Germaine Cellier (1909-1976) — exces, culoare și imaginație în parfumeria europeană

un articol de Monica Neațu

 

În laboratoarele de creație, dominate de un spirit ordonat și auster, vocea feminină se făcea rar auzită. Muze sau cliente cu dare de mână, cam așa erau percepute doamnele în saloanele de modă și în parfumerii. Al Doilea Război Mondial transformase mentalitățile, dar puține erau cele care aveau curaj să își afirme cu nonșalanță opiniile. În Laboratoarele Roure, chimista Germaine Cellier făcea figură aparte. Intrase în lumea parfumeriei în jurul lui 1930 și se formase în preajma lui Jean Carles. Avea să intre rapid în conflict cu acesta, patronii laboratoarelor preferând să o separe de echipă. Personalitate puternică, plină de energie și farmec insolit, adora, conform legendelor, țigările, alcoolurile tari, formulele scurte și materiile prime utilizate în exces. Apropiată de boema pariziană (André Derain, Jean Cocteau Christian Bérard, Chas Laborde, Maria Casarès), dar și de creatorii de modă (Pierre Balmain, Robert Piguet), cu o siluetă subțire, dar niciodată încorsetată, Germaine Cellier a fost primul nas feminin din epoca postbelică. Compozițiile dezechilibrate, cu un element-vedetă, folosit în exces, i-au adus celebritatea. Remarcată de Louis Amic, patronul Laboratoarelor Roure, Germaine a inaugurat, alături de acesta, un nou stil de lucru în parfumerie. Cei doi le propuneau caselor de modă diverse parfumuri, creatorii de modă nu se mai amestecau în procesul de creație. De numele ei sunt legate trei parfumuri mitice: Vent Vert (1947, Pierre Balmain), Bandit și Fracas (1944 și 1948, Robert Piguet).

 

 

 

 

Pierre Balmain și-a deschis, după război, propria casă de modă (1945). Joli Madame, imaginea feminină propusă, se mișca între tradiție, eleganță și modernitate. O primă colaborare cu Cellier (Élysées 64.83) a fost urmată de o adevărată revoluție olfactivă – Vent Vert. Un parfum dominat de esența de galban, obținută în urma distilării unei plante umbelifere din Iran. Utilizarea în proporție de 8% marchează o premieră în parfumerie. Vent Vert simbolizează ruptura de parfumeria interbelică, dominată de miresme saturate, uneori greu de purtat. Esența de galban evocă mirosul de pământ reavăn, iar busuiocul și agrumele intensifică senzația de prospețime și verdeață, de primăvară în flacon. Simbolizând libertatea regăsită după coșmarul războiului, Vent Vert plăcea „diavolițelor din epocă”, care adorau mireasma de „ierburi zdrobite între degete” (Colette). În 1950, René Gruau a creat imaginea parfumului: sirena cu părul verde – pour la voile et la mer, recomanda reclama. În 1991 și 1999, parfumul a cunoscut mai multe reformulări, pierzând ceva din avangardismul inițial.

Pentru Robert Piguet, Germaine Cellier imaginează două fațete ale feminității moderne. Fracas (1948) este un floral fructat, o tuberoză amețitoare. Explozia fructată (rubarbă, pară, nucă de cocos) este obținută prin intermediul compușilor de sinteză. Fracas nu este doar un floral expresiv, cu o vedetă pe măsură – tuberoza –, ci și îmbinarea unică între compuși de sinteză și materii prime naturale. Cu un succes neegalat pe piața americană, a fost uitat relativ repede de europeni.

Nu la fel s-a întâmplat cu Bandit, creat tot pentru Piguet, în 1944. O mănușă de piele fină îmbibată cu acorduri verzi, aproape acide. După tuberoză și galban, este rândul unui compus chimic folosit în redarea notelor de piele (isobutyl quinoleine) să inunde un parfum. Bergamota și aldehidele formează siajul verde, picant, iar lichenii de stejar, paciuli și vetiverul, aroma lemnoasă, de pământ. Dacă Fracas se adresa femeilor din anii ’40, păstrând ceva din modelul olfactiv interbelic, Bandit, dominat de notele iconoclaste de piele, evocă o feminitate eliberată, care devine din obiect al dorinței subiect. Bandit păstrează, după aproape optzeci de ani, o modernitate greu de asumat, adresându-se amatorilor de senzații tari și de miresme androgine.

Louis Amic a fondat special pentru Cellier laboratoarele Exarôme, oferind în continuare creații intrigante și unice (Balmain – Jolie Madame, Miss Balmain, Monsieur Balmain; Nina Ricci – Coeur Joie). La Grande Mademoiselle a murit la 67 de ani de un edem pulmonar provocat de nenumăratele miresme inhalat în laborator. Nasul Pierre Bourdon este cel care îi caracterizează cel mai bine creațiile expresive și colorate: „Germaine Cellier ne dessinait pas un univers olfactif. C’est sa façon de composer qui signait pour elle”.

Interviu Osmé, cu Nicoleta Tomșa

Nicoleta Tomșa are mai multe facultăți începute, una terminată, peste un deceniu de corporație, acum se ocupă de partea de marketing a unor proiecte (serioase) și hălăduiește antreprenorial pe câmpii digitale (neserioase & fun). Îi plac poveștile (de toate felurile) şi vorbește (mult). O găsiți cu parfumuri şi dichisuri pe Lilitheva.com, cu sânge şi topoare pe Ironboundgame.com, dar și pe cel mai cunoscut și respectat site despre parfumeria de nișă: Çafleurebon.com.

---

Când și cum a început pasiunea ta pentru parfumuri?

Din copilărie, de la o punguță cu eșantioane de parfumuri primită de bunica mea. Cred că a fost „jucăria” preferată ani de zile, am învățat atunci cât poate să dureze şi să conteze o picătură de parfum. Am scris mai multe fix despre „trezirea întru parfumerie” aici.

Ce înseamnă un parfum pentru tine? Cum îl citești?

Cosplay olfactiv, poveste, stare, amintire, amintire falsă, trigger emoțional, piele în care poți să te torni, roleplay, character customisation (ca în jocuri), filtru prin care poți să privești ziua, trupă de menestrei care îţi cântă în fundal şi – uneori – operă de artă. Îl citesc organic şi destul de simplu – dacă parfumul are un impact asupra mea, încerc să descriu povestea în care mă duce, fără prea multe filtre.

E greu să descrii un parfum? Care este vocabularul la care recurgi cel mai adesea?

„Nu vedem lucrurile așa cum sunt ele, ci le vedem așa cum suntem noi”, zicea Anaïs Nin.

În primul rând încerc să nu mă iau foarte în serios. Mi-aș face şi cărți de vizită pe care să scriu „diletant entuziast”. Asta nu exclude absolut deloc şi partea de muncă – faptul că încerc să mă autoeduc, să învăț să descompun tehnic notele unui parfum, să îmi construiesc o bibliotecă olfactivă în creier. Dar, dincolo de acest exercițiu, la care mai am încă destul de lucru, consider că un parfum este mai mult decât suma elementelor sale.

Ca vocabular... cel mai adesea e un “stream of consciousness oltenesc” cu nasul în încheietură şi cu speranța că are sens şi pentru ceilalți. Este un exercițiu de autocunoaștere extrem de util – să încerci să pui în cuvinte, senzații şi imagini de ce îți place ceea ce îți place. Recomand.

Este parfumul un act de cultură? Mulți „intelectuali” cu lecturi grele îl consideră o superficialitate, o manifestare culturală secundară. Dacă ar fi să-i iei apărarea, ce le-ai spune?

Am apărat de-a lungul timpului SF-urile („vai, cum să fie literatură!”) şi jocurile video (care între timp s-au transformat pentru mine din hobby în ceva mai lucrativ).

