Interviu Osmé, cu Ovidiu Mureșanu

Ovidiu Mureșanu este un digital gentelman, un călător pasionat și creatorul a două colecții care cu siguranță te vor atrage: tricourile O.Iubesc, imprimate cu mesaje de dragoste, în caractere specifice, și papioane unicat, din mătase, catifea sau bumbac egiptean. Ovidiu are întotdeauna de spus o poveste frumoasă, fie că e vorba despre lifestyle, despre călătorii sau despre oameni la care ține și îi fac viața și mai frumoasă. Pentru că, așa cum spune el însuși, toate poveștile bune sunt despre iubire. Poveștile lui Ovidiu (“The Stories of O”) pot fi citite aici: ovidiumuresanu.com.

---

Ești un neobosit călător, mereu în căutare de locuri și experiențe noi. Care este țara sau orașul care s-a înscris cel mai persistent în memoria ta olfactivă?  

Cel mai pregnant miros, și pe care nu pot să-l uit, este cel al bazarului de dulciuri din Damasc. Un oraș care arată ca o poveste din 1001 de nopți. Acolo am mâncat, de altfel, și cel mai bun desert, iar parfumul de sirop de rodie, amestecat cu cel de fistic și miere, a rămas cel mai drag miros mie. Poate și pentru că am trăit o vacanță magică acolo, iar imediat după ce m-am întors a început războiul. Din păcate, Damascul a rămas acum doar o amintire cenușie și tristă a frumuseții sale din alte vremuri, mai bune. Sper că asta să se schimbe cât mai curând și să regăsesc cândva acel parfum drag.

Ce mirosuri exotice și inedite ai descoperit în călătoriile tale?

Ah, sunt multe, de la mirosul de flori de frangipani, pe care îl simțeam dimineața, după ploaie, în Bali, la cel de condimente, de turmeric și șofran din bazarul din Tanger, mirosul trandafirilor din Grădina Paradisului din Esfahan, în Iran, sau cel al deșertului, amestecat cu cel de eucalipt, pe plajele oceanului Indian, în Australia de Vest.

Pe site-ul tău, scrii și despre experiențele tale olfactive. Te-ai gândit vreodată să creezi o gamă personală de cosmetice sau de parfumuri? Care ar fi mirosurile pe care le-ai folosi cu predilecție?

Da, sunt pasionat de parfumuri, mirosuri, pe care le asociez cu multe dintre experiențele și călătoriile mele. Și mi-ar plăcea tare mult să am un parfum al meu. De fapt, cei de la Molinard m-au provocat la un moment dat să îmi creez propria formulă de parfum, iar rezultatul a fost surprinzător de plăcut. Are note de mandarin, scorțișoară, ylang ylang și lemn de santal. L-aș numi, evident, Parfum D’O.

Ce miros are iubirea? Ce ingrediente ai pune într-un elixir al iubirii?

Are mirosul pielii ființei iubite. Același și totuși întotdeauna altul. Și sunt sigur că ne îndrăgostim de mirosul ăla, care ajunge să ne urmărească și să ne obsedeze. Dar cum dragostea e chimie, din ea nu are cum să lipsească formula unui parfum. Mi-ar plăcea să știu ce conține, însă pot doar bănui că dintre ingrediente nu ar trebui să lipsească pasiunea, umorul și tandrețea.

Folosești un singur parfum sau ai o colecție și le rotești în funcție de... ce?

Am o colecție care se completează constant. Am parfumuri ce mă binedispun, parfumuri pe care le port când sunt melancolic, parfumuri ce îmi amintesc de vacanțe însorite în zilele friguroase de ianuarie, parfumuri care mă fac să mă simt puternic sau cele care îmi completează ținuta într-o seară în care trebuie să merg la un eveniment Black Tie.

Mirosul copilăriei care te bântuie și azi?

Mirosul de vanilie. Îmi aduce aminte de cremșnit (căruia îi spuneam cremeș) și mai ales de laptele de pasăre făcut de mama, ce a rămas și acum desertul meu favorit.

Cum ai descrie parfumul preferat, dar fără să-i dai numele?

Elegant și surprinzător în același timp, la fel ca o poveste bună. Și da, te-ai îndrăgosti de el.

Dacă te-ai întâlni cu un extraterestru, ce i-ai da să miroasă pentru a-l face să cunoască (mai bine) civilizația umană?

Probabil unul dintre parfumurile atât de speciale ale Angelei Ciampagna, cea care evocă tradiția parfumierilor italieni prin niște creații foarte deosebite: Kanat e unul din favoritele mele. Sau, de ce nu, i-aș poveșți despre parfumuri prezentându-i chiar esențele de la Parle Moi de Parfum, brandul inventat de celebrul parfumier Michel Almairac împreună cu fiii săi. Orris Tattoo/29 sau Tomboy Neroli/65 sunt preferatele mele și sunt sigur că vizitatorului de pe altă planetă i-ar plăcea să descopere lumea noastră așa. Mai mult ca sigur se va îndrăgosti de ea.

Să zicem că pui mâna pe peșțișorul de aur și ți-ar îndeplini dorința de a dezvoltă la maximum unul dintre cele cinci simțuri (sau or fi mai multe?). Pe care l-ai privilegia?

