl Huysmans. Parfumul însuși este privit ca o poveste care se spune pe piele: “like a good novel, a fragrance should take you on a journey from the opening notes released in the first few seconds to the lingering remnants that fade away into memory hours later”. Edițiile sunt limitate, fiecare lot fiind numerotat. În plus, cutiile în care sunt comercializate parfumurile au dimensiunea unei cărți, integrându-se perfect într-o bibliotecă.

Nu am mirosit nici un parfum de la Timothy Han Edition. Ne-a plăcut ideea brandului și am zis s-o împărtășim cu voi.

Site: timothyhanedition.com


Wednesday, May 25, 2022

O zi parfumată

Poștașul știm că sună întotdeauna de două ori. Dar curierul? Ei bine, când e să aducă parfumuri, nu-l las să sune nici măcar o dată. Mă uit pe vizor și îi deschid înainte să apuce să sune.
Mai ales azi, când știam că o să primesc ceva de la Cristian Marianciuc, cunoscut și ca Icarus.mid.air (aruncați o privire pe pagina lui, să vedeți ce minunății creează!).
Mulțumesc tare mult, Cristian!
 
 
Și o creație a lui Cristian:
 
 

Noi achiziții: Santa Maria Novella

În data de 11 octombrie 2021, societatea de investiții Italmobiliare anunța că a finalizat achiziționarea restului de 20% din capitalul celebrei Officina Profumo-Farmaceutica di Santa Maria Novella S.p.A., unul dintre cele mai vechi laboratoare farmaceutice din lume. Astfel, Italmobiliare deține acum 100% din controlul asupra companiei. Cum se vor împăca tradiția atât de îndelungată și discreția acestei case de parfumuri și de produse de îngrijire cosmetică și planurile de expansiune și profit ale societății Italmobiliare rămâne de văzut. Prima mișcare a fost deja anunțată: lansarea, în luna mai, pe piața din Europa, Coreea de Sud și SUA, a unui parfum nou, L’Iris, având ca note de vârf piperul de Sichuan și neroli, note de mijloc, mușcată, magnolie și iasomie, iar în bază, stânjenel, mosc și ambergris.

 

Monday, May 23, 2022

Creed și parfumierul din umbră: povestea unei fraude

 

Că universul parfumeriei este unul misterios, plin de iluzii și amăgiri, nu e o revelație pentru nimeni. Parfumurile promit cele mai irealizabile împliniri de sine, identități ideale sau evadări din cotidian, parfumierii țin cu dinții de secretul formulelor pe care le scriu, ceea ce face ca lista ingredientelor de pe cutiile parfumurilor să fie o păsărească irelevantă, dar nu stă în calea clonării parfumurilor celebre, în fine, o lume cu propriile legi și cutume, mai mult sau mai puțin transparente pentru ochiul profanului. Cochetând cu boema artistică, dar fiind o industrie în toată regula, cu venituri de milioane de dolari/ euro anual, parfumeria nu e mai ferită decât alte industrii de fraude. Cele mai multe rămân ascunse pentru totdeauna, însă din când în când câte un spirit curios își bagă nasul unde nu trebuie, răscolește arhivele, pune întrebările relevante și, în cele din urmă, scoate la iveală schelete. Iar atunci nu mai e nici o îndoială: clar, s-a comis o crimă.

Construită aproape ca un roman polițist, cartea lui Gabe Oppenheim, The Ghost Perfumer, publicată independent în decembrie 2021, spune din subtitlu care sunt pistele pe care trebuie să pornească detectivul pentru a descoperi autorul „crimei”: Creed, Lies, & the Scent of the Century. În centrul atenției publicului, dar și a autorului cărții se află figura lui Olivier Creed, proprietarul din tată în fiu al brandului Creed, unul dintre cele mai scumpe de pe piață și cu un pedigri impresionant, care își ia ca punct de pornire anul 1760. Dacă obiectul prim al acestei afaceri de familie a fost croitoria masculină, pe parcurs i s-a adăugat parfumeria fină, care a lăsat cu totul în umbră preocupările dintâi. Și e de înțeles: câștigurile sunt enorme în industria parfumului, așa că de ce să se rateze o sursă extrem de profitabilă?! Cât de profitabilă a fost toată afacerea o dovedește, de altfel, și vânzarea acesteia în 2020, pentru suma de 1 bilion de dolari.

 

 

Dar ce ascunde toată această poveste de succes? O fraudă de zile mari, care are în centrul ei o altă poveste, și ea de succes, numai că a altcuiva: a parfumierului Pierre Bourdon, creatorul, printre altele, al unor parfumuri celebre: Kouros (Yves Saint Laurent, 1981), Cool Water (Davidoff, 1988), Féminité du Bois (Shiseido, 1992), Dolce Vita (Dior, 1994), French Lover (Frédéric Malle, 2007). Și încă unul, deși nu e celebru, dar parcă e o trimitere ironică la destinul acestui parfumier și la titlul cărții: Ghost Man (Ghost, 2004). Și aici intervine pe fir o dramă personală, cu iz psihanalitic – prea psihanalitic, aș spune, pentru că nu pare o explicație suficientă: dată fiind relația problematică dintre tată (René Bourdon, managing director al casei Dior) și fiu, Pierre Bourdon, acesta din urmă se alege cu un complex de inferioritate și cu o nesiguranță care îl vor urmări toată viața, subminându-i deciziile.

Visând să creeze măcar un parfum pentru casa Dior, pentru a-i demonstra tatălui cât de meritos este, fiul își desconsideră munca și, ori de câte ori eșuează în a-și vedea câștigătoare formulele la sesiunile de briefing ale unor companii însemnate, cedează cântecului de sirenă al lui Olivier Creed, un vânător perfid al vulnerabilități altora și, în special, al vulnerabilității lui Pierre Bourdon. Astfel, se creează un lanț al slăbiciunilor – psihanalizat, cred, prea insistent de autorul cărții – care va duce la crearea unor capodopere olfactive al căror adevărat autor va fi ținut secret. Căci, da, oricine deschide site-ul Creed descoperă că Olivier Creed își asumă titlul de master perfumer și, deci, crearea tuturor parfumurilor casei Creed – atunci când acestea nu-i sunt atribuite fiului său, Erwin. Fapt ce face și mai șocante trasarea unei tradiții în domeniul parfumeriei cu mult înainte ca Olivier Creed să fi venit pe lume, precum și asocierea unor parfumuri moderne cu personalități din trecut, care, chipurile, le-au folosit. Dacă Pierre Bourdon pare să aibă niște daddy issues, Olivier Creed sigur e de închis într-un cuib de cuci. Oricum, amândoi par să se înscrie într-o patologie: Pierre, cu naivitatea lui bolnăvicioasă (că îți vine să strigi în timp ce parcurgi cartea: omule, dar cât de naiv poți fi?!), Olivier, cu mitomania lui la fel de bolnăvicioasă.

Dar nu vă mai țin mult de vorbă cu rezumarea acestei povești destul de întortocheate și vă îndemn s-o citiți cap-coadă. Eu am citit-o cu sufletul la gură, ca pe un roman polițist – pentru că da, îți vine să suni la Poliție! O carte alertă, scrisă cu șarm și bine documentată. Cât este adevăr și cât este fals veți judeca și singuri. Oricum, îți lasă un gust tare amar.

