Olfacționar

Am trădat un pic blogul Osmé pentru rubrica Olfacționar pe care o țin în revista Observator cultural.

Cuvinte parfumate

Câteva rânduri despre literatura olfactivă și, în special, despre cartea L'Appel des odeurs a scriitoarei Ryoko Sekiguchi, în numărul 1207 al revistei Observator cultural, de unde și preiau textul.

Cum am putea defini literatura olfactivă? Ce are ea în plus – sau mai cu moț – față de literatura „obișnuită”? La fel ca în cazul altor opere olfactive (teatru, operă, performance, instalații, tablouri etc.), unul dintre criteriile fundamentale este prezența mirosului ca fir roșu, ca personaj, ca intrigă sau nucleu, nu doar ca accesoriu; cu alte cuvinte, ca element fără de care opera respectivă ar căpătă cu totul altă configurație sau traiectorie interpretativă. Ținînd seama de acest criteriu, putem așeza cu îndreptățire pe raftul literaturii olfactive romane precum Chérie de Edmond de Goncourt, Jitterbug Perfume de Tom Robbins, Parfumul de Patrick Süskind, Musc de Percy Kemp, Parfum de glace de Yôko Ogawa, pasaje precum capitolul al X-lea din În răspăr de J.-K. Huysmans sau cîteva poeme de Baudelaire îmbibate de miresme și miasme[i].

Lista ar putea fi extinsă prin citarea altor cîteva texte, dar acestea, în general, nu sînt foarte numeroase. Mirosul, deși impregnat în țesătura vieții noastre de zi cu zi, n-a fost niciodată considerat un motor serios și suficient al ficțiunii și, în general, al artei. De obicei, intelectualii strîmbă din nas cînd aduci vorba despre mirosuri, deși cam toată lumea folosește produse cosmetice și de igienă, parfumuri, detergenți, ba chiar și hîrtie igienică parfumată. Deh, ipocrizii...

Dar să ne întoarcem la mirosurile literare. În ultima vreme, apar tot mai des studii și texte literare care au ca personaj principal mirosul. Bibliografia devine tot mai stufoasă, așa că n-o să dau aici decît un exemplu foarte recent. Este vorba despre L’Appel des odeurs de Ryoko Sekiguchi, o carte de povestiri-crochiuri apărută anul acesta la editura P.O.L. din Franța, care cuprinde micrografii ale unor experiențe olfactive feminine în jurul unui spectru tematic larg: identitate, seducție, creație, scris, limbaj, gust, corp, simțuri și spirit, prietenie și iubire, nostalgie, regăsire și moarte. Scrise toate la persoana a treia, cu o distanțare aproape vizuală, textele lui Sekiguchi sînt, deopotrivă, o provocare și un pariu avînd ca miză desfășurarea unui limbaj atent la nuanțe, care să poată da seama de bogăția trăirilor olfactive trăite sinestezic într-un corp ce refuză fragmentarea discursivă. Ceea ce rezultă este un limbaj aparte, feminin, desfășurat pe pagină ca un dialect al unei limbi preponderent masculine care, în general, refuză senzualitatea, emoția și corporalitatea. Discursul se așază – și capătă, astfel, o și mai profundă relevanță – într-un context istoric care asociază corpul și, în special, mirosul cu feminitatea, în opoziție cu privirea rece și intelectuală a bărbatului.

Fiecare micrografie olfactivă a acestei cărți ce seamănă cu un ierbar al mirosurilor feminine capătă consistență și este distilată într-un corp-flacon-text menit să protejeze de trecerea timpului un parfum personal, gîndit ca spirit sau suflet – uneori, chiar ca fantomă – ce vizitează trupul și imaginația. Căci, spre deosebire de vizibil, spune Sekiguchi, mirosul are această particularitate: „este o prezență care vine în vizită”. Mirosurile venite în vizită sînt captate de cuvinte și transpuse pe pagină, prinzînd trup – un trup textual și abstract, e adevărat, dar nu mai puțin mirositor prin forța sa evocatoare.

Dar cel mai bine este să-i dăm cuvîntul primei eroine a acestui carnet de însemnări olfactive. Aceasta este, bănuim, autoarea însăși, ce oficiază rolul de maestru de ceremonii al întîlnirii textuale la care au fost convocate toate celelalte spirite feminine din paginile cărții.

„Dacă își imagina mirosurile în tablouri, asta era pentru a le retranscrie cît mai fidel cu putință. Nu ea scria aceste povestiri. Ea le simțea foarte precis. Și se apucase cu cea mai mare seriozitate să așeze pe hîrtie ceea ce îi transmiteau efluviile, emanații mereu prezente ale vizitelor pe care, probabil, le făcuseră odinioară aceste particule în timpul peregrinărilor lor. [...] De fapt, după toți acești ani de însemnări, cuvintele însele se impregnaseră de particule olfactive. Era suficient ca ea să le scrie, să le citească și să le recitească, iar aceste cuvinte chemau mirosurile care chemau cuvinte, care o chemau pe ea. La fel de parfumate precum mirosurile, cuvintele deveneau niște mesageri asemenea fumului, la fel de sonore precum vocea, la fel de călătoare precum istoriile. Acelea în care particulele sînt personaje principale. Așa scria ea. Așa au fost povestite aceste istorii, pe pagini și în aer.“

Istoriile, atmosfera și, uneori, stilul din L’Appel des odeurs ne trimit, toate, cu gîndul la cele trei micrografii incluse sub titlul Numele, nasul în volumul rămas neterminat al lui Italo Calvino, Sotto il sole giaguaro[ii]. Și aici limbajul olfactiv este exploatat la maximum, pentru a da seama de un univers care cel mai adesea trece neobservat sau pare de la sine înțeles. Odată puse pe hîrtie, mirosurile sînt cuprinse de o vibrație care le reînsuflețește și le salvează de la uitare. Căci, așa cum ne avertizează și Italo Calvino, „odată uitat alfabetul olfactiv, care le transpunea în atîtea cuvinte, cu un vocabular prețios, parfumurile vor rămîne fără glas, nearticulate, ilizibile“.

---

[i] Pentru o antologare a celor mai reprezentative texte olfactive din Antichitate și pînă astăzi, vezi Claudiu Sfirschi-Lăudat, Osmé. Antologie pentru nasul oricui, Peter Pan Art & Entheos, București, 2022.  

[ii] „Povestirea” Numele, nasul a fost publicată pentru prima dată, separat, în noiembrie 1972, în primul număr al ediției italiene a revistei Playboy, apoi în volum, în 1986. Povestirile incluse în volum acoperă, în ordinea cuprinsului, doar mirosul, gustul și auzul.