Fragrancia, un roman olfactiv

De cum am aflat de apariția unui nou roman olfactiv, m-am grăbit să mi-l procur. Sindromul FOMO, se pare. Autorul cărții, Paul Richardot, născut în 1992 și absolvent – mai tîrziu, desigur! – al celebrei École Supérieure du Parfum din Paris, și-a neglijat orga de esențe o vreme și s-a pus pe scris. A ieșit ceva cu nume misterios: Fragrancia – așa cum se și dorea, de altfel. Avem de-a face, deci, cu un roman de debut, pe care clapetele cărții îl ridică în slăvi: „Fragrancia, thrillerul olfactiv despre care se vorbește peste tot, are multe calități: universul original, partea high-tech, suspansul și ritmul alert, în stil american“ (Livres Hebdo) sau „O lucrare singulară care pare să dețină formula succesului“ (Harper’s Bazaar). Iar pe coperta cărții tronează o reclamă de zile mari: „Cartea-fenomen a anului 2025 în Franța“.

Ademenit de toate aceste vorbe laudative și încrezător în gustul – pardon, mirosul – rafinat al francezilor, am plonjat de-a dreptul în miezul lucrurilor, adică al cărții. Construit americănește, parcă după un rețetar învățat pe repede înainte la un workshop de creative writing, cu fraze scurte și multe truisme sapiențiale, romanul – de fapt, autorul lui – vrea să ne impresioneze cu orice preț. High-tech-ul este prezent încă din primele pagini, debusolîndu-ne un pic: nu există nici o contextualizare temporală. Drept care ne așteptăm să treacă dintr-o clipă într-alta o navă spațială prin dreptul ferestrelor sau ca personajele să se teleporteze pentru a ajunge dintr-un loc într-altul. Găselnița – adică gadget–ul – cu care autorul vrea să ne ia maul este un dispozitiv care ajută clienții companiei Fragrancia – căci, da, titlul este dat de această companie fantomatică – să se scoboare în amintirile cele mai ascunse și mai profunde cu ajutorul unei substanțe secrete, numită SVM (substanță volatilă memorială), în care au fost diluate mirosuri familiare, toate acestea introduse într-un nebulizator. Vă mărturisesc că singura imagine rămasă după lectură a fost aceea a unei nebuloase.

Ingredientul polițist este povestea unui viol, care urmează a fi descîlcit(ă) cu ajutorul fantasticei tehnologii, numai că... bine ar fi fost ca parfumierul – mă refer aici la autor – să facă ce știe el mai bine și nu să-și bage nasul în afaceri dubioase – cum ar fi scrierea de romane polițiste, ca să dau un exemplu. Înarmat cu jargonul meseriei, Richardot vrea să impresioneze cu orice preț, face paradă de vocabular și risipă de metafore, însă rezultatul miroase mai curînd a prețiozitate. Nu vă povestesc cartea, n-are rost, însă nu vă ascund senzația de frustrare provocată de lectură. Am intrat greoi în convenție și, tocmai cînd începusem să-mi zic „curaj, că cine știe... poate-poate... nu-i tîrziu s-o dreagă“, francezul m-a închis cartea în nas, fără multă tura-vura. Mai semnalez o nedumerire legată de traducere: nu am știință de existența familiei fougèr moderne, cu atît mai puțin de această grafie. Sîntem lămuriți de traducătoare într-o notă că „fougèr este o familie de parfumuri al cărei nume vine de la legendarul parfum Fougère Royale, din 1882. Varianta actuală, fougèr moderne, este îmbogățită cu note florale, tonuri verzi, citrice, condimentate, lemnoase și ierboase“. Așa o fi.

Sper ca rîndurile de mai sus să nu-i supere (prea mult) pe actualii – și viitorii – admiratori ai cărții. Am strîmbat din nas, ce-i drept, dar și autorul parcă m-a dus prea rău de nas.

