Călătorii olfactive cu Marius Constantinescu

 

 

 

Poetry contest — Parfums Dusita

Premiul pentru locul al III-lea la concursul de poezie organizat de Parfums Dusita tocmai a sosit.

Mulțumesc, Pissara Umavijani, mulțumiri echipei Dusita.  

Și felicitări tuturor câștigătorilor!

 

Mai multe despre concurs, aici: parfumsdusita.com/poetry-contest.

 

ODORBET: un nou vocabular al mirosurilor

Ordorbet este un proiect conceput de artista și scriitoarea Catherine Haley Epstein și istoricul de artă Caro Verbeek, care își propune să colecționeze descriptori olfactivi cu scopul de a repovesti istoria dintr-o perspectivă senzorială prin reconstrucția și prezentarea mirosurilor istorice și a poeziei tactile în muzee, dar și în afara acestora.

Până acum s-au adunat, datorită contribuțiilor colaboratorilor din toată lumea, 240 de cuvinte și fraze, care sunt distribuite la întâmplare în instalații. Mai multe despre proiect și autoarele acestuia puteți afla de pe site-ul Odorbet.

---

Language builds legitimacy, and often it seduces and it can be a major distraction.
There is a trend of thought police, whether a well-meaning group of scholars storming
Wikipedia to shape some territory on ideas, or charlatans who, by enthusiasticallysharing
their personal thoughts, may misrepresent olfactory facts.
I recommend making your own scent neologisms as so many are now doing.

Catherine Haley Epstein

---

 

Călătorii olfactive - live pe Facebook - 29 iulie

Artizanii Olfactivi (Alexandra Moraru și Valentina Băințan) și Osmé — The Perfume Review (Claudiu Sfirschi-Lăudat), într-un live pe Facebook, despre parfumuri și călătorii olfactive.

Cᴀ̆ʟᴀ̆ᴛᴏʀɪɪ ᴏʟғᴀᴄᴛɪᴠᴇ

Am povestit despre călătoriile noastre olfactive, cum am plecat la drum și unde am ajuns, despre amintirile pe care ni le-au lăsat mirosurile și parfumurile întâlnite, precum și despre pasiunile noastre comune, care suntem convinși că sunt împărtășite și de voi.

 

Călătorii olfactive cu Osmé & Artizanii Olfactivi

 

Pentru că a venit vara și gândul ne stă la vacanță și la călătorii, însă este destul de complicat să evadăm la propriu în perioada aceasta, Osmé și Artizanii Olfactivi vă propun o altă cale de a porni în lume, oriunde, oricând. Ați ghicit: prin mijlocirea mirosurilor și a parfumurilor. Așa că ne-am gândit să vă dăm întâlnire la câteva discuții online, în care ne punem mintea și nasul la încercare, discutând despre subiecte care preocupă orice amator de parfumuri. 

 

La prima întâlnire, din data de 29 iulie, ora 19:00, vor participa Valentina Băințan, Alexandra Moraru (Artizanii Olfactivi) și Claudiu Sfirschi-Lăudat (Osmé — The Perfume Review).  

 

Iar acesta este doar începutul. Fiindcă următorii noștri invitați vor fi, nu neapărat în această ordine (păstrăm surpriza), jurnaliștii culturali Ioana Bâldea-Constantinescu și Marius Constantinescu, profesorul și editorul coordonator al Bookhub.ro Nona Rapotan și istoricul Monica Neațu.  

 

Sunteți pregătiți pentru călătoriile noastre olfactive? Tot ce trebuie să puneți în bagaj sunt o conexiune bună de internet, veselia și curiozitatea.

 

Eveniment Facebook

PE URMELE PARFUMULUI | Nona Rapotan

LEMNUL SFÂNT AL BISERICII ȘI MIROSUL DE FLORI DE CÂMP (II)

un articol de Nona Rapotan
editor coordonator la Bookhub

 

 