 


Pagina cărții:

https://www.theghostperfumer.com

Interviu cu autorul, realizat de Elena Cvjetkovic pentru site-ul „The Plum Girl”:

https://theplumgirl.com/the-ghost-perfumer-gabe-oppenheim-interview/


  

 

Sunday, May 22, 2022

Fluturi parfumați / Silvia Irina Zimmermann

© Silvia Irina Zimmermann

Îmi place momentul când adulmec un parfum fin, discret, abia sesizabil, acel moment când ai senzația că nasul se străduiește să caute prin aer şi că se întinde tot mai mult cu plasa după fluturele nestatornic. 
 
Câți dintre noi nu am avut această senzație că recunoaștem un parfum în mulțime şi căutăm cu nasul, dar şi cu privirea, curioși să aflăm de unde vine şi cine îl poartă?
 
Silvia Irina Zimmermann
 
*
 
#parfum #perfume #bucuresti #mireasma #miros #calatorie #imaginatie #amintire #literatura #carte #desen #sketch #inkdrawing #inksketch #fountainpen #fountainpendrawing #redink

Expoziție — “A Presenza Invisible: Art Nouveau & Art Deco Perfume Bottles”

În perioada 7 aprilie — 12 iunie, Muzeul Pontevedra din Spania găzduiește expoziția "The Invisible Presence: Art Nouveau & Art Deco Perfume Bottles”, care include peste 200 de recipiente pentru parfumuri, pudră și săpunuri, precum și materiale publicitare de la începutul secolului al XX-lea până spre mijlocul anilor ’40. Curatorul expoziției este Afonso Oliveira, din colecția căruia fac parte și exponatele. Expoziția este însoțită de un catalog realizat de Afonso Oliveira și Jean-Marie Martin-Hattenberg. Mai multe despre expoziție, în articolul semnat de Miguel Matos pentru Fragrantica.
 
 
 
 

Saturday, May 21, 2022

Interviu Osmé, cu Silvia Irina Zimmermann

 

 


Silvia Irina Zimmermann a studiat la universitățile din Sibiu și Marburg filologie germană şi engleză, istoria artei și sociologie. Și-a obținut doctoratul în literatură germană la Universitatea din Marburg cu o teză despre opera literară a Reginei Carmen Sylva. A publicat mai multe cărți despre personalitatea şi însemnătatea primei regine a României, a inițiat şi coordonat Centrul de Cercetare „Carmen Sylva” al Arhivei Princiare de Wied din Neuwied. În cadrul acestui centru a publicat între altele: ediția completă germană a corespondenței perechii regale Carol I şi Elisabeta: „In zärtlicher Liebe Deine Elisabeth” – „Stets Dein treuer Carl”, Briefwechsel 1869-1913 (2018), biografia „Die Feder in der Hand bin ich eine ganz andre Person” Carmen Sylva (1843-1916). Leben und Werk, The Child of the Sun: Royal Fairy Tales and Essays by the Queens of Romania, Elisabeth (Carmen Sylva) and Marie (2020), corespondența regelui Carol I cu tatăl său, principele Karl Anton de Hohenzollern-Sigmaringen: „Geliebter Vater und treuster Freund”, Briefwechsel 1866-1885 (2022). Este autoarea volumelor: Regina poetă Carmen Sylva: Literatura în serviciul Coroanei (All, 2013), Regele Carol I în opera Reginei Elisabeta (Curtea Veche, 2014). A îngrijit următoarele ediții: Poveștile Peleșului de Carmen Sylva (Corint, 2016), Domnul Pulcinel. O poveste a Reginei Elisabeta a României (Carmen Sylva) cu ilustrații de André Lecomte du Noüy (Vremea, 2017), De prin veacuri: Povestiri istorice şi legende populare pentru copii de Regina Elisabeta a României (Carmen Sylva) (Humanitas, 2018), „Cu iubire tandră, Elisabeta”, „Mereu al tău credincios, Carol”: Corespondența perechii regale (împreună cu Romanița Constantinescu, Humanitas, 2020–2021), Reginele scriitoare ale României, Elisabeta (Carmen Sylva) şi Maria (Corint, 2021), Cuvinte sufletești de Regina Elisabeta a României (Carmen Sylva) cu ilustrații de Silvia Irina Zimmermann (Humanitas, 2022). În 2013 a primit Medalia „Regele Mihai I pentru Loialitate”. A colaborat cu ilustrații la cartea Osmé. Antologie de texte pentru nasul oricui de Claudiu Sfirschi-Lăudat (Editura Peter Pan Art & Entheos, București, 2022).

 

Web: www.sizimmermann.de
Facebook: www.facebook.com/siz.litart
Instagram: www.instagram.com/siz.litart
Youtube 


 

 

Să zicem că ați pune mâna pe peștișorul de aur, iar acesta v-ar îndeplini dorința de a dezvolta la maximum unul dintre cele cinci simțuri (sau or fi mai multe?). Pe care l-ați privilegia?

Mi-ar plăcea uneori să pot percepe acea stranie împletire a mai multor simțuri, sinestezia. Cum ar fi să simți gustul de secară al notei muzicale „do” sau căldura uscată a literei „u” sau sunetul verde al parfumului de tei? Când avem o dorință, de obicei ne imaginăm ceva bun, o experiență doar frumoasă, dar cum orice dorință ascunde şi un risc, tot ce e „la maximum” ar putea fi un „prea mult”, reversul celui bun, un lucru neplăcut, dureros chiar. Cum ar fi, de exemplu, dacă vocala „e” ar avea gust de mucegai „la maximum”, vai, câte cuvinte mi-ar provoca atunci o enormă greață?! Ori dacă la lumina verde mi-ar țiui urechile încât să-mi spargă timpanele, cât de greu ar fi atunci traversarea străzii la un semafor, de fapt, imposibilă! Așadar, i-aș mulțumi peștișorului de aur pentru propunere, preferând ca ideea unui simț la maximum să rămână doar un joc de imaginație. Ce este mai lesne de dorit, căci pentru asta nu este nevoie de peștișor, este exersarea şi dezvoltarea simțurilor pentru ceea ce mă pasionează mai mult. Un „mai mult” mi-aș dori personal pentru simțul vizual, căci, din nefericire, acesta scade cu vârsta, afectându-mi plăcerea pentru citit şi, din nou în ultimii doi ani, pentru desen şi caligrafie. Poate că un peștișor de aur, totuși, nu ar fi o idee prea rea, așa, ca rezervă şi pentru dorințe mai mici...

 

 

Mulți consideră parfumul o pură superficialitate, un artificiu fără nici o semnificație culturală. Sunteți de acord? Dacă nu, cum i-ați lua apărarea?

Cultura este plină de artificii, oare fără acestea ar mai avea vreun farmec? Dar cum cultura nu este ceva natural, care îi vine de la sine omului, ci se învață, la fel şi parfumul este ceva pentru care ne exersăm nasul şi care ține de cultura rafinată. Pentru mine, un creator de parfumuri este un adevărat artist. Şi atât timp cât avem acest simț şi ne face curioși față de diferite mirosuri şi miresme care ne oferă o satisfacție, nu îmi pot imagina o lume fără acest joc şi cu senzația olfactivă şi o lume fără parfumuri. Îmi place momentul când adulmec un parfum fin, discret, abia sesizabil, acel moment când ai senzația că nasul se străduiește să caute prin aer şi că se întinde tot mai mult cu plasa după fluturele nestatornic. Câți dintre noi nu am avut această senzație că recunoaștem un parfum în mulțime şi căutăm cu nasul, dar şi cu privirea, curioși să aflăm de unde vine şi cine îl poartă?