— Articol preluat din revista Observator cultural (nr. 1267/ 2025)

Eugénie Briot — „La Fabrique des parfums”

Toți cei interesați de istoria parfumeriei pot citi cu mare folos cartea lui Eugénie Briot, La Fabrique des parfums. Naissance d’une industrie de luxe, dedicată imaginarului și practicilor parfumeriei franceze din secolul al XIX-a. De-a lungul celor 416 pagini, care cuprind o bibliografie și numeroase note, Briot se folosește de documentele epocii (afișe, cataloage de produse, dar și opere literare) pentru a reconstitui mediul în care parfumeria franceză își croiește imaginea — pentru că despre imagine vorbim în primul rând în cazul unei industrii care vinde iluzii. Nu sunt lăsate deoparte nici progresele tehnicii și ale științei care au contribuit decisiv la crearea industriei parfumeriei, însă acestea, așa cum subliniază și Briot, sunt trecute în plan secund în discursul parfumierilor, printr-o separare tot mai netă între procesul de fabricație și produsul finit, care pare să ia naștere, asemenea Afroditei, din spuma mării. Informațiile sunt bogate și revelatoare, stilul autoarei nu este deloc greoi, ceea ce face o plăcere din lectura acestei cărți, care trebuie citită fie înainte, fie după volumul esențial al lui Alain Corbin, Miasma şi mireasma: simţul mirosului şi imaginarul social în Franţa secolelor al XVIII-lea şi al XIX-lea (Editura Fides, 2013).

---

Éditions Vendémiaire, 2015

În universul olfactiv al Francescăi Bianchi

 

 

