Să lămurim un lucru din capul locului: care e relația ta cu mirosurile și cu parfumurile?
Trebuie să recunosc, cu toată sinceritatea, că relația mea cu mirosurile și cu parfumurile a fost, până de curând, una mai degrabă una utilitară. Unele mirosuri îmi provoacă o repulsie imediată, precum cele de pește sau fructe de mare, fie gătite ori nu, iar de aceea fac tot posibilul să le evit. Totuși, în ultima vreme am început să devin mai conștient de dimensiunea estetică a unor anumite mirosuri și a modului în care acestea îmi pot îmbunătăți experiența culinară sau gustativă. De pildă, notele și aromele unui vin bun sau aroma unei beri craft, cu un hamei de calitate, nu pot fi înțelese la potențialul lor maxim în absența unui contact olfactiv prelungit și antrenat.
Mereu li s-a reproșat filosofilor că disprețuiesc simțul mirosului, socotindu-l neputincios din punct de vedere epistemologic. De ce sunt filosofii cu nasul pe sus când vine vorba despre mirosuri și parfumuri?
Sigur, este cel puțin straniu, la prima vedere, că filosofii și filosoafele (mai ales din școala empiristă) au ignorat simțul mirosului până în prezent. N-aș merge până în punctul în care să fiu de acord cu afirmația că l-au disprețuit, deoarece nu avem dovezi clare că l-ar fi luat vreodată îndeajuns de în serios pentru a ajunge la o asemenea concluzie, însă spre deosebire de lumea literaturii, observăm o retrogradare a acestuia pe o poziție inferioară văzului sau auzului. Speculând puțin, aș spune că unul dintre motivele potențiale ține de importanța pe care alte simțuri, cu precădere văzul, au avut-o în evoluția speciei noastre. Ceteris paribus, o lume în care n-am putea să vedem ar fi o lume în care ne-ar fi fost imposibil să ne păzim de pericole și să ne planificăm viața pe termen lung. În plus, văzul se pretează mai rar la o cascadă de interpretări subiective (dacă facem abstracție de posibilitatea halucinațiilor). Mirosul, pe de cealaltă parte, prosperă tocmai într-un cadru al subiectivității și ne cere un tip de specializare la care văzul nu poate să aspire. Poate de aceea epistemologia empiriștilor, în căutarea certitudinii, a văzut mai multă neputință în miros.
Această explicație, presupunând că e corectă, nu este și o justificare pentru o asemenea poziție filosofică. Mirosul nu este, desigur, neputincios din punct de vedere epistemologic și – în ultima vreme, cel puțin – devenim din ce în ce mai conștienți de acest aspect.
Este mirosul un simț minor? De ce nu are o istorie filosofică?
Mirosul cu siguranță nu (mai) este un simț minor și, chiar dacă nu are o istorie filosofică mândră, începe să aibă un prezent care nu mai poate să fie ignorat. Este de ajuns să ne uităm la capacitatea mirosurilor de a ne evoca amintiri din trecutul nostru pentru a înțelege importanța acestuia. Poate că, de fapt, mirosul este mult mai strâns legat de identitatea noastră decât alte simțuri, precum văzul.
Ar putea fi împăcată, azi, filosofia cu osmologia? Ce puncte comune le-am găsi?
Nu doar că ar putea, ci chiar este. Înainte de a răspunde la aceste întrebări am dat o raită prin lumea filosofică pentru a vedea ce s-a mai scris în ultima vreme la confluența dintre osmologie și filosofie și am remarcat o adevărată explozie pe această temă. O sumedenie întreagă de articole academice, cărți sau studii publicate în compendii la edituri prestigioase precum Oxford University Press aduc în discuție o varietate de probleme filosofice pe care le trasează osmologia, într-o abordare deseori interdisciplinară din care nu lipsesc psihologia sau neuroștiințele. Dacă ne uităm peste cuprinsul unui volum publicat anul acesta la editura Routledge, Theoretical Perspectives on Smell, vom vedea că filosofii care l-au editat, Andreas Keller și Benjamin D. Young, au reunit contribuțiile unor autori și autoare cu preocupări filosofice diverse, de la aspecte care țin de metafizica sau ontologia mirosului (spre exemplu, care sunt obiectele pe care le mirosim) la diverse aspecte de ordin epistemologic sau estetic. De altfel, există și o adevărată etică a mirosurilor.
Dacă tot ai amintit-o, crezi că există o „moralitate” a mirosurilor (și a parfumurilor)? Spun ele ceva despre caracterul unui om?