Un miros al copilăriei care se ține scai de dumneavoastră până azi?

O amintire olfactivă dragă din copilărie şi adolescență este mireasma toamnei din grădina de la Sibiu, un amestec de aromă de struguri şi frunze de nucă. Trebuie să fi avut vreo 9-10 ani, pe când mă mai cățăram în nucul uriaș din grădină, unde stăteam uneori câteva ceasuri, citind sau doar privind în jur şi visând. Într-o zi răcoroasă şi însorită, aroma şi culorile toamnei din grădină m-au fermecat pur şi simplu, încât îmi amintesc că îmi promisesem atunci să păstrez în memorie acel moment de grație ca pe o comoară: mirosul grădinii de la Sibiu.

Vreun miros care să vă fi rămas întipărit în nări după lectura unei cărți?

Citind cărțile lui Oliver Jens Schmitt şi pe aceea a Tatianei Niculescu despre viața lui Corneliu Zelea Codreanu, am rămas profund șocată de felul în care acest personaj s-a folosit de cultura populară şi de credința creștinească pentru a-i servi unei lupți nebune, neomenești împotriva altor români, doar pentru că aceștia erau evrei. Prompt, mi-am amintit de acel miros de casă veche, care capătă un miros stătut, clocit, un amestec de praf şi acreală, dacă nu e încălzită şi aerisită îndeajuns. Displăcându-mi acest miros, l-am perceput mereu ca pe ceva care îmi scade bucuria de a privi obiectul în sine, uneori chiar o frumoasă casă bătrânească, dar care, fiind nelocuită de multă vreme, căpătase un miros neplăcut. Dacă un miros dezagreabil se lipește de obiectul frumos, nu te poți bucura pe deplin nici de forma lui. Așadar, de același contrast între formă şi miros mi-a amintit şi povestea vieții lui Zelea Codreanu, personaj care face parte din istoria noastră, dar care a fost un fanatic, un om criminal cu care nu îmi doresc să asociez cultura populară şi credința creștină, precum mirosul urât care se poate lipi de obiecte şi pe care trebuie să îl îndepărtăm prin aerisire.

 


Osmé mi-a deschis iar „fereastra nasului” spre lume, cu un chef grozav de a simți mirosul vieții din nou.


 

O cu totul altă experiență de lectură a fost minunata carte Osmé. Antologie de texte pentru nasul oricui pe care ați publicat-o de curând, la care am avut bucuria şi onoarea de a colabora cu ilustrații florale şi decorative. O adevărată bijuterie de carte! Minunată ideea de a plimba cititorul printre diferite mirosuri, miresme şi parfumuri, îndemnându-l spre o altă percepție a lumii, spre „lumea privită prin fereastra nasului nostru” şi purtându-l într-o călătorie olfactivă în timp, de-a lungul veacurilor, din Antichitate şi până astăzi. Mi-a făcut o enormă plăcere să mă documentez pentru pregătirea ilustrațiilor la carte, să caut exemple din istoria artei, din vechile manuscrise cu ilustrații florale şi din ierbare, din cele expuse în muzeele vizitate în toamna trecută, şi din tot ce am găsit interesant digitalizat din marile biblioteci pe internet şi apoi să creez ceva în stilul meu, desene cu stiloul şi cerneală neagră. Şi, cu toate că inițial crezusem că voi avea nevoie de cel puțin două luni până să termin ilustrațiile, odată stârnită pasiunea şi pornită treaba, nu m-am mai oprit şi am terminat ilustrațiile în vreo două săptămâni. Grație acestei frumoase colaborări, am căpătat din nou curiozitate pentru noi parfumuri, deși cu ani în urmă mă hotărâsem să am un singur parfum „al meu” sau cel mult două, de primăvară-vară şi de toamnă-iarnă. Pe durata pandemiei însă, îmi trecuse orice chef de parfumuri, căci, din cauza măștii, aveam senzația că mă deranjează orice miros care se furișa sub mască, oricât de fin sau de plăcut era. Aveam cumva ideea fixă că, dacă tot trebuie să port mască luni şi iarăși luni de zile, mai bine să nu mai miroasă a nimic. Straniu, e drept, dar mă bucur că acum nasul este din nou liber să miroasă așa cum e menit s-o facă. Şi, deși în Germania mai trebuie să port masca în multe locuri şi în transportul comun, tocmai acum am un mare chef de a trage cu putere aerul în piept, de a mirosi din plin şi de a distinge din nou, fără filtre, felurite mirosuri şi miresme, de a le recunoaște pe viu, cu nasul, şi nu doar din amintire. Şi – de ce nu?! – poate că e timpul să-mi aleg chiar acum unul sau două noi parfumuri „ale mele”. Iată că Osmé mi-a deschis iar „fereastra nasului” spre lume, cu un chef grozav de a simți mirosul vieții din nou.

Ce spuneți, scriitori români au nasul fin? Cum vă miroase literatura română?

Recunosc că nu mi-am pus această întrebare până acum, dar antologia Osmé oferă unele exemple frumoase şi din textele autorilor români. Îmi amintesc că, atunci când am citit romanele Doinei Ruști, am avut deseori senzația că trebuie să revin de mai multe ori peste unele pasaje pentru a gusta şi adulmeca mai îndelung unele cuvinte şi imagini. Iată că şi antologia Osmé cuprinde mai multe pasaje minunate din Manuscrisul fanariot, care este o adevărată încântare şi pentru „nasul minții”! Tot în antologia Osmé găsim adorabila frază din romanul Ioanei Pârvulescu, Prevestirea: „Mie mi s-a deschis încă un nas, în locul ochilor, și recunosc omul după miros”. Sau din Norii lui Petru Creția: „Între două furtuni există ceasuri când toate mirosurile par să se fi ucis unul pe altul şi nu rămâne decât mireasma deșartă şi feciorelnică a aerului”. Şi multe altele în această minunată antologie Osmé, care îi dăruiește cititorului o nouă sensibilitate şi curiozitate şi pentru „cum miroase” literatura.

 

 


Mirosurile urâte, îndeosebi acreala tăioasă al zidurilor umezite, mă trezesc brusc la o realitate brută, amintindu-mi de anii de adolescență trăiți în comunism.


 

Cum vă miroase orașul București?