Acum mai bine de zece ani, prin primăvară, eram la Arieșeni, nu în tabără, cu treburi profesionale. Am stat mai bine de o săptămână, timp suficient să explorez împrejurimile și să merg chiar și până la Roșia Montană. Dar una dintre cele mai frumoase amintiri este legată de biserica veche din Arieșeni, biserică din lemn ridicată la 1791. O văzusem semeață și singuratică, pe un vârf de tăpșan, înconjurată de florile de câmp și mă tot întrebam dacă o pot vizita. Am aflat absolut întâmplător că încă se țin slujbele în ea, așa că duminică dimineața am fost acolo. Timpul liturgic al moților e cu totul altul decât al nostru, asta pentru că ei trebuie să coboare din munți ca să ajungă la slujbă, de aceea slujba nu începe niciodată mai devreme de ora 10. Și chiar și așa, nu vin foarte mulți. De fapt, atunci cred că am fost cu toții vreo zece oameni, dintre care doi copii. Îi țin minte, pentru că erau de o candoare pierdută de mult de copiii de la oraș. Blonzi, curioși și buni cunoscători ai ritualului. Biserica are două altare, altarul mic – cel pentru femei – este cel care împarte biserica în două părți. Tavan jos, podea acoperită cu scoarțe specifice locului și pictură în culori șterse pe ziduri. Un loc în care împărățea liniștea, cea atât de prielnică unei rugi adevărate. Dar peste toate domnea mirosul de flori de câmp, de fân proaspăt cosit, de iarbă grasă de munte. N-ai cum să uiți mirosul acela, care se amesteca în timpul slujbei cu cel de tămâie împrăștiat de preot cu ajutorul cădelniței. N-ai cum să uiți mirosul purtat de oameni într-un mod atât de firesc, adus cu ei de acasă, din creierii munților: miros de flori de leac. Slujba n-a durat foarte mult – acolo oamenii n-au timp foarte mult pentru ei înșiși, de aceea totul se face într-o bună rânduială, pe tăcute și fără prea multe întrebări – și țin minte că, la final, când s-a trecut cu cutia milei pe la oamenii prezenți la slujbă, am simțit valurile de curățenie stârnite de mișcările copiilor. Nicio urmă de necurățenie! Mi-am dorit să mai rămân, să mă încarc până la refuz cu acel miros, așa că am ieșit în curtea bisericii și am mers spre micul cimitir din spatele ei, acolo unde împărățeau florile de câmp și iarba aceea atât de verde și de grasă. Veșnicia sigur s-a născut în astfel de locuri, acolo unde nu e nevoie decât să ridici ochii spre cer ca să-ți dai seama că nu ești singur.

Am căutat acel miros în multe alte locuri sfinte din țară. Nu l-am mai regăsit, poate și pentru că, schimbând locul, se pierde și mirosul de puritate, de sfințenie și de încremenire în timp. Mi-m adus aminte de Arieșeni și de biserica locului când am vizitat o parte din mănăstirile din județul Vâlcea, câțiva ani mai târziu. Din toate locurile vizitate, două mi-au rămas aproape de suflet: Biserica dintr-un Lemn (sau Mănăstirea dintr-un Lemn) și Mănăstirea Arnota. Dar la Biserica dintr-un Lemn am regăsit parte din acel miros din biserica de la Arieșeni, numai că aici biserica, fiind închisă, lipsită deci de viața prezentului, era plină de un amestec de mirosuri ale trecutului: tămâie, multe lumânări arse, fum și, pierdut printre ele, mirosul de flori de câmp. Pe vremuri, oamenii veneau la biserică cu flori de câmp; pe cele de leac le închinau la altar, ca să le sporească puterea, pe celelalte le purtau cu ei acasă, ca să le înflorească locul. E în felul acesta o nevoie de pace interioară, căutată și întreținută într-un mod atât de firesc, încât nouă, celor de astăzi, ni se par pierdute definitiv.

Poate că n-ar fi rău să ne aducem aminte că lemnul și floarea fac casă bună cu sfințenia. Poate că n-ar fi rău să ne aducem aminte că veșnicia nu ține doar de piatră și că mirosul de tămâie și ceară se așază în straturi pe lemnul bisericii ca să protejeze chipurile zugrăvite ale sfinților. Dialogul nostru cu Cel de Sus e mai direct, fără ocolișuri și ferit de ispite când se-ntâmplă să fim în astfel de locuri.

