UN LIVE COOKING NEAȘTEPTAT
În toamna anului trecut, la Cluj-Napoca, în cadrul UTE 2019 – Festival of the Union des Théâtres de l'Europe (ediție desfășurată la Teatrul Maghiar de Stat Cluj) am urmărit Elefantul de Kostas Vostantzoglou, o producție a Teatrului Național al Greciei de Nord. Despre spectacol am scris la momentul potrivit, dar acum despre altceva vreau să vorbesc.
Elefantul este printre puținele spectacole în care se gătește în direct, pe bune (cum ar spune adolescenții); sub ochii spectatorilor, Gogo, personajul principal feminin, amfitrioana casei, începe să amestece într-o ditamai oală diferitele ingrediente necesare realizării unui fel de mâncare tradițional grecesc. Din sală se vede cum personajul (insist să spun că personajul, și nu actrița) taie legume, le răstoarnă pe rând în oala din care se ridică deja aburii, adaugă orezul, uleiul de măsline virgin (dacă nici grecii n-au ulei de măsline!) etc. Treptat, sala este invadată de miros de fiertură, un miros care stimulează papilele gustative ale spectactorilor. După aceea se deschid sticle de rachiu (pentru cunoscători, cred că mai degrabă vorbim de celebrul uzo sau de la fel de celebrul tsipouro), iar licoarea incoloră începe să umple paharele mari cât un degetar. Între spectactori și scenă este un lung șir de bănci de lemn, dintre cele pe care le mai vedem prin biserici sau pe la târguri. Gogo aduce rând pe rând pe aceste bănci tacâmurile, șervețele atent împăturite, paharele și farfuriile. După ce mâncarea este gata, va începe să umple farfuriile și – surpriză! – să le împartă celor din primul rând. Recunosc că am fost invidioasă nițel pentru provocarea de care aveau parte doar cei din fața mea. Abia atunci m-am convins definitiv că Gogo a gătit cum trebuie, fără să se prefacă sau fără să se folosească de diferite tertipuri.
E interesant felul cum a gândit regizorul spectacolului să aducă în prim-plan importanța mass-media și cum s-a folosit de impactul emisiunilor dedicate gătitului (nu uitați că avem canale de televiziune unde toată ziua doar asta vedem – emisiuni cu și despre mâncare) de o asemenea manieră încât să scoată la suprafață tot felul de prejudecăți și stereotipuri.
Nu, grecii nu sunt cu mult mai diferiți decât noi, iar globalizarea își spune cuvântul și în ceea ce privește ritualul luării mesei. A găti nu mai este de multă vreme un ritual aproape sacru, desfășurat în intimitatea unei bucătării închise, acolo unde doar inițiații au voie să intre. Astăzi avem bucătării open space, mirosurile invadează orice cotlon (cu toată hota performantă și cu toate filtrele care ar trebui să absoarbă mirosurile), iar mâncatul propriu-zis al unui fel de mâncare sau al altuia nu mai are aproape nimic în comun cu savuratul. Am pierdut savoarea clipelor în care ne bucuram de o mâncare excelent gătită, fără să fim asaltați de diferite urgențe cotidiene.
Elefantul grecilor din povestea mea este unul compus din mirosuri crude, care aproape uitasem că mai există. Să mergi la teatru și să te trezești asaltat de amintiri olfactive – ce bine mirosea coliva făcută de bunica! – este cu adevărat ceva neașteptat. Recunosc că am acceptat provocarea grecilor și am purtat cu mine dincolo de pereții teatrului amintirea olfactivă a unui spectacol bine gândit și neașteptat de edulcorat.
No comments:
Post a Comment