CUM SĂ SCHIMBI REGIMUL POLITIC ODATĂ CU PARFUMUL
un articol de Nona Rapotan
editor coordonator la Bookhub
La recenta premieră cu Scripcarul pe acoperiș de la Teatrul Maghiar de Stat Cluj – scenă de final de spectacol; simt un miros foarte puternic de tămâie, care m-a luat prin surprindere total. Când să mă întreb de unde vine (recunosc, mi-a trecut razant prin minte o „Care s-o fi apucat acum să se dea cu mir?”), dinspre intrarea în sală, în lumină puternică de proiector, intră pe culoarul de mijloc organul noului regim. Da, așa s-a făcut schimbarea de regim simțită – mirosul de tămâie a fost primul vestitor!
Când vorbim de montări teatrale, foarte puține referințe sunt cu privire la mirosuri; pe vremuri, când se putea fuma fără nicio restricție pe scenă, cei din primele rânduri mai puteau simți mirosul de mahorcă sau tutun fin, după caz și scenă. Rareori mai răzbătea până la preafericiții din primele rânduri câte un miros de parfum fin (purtat pe post de port-bohneur de vreo actriță din distribuția serii), după cum savurate intens erau scenele în care pipa juca un rol important. Semne de noblețe, dar și de teatralitate (uneori excesivă și fără rost). Astăzi, prea puține sunt spectacolele (mă refer la scena românească, să ne înțelegem) în care olfactivul să fie solicitat. Nu iau în calcul scenele în care ceața e la ea acasă, iar înspre spectatori vin valuri de aburi și de multe (prea multe) ori fără niciun miros, ca și cum totul ar fi inodor. Nici nu există o educație în acest sens, dacă este să o recunoaștem din capul locului. De-a lungul unei zile, suntem invadați de diverse mirosuri, până într-acolo încât nu ne mai batem capul cu sursele de proveniență; așa se face că nici măcar un parfum bun și fin nu ne mai impresionează, pentru că, de cele mai multe ori, nici nu suntem „educați” să-l recunoaștem. Purtăm cu nonșalanță diverse texturi, amestecăm culori și stridențe, dar nu reușim să îmbrăcăm și mirosuri.
Revenind la scenă și spectacol, recunosc că-mi îmbrac personajele preferate în mirosuri specifice – aproape involuntar fac asta. Așa se face că port cu mine zile întregi amintiri olfactive care conduc invariabil la o readucere aminte (uneori) integrală a unor spectacole de referință pentru mine. Mi-aduc aminte de F.A.D. (montat la Teatrul „Regina Maria” din Oradea, în regia lui Horia Suru), în care este vorba de cum afectează Alzheimer-ul vieța bolnavului, dar și viețile celor din jurul său; deși degradarea este redată scenic prin intermediul mobilității elementelor de decor și a planurilor scenice care vin în fața spectatorilor în funcție de cum o cere un anumit moment din montare, pentru mine, mai tot timpul spectacolului, a fost prezent mirosul acela de spital și de medicamente. Mirosul acela de stare de sănătate ireversibil și iremediabil afectată.
Tu când ai mirosit ultima oară un personaj? :-)