Parfumul, în „Enciclopedia” lui Diderot și d’Alembert

Parfum (Literatură): anticii priveau parfumurile nu doar ca pe un omagiu datorat zeilor, dar și ca pe un semn al prezenței acestora. Zeii, potrivit teologiei poeților, își manifestau întotdeauna apariția printr-un miros de ambrozie. Astfel, Hippolit inspirând și auzind o voce care îi vorbea (era vocea Dianei, protectoarea sa), exclamă în Euripide: „O, divină mireasmă! Căci simțit-am, zeiță fără de moarte, că tu ești cea care-mi vorbește!”.

De asemenea, parfumurile erau folosite deasupra mormintelor pentru a cinsti memoria morților. Astfel, Antonius* cere ca cenușa să-i fie presărată cu vin, ierburi aromate și parfumuri cu miros de trandafir.

Sparge mero cineres, et odoro perlue nardo
Hospes, et adde rosis balsama puniceis.

Cu multă vreme înainte, Anacreon a zis, în Oda 4, „La ce bun să-mi stropești mormântul cu esențe? Nu-i rost de sacrificii inutile. Parfumează-mă mai degrabă în timpul vieții. Așază-mi pe creștet cununi de trandafiri.”

Autorul articolului: Louis de Jaucourt
în Denis Diderot, Jean Le Rond d’Alembert, Encyclopédie, ou Dictionnaire raisonné des sciences, des arts et des métiers, vol XI, 1765, p. 940b–941a

 

---

* De fapt, Ausonius, Epitaphia 36, vezi Archaeologia, or Miscellaneous Tracts relating to Antiquity, vol. XXXI, Londra, 1845, și Decimus Magnus Ausonius, Works, vol. 1. Hugh G. Evelyn-White, William Heinemann Ltd., Harvard University Press. London, Cambridge, Massachusetts, 1919. Citatul exact: Sparge mero cineres bene olentis et unguine nardi,/ hospes, et adde rosis balsama puniceis („Stropeşte-mi cenuşa cu vin şi ulei de nard bine-mirositor,/ trecătorule, şi mai pune şi balsam pe trandafirii purpurii”) (n.n.).

PE URMELE PARFUMULUI | Nona Rapotan

CUM AR TREBUI SĂ MIROASĂ SACRUL? (I)

un articol de Nona Rapotan
editor coordonator la Bookhub  

 

 

 

Spațiile sacre poartă în epicentrul lor urmele trecerii divinului. A cuprinde în esența sa divinul, a cărei parte esențială este de natură diafană, adică de necuprins cu privirea și de nepătruns cu mintea omenească, este o mare încercare pentru ființa omenească, adeseori chiar prilej de sminteală. Și fiindcă am pomenit de sminteală, iată că ajung foarte repede la... smirnă. Smirna și tămâia sunt prezente în orice lăcaș de cult ortodox, încă de la întemeierea Bisericii ca instituție. Cortul de rugăciune și, ulterior, biserica au nevoie de un spațiu păstrat curat și ferit de mizeriile lumii tot timpul. Sfintele taine nu se pot săvârși decât în interiorul unui spațiu sacru, adică purificat, un loc în care mizeria n-are ce căuta, indiferent de ce natură ar fi ea. Mirosul de tămâie arsă este unic, îl recunoști dintr-o mie, fumul pe care-l scoate impregnează până și pereții de piatră și rămâne acolo, strat după strat, sute de ani. Din păcate, în ultimii ani, simt tot mai rar mirosul de tămâie autentică, fără adaosuri, așa cum simt imediat și la mir esențele contrafăcute de parfum. N-o să înțeleg niciodată de unde nevoia de a adăuga mirului esențe de parfum de proastă calitate și fără nicio legătură cu sfințenia. La fel, se simte imediat mirosul de parafină când ard lumânările. Da, e recomandabil să cumperi lumânări din ceară naturală, dar întrebarea e de unde atâta ceară naturală, când până și albinele sunt amenințate cu dispariția ca urmare a instalării unei încălziri globale de care pare că am uitat cu totul.