	“Angel’s Dust” este un oximoron, iar natura sa duală și conflictuală vine din faptul că îngerul Francescăi Bianchi este unul mundan, ba chiar, aș îndrăzni să spun, monden. E un înger căzut – sau, dacă nu a căzut încă, el tânjește după artificiile umane, după pomezile din budoarul unei femei de lume. Un înger încărcat de senzualitate, dar și de superficialitate, una care are de-a face cu aparența, cu ceea ce se vede la suprafață, o cosmetică menită să ascundă, dar și să potențeze dorința, să seducă, dar și să țină departe. Dacă, la început, “Angel’s Dust” te lovește printr-o pronunțată dorință de a se face remarcat, odată intrat în timpul uman, îngerul își domolește bătaia din aripi, ridicând în aer doar pulberea extrem de fină a fardurilor ce stau pe masa de toaletă. Pasiunea sa pentru viața de aici se transformă într-o melancolie a efemerului. Arderea de la început se depune treptat în straturi de cenușă fină și aromată, din care îngerul, asemenea unei păsări Phoenix, va încerca să se ridice spre ceruri. Dar dacă între timp el a devenit prea uman, acoperit de balastul prafului de stele?
Valurile sunt furioase și înspumate, mirosul de furtună a ajuns pe țărm, aducând cu el suflarea mării. Cei doi îndrăgostiți, cu pielea încă încinsă de pasiune și soare, pătrunsă de uleiul de plajă cu care s-au mângâiat până acum, privesc spre orizont și așteaptă. Dorința s-a domolit, e momentul să înfrunte furtuna și prima lor ceartă. Răceala s-a strecurat printre ei, marină și amenințătoare, dar încă păstrând amintirea zilei însorite în care trupurile asudate au devenit unul singur – ființa primitivă care sălășluia în adâncimile mării, originea a tot ce e viu pe Pământ.
	Nasul ți se strecoară pe sub pielea mea ușor sărată, dar și îndulcită de dorință, pentru că numai așa poți ajunge la mine. Orice altă apropiere ar rămâne exterioară și neautentică. Dacă ai rămâne la suprafața pielii mele, m-ai trăda. Nu ai putea simți cum trupul mi s-a încărcat de mirosurile zilei, cum ele au devenit eu, cum eu le-am contaminat cu propria ființă, pasională și agitată, mereu în căutarea ta. M-am pregătit pentru tine și am alergat să te găsesc. De aceea cochetăria s-a impregnat cu sudoare, a devenit intimă, a trecut de la suprafață înăuntru, devenind o pecete olfactivă. Când vei pleca și vei vrea să mă porți cu tine, voi fi înăuntrul tău, circulând pe sub pielea ta, respirând cu fiecare mișcare a ta. Voi deveni emanația ta, pecetea ta olfactivă, ca un al doilea sigiliu ce trebuie să se potrivească cu al meu. Numai așa vom fi o singură respirație, o singură piele – o singură și unică ființă.
Nostalgia Paradisului ne-a purtat pașii prin toate livezile lumii, în încercarea disperată de a recupera mirosurile pierdute. Am zăbovit sub copacii în floare sau încărcați de fructele pârguite, iar soarele ne-a ars pielea. Sau să fi fost dorința? Aruncați în lume, am căpătat mirosurile ei și nu mai știm care sunt cele ale Paradisului și care cele ale păcatului. S-au contopit într-o singură aură, pe care odinioară o purtau și sfinții. Acum, în lumea despuiată de mirosuri, chiar și mirosul căderii noastre s-a transformat într-un miros paradiziac. Suntem de două ori căzuți în păcat, fiindcă am uitat chiar și mirosul uman. “Lost in Haven” recuperează visul Paradisului și ne restituie, chiar și efemer, mirosurile umanității.
	Mirosul de paciuli amărui și catifelat, ca o ciocolată ușor condimentată, ți-a rămas prins de degetele cu care mă mângâi de la distanță. Un păcat pe care l-am consumat pe ascuns în clubul cu băuturi și fotolii de piele al unor gentlemeni aristocrați în timpul zilei, dar hăituiți de dorințe senzuale la căderea serii. Când nu mă poți atinge, privirea ta devine tactilă și ajunge la mine prin adierea parfumului tău, care mă învăluie și mă alintă. Gândurile lascive îmi dau târcoale în timp ce te ascult vorbind serios, concentrat, și știu că adevărul stă în vârful degetelor tale, care abia așteaptă să ajungă la mine. Ți-e teamă, fiindcă știi că, odată ajunse la mine, degetele tale nu se vor mai putea desprinde și vor căpăta mișcarea unui dans atât de strâns, încât vom deveni o singură ființă.

 

Claudiu Sfirschi-Lăudat

Așa miroase iubirea?

Zilele trecute am aflat cu mare bucurie, de pe site-ul Fragrantica, de existența unui nou brand românesc de parfumuri. Când spun cu „mare bucurie”, nu exagerez, asumându-mi că semnez un cec în alb. Însă faptul că în România încep ușor-ușor să prindă viață piața și creația de parfumuri e un fapt îmbucurător în sine.

Pe scurt, brandul – Calaj – poartă numele omului din spatele său, Flavius Călaj, care și-a unit forțele și inspirația cu Miguel Matos, scriitor, editor al site-ului Fragrantica, traducător și, nu în ultimul rând, parfumier. Flavius și-a început aventura parfumeristică prin deschiderea unui magazin de parfumuri de nișă la Arad, NicheScent, însă apoi, adică în 2020, a fost tentat să lanseze esențe care să-i poarte semnătura și să-i exprime conceputul. Ideile existau, era nevoie și de un savoir faire, iar colaborarea cu Miguel întregește echipa: idee, plus formulare. Așa a luat naștere Calaj, dar “Limited Editions”, din fiecare parfum fiind comercializate doar 50 de sticle.

 

 

Când i-am scris lui Flavius, rugându-l să răspundă unor întrebări pentru un interviu Osmé, s-a oferit cu generozitate să-mi trimită mostre ale celor patru parfumuri create și lansate până acum: Black Beard, Love Toxin, Oshun și Transilvania. Până acum, am încercat doar Love Toxin, și despre el urmează să-mi notez aici impresiile.