La fel ca artele consacrate, şi parfumul este un produs cultural şi un rezultat al unei conceptualizări intelectuale. Integrându-l printre alte manifestări artistice ale unei epoci, parfumul poate reflecta fațete sociale sau culturale cu profunzimi noi şi detalii care ar scăpa unui alt tip de analiza. La fel ca în artă, în parfumerie putem vorbi de concept, compoziție, creativitate, inovație etc. Din păcate, olfacția este o „cenușăreasă” a simțurilor şi poate lumea în care simțului olfactiv i-ar fi fost acordată mai multă greutate ar fi arătat cu totul altfel.

Dacă nu s-ar lăsa convinși domnii din întrebarea ta, aș folosi pe post de armă (în sensul de plici copertat) o carte fabuloasă scrisă fix pe subiectul ăsta de Mădălina Diaconu: Despre miresme şi duhori. O interpretare fenomenologică a olfacției.

Dacă ai rescrie istoria în termeni olfactivi, ce repere ai alege?

Îmi imaginez un sprayer care apare în istorie, ca monolitul din Odiseea spaţială, şi face pfftt! Pe fast forward, hai să ne jucăm şi să facem un montaj ca în Istoria lumii a lui Mel Brooks, cu trimiteri la parfumuri contemporane:

Epoca de piatră: miros de peșteră, umed, frig şi foc, animăluț cald – Bat de la Zoologist

Vechiul Testament: mir, tămâie şi trandafiri – Parfum Sacré de la Caron

Imperiul Roman: flori albe, fructe și miere – Intense de la Boadicea

Inchiziţia spaniolă („NIMENI nu se aşteaptă la Inchiziția spaniolă”, îmi vine în minte replica celebră din sketch-ul celor de la Monty Python): piele, labdanum, licheni și frică: The Lover’s Tale de la Francesca Bianchi

Revoluția franceză: „Duhneau bisericile, duhnea pe sub poduri sau în palate. Țăranul trăsnea deopotrivă cu popa, puțea toată nobilimea, şi regele, cu o duhoare de animal de pradă, iar regina, ca o capră bătrână. Nu era nici o vădire a vieții înmugurind sau descompunându-se care să nu fie însoțită de vreo împuțiciune.” (Patrick Suskind, Parfumul). Mergem direct la État Libre d’Orange, cu al lor Sécrétions Magnifiques.

Priceperea la parfumuri te ajută să miroși bine oamenii?

Absolut deloc! 😜 Nu cred în zodii, dar cum simt nevoia de a băga lucrurile în categorii, pot să spun că sunt un INTJ tipic, dacă e să ne luăm după testul Myer Briggs. Am aflat ce „pasăre rară” sunt după ce o doamnă de la Resurse umane, după un interviu, şi-a chemat şi colegele din alte birouri, strigând entuziasmată „avem un INTJ femeie, hai şi voi!”. Mă simt destul de des ca un Android fără update în multe situații sociale.

Ai un blog – lilitheva.com. Pentru cine scrii și ce încerci să transmiți?

Vorbesc despre parfumuri, de mult timp, oricui are răbdare să mă asculte. De la colegii de clasă, apoi de serviciu, care veneau la mine să mă întrebe ce parfumuri să cumpere pentru diferite ocazii/ persoane, la e-mailuri în care le descriam prietenilor parfumurile pe care le împărțeam cu ei (înainte să știu că fiolele în care le puneam parfum din sticluța mea se numesc „decanturi”); apoi, mai târziu, când am descoperit forumurile şi grupurile dedicate parfumeriei pe internet. Aici trebuie să fac o „strigare” specială Danei Sandu, care a reușit cu energia şi verva ei de extraterestru să construiască cea mai mare şi mai închegată comunitate online de parfumiști români. (Pe Dana o găsiți pe http://nasdenas.com/şi pe YouTube, pe canalul cu același nume.)

Ca să fiu foarte sinceră şi prozaică, am început blogul pentru că am vrut să învăț Wordpress mai bine (pentru alt proiect). Am început să scriu pentru mine şi prietenii mei şi încet – trecând de sindromul impostorului şi de autocritică – şi pentru ceilalți pasionați de parfumerie pe care i-am cunoscut de-a lungul timpului. Şi îmi place din ce în ce mai mult.

O carte și un parfum?

Nostalgie amăruie – Oraşul cu salcâmi de Mihail Sebastian cu Tsarina de la Ormonde Jayne.

Un tablou și un parfum?

Alchimie domestică – Embroidering the Earth’s Mantle de Remedios Varo şi Niki de Saint Phalle.

Un film și un parfum?

Picaj în soare, cu picioarele înainte: Sunshine (Danny Boyle) cu Dhajala de la Xerjoff.

O melodie si un parfum?

Eros şi agape: Lamento della ninfa de Monteverdi și Parfum Sacré de la Caron.

O piesă de teatru și un parfum?

Amintire înghețată în ambră: mirosul sălii de teatru din Craiova, Iona cu Ilie Gheorghe în rolul principal și trei pufuri de Calvin Klein Obsession Man (furat de la tata).

Scrii pentru un blog străin – cafleurebon.com. Este diferit publicul? Îți adaptezi altfel discursul?

Çafleurebon, care a împlinit de curând zece ani, este una dintre cele mai importante reviste internaționale de parfumerie, prezentând lumea parfumurilor de nișă şi artizanale dintr-o perspectivă artistică. Cei șaisprezece editori şi colaboratori sunt – să zicem – un fel de curatori ai unei galerii virtuale de artă olfactivă. Este diferit atât din prisma abordării printr-un filtru artistic (nu comercial), cât şi prin faptul că nu există recenzii negative – noi ne alegem despre ce scriem, şi – evident – dorim să aducem în „galerie” doar acele parfumuri care ne-au atins şi pe care dorim, îmbrăcate în poveștile noastre, să le împărțim cu lumea.

Mă bucur că suntem două românce pe această platformă. Cealaltă este Dana Sandu, pe care am menționat-o mai sus, de asemenea, parte din echipa Çafleurebon ca senior editor.

Nu cred că îmi compun diferit discursul atunci când scriu recenzii pentru Çafleurebon, scriu fără multe filtre, cu jocuri de asocieri libere şi cu nasul în încheietură, la fel ca pentru blogul meu.

M-a ajutat însă legat de disciplină tempoului, a „creativității cu deadline” şi răbdarea de a „linkui” şi edita mai atent ce scriu (urăsc să îmi recitesc/ corectez textele).

Tu cu cine te combini?

Colocvial, spunem uneori despre două persoane care formează un cuplu că s-au „combinat”. Dacă s-au combinat, asta înseamnă că între ele există o compatibilitate, că fuziunea a fost posibilă în virtutea unor caracteristici comune ale compușilor, care îi fac să rămână împreună. Dincolo de – sau, mai degrabă, dincoace de – compatibilitățile spirituale, există o compatibilitate pur fizică, elementară, care ne dictează apropierile și respingerile – cel mai adesea, inconștiente. De altfel, limbajul comun reflectă această idee – „există chimie între ei”, spunem –, dacă ne gândim că această compatibilitate este văzută ca o îmbinare perfectă, ca o reacție chimică reușită între doi parteneri închipuiți ca (sumă de) elemente chimice. Compoziția mea chimică este compatibilă cu a ta, fiecare particulă din mine este în armonie cu fiecare particulă din tine. Dacă la această compatibilitate fizică o adăugăm pe cea psihică și spirituală, atunci reușim să facem saltul de la chimie la alchimie.

Dar să revenim la chimie. Faptul că mirosul și gustul sunt singurele noastre simțuri chimice ne îndreaptă atenția – vrem, nu vrem – spre un tip aparte de compatibilitate, despre care rareori se discută, asta și ca urmare a tabuurilor ce înconjoară aceste două simțuri intime, extrem de subiective, cu un vocabular precar și, tocmai de aceea, greu de civilizat. Fiind simțuri ce stârnesc modificări ale chimiei noastre lăuntrice, mirosul și gustul permit combinarea și comunicarea la un nivel profund, de vreme ce restul simțurilor – văzul, auzul și pipăitul – se opresc la nivelul epidermei. Doar prin miros și gust Celălalt pătrunde în mine și mă transformă,  într-un schimb reciproc de mesaje și de reacții. Doar mirosul și gustul ne revelează natura pe de-a-ntregul, ceea ce explică și forța reacțiilor atunci când ne confruntăm cu mirosul și gustul Celuilalt. Ele reușesc să ne răscolească până în măruntaie, la propriu, deși, pe cale afectivă, putem spune că văzul și auzul o pot face și ele în egală măsură – cu simțul tactil stând undeva la mijloc, la granița dintre mine și tine. Prin caracterul inevitabil, constrângător al reacțiilor pe care le stârnesc, mirosul și gustul devin condiția necesară, de posibilitate, pentru o combinație totală, care este întregită de simțurile distanței – văz și auz – sau de pipăit, ca simț al apropierii de limitele eului nostru.