Eu ador Bucureștiul şi vin mereu cu drag în acest oraș. În ultimii zece ani am avut ocazia să vin aproape în fiecare an, îndeosebi pentru lansări de carte şi pentru documentare la Arhivele Naționale. Adevărul este – ca pretutindeni unde ne aflăm – că depinde şi cu ce ochi privim ceea ce vedem, sau să spun mai degrabă aici: cu ce nas adulmecăm. Bucureștiul este un oraș încărcat de istorie şi în permanentă schimbare, încât la fiecare pas poți descoperi ceva vechi şi nou deopotrivă, poți merge pe aceeași stradă de zeci şi sute de ori, să privești locurile prin poveștile care ți-au rămas în minte din cărțile citite, din istoriile scrise şi povestite, la care adaugi propria experiență şi imaginație, şi tot mai poți fi surprins de câte un detaliu nou care nu ți-a atras atenția mai devreme. Pentru mine, Bucureștiul are mireasma unei minunate cărți vechi, cu coperțile de piele catifelată şi ferecătură de metal, cu pagini din hârtie groasă. Poate avea acel miros deosebit de carte, de lemn, dulceag-rășinos, dar poate avea şi alte mirosuri, plăcute sau nu, depinde la ce pagină e deschisă şi ce asociem cu ceea ce percepem. Însă, oriunde mă aflu în București, ca într-o carte, am de-a face cu senzații asemănătoare compoziției unui parfum, cu notele lui schimbătoare: de bază (locul), de mijloc (povestea) şi de vârf (imaginația). Personal, pot merge pe Calea Victoriei şi pot vedea locurile mai ales prin prisma istoriei Vechiului Regat, a vremii domniei Regelui Carol I şi a Reginei Elisabeta, având în minte ce au mărturisit ei despre Palatul regal şi clădirile construite în acel timp, despre strada ori prea plină de gropi şi o adevărată mlaștină pe timp de ploaie, ori prea zgomotoasă în fața Palatului din cauza pavajului. O anecdotă amuzantă dintr-o scrisoare a Regelui Carol I adresată tatălui său, principele Karl Anton Hohenzollern Sigmaringen, este relatarea unei pățanii cu trăsura tocmai pe Calea Victoriei. Intrând cu roata într-o groapă, fuseseră atât de puternic zdruncinați, încât în primul moment au crezut că se vor răsturna cu totul. Din fericire, fusese doar o sperietură, iar regele şi regina au răsuflat ușurați, Elisabeta fiind chiar amuzată de întâmplare. Doar câinele regelui, care sărise din trăsură, a refuzat să se urce înapoi, așa că a mers ultima bucată de drum pe jos până la Palatul regal. Experiența personală a primei perechi regale îmi vine de aceea mai des în minte pe Calea Victoriei din București, pentru că am avut ocazia s-o cunosc mai îndeaproape lucrând în ultimii șapte ani la transcrierea, traducerea şi editarea ei în două ediţii (germană şi română), încât o am cel mai proaspăt în minte şi când revin la București. Iar atunci, pentru mine, Calea Victoriei capătă mireasma unui parfum dulce-amărui, melancolic şi uneori prea intens, greu, pe care îl asociez cu saloanele din Belle Époque. În fața Palatului regal şi a statuii ecvestre a Regelui Carol I, strada parcă are iar mirosul cailor de la trăsuri, iar când plouă, aerul îmi amintește de un miros plăcut de nămol. Dar ajunge să părăsesc Calea Victoriei, şi pe noua stradă mă așteaptă o altă poveste a locului, cu o nouă senzație vizual-olfactivă. Mirosurile urâte, îndeosebi acreala tăioasă al zidurilor umezite, mă trezesc brusc la o realitate brută, amintindu-mi de anii de adolescență trăiți în comunism.

 

 

Dar Mannheim, orașul în care locuiți în prezent?

Ca oraș industrial, Mannheim are un renume nu tocmai măgulitor; „Stinke-Stadt” („oraș-putoare”). Totuși, chiar dacă nu orice vânticel aduce fericire olfactivă la Mannheim, câte unul poate fi chiar ademenitor, depinde doar dinspre care fabrică bate vântul: de la fabrica de bere sau de la fabrica de ciocolată. Eu prefer aroma de cacao. Dar, ca majoritatea locuitorilor orașului Mannheim, sunt cel mai mulțumită când aerul nu este încărcat cu nimic industrial. Uneori e o adevărată binefacere pentru nas când ai senzația că nu miroase a nimic, mai bine zis a nimic artificial.

Dacă ar fi să rescrieți istoria în termeni olfactivi, ce repere ați alege?

Cred că ar fi amuzantă o asemenea istorie a omenirii în termeni olfactivi. Mi-aș putea-o închipui ca pe un timp dominat de elementul natural şi un alt timp dominat de industrie şi de producția aromelor artificiale în masă, un fel de „era de dinaintea industrializării” şi „era de după industrializare”. 

Asociați locurile prin care ați călătorit cu mirosurile lor? Ați putea face un scurt ghid olfactiv al locurilor preferate?

Când ajung într-un alt oraș, îmi place să merg mult pe jos, pentru a-l percepe astfel mai intens, pas cu pas, şi pentru a fotografia în liniște câte un detaliu care, în trecere prea rapidă, mi-ar fi scăpat. Iar uneori îmi place să mă opresc și să schițez în carnetul de desen câte un motiv care îmi place în mod deosebit. Inevitabil, şi în cele mai frumoase orașe dai şi de străduțe în care mirosurile sunt cu totul insuportabile, dar nu asupra contrastelor mă voi opri aici, ci doar asupra miresmelor plăcute. Dintre orașele mai mari pe care le-am vizitat mai frecvent în ultimii ani (cel puțin înainte de pandemie, acum, din fericire, fiind din nou posibil) s-au numărat București, Berlin, Strasbourg şi Paris.

Bucureștiul, după cum am spus mai devreme, miroase pentru mine mai ales a sfârșit de secol al XIX-lea, pentru că în ultimii ani am stat mereu la un hotel de pe Calea Victoriei sau în apropiere. Ador această stradă şi împrejurimile ei şi o parcurg deseori având în minte poveștile locului şi mărturiile unor personalități din vremea Vechiului Regat. Calea Victoriei are pentru mine un parfum dulce-amărui, catifelat.

La Berlin, am o idee fixă, aș zice, să vizitez de fiecare dată şi parcul palatului Charlottenburg. Preferabil vara şi într-o dimineață cu soare, pornesc pe jos de la un hotel din apropiere şi fac o plimbare în parc, înconjurul lacului, după care vizitez palatul. Berlin are multe locuri minunate şi interesante, încât se împletesc aici multe senzații, printre care și cele olfactive. La fel Potsdam, cu palatele regale şi imperiale şi, de asemenea, cu un mare parc care nu este departe. Cu adevărat, acolo mirosul este de istorie germană imperială, greu, rădăcinos, amărui. Când, într-o însorită zi de vară, călătorești cu vasul pe marile lacuri care înconjoară Berlinul, legate între ele şi navigabile, nasul se bucură să adulmece din plin briza acvatică, încât cu ochii închiși te-ai putea crede la Marea Nordului. Totuși, cea mai plăcută senzație pentru mine rămâne mireasma de verdeață şi de apă liniștită dimineața, în parcul palatului Charlottenburg, poate şi pentru că este un parc mai mic, mai intim şi deopotrivă un loc încărcat de istorie, o oază de liniște în mijlocul forfotei orașului. Un loc unde ai senzația că timpul a stat în loc, dar într-un mod frumos, liniștitor. Ador şi palatul şi elegantele încăperi în stil „rococo friderician” ale Regelui Frederic cel Mare, pe la jumătatea secolului al XVIII-lea, îndeosebi „Goldene Galerie” (Galeria de aur), toată în vernil și aur, în care parcă ai fi într-o pădure fermecată, cu parfum de iarbă de lămâie şi mandarine.