Spunem adesea că parfumul are puterea de a evoca amintiri, de a recrea contexte afective, emoții din trecut, iar Love Toxin chiar asta a reușit să-mi stârnească: amintiri din anii în care, fiind în vacanță la țară, la bunici, mergeam din când în când la magazinul universal din sat. Pentru vremurile acelea, magazinul era un paradis – găseai acolo tot ce voiai și nu voiai, mâncare și obiecte, toate de-a valma, fiecare atrăgându-ți deopotrivă atenția și acționând asupra tuturor simțurilor. Dar dintre toate acele impresii, senzațiile olfactive au fost cele mai puternice și mai durabile, fiindcă simt și acum în nări mirosurile magazinului. De fapt, nu mi-au rămas distincte în memorie, ci mai curând am păstrat un „buchet” olfactiv, un amestec în care intră turta dulce, marmelada de prune, pâinea și câte alte produse alimentare se mai găseau acolo, un amestec cald și liniștitor care impregnase tejgheaua. De obicei, lângă magazinele universale din sate se afla și birtul, iar când intram sau ieșeam, izul acela alcoolic și aromat de rom, de țuică de prune venea și el să completeze „buchetul” alimentar.

De toate astea mi-a adus aminte Love Toxin, atât la prima mirosire, cât și mai apoi, în lunga lui durată de viață pe piele. Fiindcă Love Toxin, așa cum o cere cumva și numele, este un extract de parfum, e aproape uleios, ți se impregnează în piele și te urmărește până a doua zi. În ciuda apropierii lui de mirosurile magazinului despre care vorbeam mai sus, parfumul nu este deloc gurmand, nu-ți vine să muști din el, ci este cumva spațial: e mirosul unui loc în care au fost depozitate, pe rafturi de lemn, condimente și gemuri, ierburi aromatice și flori uscate, lângă o damigeană cu țuică de prune. Cu toate aceste referințe, parfumul nu e deloc campestru sau lipsit de finețe, ci poate fi purtat în orice context social. Nu-i lovește pe ceilalți, nu strigă, nu e demonstrativ, ci stă cuminte, cald și învăluitor, în jurul tău, ca o aură protectoare, iar bucuria e și mai mare, pentru că doar tu îi cunoști secretul.

Nu știu dacă așa miroase iubirea, știu însă că Love Toxin mă introduce într-o cămară cu bunătăți, în cămara anilor copilăriei, când totul era simplu și lumea îmi vorbea prin simțuri, direct, fără complicațiile vieții adulte petrecute într-un oraș toxic, plin de zgomote și înțepături olfactive.

 

„Din cele mai vechi timpuri, oamenii au fost curioși să descopere piatra filozofală și poțiunea magică a iubirii. Citim despre încercările lor în toate poveștile, legendele și cărțile de istorie. Chiar dacă sunt doar un mit, ceva adevărat trebuie să existe, sunt convins că au existat dovezi care au convins oamenii. Dar dacă nu era magie? Dacă poțiunea iubirii era ceva real? Dacă au găsit o combinație de arome, o formulă secretă de uleiuri din plante care, puse împreună, aveau efectul de a te intoxica. Mi se pare plauzibil, pentru că, atunci când te îndrăgostești, parcă plutești, ești în lumea ta, nu mai vezi nimic nici în stânga, nici în dreapta, totul este roz și frumos, de parcă doar voi doi existați pe pământ. Exact cum ar avea efect o toxină. O toxină a iubirii.” Note de top: Bergamotă, coriandru, prune, cocos, căpșuni, oxid de trandafir Note de mijloc: chimen, trandafir, tuberoză, iasomie, heliotrop, gardenie, iris Note de bază: piersică, licheni de stejar, vanilie, fân, castoreum, mosc, piele, opoponax 50 ml unisex extract parfum 30% Creat de Miguel Matos