Miresmele fugare
Grete Tartler
Claudiu Sfirschi-Lăudat a scris mult despre mirosuri (pe lângă numeroasele sale traduceri din greaca veche și neogreacă) și a antologat texte pe această temă, cărți pe care le-am semnalat în Rl la vremea apariției. Nu lipseau fragmente din tratatul lui Theofrast, autor de căpătâi pentru studiul parfumeriei și al asocierii acesteia cu botanica și fiziologia, vădind nivelul cunoașterii și al preocupărilor pentru aceste științe în secolul IV î. Cr. Acum, elenistul și specialistul în osmologie ne oferă nu doar traducerea bilingvă completă a Péri osmon, Despre mirosuri (adesea prezentă în bibliografii prin titlul traducerii sale latine, De odoribus), ci și o ediție științifică modernă, cu note, comentarii și bogat aparat critic privind vocabularul tehnic osmologic, textele de referință ale filosofilor istoricilor și scriitorilor antici, edițiile și traducerile consacrate tratatului, dar și altor scrieri theofrastice; enumerarea surselor antice (din care nu lipsesc Dioscoride, Hippocrat, Pliniu, cu care autorul Péri osmon e deseori asociat); dicționarele, o amplă bibliografie secundară și indexul autorilor antologați.
Toată această anvergură științifică, pentru care merită elogii nu doar autorul traducerii, comentariilor și anexelor, ci și Editura Junimea (care s-a încumetat să publice acest text antic bilingv), precum și redactorul, clasicista Margareta Sfirschi-Lăudat, ea însăși traducătoare de texte grecești antice și moderne, nu trebuie să-i inhibe însă pe cei care doresc să se bucure de naturalețea stilului theofrastic, sau interesați să afle cum se produceau, extrăgeau și păstrau miresmele aduse din lumea feniciană, arabă, indiană, africană, mediteraneană (ca materii de bază precum scorțișoara, nardul, tămâia, mirtul, esențe rare de lemn, piperul, diverse flori precum șofranul, evanescentul trandafir, crinul, irisul…). Încă din primul paragraf, Theofrast precizează că mirosurile „iau naștere dintr-un amestec, ca și gusturile. Căci tot ce este neamestecat nu are nici miros, nici gust. De aceea, cele simple – precum apa, aerul, focul – nu au miros. Pământul este singurul cu miros, fiindcă este un amestec în mai mare măsură. Unele mirosuri sunt întrucâtva indistincte și diluate, așa cum spunem și despre gusturi…“ De remarcat traducerea prin „diluat“ a unui cuvânt („apos“) care în alte limbi apare echivalat prin „insipid“. Experiența nuanțelor e notabilă la Claudiu Sfirschi-Lăudat.
Pe lângă aspectele botanice legate de studiul mirosurilor apar și unele fiziologice, felul în care le percep oamenii: plăcute și neplăcute. Cele supuse stricăciunii, putrezind, miros neplăcut. Într-un amplu comentariu, traducătorul face referire la Aristotel, „care reduce numărul gusturilor și, prin analogie, pe cel al mirosurilor la șapte – dacă săratul este identificat cu amarul“. Seriile de șapte (ca și la culori) par cele mai potrivite (în acest sens fiind citați și pitagoreicii, sau Platon).Alți antici enumeră mai multe gusturi (pentru Pliniu sunt treisprezece). Platon, Theophrast, Aristofan ș.a. socotesc că majoritatea mirosurilor rămân nenumite, „anonime“, împărțirea în doar două categorii opuse fiind preluată și de Galenus (păstrată apoi până la clasificarea modernă introdusă de Carl Linnaeus).
Theofrast vorbește de efemeritatea unor mirosuri, care se schimbă, „ca în cazul vinului și al unor fructe. În unele, cum sunt strugurii, prima schimbare se produce la înflorire.“ Miresmele fugitive se modifică la maturație, iar transformările lor țin și de anotimpuri. „Parfumurile din flori tind să se modifice în anotimpul în care înflorește floarea din compoziția lor.“ Aroma vinului, care fermentează, era stabilizată de greci cu apă sărată de mare. Theofrast subliniază și rolul mirodeniilor pentru compozițiile parfumate. Acestea erau păstrate ca pulberi și uleiuri (uleiul de nard, planta indiană din familia valerianei, fiind pomenit și în Vechiul Testament). Ele produc „astringență și căldură“, astfel având și efect asupra simțurilor. Grecii adaptaseră mirosuri preferate de egipteni la cele mediteraneene (precum cel de oregano și violetă) și le păstrau în recipiente estetice, nu doar funcționale. Lux ulterior democratizat de romani, care aduceau în fiecare an mii de tone de mirt și tămâie pentru a însoți oamenii în marile momente ale vieții. Aroma șofranului din Creta (apreciat și în medicină de Hippocrat) s-a transmis și în parfumeria modernă. A fost preluat de asemenea până în zilele noastre și sfatul anticilor de a parfuma „punctele de puls“, unde căldura trupului sporește mireasma. Tratatul theofrastic rămâne o lectură de preț și pentru înțelegerea efectelor emoționale ale mirosurilor, pentru felul în care intensifică amintirea și identitatea.