La Strasbourg, fiind cel mai apropiat oraș mare din Franța de Mannheim, unde locuiesc, sunt mai des împreună cu soțul meu, preferabil într-o sâmbătă. De vreo douăzeci de ani încoace, avem aici mereu cam același program în centrul istoric, Grande Île: micul-dejun la patiserie, vreun ceas bun zăbovim printre cărți la librăria Kleber, trecem pe la catedrală şi vizităm muzeul Palais Rohan, pauză de masă la un bistro, apoi hai-hui pe străduțele cu specialități, eu fiind atrasă îndeosebi de ciocolateriile şi produsele de patiserie. Ador patiseriile, și cum nu plecăm niciodată de la Strasbourg fără să cumpărăm și un cozonac alsacian tradițional „Kougelhupf”, pentru mine orașul a căpătat mireasma de Kougelhupf pufos și pudrat, de migdale și vanilie.

 


Parisul capătă pentru mine un parfum de bergamotă, iasomie și frezii.


 

De la Mannheim la Paris facem cu trenul rapid doar trei ceasuri, încât îl putem vizita chiar şi numai într-o zi, dar de obicei stăm vreo două-trei zile, într-un weekend prelungit. Şi acolo avem un fel de plan de bătaie ca şi la Berlin şi Strasbourg. Una din zile este rezervată pentru Versailles, palatele şi parcul, pe care le ador şi care completează minunat ceea ce mă fascinează cel mai mult şi în Paris, pe lângă muzee şi palate: librăriile şi papetăriile. Aș putea sta alte ceasuri întregi, după vizitarea unui muzeu, în magazinul cu librărie şi papetărie cu instrumente de caligrafie, printre hârtii şi cartoline texturate, stilouri şi cerneluri, admirând şi mângâind cu ochii (şi cu mâna ce e permis) finețea şi senzualitatea tactilă a hârtiei de excepție, răsfoind cărți şi cataloage de expoziții. În acele momente mă simt „comme Dieu en France”, cum s-ar zice iar Parisul capătă pentru mine un parfum de bergamotă, iasomie și frezii.

 

 

Un roman sau o poezie și un miros/ parfum care să meargă împreună?

Pentru că în ultima vreme am copiat în scris caligrafic mai multe poezii din opera lui Mihai Eminescu (şi pentru că îmi place să-l redescopăr mereu pe poetul Eminescu, cât și pentru a exersa caligrafia copperplate cu penița oblică), voi încerca câteva împreunări pentru câteva poezii ale lui: „Melancolie” cu mirosul de trandafir şi lemn de cedru, poeziile despre codru („Revedere”, „Codrule codruţule...”) cu parfumul de vetiver, „Venin şi farmec”, „Floare albastră” și alte poezii melancolice, de dragoste pierdută sau iubire neîmpărtășită, cu mirosul de narcise.

Cum ați descrie parfumul preferat, dar fără a-i da numele?

Fin şi puțin. Primăvara şi vara – floral şi citric, toamna şi iarna – vanilie şi cedru.

Ce mirosuri vă repugnă?

Tot ce e prea mult.

Dacă fericirea ar avea un miros, cum ar mirosi ea?

După o iarnă mereu prea lungă, fericirea mea este magnolia înflorită din grădină – și vizual, și olfactiv: o aștept să-și desfacă florile și mă bucur de această abundență de frumusețe cu toate simțurile și cu întreg sufletul.

Tuesday, May 17, 2022

Poezia parfumurilor

The Poet Nu l-am mirosit, dar ne place cum îi sună numele.
Kismet Olfactive este un studio de parfumuri din New York, înființat de Shabnam Tavakol, de origine iraniană (Shabnam înseamnă, în farsi, „roua dimineții”; iar kismet, „soartă”). Inspirată de tradiția persană și influențată de educația dobândită în Occident (în special, la Grasse, unde a studiat la Institutul Parfumeriei), Shabnam construiește o punte culturală care unește cele două lumi. Parfumurile sunt realizate manual, în serii reduse, din ingrediente alese din culturi sustenabile.
 
 
 
 
Sursa imaginilor: kismetolfactive.com

Forma parfumurilor

 

Sunday, May 15, 2022

Mirosul imperiilor

Karl Schlögel

The Scent of Empires

translated by Jessica Spengler, Polity Press, 2021

 

Karl Schlögel, Der Duft der Imperien. “Chanel No 5” und “Rotes Moskau”
Carl Hanser Verlag GmbH & Co. KG, München, 2020

 

Karl Schlögel (n. 1948) este un reputat istoric german, interesat în mod aparte de istoria modernă a Rusiei. Părăsind – temporar – terenul istoriografiei tradiționale, orientată spre factorii socio-politico-economici care influențează mersul Istoriei, Schlögel se apleacă asupra istoriei sensibile, implicând un simț prea puțin folosit de istorici, dar pus la treabă admirabil de Alain Corbin în Le miasme et la jonquille (1982), carte care a deschis calea spre studiul mirosului și al implicațiilor sale culturale.

Povestea spusă de Karl Schlögel are, ca protagoniști, două parfumuri și două figuri feminine, una celebră în toată lumea, alta mai deloc cunoscută în afara Rusiei: pe de o parte, Chanel No. 5 și Coco Chanel, iar pe de alta, Moscova Roșie (Krasnaya Moskva) și Polina Semyonovna Zhemchuzhina-Molotova – da, da, soția ministrului sovietic de Externe Veaceslav Mihailovici Molotov. Două povești care par să nu aibă nimic în comun, dar care, depănând firul timpului, așa cum face Schlögel, converg spre un moment în care două destine s-au intersectat: acela al lui Ernest Beaux, creatorul renumitului Chanel No. 5, care a lucrat pentru Rallet din Rusia, și acela al lui Auguste Ippolitovich Michel, care a lucrat pentru compania Brocard din Rusia și a creat Moscova Roșie. Două destine care au avut în comun un parfum: Buchetul Caterinei sau Le Bouquet Favori de l’Impératrice, creat în 1913 de Beaux pentru aniversarea a trei sute de ani de existență a dinastiei Romanovilor. O istorie a oamenilor și a parfumurilor, încastrată în Istoria mare ce trece ca un tăvălug. 

Cartea lui Schlögel relatează o bună bucată de istorie din perspectiva parfumurilor și a destinelor celor care le-au adus pe lume, arătând cât de profund putem pătrunde în istorie, cultură, politică și societate pe calea unui simț atât de disprețuit din cauza presupusei sale irelevanțe cognitive. Citind-o, ne-am gândit cum ar arăta istoria României spusă din această perspectivă olfactivă. Trebuie să vină și vremea unei astfel de povești...

 

 

A drop of perfume is time captured in scent, and the bottle is the vessel that holds the fragrance of time. The fascination with perfume bottles currently in evidence in post-Soviet Russia and elsewhere is more than just a quirk, it is its own “search for lost time”. The post-Soviet Proust is probably already on the prowl.