Se înțelege că în cu totul alt fel miros bisericile catolice – sau cele protestante. După cum altarele și templele de rugăciune asiatice își au mirosurile lor, denumite impropriu „exotice” de către profani. Nu cred să existe cult religios care să nu aibă între canoane și întreținerea și purificarea spațiului de rugăciune. Până și islamiștii, a căror religie e cea mai nouă dintre cele monoteiste, atunci când se roagă, simt nevoia să-și delimiteze spațiul de rugăciune și să-l ferească de intruziunea profanului printr-un minim ritual de curățire – covorașul și spălarea corpului (în special, a unor părți vizibile ale lui, care nu sunt acoperite de haine). Așadar, sacrul are un miros specific, dar indescriptibil, imposibil de cuprins în cuvinte. Evident că se pot folosi cuvinte ca „inefabil”, „imuabil”, „pur”, „sacru” sau altele din această zonă, dar, cu toate acestea, mirosul de sacru este imposibil, din punctul meu de vedere, de cuprins într-o singură definiție. Pentru că vorbim de intervenția raționalității, a rațiunii, care n-are nicio legătură cu sacrul, cu ceea ce se află dincolo de înțelegere.

Subiectul este foarte vast și voi mai reveni asupra lui, nici nu am pregătirea necesară să insist asupra unor elemente de profunzime (e o idee de dialog cu un teolog aici, care merită dezbătută într-o serie de interviuri), dar, în timp ce mă tot gândeam la cum să încep să scriu articolul de față, mi-am adus aminte de trei cărți. Pe toate le am în biblioteca personală și sunt luate în trei perioade distincte ale vieții mele. Prima este Castelul Interior de Sfânta Tereza din Ávila, apărută în 1995 la Editura Ars Longa din Iași. O carte despre care ni s-a povestit la un curs de filosofie din primul an. A fost retipărită recent, într-o altă traducere, la Editura Herald. O carte fundamentală pentru înțelegerea misticismului catolic, o carte care nu te lasă indiferent și din a cărei lectură poți să te hrănești spiritual multă vreme. Spre deosebire de spațiile exterioare nouă, cele în interiorul cărora încercăm să ne lăsăm cuprinși de Sfântul Duh, interiorul ființei umane – acolo unde-și găsesc sălaș atât logosul, cât mai ales erosul, ambele, forme de cunoaștere ale lui Dumnezeu – are nevoie de un alt tip de cunoaștere. Cele șapte rânduri de Locuințe descrise de Sfânta Tereza din Ávila corespund celor șapte trepte ale comuniunii cu Dumnezeu, ale cunoașterii supreme. Pasajul pe care am ales să-l redau este din „Al șaptelea rând de Locuințe” și o să vă dați seama de ce mi-am adus aminte de această carte tocmai în aceste momente:

„Dar, întorcîndu-mă la ce ziceam, să nu se creadă că facultățile spirituale și simțurile și pasiunile se află și ele în această pace; sufletul, da; dar în celelalte Locuințe nu încetează de a exista vremi de război, de chinuri și de osteneli, dar sînt ele astfel aici, încît nu poate sufletul, că nu sînt ele în stare să-l tulbure, să iasă din pacea și locul său. Asta se întîmplă de obicei. Acest centru al sufletului nostru, sau acest spirit, e ceva atît de greu de explicat și chiar de crezut, încît socotesc, surorile mele, dat fiind că nu mai știu cum să mă fac înțeleasă, că trebuie să am grijă să nu vă mai ispitesc cumva să nu credeți ceea ce vă spun, deoarece spunînd că există chinuri și dureri și că sufletul cu toate acestea rămîne în pacea sa, va fi un lucru foarte greu de înțeles. Aș mai vrea doar să fac o comparație au două; mă rog Domnului să fie ele așa încît să pot eu explica ceva cu ajutorul lor; de nu vor fi însă, nu vă îndoiți că am spus totul așa cum e și credeți-mă că știu ce spun. Se află regele în palatul său în timp ce în regatul peste care domnește sînt multe războaie și mari suferințe; dar din astă cauză nu își părăsește el locul unde se află. Tot așa și aici. Chiar dacă în aceste Locuințe sînt multe jivine și fiare veninoase și se aude zgomotul multor bătălii, nimic nu-l va face pe suflet să intre într-o Locuință care să-l facă să plece din locul său; nici zgomotele pe care le aude, chiar de-l fac să sufere, nu-l vor putea face să se tulbure și să i se îndepărteze pacea, deoarece pasiunile sînt de acum învinse, astfel încît le e teamă să intre acolo, pentru că vor fi și mai supuse. Ne doare tot trupul, dar de capul e sănătos, nu ne va durea el pentru că ne doare trupul. Îmi vine să rîd de aste comparații ce nu mă mulțumesc, dar de altele mai bune nu sînt în stare. În rest credeți ce vreți; dar ce v-am spus să știți că e adevărul adevărat.” (p. 196)