Importanța mirosurilor în stabilirea schimburilor sociale e confirmată și de datele antropologice. În anumite triburi, precum Desana din Columbia amazoniană, ele definesc normele de alianță între triburi; căsătoria este posibilă aici doar între grupuri care se diferențiază unele de altele prin mirosurile și parfumurile lor. Nu doar că fiecare posedă propriul miros – conferit de înfățișare, emoții sau alimentație –, ci toți membrii aparținând aceluiași trib împărtășesc un miros caracteristic, care îi deosebește de membrii altui trib. Pentru Desana, căsătoria poate avea loc doar între persoane cu miros diferit, așadar ei sunt nevoiți să pornească în căutarea unui soț sau a unei soții printre membrii unui alt trib, având grijă să găsească pe cineva al cărui miros se poate combina cu al lor. Interdicția de a se uni cu cineva care are același miros este o modalitate de a preveni incestul și de a evita endogamia. Regulile căsătoriei se supun unei scheme asemănătoare amestecurilor culinare – de pildă, nu poți combina carnea cu peștele. Tot așa și în căsătorie: trebuie să știi să faci amestecul potrivit. În limba tribului Desena, aceeași expresie – mereké (combină, amestecă bine) – este folosită ca recomandare adresată atât bucătarului, cât și viitorului soț. Așadar, căsătoria este o îmbinare, o unire a mirosurilor*.

Datele antropologice sunt completate de cele genetice. Experimentele pe șoareci au dovedit rolul esențial jucat de simțul mirosului în depistarea genelor la semeni, gene ce dictează împerecherile cu mai multe șanse de supraviețuire. Folosindu-se de miros, șoarecii reușeșesc să depisteze coduri diferite de ale lor, pentru o combinație al cărei rezultat va fi un sistem imunitar mult mai adaptat atacurilor mediului de viață. Ce ne împiedică să credem că și oamenii s-ar lăsa conduși de miros în alegerea partenerului de viață, tocmai pentru a-i transmite urmașului un cockteil perfect de gene?

Societatea modernă – definită, pe de o parte, de dezodorizarea masivă și de tabuurile impuse emanațiilor corporale, și, pe de alta, de o odorizare artificială excesivă, unificatoare și depersonalizantă – pierde din vedere tot mai mult latura chimică, constrângătoare a „combinațiilor” dintre oameni. Primatul văzului și auzului – vezi toate mijloacele de comunicare în masă, precum și pe cele de întâlniri online – face ca simțurile prea personale ale pipăitului, mirosului și gustului (declarate incorecte social/ politic) să fie trecute sub tăcere, nesocotind rolul lor determinant în intimitatea cuplului. Dar câte „combinații” nu s-au desfăcut din pricina mirosului sau a gustului de nesuportat al Celuilalt?

---

* Vezi Aroma. The cultural history of smell de Constance Classen, David Howes și Anthony Synnott (Routledge, 1994, p. 98 și urm.)

„Viitorul va mirosi a clor o vreme, apoi va mirosi la fel ca înainte”

Un interviu cu Claudiu Sfirschi-Lăudat, realizat de Oana-Țepeș Greuruș, pentru site-ul Goinfashion
Puteți citi întregul articol aici.

 

 

Care este povestea proiectului Osmé – The Perfume Review? Când l-ai lansat? Care este publicul-țintă? Pe cine vrei să „ademenești” pe blog? De ce Osmé? Care este traducerea exactă a cuvântului din greacă?

Am pornit pe urmele parfumului și ale poveștilor lui împins de două motive, dacă e să le sintetizez: pe de o parte, a fost pasiunea personală pentru mirosuri și parfumuri, iar pe de alta, constatarea că, deși ne parfumăm cu toții, cultura noastră olfactivă este săracă. Gestul de a ne parfuma nu ține doar de igienă, de acoperirea mirosurilor corporale și de sporirea senzației de curățenie, ci are și ecouri psihologice, sociale și culturale. Alegând cutare sau cutare parfum, vrem fie să exprimăm o identitate pe care o socotim a noastră, unică, fie să ne punem o mască, să creăm o impresie, o aparență. Cu alte cuvinte, parfumul este fie revelator, fie creator al unei esențe. Cu toate acestea, atitudinea publicului larg, dar și a specialiștilor – filosofi, psihologi, istorici, sociologi etc. –, este una de indiferență, în cel mai bun caz, sau de reticență și refuz. Parfumarea este socotită drept o activitate superficială, iar studiul mirosurilor, o preocupare secundară, care n-ar aduce nici un plus cunoașterii. Toate astea m-au condus spre ideea de a publica o revistă de cultură olfactivă. Or, cum mediul online este cel mai la îndemână, am creat un blog, iar asta se întâmpla pe la sfârșitul lui ianuarie. Nu există un public-țintă, de vreme ce mirosurile și parfumurile fac parte din viața oricui și e bine să cunoaștem cu toții ce semnificație poartă ele. Cum orice demers care pornește de la zero ar trebui să privească înapoi, spre originile unei practici, am ales numele grecesc de „osmé”, care înseamnă atât „miros”, cât și „produs parfumat”. Desigur că arta parfumeriei nu este de origine greacă, dar civilizația europeană acolo își are fundamentul, așa că acest nume mi s-a părut cel mai nimerit.

Cum ai format echipa – sunteți un scriitor, un editor, un regizor, un istoric? Cum alegeți subiectele pe care le abordați?

Cum acest proiect are o tematică destul de vastă, având în vedere intersectarea parfumeriei cu restul artelor și disciplinelor, nu puteam să-l duc singur. Nu am nici competențele, nici timpul pentru a face așa ceva. De aceea le sunt recunoscător atât celor care au acceptat să acorde un interviu pentru blog, cât și colaboratorilor mei: Nona Rapotan (editor-coordonator al site-ului literar Bookhub.ro), Monica Neațu (istoric și conferențiar la Fundația „Calea Vistoriei”) și Elena Morar (regizor de teatru). Prin pasiunea, cunoștințele și deschiderea lor, blogul a căpătat un conținut divers, care, sper eu, vine în întâmpinarea curiozității publicului larg. Subiectele și le alege fiecare în funcție de ce îl preocupă atunci, de descoperirile pe care le face, de lene și de chef; cu alte cuvinte, e o libertate totală, fiindcă așa mi-am și închipuit acest blog: ca un spațiu de joacă, în care simțurile zburdă libere.

Cât de vast este acest univers olfactiv? Cu ce începe și unde se termină, dacă se termină?

Dacă aș ști, aș deține cheia universului. Aș fi, poate, ca personajul Grenouille din Parfumul lui Patrick Süskind. Dar cred că este infinit, iar producția de parfumuri, tot mai intensă în ultima vreme, cu lansări peste lansări, dovedește că mirosurile pot fi combinate la nesfârșit. Asta face, de altfel, imposibilă cuprinderea în cuvinte și clasificarea acestei bogății olfactive. Încă o dovadă că mirosul nu este un simț sărac, ci unul dintre cele mai complexe.

 

Continuarea, pe Goinfashion.