Mirosul devine, din ce în ce mai des, o preocupare relevantă pentru filosofia moral-politică. Avem, de pildă, o „lege a mirosurilor” în România din 2020 (cu toate că aceasta nu are încă o metodologie de aplicare). Există o moralitate a mirosurilor pentru că mirosurile pot provoca ceea ce economia descrie ca fiind externalități. Unele dintre acestea sunt pozitive (mirosul unei plăcinte cu mere, făcute de vecinul de deasupra, care ne evocă amintiri plăcute din copilărie) sau negative (mirosurile pestilențiale pe care le resimțim în orașe ca urmare a arderilor de deșeuri).
Într-o oarecare măsură, sigur că acestea spun ceva și despre caracterul unei persoane, însă informațiile la care avem acces pe calea olfactivă trebuie filtrate rațional și cu o deosebită atenție. Faptul că cineva miroase într-un mod neplăcut nu constituie o dovadă suficientă a caracterului vicios al unei persoane, la fel cum cineva care folosește regulat un parfum scump nu poate accede, pe această cale, la universul virtuții.
Au nevoie filosofii de fler? Adică trebuie să ai un nas fin pentru a face filosofie? Nietzsche zicea că da.
Nu doar că au nevoie, dar le-ar fi imposibil în absența acestuia, dacă, desigur, prin fler înțelegem un soi de intuiție educată. Poate mai relevant aici nu ar fi Nietzsche, cât Aristotel cu a sa phronesis.
Oare și filosofii raționaliști se parfumează?
Din Antichitate până în prezent, locul ocupat de filosofi și filosoafe s-a modificat radical. Profesionalizarea filosofiei a însemnat abandonarea modelului Diogene-Socrate și integrarea noastră în societate, cu toate responsabilitățile ce derivă de aici. O bună parte a acestora cu siguranță că se parfumează, însă toți și toate au o preocupare pentru mirosul lor, indiferent dacă această preocupare este înțeleasă din rațiuni estetice sau performative.
Poate parfumul să-și depășească natura sensibilă și să acceadă la idee și la lumea spirituală?
Practicile religioase sau spirituale din cele mai vechi timpuri până acum au presupus utilizarea unor substanțe care emană anumite mirosuri, și nu cred că aceasta este o simplă coincidență.
Există vreun miros care să te fi pus pe gânduri?
Mai multe. Vorbeam mai devreme despre vin și bere artizanală și despre rolul jucat de experiența olfactivă în degustarea acestor. Contactul olfactiv cu acestea, înainte de a le gusta propriu-zis, are rolul de a ne pune pe gânduri. Anticipăm gustul, de pildă, pe baza unor note mai mult sau mai puțin discrete la care avem acces, folosindu-ne nasul. Evaluăm calitatea acestora și pe baza mirosurilor, iar experiența estetică ar fi, cu siguranță, văduvită de absența acestei componente care ne obligă la reflecție.
Parfumul pe care îl folosești e mai meditativ? Sau cărui curent filosofic l-ai putea asocia?
Prezentarea parfumului spune că este unul cu note aromatice, spicy și lemnoase, în primul rând. Nu e chiar meditativ, ci cât se poate de practic, deci l-aș asocia, probabil, cu utilitarismul.
Ce mirosuri aparte ai adunat din călătoriile tale? Dar din lecturi?
Într-o selecție brută, îmi vin în minte acum mirosul oceanului din SUA și Portugalia și al sucului de roșii și al vinului din Italia. Dacă mă străduiesc puțin, cred că știu care era mirosul madlenei lui Proust.
Un miros din copilărie care se ține scai de tine până azi?
Sunt două de care nu pot să scap: mirosul de pâine proaspăt scoasă din cuptorul cu lemne și cel de iarbă proaspăt cosită.
Dacă te-ai întâlni cu un extraterestru, ce i-ai da să miroasă pentru a-l face să priceapă cum stă treaba cu omenirea?
Cu siguranță, nu l-aș plimba prin magazinele de parfumuri. L-aș duce într-o piață precum Obor și l-aș lăsa să ia contact cu tot, de la mici și roșii proaspete sau fructe la varietatea umană.
Dacă ai pune mâna pe peștișorul de aur, ce simț i-ai cere să-l dezvolte la maximum?
Aceasta este, cred, cea mai dificilă întrebare de până acum. Din păcate, nu voi spune însă mirosul, ci gustul.
Cum îți miroase orașul București?
Acum miroase chiar surprinzător de bine. De fapt, există un singur moment în care Bucureștiul miroase bine: primăvara, după ploaie, de când a înflorit liliacul, și în primele momente în care simți mirosul de tei. Este singura perioadă în care pot face abstracție de babilonia de arome, mirosuri și izuri pe care acest oraș o emană.
Dacă fericirea ar avea un miros, cum ar mirosi ea?
A pâine proaspăt scoasă din cuptor servită cu o roșie și pesto de leurdă, alături de un pahar de vin într-un câmp cu iarba proaspăt cosită.
Un filosof și un parfum?
Robert Nozick și Lacoste Noir.