A doua carte îi aparține lui Wilhem Dancă și se numește Fascinația sacrului. De la Mircea Eliade la Papa Ioan Paul al II-lea. Am cumpărat-o de la Mânăstirea Carmelitană din județul Bacău, în 2007. E de povestit separat experiența în sine și recunosc că mi-a adus aminte cu plăcere de această perioadă a vieții personale. Revenind la autor, pentru inițiați, Wilhelm Dancă este unul dintre cei mai buni cunoscători ai filosofiei aristotelice pe care i-a dat România până acum, de asemenea, un excelent cunoscător al scrierilor lui Toma de Aquino, profesor universitar, un teolog desăvârșit. Iată cum descrie el prima întâlnire cu Papa Ioana Paul al II-lea, prima dintr-un lung șir (o să vedeți că nu am ales întâmplător pasajul, cuvântul-cheie fiind „lumânări”):

 

„Mă aflam la studii de specializare la Roma și locuiam în colegiul englez. Este obiceiul în acest colegiu ca preoții nou veniți sau cei care pleacă să treacă pe la Sfântul Părinte și să-l salute. În dimineața zilei de 17 decembrie 1992, împreună cu câțiva preoți din colegiu, am pornit spre capela particulară a papei din Vatican, unde am ajuns cu o jumătate de oră mai devreme. După ce am trecut prin mai multe filtre de polițiști și de gărzi, am fost conduși la capelă. Acolo, în tăcere, așteptam să vină Sfântul Părinte. Cu circa zece minute înainte de ora 7 dimineața, când trebuia să înceapă Liturghia, un om îmbrăcat în alb, cu fața înroșită și odihnită, puțin aplecat de spate, intra pe o ușă din spatele unui vitraliu ce îl lăsa să transpară în culori vii pe Isus Cristos răstignit și care acoperea cu lumina sa toată absida capelei. Cu un foșnet discret, ca o pasăre în zbor, se îndreaptă spre un jilț care se afla în fața altarului. Toți ochii erau ațintiți asupra lui. Se pregătea pentru Liturghie. Într-un minut sau două părea că se află acolo de când lumea. Se ruga, stătea de vorbă cu Dumnezeu, simțeam lucrul acesta, eu care mă aflam la un metru și jumătate de jilțul său. Un moment memorabil: în centrul absidei se afla altarul cu două lumânări aprinse, gata pregătite pentru sfânta Jertfă, de o parte Cristos și de alta Vicarul său.” (p. 327)

Iată cum sacralitatea schimbă dintr-odată locul și atmosfera. Să recunoaștem că de astfel de clipe de grație au parte foarte puțini dintre noi și din ce în ce mai rar în ultima vreme.

Al treilea text este de dată recentă, în sensul că aparține anilor de după 2010, ani foarte diferiți de anteriorii și extrem de agitați, pe alocuri. Cărțile scrise de Horia-Roman Patapievici se numără printre lecturile deloc puține ale acestei decade, așa că nu e deloc întâmplător că mi-am adus aminte de un pasaj din Două eseuri despre paradis și o încheiere, apărută la Editura Humanitas în 2018:

 

„Prin Maria Magdalena, Evanghelia ne sugerează că simțurile, despre care Aristotel spunea că produc în mod natural plăcere, nu sunt de lepădat și au sfințenia lor, care nu e deloc neglijabilă. Să ne amintim că nu dintr-un păcat al simțurilor au căzut primii oameni, ci printr-un act de curiozitate. Curiozitatea este o formă nesățioasă de cunoaștere, o epistemologie gurmandă și, față de proprietatea investigației, plasată excentric. Ca și bârfa, care este înmuierea limbii în sângele aproapelui, curiozitatea este un soi de acedie a cunoașterii, o descumpănire. Nu plăcerea oferită de simțuri i-a pierdut pe primii oameni, ci plăcerea băgăreață și lipsită de castitate a curiozității.” (p. 95)

Dacă ar fi să mă leg doar de ultima parte a citatului, aș aduce în discuție celebra zicală românească „Nu-ți băga nasul unde nu-ți fierbe oala!”, o zicere de care pare că au uitat tot mai mulți dintre semenii noștri. Evident, pasajul este mult mai fertil din punct de vedere hermeneutic și nu vreau să trivializez deloc mesajul scriitorului, așa că nu merg mai departe în această direcție. De remarcat este însă faptul că se vorbește despre simțuri în integralitatea lor, deci implicit și de miros, fără să se facă o ierarhie a acestora, de unde putem deduce că limita dintre sfințenie și viața atinsă de păcat este adeseori încălcată.