ABC: Parfumurile Antichității

 

Femeie vărsând parfum într-un flacon
Frescă din Villa Farnesina, sec. I d.Hr., Roma, Muzeul Termelor

Scoțând la lumină, în Asia Mică, mii de tablete inscripționate cu semne cuneiforme, arheologii au recuperat arhive contabile ce fac dovada unei activități economice vechi de trei mii de ani, desfășurate din Sumer până în Persia. Ele relevă amploarea rolului comercial al Orientului, care a fost, în Antichitate, cea mai mare piață de materii prime pentru parfumerie, fie că erau obținute local, fie că erau importate din ținuturi îndepărtate. Negoțul lor a contribuit la prosperitatea fenicienilor, la întemeierea unor orașe precum Palmyra, Petra sau Antiohia. Tămâia a permis crearea regatelor arabe, a căror imensă bogăție era legendară, dacă e să ne gândim doar și la povestea Reginei din Saba.

Parfumeria greacă apare și se dezvoltă mai întâi pe marile insule, în Creta minoică și, în special, în Cipru, o altă răscruce comercială foarte activă, patria mitică a Afroditei. Pădurile insulei, rășinile sale, uleiurile de trandafir și de iris sau unguentele produse acolo erau celebre. În secolele VII-VI î.Hr., cetatea portuară a Corintului a știut să îmbine piața materiilor prime, elaborarea de parfumuri și fabricarea de recipiente decorate, din pământ ars. Atena, care își datora o mare parte a opulenței comerțului de produse de lux, a adoptat practicile corintice, deschizând o cale a cărei culme va fi Veneția.

În secolul al IV-lea î.Hr., recent întemeiata cetate a Alexandriei a realizat o strălucitoare sinteză a științelor Greciei, Orientului și Egiptului. Roma, celebră pentru consumul de produse de lux, n-a adăugat nimic esențial parfumeriei alexandrine, însă a adus îmbunătățiri îmbutelierii esențelor, renunțând la ceramică și adoptând sticla, mai lejeră și mai ușor de curățat și de decorat.

 

PE URMELE PARFUMULUI | Nona Rapotan

REACȚIILE OLFACTIVE STÂRNITE DE UN TABLOU

 

un articol de Nona Rapotan

editor coordonator la Bookhub

 

 

 

Când scriam pentru articolul precedent, mi-am dat seama că am un lapsus demn de alte timpuri: nu-mi aduceam aminte și pace numele pictorului care a realizat tabloul Still Life. Un olandez reprezentativ pentru Epoca de Aur olandeză, Willem Claesz Heda a realizat o serie întreagă de tablouri Still Life. Aveam în minte tabloul/ tablourile, dar numele pictorului nici că mi-l aduceam aminte. Așa că am rugat un bun prieten să-mi spună pictori care au făcut „tablouri cu mese încărcate”. De regulă picam pe aceeași idee, dar de data aceasta n-a fost să fie. M-a trimis la Matisse și la Pantagruel. Drept urmare, o noapte întreagă m-a bântuit căutarea numelui pictorului, dar așa a încolțit și ideea pentru un alt articol.

 

 

Olfactivul n-a jucat în pictură niciodată rol de primadonă. Vizualul primează în fața oricărui alt simț și, ca atare, contemplarea unui tablou se face aproape în exclusivitate privindu-l, indiferent de subiectul acestuia. Dacă ne uităm și la pasajele literare care descriu impresiile unui personaj sau altul în fața unui tablou, ne dăm seama că și scriitorii se văd limitați la a folosi verbe din aria vizualului. În schimb, se poate observa un alt tip de variație: cea dată de al doilea val de percepții, care sunt dependente de cele vizuale, un fel de consecințe directe ale acestora. De aceea, unora dintre noi un tablou cu mese încărcate cu tot felul de bucate, din care ies aburi aromitori, s-ar putea să nu le spună nimic, în schimb gurmanzilor s-ar putea să le stârnească pofte de nestăpânit. Mi-am dat seama privind la seria Still Life a lui Heda că în spatele acestor tablouri nu stă o obsesie, cum s-ar grăbi mulți să spună, ci o încercare de surprindere a privitorului, un soi de provocare ascunsă în micile detalii: oare bucata aceea de jambon ce miros o avea? Dar lămâia aceea atât de apetisantă și de proaspătă? Ce arome și mirosuri au încărcat nările celor așezați în jurul mesei aranjate cu atâta fast? Mai toate tablourile prind în miezul lor o dezordine ordonată, adică o aranjare voită a unor elemente disparate; tipsiile nu par că vin din aceeași poveste cu clondirul, după cum fața de masă este de un alb discordant în raport cu restul obiectelor. Din toate, dar absolut din toate tablourile lui Willem Claesz Heda răzbat până la mine mirosuri de carne îndelung frăgezită, carne de vânat care cere un anumit vin (sec și roșu, evident!) și o garnitură aleasă pe măsură. Îmi umplu plămânii cu miros de bucate gătite îndelung, fără grabă. Paradoxal, dacă ne gândim la timpurile în care a pictat olandezul: o epocă în care soba de gătit triumfa în mijlocul unei bucătării, generoasă spațial în raport cu restul casei – mă refer la dimensiunile camerelor de locuit, nu și la cele ale sălilor de bal sau ale sufrageriilor caselor nobililor, căci acestor interioare li se potrivesc tablourile –, iar alimentele erau pregătite într-un mod destul de rudimentar.

 

 

Revenind la sugestia prietenului, aici am avut parte de o a doua confuzie. El se gândea la tabloul The Dining Table, eu la mai celebrul The Dessert: Harmony in Red. Recunosc că alegerea lui era cu mult mai mult pe placul meu, din toate punctele de vedere, dar mai ales olfactiv. E ceva în ritualul acela de aranjare a mesei care provoacă simțul olfactiv, care te lasă într-o așteptare a ceea ce va urma: toate acele farfurii vor fi pline în curând de mâncăruri aburinde, care vor umple nările comesenilor cu tot felul arome și condimente, iar paharele vor provoca degustătorii să se desfete cu vinuri de bună calitate, care se sorb pe îndelete, dar nu înainte de a fi mirosite îndelung. În schimb, din The Dessert: Harmony in Red nu răzbate până la mine aproape niciun miros, din pricina acelui roșu intens, care joacă rol de canafas, dar și de agent provocator; nu contează foarte mult ce este pus/ așezat pe masă, ci cine aranjează, adică femeia. Iar femeia (ca gen) va fi întotdeauna pusă în evidență de un pic de roșu (mi-am adus aminte de mantra unor femei aflate în suferință: „ruj roșu pentru vremuri grele”).

 

 

Același prieten mi-a trimis și fotografia cu tabloul cu Gargantua. Bănuiesc și ce l-a determinat să mi-l trimită, dar nu e locul aici pentru detalii. Dar m-am surprins, privindu-l, că mă întreb unde încap atâtea mirosuri pe masa aceea. Gargantua are o mimică sugestivă, dar cu toate acestea nu dă semne că ar fi în căutare de mirosuri, pentru el nu mai este timp de degustat, a trecut direct la înfulecat. Diferența dintre un gurmand și un oarecare aici e: primul degustă, preferă porții mici și aranjate într-un anume fel, care să provoace simțurile, pe când nesățiosul de Gargantua nu se gândește decât la cum să-și umple stomacul mai repede și până la refuz. Un tablou sugestiv ca o frescă de epocă, care merită studiat îndelung, pentru că surprinzi în gesturile servitorilor o mulțime de detalii legate de obiceiuri culinare, de moduri de preparare specifice epocii lui Rabelais etc. Într-o antiteză perfectă și în spiritul dialogului, prietenul mi-a trimis și două fotografii care n-au nimic în comun cu pictura, dar pot stârni și ele niscaiva senzații olfactive. Evident că acestea vor fi din cu totul altă sferă, una a grosolanului, a cantitativului, a invadării și asaltului continuu a nărilor cu mirosuri grele, de cărnuri servite în grabă și în cantități uriașe, doar pentru că vor fi înfulecate de meseni flămânzi și nestatornici.