***

It is no coincidence that histories of fragrances tend to focus on the vessels that hold them, the bottles that continue to exist long after the last traces of the volatile oils and essences have evaporated. They give form to the olfactory composition. The bottles become symbols that are synonymous with the scents they contain. This is why wherever you find bottles, you will find perfume archaeologists: in antique shops, on the many websites run by vintage communities, and in the fragrance categories on eBay. Many cities already have perfume museums, including Paris, Versailles, Grasse, Barcelona, Cologne, Saint Petersburg and Moscow. Much more material will come to light as collectors crawl around in attics and discover bottles of precious exotic scents carefully preserved by grandmothers despite the greatest hardships – the flotsam of past epochs. Amongst all the exhibitions and archives of scents, a special place would have to be reserved for a museum of smells featuring the jars in which the Stasi in East Germany stored scent samples from dissidents, which they used to train and drill their sniffer dogs.

Saturday, May 14, 2022

Un edificiu al amintirii

Primul contact cu imaterialul parfum care urmează a ne defini sau completa identitatea este mijlocit de recipientul său, de flaconul pe care îl cercetăm cu privirea și îl atingem pe rafturile magazinelor. El îi conferă materialitate parfumului, este trupul pe care îl întâlnește sensibil propriul nostru trup. Fie că este o operă de artă realizată din materiale prețioase și expusă în muzee, fie că este un produs serial, executat la scară industrială, flaconul este interfața materială a parfumului care îl însuflețește, conferindu-i spirit, suflu, viață. Parfumul, cu toată încărcătura lui afectivă și mnezică, transformă flaconul dintr-un simplu obiect, cu o funcționalitate precisă – de recipient pentru un lichid mirositor –, într-un trup viu, cu o istorie proprie, în care s-au adunat, în straturi, emoții și amintiri.

Esența parfumată și flaconul fac, deci, un corp comun (suflet și trup) și dobândesc o poveste proprie: povestea persoanei care a deținut flaconul și și-a impregnat trupul cu esența parfumată, povestea locului și a momentului primei întâlniri cu parfumul, iubiri fulgerătoare sau despărțiri bântuite de mirosuri, dâre olfactive pe care le-am urmat într-o noapte de vară, obsesii sau repulsii olfactive... tot atâtea povești câte persoane și-au intersectat propriile vieți, emoții și amintiri cu viețile, emoțiile și amintirile promise de campaniile publicitare ale parfumurilor.

Dar ce se întâmplă când sufletul (parfumul) părăsește trupul (flaconul), când obiectul își pierde utilitatea și funcționalitatea cărora le-a fost menit, rămânând un simplu obiect printre altele, o rămășiță de care dorim să ne debarasăm? Dacă nu au norocul să fie realizate din materii prețioase, dacă nu sunt obiecte de artă, dacă nu încap pe mâna unui colecționar, flacoanele parfumurilor – și în special acelea produse industrial – nu fac decât să îngroașe mormanul de gunoi al lumii. Dar ele poartă amprentele noastre, ne-au mijlocit contactul cu parfumul devenit miros personal, au o istorie care s-a suprapus peste a noastră, impregnând-o cu miros, emoții și amintiri, au purtat „acea picătură a lor aproape impalpabilă” care a construit un „edificiul imens al amintirii”, ca să păstrăm imaginea atât de vie din romanul lui Proust. În căutarea timpului pierdut al fiecăruia dintre noi, flacoanele – și parfumul lor – sunt asemenea unor repere care ne ajută să ne găsim drumul înapoi. Din această perspectivă, ele îmi par aidoma unor rămășițe trupești ale unei existențe (pline de senzații, emoții, amintiri) ce se cuvine a fi omagiată, așa cum îi omagiem pe cei trecuți în neființă.

V-ați imaginat vreodată un cimitir al flacoanelor? Cum putem salva de la uitare flacoanele și, astfel, pe noi înșine?

Friday, May 13, 2022

Belle Haleine: expoziţie de artă olfactivă la Muzeul Tinguely din Basel

Un articol de Mădălina Diaconu
Observator cultural 777, 2015
 
 
 
În toamna anului 2012, se inaugura, la Museum of Arts and Design din New York, expoziţia The Art of Scent 1889-2012, prezentată la vremea respectivă, în mod exagerat, drept prima recunoaştere a parfumului drept mediu al unei creaţii artistice originale. Expoziţia de la Museum Tinguely din Basel, intitulată Belle Haleine. Der Duft der Kunst. The Scent of Art, promite prin sub – titlul ei, să ofere o replică la expoziţia de atunci, concentrîndu-se de această dată asupra dimensiunii olfactive din artele plastice. Expoziţia din Basel trece însă de statutul secundar al unei simple replici, curatoarea Annja Müller-Alsbach şi directorul muzeului, Roland Wetzel, ambiţionînd să ofere o privire de ansamblu asupra posibilităţilor de tematizare a olfactivităţii în artă, cu accent pe arta contemporană. Specificul exponatelor, în mare parte instalaţii cu o „răsuflare“ proprie, a făcut necesar un aranjament expoziţional special, prin compartimentarea în nişe izolatoare a spaţiului generos de la parter şi subsol. În plus, aspectul de white cube al muzeului de artă modernă îşi găseşte, în cazul de faţă, o deplină justificare, neutralitatea vizuală urmărind să faciliteze concentrarea asupra unui mod de percepţie reputat drept subtil. De asemenea, parcursul expoziţional a fost grupat tematic în secţiuni dedicate memoriei olfactive, adulmecării mirosurilor care sînt de aşteptat conform descrierilor artiştilor, dar nu şi uşor detectabile, inspiraţiei şi expiraţiei, manipulării, mirosurilor corporale, ale naturii şi, în fine, subiectivităţii radicale în aprecierea mirosurilor. Şi chiar dacă tipologia surprinde aspecte esenţiale ale olfacţiei, repartizarea corespunzătoare a lucrărilor rămîne doar o tentativă de sistematizare a unui domeniu prin excelenţă difuz, dacă nu anarhic; mai mult, exponatele transgresează de regulă corelările univoce. Să urmărim, de aceea, mai degrabă strategiile de tematizare artistică a mirosurilor, cu exemplificări corespunzătoare luate din expoziţia de faţă.
 

Thursday, May 12, 2022

Manifest / Peter de Cupere


Peter de Cupere (n. 1970, Belgia) este unul dintre cei mai cunoscuți artiști care recurg la mirosuri pentru a se exprima. Totodată, se numără și printre puținii artiști olfactivi care încearcă să-și teoretizeze demersul artistic, un fapt necesar în contextul unei estetici nevoite să-și împrospăteze bagajul conceptual, date fiind tot mai numeroasele și mai diversele „opere” și mijloace de expresie care râvnesc la titlul de artă (olfactivă).

În 2014, la 101 ani de la manifestul pictorului italian Carlo Carrà, „La Pittura dei suoni, rumori e odori”* (inclus de noi în antologia Osmé**), Peter de Cupere scrie un manifest al artei olfactive, pe care îl semnează cu o cerneală impregnată cu propriul miros. Manifestul, expus în cadrul câtorva expoziții, propune o terminologie interesantă (cu „-ism” în coadă, cum îi stă bine oricărui concept), menită a face un pic de ordine în câmpul pestriț al artei olfactive. Explicațiile artistului îmi par destul de confuze și fluide conceptual, însă e de apreciat efortul de a teoretiza un domeniu (arta olfactivă) la fel de fluid ca mirosul însuși.