Abia acum, când sunt pe cale să închei micul excurs, îmi dau seama că am adus în discuție trei texte care fac referire la relația catolicilor cu Dumnezeu. Poate că nu întâmplător, deși sunt ortodoxă, în ultimii ani am intrat adeseori în biserici catolice, căutând liniștea și reculegerea acolo unde zgomotul lumii nu pătrunde decât cu foarte mare greutate. Este foarte adevărat că populația catolică din România este în scădere în ultimii ani, dar mai știu și că disciplina impusă de ritual contribuie la săvârșirea liniștii ca stare de fapt. În aceste condiții, mi se pare firesc să continui micul excurs revenind la bisericile și mânăstirile ortodoxe, așadar... va urma! 😊

 

ABC: Perfidiile nasului

Ați avut cumva impresia, în privința unui parfum pe care îl folosiți de multă vreme, că nu se mai simte? Vi s-a spus cumva că aveți un parfum prea puternic, fără ca dumneavoastră să vă fi dat seama de acest lucru? Acestea sunt consecințele firești ale unei proprietăți a mirosului cunoscute de către oricine folosește parfum: la un moment dat, nu ne mai dăm seama – deloc sau doar cu greutate – de propriul parfum. Această trădare este neplăcută atunci când încercăm să ne dozăm cum trebuie parfumul, însă ea răspunde unei necesități biologice. Mirosul este un simț propriu vânătorii și alertei. El ne pune în situația de a reacționa semnificativ la modificările care intervin în mediul nostru ambiant, deși acestea sunt imperceptibile vizual sau auditiv. Însă acest fapt presupune că îndepărtăm din raza perceptuală mirosurile de care suntem în permanență înconjurați. Funcția biologică a adaptării se prezintă, în cazul mirosului, sub două forme: pe termen scurt și lung. Adaptarea rapidă, care se produce deja după primele inhalări, poate avea drept consecință faptul că, la puțină vreme după ce ați aplicat parfumul, abia cu greu îl mai puteți sesiza. Vă gândiți că nu se mai simte, dar nu este adevărat. În adaptarea la parfumul pe care îl purtați în fiecare zi, puteți avea impresia că intensitatea acestuia a scăzut și, fără să băgați de seamă, măriți doza și, în cele din urmă, ajungeți să vă parfumați prea mult. Am auzit adesea femei plângându-se de parfumul lor: mi se pare plăcut, dar nu ține. Când sticla e aproape la jumătate, nu se mai simte deloc. Este o pură iluzie... [...] Un mijloc bun de a evita adaptarea la un parfum constă în a-l alterna adesea cu altele, ceea ce corespunde, de altfel, spiritului epocii noastre. Multe femei au astăzi trei sau patru parfumuri pe masa lor de toaletă și multe folosesc chiar mai multe o dată. Ne alegem parfumul în funcție de momentul zilei sau de anotimp, în funcție de ocazie și de importanța momentului; și, de asemenea, îl schimbăm fiindcă urmăm moda. E ceva ce ne procură plăcere. Totuși, nu pot să nu simt o oarecare nostalgie după vechile timpuri, când femeia cultivată folosea doar un singur parfum, parfumul ei, căruia îi rămânea fidelă ani, decenii sau chiar toată viața. Parfumul era aura ei, semnul ei distinctiv, făcea parte din ea însăși. Când ne gândim la acea femeie, amintirea parfumului folosit ne însoțește și ea. J. Stephan Jellinek, L’âme du parfum. Nature et effets, choix et utilisation. Parfums classiques et modernes, Éditions Philippe Auzou, Paris, 1997, p. 75 și urm.

Câteva informații, vă rog?

