Dacă ai trecut vreodată pe frecvența Radio France International România, n-ai cum să fi ratat o voce catifelată, o inteligență sfredelitoare și un umor fin, toate într-un singur om: Mihaela Dedeoglu, jurnalist cultural și realizator de emisiuni radio. Este de doisprezece ani la RFI România și aduce la Zebra, emisiunea pe care o realizează aici, cele mai interesante și relevante personalități ale zilei, fiind mereu în temă cu tot ce se întâmplă în viața culturală a Bucureștiului – și nu numai. Cum, pentru noi, a spune Franța înseamnă a ne gândi la Mihaela, ni s-a părut firesc să-i punem câteva întrebări despre subiectele noastre preferate: mirosurile și parfumurile.
Mirosul de pâine caldă. În copilărie, stăteam destul de des cu bunica din partea mamei. Era o femeie blândă, chiar foarte blândă cu năzdrăvăniile mele, și am iubit-o nespus. Locuia într-un apartament micuț, situat la etajul al doilea al unui bloc de două etaje, pe Intrarea Arenei, aproape de Piața Muncii. La fosta Barieră Vergului, era o fabrică de pâine unde mergeam în fiecare dimineață să luăm franzelă. Îndată ce ieșeam din magazin, bunica rupea coltucul și mi-l dădea să-l mănânc. A fost și a rămas una dintre cele mai mari plăceri ale vieții mele: mirosul de pâine caldă și coltucul – ma madeleine de Proust à moi. Mai târziu, am avut o adevărată obsesie pentru cafeaua proaspăt râșniță. Mă trimitea mama să cumpăr de la cofetărie câte cincizeci sau o sută de grame. Era întotdeauna râșniță în fața mea, apoi împachetată într-o pungă mică de hârtie kraft, pe care o deschideam grăbită și în care îmi afundăm nasul și trăgeam până îmi umpleam nările cu mirosul acela puternic. M-am oprit în ziua în care am tras prea tare și, în loc de miros, m-am trezit chiar cu cafea în nări. N-a fost prea plăcut. Dar sunt în continuare o mare băutoare de cafea.
Foarte multă vreme am crezut că toate, dar absolut toate parfumurile sunt create de francezi. Am sfârșit prin a purta ani de zile un parfum creat de un spaniol.
Bineînțeles, dar este aproape un clișeu. Franța are câteva amprente olfactive cum ar fi, de exemplu, lavanda de Provence. Pentru mine însă, tot gastronomia și-a adus cea mai mare contribuție la dezvoltarea simțului meu olfactiv. În Franța, mă întâlniți mai curând în piață decât în parfumerie. Și recunosc că nările mele sunt în alertă la intrarea în orice brutărie tradițională, la întâlnirea cu brânzeturile franțuzești bine făcute sau chiar într-o pădure din Auvergne, în sezonul ciupercilor. Mă mai înnebunesc și după mirosul mimozelor… ce păcat că sunt prea fragile pentru vremea de la noi….
Îmi schimb destul de rar parfumurile. În general, ele reprezintă anumite etape din viața mea și, de cele mai multe ori, le primesc cadou. De fapt, dacă stau bine să mă gândesc, toate parfumurile noi din viața mea le-am primit cadou. Eu doar mă reaprovizionez când mi se termină favoritul momentului. Și, cu o singură excepție, toate parfumurile pe care le-am iubit și care mi s-au potrivit mi-au fost oferite de femei. Un singur bărbat a reușit performanța de a veni cu parfumul potrivit la momentul potrivit. Pe de altă parte, îmi este foarte foarte greu să îmi aleg singură parfumul. Mă hotărăsc greu, nu rezist prea mult într-o parfumerie din cauza amestecului de mirosuri și sunt adepta teoriei care zice că „trebuie să dormi cu el, ca să vezi dacă ți se potrivește”. Ca să-mi placă, trebuie să nu-l simt. Nu neapărat să fie foarte discret, ci, mai curând, să fie în acord cu imaginea pe care o am despre mine în momentul respectiv. Se întâmplă foarte rar să nu-mi dau cu parfum, iar atunci e ca și cum aș pleca fără ceas. Recordul de longevitate îl deține Flower by Kenzo, creat de Alberto Morillas.
Răspunsul meu va fi direct și conform cu întrebarea. Îmi repugnă mirosul de șosete pe care îl simți uneori iarna, prin taxiuri. Uneori, și prin unele birouri. Îl depistez de la o poștă.
Acolo unde cântă racii de Delia Owens. Și mă tentează să dorm un pic cu Mémoire d’une odeur de la Gucci. Tot un Alberto Morillas…
No comments:
Post a Comment