 

 

Mă gândesc acum la un adevărat itinerariu prin muzeele Bucureștiului ghidată fiind de această stimulare (în formă continuantă, dar deloc agravantă) a olfactivului. E o asociere la care nu mă gândeam acum doi ani (să zicem), dar de care mă bucur acum din plin. Schimbarea de perspectivă nu poate decât să contribuie la întregirea universului cunoașterii. Unele drumuri ale cunoașterii ni se deschid doar dacă știm să ne lăsăm purtați și de olfactiv.

Interviu Osmé, cu Adina Popescu

Credit foto: Ema Cojocaru

Născută în 1978, în București, Adina Popescu a absolvit Regie de Film, însă de la 18 ani a lucrat ca reporter, jurnalist cultural și, mai târziu, ca redactor la Dilema veche, unde are în prezent o rubrică săptămânală intitulată „Portrete în mers“. Pasiunea pentru film n-a dispărut, fiindcă Adina face și filme documentare. Prima ei carte pentru copii a fost Doar un zbor în jurul lumii, publicată în 1999, căreia i-au urmat și altele: Miriapodul hoinar şi alte povești, Mari povești românești pe înțelesul celor mici, Aventurile lui Doxi în benzi desenate (în colaborare cu Alexandru Ciubotariu). În 2015, a publicat Povestiri de pe Calea Moșilor, o carte inițial destinată adulților, dar în ea s-au regăsit şi copiii dornici să descopere o mașină a timpului care să-i poarte în anii 1980. Trilogia fantastică O istorie secretă a Țării Vampirilor a câștigat Marele Premiu al concursului de creație literară „Trofeul Arthur”, în 2013. Adina este și coordonatoarea revistei Ordinul Povestitorilor, înființată în 2015, care adună între paginile ei cele mai hazlii, mai năstrușnice și mai originale povești și ilustrații ale copiilor.

---

Ce loc ocupă parfumul, mirosurile și mirodeniile în viața ta?

Nu m-am gîndit niciodată la asta pînă acum, dar cred că mirosul are un rol destul de important. Poate pentru a compensa faptul că nu văd aproape deloc cu ochiul stîng – e o miopie forte din naștere, care nu se poate corecta; la un moment dat am avut și o dezlipire de retină –, mă bazez mult pe celelalte simțuri. Pe auz, pe miros. Aud zgomotele pe care în mod normal probabil că nu le-aș auzi, simt orice miros poate mai pregnant decît alți oameni. Sau cel puțin așa îmi închipui. Totuși, nu sînt înnebunită după parfumuri, după lucrurile care „miros frumos” în sensul general valabil. Banii cheltuiți pe parfumuri scumpe mi se par irosiți. Cred că mult mai importante sînt senzațiile olfactive și ceea ce pot ele să declanșeze. Amintiri, povești. Îmi place literatura care conține și un univers olfactiv, din punctul ăsta de vedere cartea bate filmul, filmul nu are niciun fel de miros, nici măcar nu reușește să-l sugereze, totul e vizual. În viața de zi cu zi, îmi plac adierile, dîrele de miros și locurile unde ele te conduc. În privința mirodeniilor, le prefer pe cele subtile, ierburi, coajă de lămîie, nucșoară. Nu mănînc deloc spicy, iuțeala acoperă în mod neplăcut toate celelalte arome, mănînci și transpiri, ce-ai rezolvat cu asta? Așa cum mi-aș dori să cred că în viață nu e totul alb sau negru și că există tot felul de nuanțe, cam așa e și cu mirosurile... E ca la vinurile bune – un pic de citrice, note florale, un strop de miere, o undă de vanilie întregesc buchetul.       

Un miros al copilăriei care să se țină scai de tine până azi?

Sînt multe, două îmi vin acum în minte. Primul este mirosul de vinete coapte pe plită, prin august, în vacanțele mele de vară de la Cluj, care marca cumva sfîrșitul verii. Pe atunci, fructele și legumele erau de sezon, nu se găseau pe tot parcursul anului, ca acum. Nimeni nu cocea vinete în decembrie, ci doar cînd începea „sezonul” de vinete, toată lumea făcea salată de vinete, o ocupație care preceda alta, mai importantă – momentul zacuștei, care se întîmpla abia în toamnă, cînd vinetele se ieftineau zdravăn. În toate scările de bloc din cartierul Gheorgheni mirosea a salată de vinete, de pe toate ferestrele larg deschise ale bucătăriilor venea aroma de vinete coapte. Mi-era o poftă teribilă, aș fi mîncat kilograme de salată de vinete pe felii groase de pîine ardelenească, îndesată, cu roșii de vară dulci. Mi-e poftă și acum, în momentul în care scriu; în zilele noastre parcă salata de vinete nu mai e la fel. Desigur, mirosul ăsta e plin de nostalgie, verile de altădată, vacanțele copilăriei, zilele lungi, luminoase, ce păreau nesfîrșite.

Un alt miros care mi se pare acum că a dispărut sau că pur și simplu e altfel este mirosul de după ploaie, mai ales într-un mare oraș cum e Bucureștiul, care a devenit din ce în ce mai poluat. Mi-amintesc mirosul de după ploaie din copilăria mea, primăvara, pe străduțele „din spate”, cum le numeam eu, străzile cu case din spatele marilor bulevarde, din spatele Căii Moșilor – Toamnei, Salcîmilor, Silvestru, Popa Petre. Atît de proaspăt, de revigorant se simțea încă mirosul de pămînt ud (mai avem pămînt în București sau numai asfalt?), de flori scuturate, de iarbă, de melci, combinat și cu o dîră inconfundabilă de miros urban, „industrial”, de trotuar care se usucă sub razele soarelui, de gaz de eșapament, de fiare vechi, ruginite. Miros de mahala spălată de ploaie, zoaie care se scurg spre gurile de canal. Cam ăsta era Bucureștiul de după ploaie de acum 30 de ani.      

Cum ai descrie parfumul preferat, dar fără să-i dai numele?

Tonic, înțepător în sensul bun, ca sărurile bunicii ce te trezesc din leșin, nimic dulceag, dulcele mi se pare grețos. Fresh. 

Mirosul perfect al bărbatului perfect? Dar al celui imperfect, de toate zilele?

Cînd eram adolescentă, mă preocupau astfel de probleme. 😊 Mă îndrăgostisem de un rocker cu vreo opt ani mai mare decît mine, mi se părea extrem de matur, de „bărbat” față de toți băieții de vîrsta mea, cu puf de mustață și cu vocea în schimbare. Aveam un început de idilă în care eu căutam nu știu ce romantism, n-a mers prea departe. Îl evocam în jurnale, cu tot cu mirosul lui de geacă de motor combinat cu un deodorant ieftin, care mie mi se părea sublim pentru că era al lui – Axe Marine. Mai tîrziu am descoperit că o grămadă de bărbați se dădeau cu Axe Marine și erau suficient de comuni ca să nu mă intereseze.

În viața de zi cu zi, cred că toți – bărbați și femei – mirosim imperfect, în fond, sîntem oameni... Societatea în sine nu are cum să „miroasă” impecabil. Să adunăm laolaltă o sută de bărbați și de femei, să-i înghesuim în metrou la o oră de vîrf, să-i ținem acolo ca sardelele vreo zece stații și, la final, toți vor mirosi la fel.

Ce miros are iubirea? Ce ingrediente ai pune într-un elixir al iubirii?

Tot în adolescență, ți-aș fi răspuns elaborat la această întrebare. În volumul al doilea din O istorie secretă a Țării Vampirilor, există un personaj, Todosia, o adolescentă care vrea să devină zînă și se pricepe la tot felul de farmece și de poțiuni, o voi întreba pe ea mai întîi! Iar în volumul al treilea al trilogiei vor fi niște Portițe secrete de trecere între Tărîmul nostru și Celălalt tărîm, unde ești bombardat cu tot felul de stimuli vizuali, auditivi sau olfactivi. Există o portiță din asta și a mirosurilor din copilărie, în care personajele au parte de o experiență olfactivă care îi ajută să călătorească în timp.

Ce miros îți place la alții, dar nu l-ai suporta la tine?