Prima mea incursiune într-o parfumerie de nișă a fost o dezamăgire. Și asta nu pentru că oferta nu ar fi fost bogată și plăcut mirositoare, ci pentru că atitudinea și abordarea consultantului (care, de altfel, era și patronul buticului) a fost una, cel puțin, ciudată, fapt care mi s-a confirmat de atunci încoace. Nu pun la socoteală acum atitudinea – destul de agresivă –, ci mă opresc asupra abordării. M-a întrebat ce preferințe am și ce parfumuri folosesc. În vremea aceea eram atras de Déclaration de la Cartier și l-am dat ca exemplu. Doamnei i-a picat fața, de parcă ar fi auzit o blasfemie într-o biserică, și mi-a zis că bleah, nu, parfumurile industriale sunt o porcărie, adevărata parfumerie e acolo, în magazinul dumneaei etc. N-aveam cum s-o contrazic, dar știu că m-am dezumflat. Mă simțeam ca un intrus, ca un neofit care niciodată n-o să aibă acces la misterele acelei lumi. Drept să zic, am plecat de acolo cu coada între picioare. Nu mai zic că doamna avea impresia că singurul meu scop era doar acela de a mă parfuma, nu și de a cumpăra, așa că a tot insistat să mă parfumeze și cu una, și cu alta, că aș fi ajuns un bazar ambulant, dacă aș fi acceptat să intru în joc. Pe scurt, a fost un eșec. Eșec care, corelat cu experiența din parfumeriile mainstream – Sephora sau Douglas –, m-a pus pe gânduri.

Déclaration este o referință olfactivă în parfumeria contemporană și nu poate fi ignorat așa ușor. Parfumurile citrice, aromate, cu bază lemnoasă, ușor afumată și „murdărite” de mirosul de cardamom, care amintește de transpirație, s-au încolonat în urma acestei creații din 1998, ce stă la intersecția direcțiilor urmate de Jean-Claude Ellena, parfumier care și-a lăsat amprenta asupra felul în care mirosim – artificial, ce-i drept – astăzi. Parfumeria de nișă nu vine din neant, ea se plasează într-un context olfactiv pe care îl asociem azi parfumeriei mainstream, tot mai tributară unor gusturi de masă, îndoielnice, e adevărat, dar nu mai puțin relevante pentru cultura noastră olfactivă. A ignora „clasicii” înseamnă pur și simplu a fi ignorant cu ifose, o arogare a unei originalități de care poți da seama numai dacă te raportezi la ceea ce i-a precedat.

De la prima mea experiență într-o parfumerie de nișă, dovada necunoașterii a orice altceva se află în afara ogrăzii proprii a reapărut de nenumărate ori. Consultanții din parfumeriile de nișă ignoră aproape cu desăvârșire creațiile mass-market, ba chiar le privesc cu un dispreț superior, pe care îl justifică... cum anume? Sunt tare curios. Dar cum să-ți sfătuiești clienții în cunoștință de cauză, dacă tu nu știi cu ce bagaj olfactiv pășesc ei pragul templului în care oficiezi? Cei mai mulți dintre noi vin cu acest bagaj din parfumeria mainstream, reperele noastre se află acolo, așadar cunoașterea acestui bagaj ar fi un ghid nimerit pentru orientarea neinițiatului pe teritoriul unei parfumerii aparte, care propune mirosuri care adesea contrariază obiceiuri de consum și toleranțe olfactive.

Ignoranța nu este doar a unora, este și a celorlalți, adică a consultanților din parfumeriile mainstream. Deunăzi, întrebam într-un magazin Douglas de Must de la Cartier, versiunea feminină. Consultantul nu auzise niciodată de Must, deși acesta este primul parfum al casei Cartier (1981 – alături de Santos, dedicat bărbaților). Dacă îl întrebi despre vreun parfum, în cel mai bun caz consultantul o ia pe arătură și îți înșiră  cu grație niște generalități aplicabile oricărui parfum din magazin.

E adevărat că parfumul constituie un accesoriu discriminator, împărțindu-ne ierarhic și valoric, dar mirosul nu are granițe, el plutește printre bogați și săraci, iar a ignora – cu dispreț – ceea ce se creează în acest domeniu – artizanal sau industrial – este o dovadă de autosuficiență, ca să nu spun mai mult.

Nu vreau să fiu nedrept, așa că postulez din capul locului existența unor excepții. Recunosc că n-am dat peste ele, dar m-aș bucura să știu că există cu adevărat.