Olfactism – pentru orice tip de artă în care mirosul este folosit ca mediu, este inclus în lucrare sau constituie el însuși lucrarea de artă. Nu sunt excluse nici reprezentările vizuale, cu condiția însă de a fi implicate concepte olfactive sau opere de artă în care mirosul este context sau oferă context.

Olfactismul este divizat, la rândul lui, în două concepte:

Olfactionism – imposibil de tradus în română, date fiind cele două idei-cheie pe care le cuprinde termenul și care sunt fundamentale pentru de Cupere: fact și action. Mirosul poate fi atât un fapt (punctul de pornire sau contextul operei de artă), cât și o acțiune (experiența propriu-zisă, actul reflexiv, răspunsul declanșat de un fapt).

Olfactorism – și el imposibil de tradus, fiindcă include două concepte esențiale: factor și actor. Termenul este folosit, de obicei, în legătură cu operele de artă care constă doar din mirosuri sau din mirosuri în combinație cu forme, culori, contraste, lumini etc.; cu alte cuvinte, pentru opere în care mirosul este actorul principal.

Pentru a preîntâmpina orice confuzie, ne spune de Cupere, termenul olfactism poate fi folosit drept descriere generală, iar subdiviziunile lui – olfactionism și olfactorism –, doar în cazurile în care se dorește a fi făcută o distincție între operele de artă olfactivă.

Peter de Cupere introduce un nou termen cu scopul de a clasifica mirosurile care nu se încadrează sub eticheta olfactism, olfactionism sau olfactorism: olfacturism (olfactourism). Acesta cuprinde toate manifestările nonartistice ale mirosurilor: mirosuri ilustrative, ca suport pentru imagine/ desen, mirosuri comerciale, mirosuri ambientale, aromaterapie, comunicare olfactivă, artizanat sau mixaje olfactive pentru festivaluri, petreceri, discoteci etc.

Ca orice clasificare – mai ales a mirosurilor, atât de fluide și greu de conceptualizat –, și aceasta, a lui Peter de Cupere, are o doză substanțială de subiectivitate, putând, deci, suferi rectificări/ îmbunătățiri. Este însă un punct de pornire și are avantajul de a veni de la un „practician” din domeniul artei olfactive.

__________ 

* „Pictura sunetelor, zgomotelor și mirosurilor” (1913), inclus în I Manifesti del futurismo, Edizioni di Lacerba, Florența, 1914, pp. 156-157.
** Vedeți, de asemenea, în antologia Osmé și manifestul parfumierului și artistului olfactiv Christophe Laudamiel.

 


Manifestul poate fi citit în întregime aici.

*** 

Pentru mai multe informații despre Peter de Cupere:

http://www.peterdecupere.net

https://www.instagram.com/olfactoryart/

https://www.facebook.com/peterdecupere

Tuesday, May 10, 2022

Like This / Tilda Swinton

În martie 2010, État Libre d'Orange lansa al doilea parfum inspirat de o celebritate: Like This by Tilda Swinton. Mirosul preferat al actriței britanice este acela al casei, așa că parfumul propus de État Libre d'Orange și creat de Mathilde Bijaoui s-a dorit a fi o poțiune magică menită să recupereze acest miros. Restul e poveste — o poveste pe care ne-o spune Tilda Swinton în rândurile de mai jos.

 

 

I have always located my favourite fragrances at the doorways of kitchens, in the heart of a greenhouse, at the bottom of a garden. Scent means place to me: place and state of mind — even state of grace. Certainly state of ease. My favourite smells are the smells of home, the experience of the reliable recognisable after the exotic adventure: the regular — natural — turn of the seasons, simplicity and softness after the duck and dive of definition in the wide, wide world.

When Mathilde Bijaoui first asked me what my own favourite scent in a bottle might contain, I described a magic potion that I could carry with me wherever I went that would hold for me the fragrance — the spirit — of home. The warm ginger of new baking on a wood table, the immortelle of a fresh spring afternoon, the lazy sunshine of my grandfather's summer greenhouse, woodsmoke and the whisky peat of the Scottish Highlands after rain. I told her about a bottle of spirit, something very simple, to me: something almost indescribable, so personal it should be. The miracle is that Mathilde made it.

The great Sufi poet Rumi wrote:


If anyone wants to know what “spirit” is,

or what “God’s fragrance” means,

lean your head toward him or her.

Keep your face there close.
Like this.

This is possibly my favourite poem of all time.

It restores me like the smoke/ rain/ gingerbread/ greenhouse my scent-sense is fed by. It is a poem about simplicity, about human-scaled miracles. About trust. About home.

In my fantasy there is a lost chapter of Alice in Wonderland — after the drink saying Drink Me, after the cake pleading Eat Me, where the adventuring, alien Alice, way down the rabbit hole, far from the familiar and maybe somewhat homesick, comes upon a modest glass with a ginger stem reaching down into a pale golden scent that humbly suggests: Like This…


— Tilda Swinton —

 

Top notes: Mandarin, Ginger, Pumpkin Accord
Heart notes: Immortelle flowers, Neroli, Rose
Base notes: Vetiver, Heliotrope, Musk

Friday, May 6, 2022

Herman Melville ✎ Moby Dick

Herman Melville

Moby Dick

(1851)

traducere de Petre Solomon

Polirom, Iași, 2007, pp. 510-513

 

Herman Melville, portret realizat de Artur Lopes

 

 

Ambra este o substanță foarte ciudată și atât de importantă din punct de vedere comercial, încât în 1791 un anume căpitan Coffin, din Nantucket, a fost convocat de Camera Comunelor din Anglia pentru a da explicații asupra acestui subiect. Căci pe vremea aceea și până relativ recent, originea ambrei sau a chihlimbarului cenușiu, cum i se mai spune, era încă o taină a savanților. Deși termenul englezesc ambergris e derivat din sintagma franceză ambre gris, care înseamnă chihlimbar cenușiu, acesta nu e totuna cu chihlimbarul propriu-zis. Chihlimbarul simplu poate fi găsit uneori pe malul mării, dar și în unele soluri foarte îndepărtate de litoral, pe când chihlimbarul cenușiu sau ambra nu e de găsit decât pe mare. Și apoi chihlimbarul este o substanță aspră, străvezie, friabilă și fără miros, folosită pentru confecționarea ciubucelor de lulele, a mărgelelor și a altor podoabe, pe când ambra este o substanță moale ca ceara, atât de parfumată și aromată, încât își găsește o largă întrebuințare în parfumerie, la confecționarea a tot felul de pastile aromatice, a lumânărilor de lux, a pomezilor de păr și a pudrelor. Turcii o folosesc și în preparatele lor culinare și o duc cu ei la Mecca, în același scop pentru care tămâia e dusă la Roma, în bazilica Sfântului Petru. Unii neguțători de vinuri picură câțiva stropi de ambră în licorile lor, pentru a le parfuma.

Cine ar putea crede că niște doamne și niște domni atât de simandicoși se desfată cu o esență găsită în mațele fetide ale unei balene bolnave? Și totuși așa este! Potrivit unora, ambra este cauza dispepsiei balenei; potrivit altora, ea ar fi, dimpotrivă, efectul acestei boli. Cum ar putea fi tratată această dispepsie e greu de spus – poate administrându-i balenei niscaiva pilule Brandreth încărcate în patru bărci, după care ar trebui să o iei la sănătoasă, așa cum fac muncitorii când dinamitează o stâncă. Am uitat să spun că în ambra culeasă de Stubb au fost descoperite niște plăcuțe rotunde, osoase, pe care la început Stubb le-a luat drept nasturi de pantaloni marinărești, dar care se vădiră a nu fi altceva decât oscioarele unor sepii, îmbălsămate în prețioasa substanță.