Îmi place la nebunie cum miros bebelușii și, în general, copiii foarte mici, cum le miros pielea și părul, atît de dulce, de delicat... Dar îți dai seama cum ar fi să mirosim toți ca niște sugari?

Dacă te-ai întâlni cu un extraterestru, ce i-ai da să miroasă pentru a-l face să cunoască (mai bine) civilizația umană?

Îmi vin numai răspunsuri năstrușnice în minte, pentru că întrebarea e năstrușnică. Cred că nu le-aș da să miroasă din prima trandafiri și i-aș încerca mai întîi cu mirosurile pestilențiale ale omenirii. Aș începe cu mirosul de șosete nespălate.

Asociezi locurile prin care ai călătorit cu mirosurile lor? Și-au lăsat o amprentă olfactivă asupra ta?

De cele mai multe ori fac asta. În timpul comunismului, mă întrebam nu doar cum arată, dar și cum „miroase” Occidentul. Am aflat mult timp după aceea, cînd am ieșit pentru prima dată din țară, pe la 27 de ani. Prima dată am fost la Bruxelles și țin minte că am fost surprinsă, și nu neapărat la un mod plăcut. În afară de mirosurile de mîncare stradală care se amestecau între ele pînă cînd ți se tăia orice poftă de mîncare și cu care nu eram obișnuită (în România comunistă, acestea nu existau, imediat după 1990, peste tot mirosea a pîine caldă de la cuptoarele turcești) – cartofi prăjiți, kebab, ulei încins, zahăr vanilat de la gaufres etc. –, mai era și un alt miros greu, de țevăraie, de infrastructură a orașului. Apoi, în Germania, mi s-a părut că toate orașele mari, inclusiv Berlinul, care este unul dintre orașele mele preferate, miroseau a canalizare. De undeva parcă tot venea un iz subtil de rahat, chiar dacă era acoperit de zeci de straturi de parfum, de odorizant, iar orașele în sine erau mult mai curate decît ale noastre. Poate că a fost o falsă impresie, indusă, ani întregi ne-au băgat în cap comuniștii că Occidentul e de rahat 😊

Însă multe locuri au un miros al lor. Delta are un miros specific, inconfundabil, se simte de la kilometri întregi, de cînd intri în județul Tulcea. Sulina are un miros de descompunere, însă nu neplăcut, un miros de sfîrșit de lume. Toate orașele de la mare miros demențial pentru mine, briza, aerul sărat schimbă totul. De pildă, în Porto, unde peste mirosul pe care îl aminteam și pe care îl dă apropierea oceanului se suprapune mirosul de cod (bacalhau) prăjit – îți iau razna toate simțurile și e imposibil să nu asociezi orașul cu amestecul ăla olfactiv.      

Alege un oraș, o țară, un spațiu pe care-l iubești și încearcă să-i povestești unui străin despre mirosul acelui loc.

Dintre toate locurile în care am fost pînă acum (nu sînt ele prea multe, e adevărat, și nu în afara Europei), o experiență olfactivă care m-a marcat a fost Sarajevo. Orașul ăla, mai ales bazarul din centru, miroase cu totul special, aș spune, la un mod metaforic, că e un amestec cu totul inedit de Occident și Orient la nivel olfactiv. Nici nu mai trebuie să vezi, doar închizi ochii și miroși – mirodeniile, ca în orice bazar oriental, mirosul de carne friptă prezent peste tot (de ćevapi), mirosul inconfundabil de cafea și alte arome mai mult sau mai puțin subtile, învăluite, mai ales la primele ore ale serii, în fumul subțire și parfumat de narghilea (de lula). Dacă deschizi ochii, vezi cum fumul ăla albăstrui se ridică leneș deasupra orașului, e realism-magic ce-i acolo, e poveste.

Să zicem că pui mâna pe peștișorul de aur și ți-ar îndeplini dorința de a dezvolta la maximum unul dintre cele cinci simțuri (sau or fi mai multe?). Pe care l-ai privilegia?

Cred că aș alege totuși văzul, apropo de ce am răspuns la prima întrebare. Toată viața m-am întrebat cum o fi să vezi la fel de bine cu ambii ochi, dacă se schimbă ceva în perspectiva asupra lumii. 

Pentru a recrea un moment din trecut, recurgi la mirosuri?

Da, îmi place să fac analogii olfactive. De pildă, în Povestiri de la Calea Moșilor există o patiserie pe colțul de la intersecția cu Eminescu; acolo se vindeau niște pateuri calde cu brînză minunate, le simțeam mirosul de pe cealaltă parte a străzii, cînd mă întorceam de la școală, și tot acele pateuri au fost pretextul unei prietenii care s-a înfiripat cu o colegă din ultima bancă. Pentru că mirosul lor încă stăruie în memoria mea afectivă, simțeam nevoia în carte să-l punctez cumva, să aibă un mic rol în narațiune. I-am zis „acel miros de McDonald’s al timpurilor vechi”, în speranța că și cei care nu au trăit acele vremuri, cei care s-au născut mai tîrziu, vor înțelege astfel ce impact avea asupra noastră, al copiilor de atunci. De fapt, mirosurile por face parte din orice descriere a unui spațiu, din atmosferă, iar eu cred că, dincolo de poveste, o mare parte din valoarea literaturii constă în atmosfera pe care reușești s-o redai.

 

Există vreun miros care să te fi pus pe gânduri?

În momentul acesta, din păcate, sînt contrariată de mirosul de spirt. Am o sticlă de spirt mereu la îndemînă ca să dezinfectez suprafețele, mîinile și mi se pare ciudat și nefiresc să gătesc cu sticla de spirt alături, să dau cu spirt pe birou și pe clanțe, mirosul de spirt e peste tot în casă, nu m-aș fi gîndit niciodată că mirosul ăsta, pe care mai de mult îl ignoram, va deveni atît de reprezentativ pentru o perioadă din viața noastră. La fel și mirosul de clor, pe care mi-l amintesc vag din copilărie, de la bazinul de înot sau din toaletele de la grădiniță. E un miros care îți rămîne în minte, îl asociezi cu igiena, însă nu m-aș fi gîndit că va reveni în acest mod în viața mea.

Cum îți miroase Bucureștiul?

Bucureștiul nu miroase bine, dar nici nu are un miros specific, ca alte orașe, ca orașele de la mare, de pidă, despre care povesteam. Mai nou, din păcate, miroase a deșeuri arse în gropile de la margine, un miros toxic. De fapt, Bucureștiul în sine e un oraș toxic. În cartierul meu de la Lizeanu miroase deseori a gunoi stătut, care zace prin fața porților, nu există nicio responsabilitate civică, oamenii își abandonează gunoaiele pe unde se nimerește, coșurile stradale se revarsă. Într-un timp, orașul mirosea a covrigi și a haine rufoase second hand, acum mirosurile astea au mai dispărut, au definit o perioadă, anii ’90, apoi criza financiară din 2008. Categoric că un oraș miroase diferit și în funcție de timpuri, de epoci; într-un fel miroase un oraș în care oamenii se încălzesc cu sobe cu lemne și altfel altul unde există termoficare. Însă cred că mirosul de gunoi în putrefacție a persistat mereu în București, într-un fel sau altul.       

Și Calea Moșilor?

Nici Calea Moșilor nu mai miroase a ceva anume. Cred că o singură dată a avut un miros identificabil, la începutul anilor ’80, atunci cînd s-au demolat casele și s-au construit blocurile socialiste. Cîțiva ani după aceea, a mirosit a var, a moloz, a bidinea – aceea era Calea Moșilor din copilăria mea, un simbol al „reconstrucției” și al omului nou.

PE URMELE PARFUMULUI | Nona Rapotan

MIROS BUN ȘI MIROS RĂU - CINE FACE DIFERENȚA?

 

 

un articol de Nona Rapotan
editor coordonator la Bookhub

 

"A Still Life With A Nautilus Cup, A Silver Salt Cellar, A Roemer And A Facon De Venise Glass, An Orange On A Pocelain Plate" oil on Canvas

Heda Willem Claesz

 

Am citit zilele acestea Copiii de pe Volga de Guzel Iahina, cel de-al doilea roman al scriitoarei ruse, tradus excelent de Luana Schidu pentru Editura Humanitas Fiction. Un roman al supraviețuirii, din care răzbat până la cititori speranțele oamenilor prinși sub tăvălugul istoriei: oare-i vor pomeni urmașii? Oare-și vor aminti generațiile următoare de sacrificiile lor? Ce e cu adevărat interesant la felul cum a construit și deconstruit Iahina un întreg univers dispărut astăzi – ­­dar pe care-l putem recompune pe baza mărturiilor directe – ține de felul cum s-a folosit de simțurile omului. Și așa ajungem la miros(uri).

­­­­­­­Ați observat cât de puțin mai este prezent mirosul în evocările copiilor noștri? Ei nu povestesc făcând apel la mirosuri – „Mamă, am mâncat aseară o tartă cu fructe și mirosea demențial!” sau „Doamne, mai ții minte cum miroseau cozonacii făcuți anul trecut de bunica lui Adi?”. Nu, copiii de astăzi nu se mai bazează aproape deloc pe miros. Le sunt străine senzațiile olfactive și poate că de aceea sunt și mult mai sensibili și mai alergici decât am fost noi.

Primii ani ai copilăriei am stat într-un bloc de zece etaje. Știam după miros că la etajul doi se gătește bine și mult (adevărul e că una dintre familiile de pe etaj era foarte numeroasă, cinci copii, dintre care doi gemeni), dacă urcam mai sus dădeam peste alte mirosuri; de sărbători ne întreceam în mirosuri de cozonaci – „Ba nu, al meu miroase mai bine decât cel făcut de mama ta!” – sau de fripturi care te puteau ameți bine de tot (la cât de raționalizată ajunsese cartea, o friptură de carne de porc, bine pătrunsă, era delicatesă în toată regula, nici nu mai conta dacă avea sau nu condimente sau cine știe ce ierburi aromatice). Spre sfârșitul adolescenței ne-am mutat într-un bloc cu doar nouă apartamente și dintr-odată universul comunitar a devenit aproape steril. Nu mai răzbăteau pe holuri mirosuri ca altădată; oamenii nu mai aveau timp să gătească, iar dacă o făceau, toate fripturile aveau același miros și toate plăcintele păreau a fi de mere. Uniformizarea mirosului ține și de maturizare, dar și de schimbarea amprentei sociale într-una deloc favorabilă oamenilor.

În Copiii de pe Volga, zorii comunismului nu-l împiedică pe povestitor să miroasă în continuare merele și să respire profund aerul încărcat cu mirosul de pește crescut în Volga; supraviețuitorii comunismului românesc evocă deseori secvențe de viață parfumate, în care mirosurile readuc la viață oameni și locuri astăzi abandonate sau lăsate în paragină. Copiii din generațiile de după 1989 nu au amintiri și nu vor avea amintiri olfactive; universurile lor sunt sărăcite sau atât de lipsite de identitate olfactivă, încât nu merită să mai pomenească despre bucuriile meselor luate în familie – cozonacii sunt toți luați de la Mega Image sau Auchan, nu au miros, sunt la fel de crescuți și cu bucăți de rahat distribuite în mod egal. Dacă-și doresc o tartă de fructe, deschid Google și la un click distanță se găsește sursa satisfacției de moment.

Cred că izolarea la domiciliu impusă de o pandemie care a luat prin surprindere pe toată lumea este un bun prilej și pentru reeducarea simțurilor – a mirosului, cu precădere. Un exercițiu interesant din acest punct de vedere ar fi descrierea mirosurilor care compun universul casnic: cum miros cearșafurile proaspăt spălate (da, da, știu, vor fi multe răspunsuri de genul „a Dero automat”), ce miros se strecoară dintre hainele puse la păstrat și tot așa. Sunt mirosurile care, prin amestec, compun amprenta noastră olfactivă; unică și irepetabilă. Cred că dincolo de izolare putem găsi paradisuri pierdute. Să ne lăsăm conduși de simțuri și să le dăm dreptul la explorare. Ni se vor înmulți lumile și vom face schimb de fericiri. Eu așa cred că ne va fi la capăt de drum.

Manifesto by Christophe Laudamiel

sursă: Fragrantica

Christophe Laudamiel este master perfumer, compozitor de mirosuri și parfumuri, conferențiar, scriitor și chimist. A creat, fie singur, fie în colaborare cu alți parfumieri, mai mult de zece parfumuri pentru case importante de parfumuri – Polo Blue for men (Ralph Lauren), Happy Heart (Clinique), Fierce (Abercrombie & Fitch), deadofnight și meltmyheart (strangelovenyc) și altele, pentru Beyoncé, Helena Christensen, Tom Ford, Burberry, Michael Kors sau Tommy Hilfiger. În 2010, a înființat DreamAir, un start-up inovator în domeniul parfumeriei, în colaborare cu Firmenich, care îi furnizează ingredientele. Scopul principal al companiei este realizarea de „sculpturi olfactive” pentru hoteluri, magazine și muzee din întreaga lume: The Pierre, Hotel Americano, Armani, Azul-Japan, Bliss, Grand Hyatt, Hard Rock Hotels and Casinos, Mercedes-Han Sung, New Balance, Oliviers&Co sau Visionnaire. Christophe este singurul parfumier ale cărui compoziții au intrat oficial în colecțiile unor instituții precum Musée International de la Parfumerie din Grasse, Harvard University și Cleveland Museum of Art. Tot el a creat și mixat cele peste treizeci de parfumuri-personaje care au făcut parte din opera olfactivă Green Aria. A ScentOpera de la Guggenheim Museums (New York și Bilbao), iar împreună cu Christoph Hornetz a creat cele cincisprezece mirosuri pentru cartea și filmul Parfumul. Istoria unei crime după romanul omonim al scriitorului Patrick Süskind.

Cităm mai jos Manifestul scris de Christophe Laudamiel și publicat pe site-ul dreamair.mobi.

 

 

FIRST,
THE PUBLIC SHALL HAVE ACCESS TO
REAL INFORMATION 

...children shall be given olfactory education at home and in schools to awaken the senses, communication and intelligence,

...universities shall open real Perfume Studies departments. University courses shall use smells, fragrance compositions or olfactory science to illustrate their points,

...top students at top universities shall routinely join the fragrance industry as much as joining the aerospace industry or Wall Street, be it to become perfume diffusion engineers, perfume managers, perfumers or anything perfume,

...some perfumers shall become academic authorities and be elected Members of the Academies of Arts and Sciences,

...consumers shall be allowed to know that man-made molecules are fabulous things, they help protect the planet, foster art and technology and they have been used in the best fragrances continuously since the 1850’s,

...the public shall be made aware that most of us smell well enough, and smell better once we train and start putting our noses everywhere,

...blind people around the world shall be offered extra olfactory stimuli and enrichment,

...the public shall be taught that the brain gets as much information, pleasure, intelligence and decision power via our noses as via our eyes. By smelling, one doesn’t damage one’s nose, lungs or brain, as they are made just for that: to smell. Perfumers are not known to have rotten lungs or worn-out noses. Human beings get fresh olfactory cells every 4-6 weeks like sharks get regularly fresh sets of teeth. Smelling doesn’t provoke much more allergies than music provokes epilepsy crises. Let’s stop the drama coming from ignorance,

...teachers and psychologists, as well as doctors and nurses, shall walk around with a scent kit. Via smelling sessions, they shall obtain stories patients won’t recall by oral or visual questioning. In return patients shall enjoy the healthy brain aerobic called smelling,

...during any fragrance speech there shall be passed around at least one thing to smell. During fragrance awards, the winning scents shall be blasted into the auditorium, rebaptised scentorium, for the audience to enjoy what the presentor is bragging about,

...perfume writers and critics shall go to perfumery school, Columbia shall have an olfactory journalism class and yearly prize,