Nu vă miră oare faptul că această substanță neprihănită și parfumată se găsește în miezul unei asemenea putreziciuni? Gândiți-vă la ceea ce spune Sfântul Pavel în Epistola sa către Corinteni, în legătură cu necurățenia și curățenia – despre faptul că ne naștem în rușine și creștem în slavă. Amintiți-vă, de asemenea, ceea ce spunea Paracelsus despre ingredientele din care e făcut moscul cel mai ales. Nu uitați nici faptul atât de bizar că, dintre toate lucrurile urât mirositoare, apa de Colonia, în primele ei faze de fabricație, pute cel mai rău.

Aș fi vrut să închei aici acest capitol, dar n-o pot face din pricina dorinței mele de a respinge o învinuire adusă nu o dată vânătorilor de balene, învinuire care, în mintea unor oameni răuvoitori, ar putea să pară confirmată oarecum, în mod indirect, de ceea ce am spus în legătură cu cele două balene remorcate de vasul francez. Am mai arătat și alte locuri ale acestei cărți că afirmația făcută de unii, cum că meseria de vânător de balene ar fi o meserie murdară, este o afirmație calomnioasă, lipsită de orice temei. Rămâne însă de respins o altă afirmație: se spune că balenele miros totdeauna urât. Care e originea acestei prejudecăți infamante?

După mine, ea își are obârșia în perioada sosirii la Londra a primelor baleniere trimise în apele Groenlandei, cu peste două veacuri în urmă. Căci vânătorii aceia nu fierbeau pe atunci, cum nu fierb nici acum, grăsimea chiar pe mare, așa cum se procedează și s-a procedat întotdeauna pe balenierele din Mările Sudului –, ci taie această grăsime în bucățele, pe care le vâră în niște butoaie mari și le aduc așa în patrie; durata scurtă a sezonului de vânătoare în acele mări glaciale, precum și violența furtunilor neprevăzute la care sunt expuse corăbiile lor fac cu neputință orice alt procedeu. Urmarea este că, la deschiderea calelor acelor corăbii și la descărcarea în docuri a vreunuia dintre aceste cimitire de balene, se stârnește o duhoare asemănătoare cu aceea ce se degajă dintr-un vechi cimitir dezgropat într-un oraș, pentru a pune temeliile unei maternități.

Bănuiesc, de asemenea, că această învinuire nedreaptă adusă vânătorilor de balene vine și din faptul că, pre vremuri, exista pe litoralul Groenlandei un sat olandez numit Schmerenburgh sau Smeerenberg (acest ultim nume fiind cel folosit de către învățatul Fogo Von Slack în marele său tratat despre mirosuri, care e un adevărat manual pe această temă). Așa cum o arată însuși numele său (Smeer înseamnă grăsime, iar herg – a depozita), satul acesta a fost întemeiat cu scopul de a sluji drept antrepozit pentru grăsimea de balenă, fiartă acolo înainte de a fi transportată în patrie de flota olandeză de baleniere. Era o adunătură de cuptoare, de cazane și de șoproane pentru ulei; iar când lucrările erau în toi, în văzduh se risipea desigur o duhoare nu tocmai plăcută. Cu totul altfel se petrec lucrurile pe balenierele din Mările Sudului, care, într-o expediție ce durează poate patru ani, nu pierd nici cincizeci de zile cu fierberea grăsimii strânse în calele lor; uleiul astfel obținut e vârât în butoaie, ajungând aproape inodor. Adevărul este că, fie vii, fie moarte, balenele nu sunt niște ființe rău mirositoare, dacă sunt supuse unui tratament corespunzător; iar vânătorii de balene nu pot fi recunoscuți după miros, așa cum oamenii din Evul Mediu pretindeau că-i recunosc pe evrei. Balena e chiar parfumată și nici nu poate fi altfel, când e sănătoasă, căci face multă mișcare și umblă mereu, deși, ce-i drept, rareori în aer liber. Eu unul afirm sus și tare că mișcarea cozii unui cașalot răspândește deasupra apei o mireasmă cam ca aceea ce se degajă din rochia foșnitoare a unei cucoane parfumate cu mosc atunci când trece printr-un salon încălzit. Cu ce aș putea oare compara cașalotul, din acest punct de vedere, ținând seama de dimensiunile lui, dacă nu cu acel faimos elefant uns cu smirnă, cu colții împovărați de giuvaiere, pe care locuitorii unui oraș din India l-au trimis în întâmpinarea lui Alexandru cel Mare, pentru a-l cinsti cum se cuvine?

Parfum, o istorie grandioasă / Elisabeth de Feydeau

La Editura Baroque Books & Arts a apărut Parfum, o nouă carte semnată de Elisabeth de Feydeau, cunoscută, printre altele, și pentru volumele Jean-Louis Fargeon, parfumeur de Marie-Antoinette (2005), L’Herbier de Marie-Antoinette (2012), Les Parfums: histoire, anthologie, dictionnaire (2011) sau Les 101 mots du parfums (2013). Tot la Baroque Books & Arts au apărut, sub aceeași semnătură, și cărțile Dicționar îndrăgostit de parfumuri și Guerlain.
 
 

Galerii de portrete, meșteri sticlari, parfumieri de geniu și creatori de stil, o magnifică enciclopedie en beauté despre vraja aromelor și inegalabilii lor dirijori, de la puritatea Antichității la epoca notelor sintetice, un veritabil sipet olfactiv, ludic, fluid și elegant, magistral ilustrat pentru cele mai curioase și răsfățate așteptări.

Nuit de Chine, Paul Poiret • Mitsouko, Guerlain • Shalimar, Guerlain • Ambre Sultan, Serge Lutens • Byzance, Rochas • Samsara, Guerlain • Opium, Yves Saint Laurent • Chypre, Coty • Femme, Rochas • LʼAir du Temps, Nina Ricci • Youth Dew, Estée Lauder • Trésor, Lancôme • Eau Sauvage, Dior • Anaïs Anaïs, Cacharel • Cool Water, Davidoff • L’Eau d’Issey, Issey Miyake • Angel, Thierry Mugler • CK One, Calvin Klein • Le Mâle, Jean Paul Gaultier

Saint-Louis, și cristalul e... aur! • Sticlăriile Dépinoix, în slujba parfumeriei • Lalique, flaconul-bijuterie • Pochet & Du Courval, patru secole de excelență.

Charles Frederick Worth, inventator al conceptului de „haute couture“ • Pierre François Pascal Guerlain, furnizor al curții imperiale • Jeanne Lanvin, pasiunea unei mame • Paul Poiret, primul couturier-parfumeur • Gabrielle Chanel, irezistibila Mademoiselle • Nina Ricci, culorile visului • Jean Patou, și „cel mai scump parfum din lume“ • Christian Dior, „couturier de merveilleux“ • Schiaparelli, o extravaganță eclectică.

(sursă: pagina editurii)