...the Osmotheque® conservatory, the only international fragrance archives headquartered in Versailles, France, shall be treasured and honored like the Library of Congress,

...people shall learn to archive their fragrances in a fridge or a wine cooler, and perfume bottle collectors shall respect the juice as much as the bottle itself,

...people shall understand that a per- fume piano, also called perfumery organ, has about 1,500 keys, also called ingredients or notes, compared to only 88 keys for a musical piano,

...people shall discover that composing a fragrance is more than mixing a little bit of vanilla with a bit of amber, and that, by the way, amber per se is not even one ingredient in perfumery,

...alcohol for perfumery shall be considered a wonderful thing, because it is just that: a wonderful nothing. We use the same alcohol as you have in vodka, beer or whiskey. Are you allergic to these? Alcohol solubilizes most essences and sprays well. Water does not. And alcohol evaporates so fast, it doesn’t disturb the smelling,

...my pdf file extension is actually called Fedex®. Fedex® truck, I love you, you make my day every day: your drivers and planes are my daily postal ponies or text messengers. File size is not limited to 30 MB but by the international aviation regulations on dangerous goods shipping. Indeed, orange and lemon oils, because they are flammable, and cinnamon oil, because fish don’t like cinnamon so much, are classified dangerous goods. After hitting the send button, the pdf arrives 1 to 4 days later with $40-$250 less in your bank account, and after you pass a biannual $900 training. All that just be- cause of the natural laws and jaws of nature, gravity, volatility and flammability,

...we shall stop complaining there are too many fragrances on the market. We shall instead get an education and learn how to sort through the crap. No one complains there are too many songs in Apple® Music or too many pictures on Instagram®.

 

SECOND,
LET’S JUMP TO THE NEXT LEVEL

...fashion designers shall spend more than $1 for ingredients and creative task and labor together inside a $60 designer cologne,

...Shark Tank® gurus as well as speakers at scent marketing conferences shall stop thinking scent is all about merchandising to enjoy higher margins vs. fashion, in order to support fashion. Is that the respect the sense of smell and the public deserve?

...perfumes shall be considered more than accessories. Perfumers shall become again the authority in fragrance design and decisions. Music is not considered an accessory, painting is not considered an accessory.

...fragrances shall deserve better treatment: movies are not critiqued by people who cannot see, awards are not given complaisantly by actors and studios to themselves, wines are not judged by how much gold there is or how big the names are on the bottles, champagnes are not launched after a 5-day aging process instead of 5 years to make higher margins,

...fine fragrances shall not be precooked to make sure they resist the heat of sitting on a tarmac in Dubai or under the spotlights in a store. Would you buy heat-resistant champagnes?

...start-ups and spin-offs in the fragrance industry shall be encouraged and nurtured just like start-ups in computer science and biology. Thank you Accords-et-Parfums, IFF and Takasago for your visions and pioneering new ways,

...the fragrance industry shall recruit, dress, talk and perfume itself in much more colorful and hip ways,

...printer manufacturers shall make printers to print custom-marked smelling strips at Sephora® or Douglas® stores: to get fresh uncontaminated strips of each time with the correct names of the perfumes printed on them, and to remember later what scent was sprayed on what smelling strip,

...the biggest outing organized at the World Perfumery Congress and the biggest competition at the American Society of Perfumers shall not be golf tournaments but a real smell challenge where people queue in line to smell the finals,

...the fragrance industry shall organize more truly fragrance-focused awards. Justin B. & Justin T.: I love you, but your fragrances have a long way before winning some real academy awards of perfumery. One of yours was sacred Scent of the Year 2014, awarded by judges full of conflicts of interest, for business results perhaps, but not for scent, sorry. Again, love u both,

...we shall publicly recognize scent heroes: scientists, botanists and authors who contribute to the development of perfumes, general olfactory knowledge and expansion,

...there shall be copyright and trademark laws to protect fragrance creations, olfactory designs and scent logos,

...perfume remixes by perfume remixers shall be as exciting as music remixed by DJ’s, and perfume remixers shall be happy to pay royalties to the original composers,

…every fragrance house and brand shall publish a code of ethics specifically dedicated to perfumery,

 

THIRD,
LET THE EXCITEMENT BECOME
WELCOME, BIENVENU,
WILLKOMMEN, ENCHANTÉ, 

...it shall be further exposed that perfumers are not just inspired by flowers and the smells of their grandmothers. Smelling can be quirky, punky, sexy, intellectual and more, 

...people shall go to theaters, movie theaters, museums, libraries, events and stores because of scented events. All the Instagram® posts of this world will not replace the combination of scent experiences with visuals and sounds,

...fans shall fight to be front row to get a whiff of the actors, models or arriving guests,

...scent shows, as opposed to fashion shows, shall see twins, the Rockettes®, naked models or models dressed as ghosts, each wearing a different scent for the audience to experience, as they swish through the aisles of the sniffers- viewers audience,

...publishers shall routinely beef up their paper stories with scented pages and smell inserts. Scent tracks and cartridges shall be provided prior to TV or movie programs,

...a “bad” smell shall not be said to be bad: like a horror movie, it can be a damn good bad smell. And like shooting a horror movie, it has to be designed damn well to be damn bad,

...children shall bring home a scented present, or hide a scented object in their parents’ suitcase as a travel amulet. Parents shall hold scent bars and surprises, bring back an unknown scent from an unknown place. These will be unforgettable experiences which mark for life. They enrich culture and diversity, and stretch the imagination,

...teenagers shall be wearing scents upsetting to their parents,

...“Girls” shall know their vanillas and patchoulis as much as their lipsticks. “Guys” shall know their oudhs and vetiver distillates as much as their wines and whiskies. And exchange “girls” and “guys”,

...grandparents shall have their final scents designed to be remembered the way they want to be remembered be- fore they go,

...the public shall appreciate the sustainable spirit of fragrance. By using fragrances, we effectively help 40,000 farmers in Haiti grow vetiver plants. By loving jasmine and violet leaves coming from Egypt as well as orange flowers from Tunisia and Somalia, we help bring children to school and give women jobs. By enjoying Vanilla extracts, we allow villages in Uganda to afford basic water equipment, whilst using Bergamot from Calabria helps to provide jobs to young generations in one of the poorest Italian regions,

...scents and scenting shall become again core religious and spiritual practices. People shall attend celebrations in churches, mosques, synagogues and temples, as well as practicing yoga, around smelling experiences. It nurtures memory, the sense of togetherness, the sense of whole, and promote extra internal and external communication,

...buildings shall get several rotating scents over the course of a day, like giving them a soul,

...perfumers shall travel in private coaches or private jets equipped with a full perfumery laboratory to smell and create on the spot. Hotels have grand pianos on location, why not scent pianos?

...forensic scientists shall analyze stable and discreet scent molecules to investigate crime scenes in order to get clues. Indeed, some scent ingredients can stay for days, others for months or years in a house or on a body or can resist a wash (rain/rivers/flood/blood), or even insects or worms. What a wonderful movie plot could be created here!

...a TV show shall be staged to reveal the backstage of perfume: sourcing of precious ingredients in remote inaccessible places – fragrance ingredients don’t grow in downtown Manhattan or inside good old Paris – the drama of perfume composition and their actors, the drama of perfume criticism and the go-get-lost of perfume selection,

...someone shall take on creating a Pantone® scent chart ingredient library, and a true vocabulary of scent. The nose is 100 times to one million times more com- plex and varied than your eyes. Let’s get started with specific language of all kinds,

...chefs and perfumers shall work together in the same labs, chefs using molecules and patchouli and tuberose and green mandarin essence and much more complex mixtures than just a spice mix, and perfumers using the art of heating, cooking and aging on rose oils, sandal- wood, oudh and other immortelle absolutes,

 

These dreams are actually easy to materialize in the age of today. Let’s open our nostrils and go for it!

 

Master Perfumer Christophe Laudamiel

 

GENTLE REMINDER

smell smell smell
smell smell smell
smell smell smell
smell smell smell

 

Sursă: www.dreamair.mobi