Eu sunt foarte mulțumit cu simțurile mele, așa cum sunt. Cred că aș preferă să mă înzestreze cu un al șaselea simț. Mi-ar plăcea tare mult să aud gândurile celorlalți. Ar fi foarte interesant, sunt sigur.

Te lași condus mai mult de fler sau de rațiune? Cu alte cuvinte, miroși din prima o situație sau o diseci până la ultimul ei aspect?

Niciodată nu cred că e doar rațiune sau intuiție într-o decizie pe care o iau. Sunt foarte rațional, dar îmi ascult întotdeauna și instinctul, și de cele mai multe ori nu am dat greș.

Cum miroase planeta Micului Prinț?

A trandafiri, evident. Pentru că pe mica planetă e o singură floare, trandafirul atât de drag Micului Prinț.

O carte și un parfum?

Deja am menționat Micul Prinț a lui Antoine de Saint-Exupéry, care este cartea mea favorită, așa că o să-ți povestesc acum despre parfumul de care mă leagă cele mai multe amintiri, poate și pentru că a fost și primul parfum „adevărat” pe care l-am descoperit. Este vorba de Fahrenheit de la Dior, un parfum lansat în 1988 și care între timp a devenit un clasic, fiind unul dintre cele mai iubite parfumuri pentru bărbați din lume. Este atât de distinctiv mirosul, încât nu ai cum să-l confunzi cu nici un alt parfum. Mie îmi evocă o zi însorită de vară, într-un câmp de flori cosite. Îl ador chiar și acum, la atâția ani de când m-am îndrăgostit de el.

MAISON JARDINS D'ÉCRIVAINS

Dacă sunteți pasionați de literatură și de parfumuri, aici găsiți combinația perfectă.

 

 

Jean-Louis Fargeon și parfumurile Mariei Antoaneta. O revoluție olfactivă

un articol de Monica Neațu 

În anul 1783, un tablou a intrigat și a scandalizat societatea franceză. Într-o rochie de muselină, semitransparentă, cu o pălărie împodobită cu pene, respirând un aer natural și seducător, ni se înfățișează regina Franței, Maria Antoaneta. Retras în grabă și repictat într-o variantă mult mai decentă și mai oficială, tabloul ilustrează poate cel mai bine gusturile și preocupările cosmetice și olfactive din preajma Revoluției Franceze (1789). Trandafirul din mâna reginei nu este doar un simbol legat de farmecul feminin și de reîntoarcerea la natură, atât de dragă epocii preromantice.

A doua jumătate a secolului al XVIII-lea a fost martora unei adevărate revoluții olfactive. Miresmele animale (moscul, zibeta, ambra) au fost abandonate în favoarea unor arome florale, delicate și mult mai discrete. Cercetările lui Alain Corbin vorbesc de o respingere la nivel simbolic a mirosurilor grele, animale. Apare o intoleranță olfactivă, ce traduce o serie de transformări legate de parfum, seducție și sexualitate.

Cariera, registrele și rețetele lui Jean-Louis Fargeon (1748-1806), descendentul unei dinastii faimoase de parfumieri din orașul Montpellier, ilustrează cel mai bine această tendință. Nenumărate flacoane cu apă de lavandă, alcoolate, pomezi de iasomie, migdale, lămâi și portocale umpleau garderoba și baia reginei. Precum iluștrii ei predecesori, Maria Antoaneta a avut o elegantă fântână pentru parfum. Mănuși, mătăsuri și alte accesorii parfumate îi erau livrate cu religiozitate regalei cliente. Oțetul Venerei, special gândit pentru ea, era acompaniat de o loțiune pe bază de castraveți, de diverse ape parfumate și de săculețe umplute cu petale de flori. Epiderma era îngrijită cu apă și numeroase loțiuni.

Teama de apă dispare treptat, mărturie stau cele două băi ale reginei din palatul de la Versailles. În epocă, mulți nobili ezitau în fața apei, preferința pentru o toaletă uscată ilustrând teama de diverse epidemii ce puteau ajunge în organism prin intermediul porilor deschiși (ciumă, variolă, sifilis etc). Pe măsuțele de toaletă se succedau diverse parfumuri și batiste parfumate, toate având rolul să acopere – nu să elimine – bacteriile și, implicit, mirosul, sebumul, secrețiile. Toaleta Florei, adoptată de regină, permitea curățarea și îngrijirea epidermei înainte de parfumare, nenumărate loțiuni, creme și săpunuri având efect curativ și olfactiv. Fântâna de parfum ajuta nu numai la împrospătarea aerului, ci și a epidermei. Faimoasa Apă a Reginei Ungariei era preferată de tânăra regină. Teama că și-ar putea distruge tenul a determinat-o să respingă fardurile ocluzive (ceruza – carbonat de plumb) și să opteze pentru băi florale. Loțiunile și parfumurile lui Fargeon erau comandate de întreaga curte, iar medicul-botanist Pierre-Joseph Buc’hoz prepara nenumărate creme pentru mâini și apa porumbiței pentru ten (obținută prin distilarea de pâine albă, sâmburi de piersică, albuș de ou și... bucăți de porumbel).

Parfumul era în epocă, precum și astăzi, un accesoriu ultim și indispensabil. Loțiuni, uleiuri și pomezi florale (iasomia, în special) erau utilizate de coaforul reginei, faimosul Leonard, iar scopul nu era doar să parfumeze buclele regalei cliente, ci și să-i refacă podoaba capilară afectată de problemele de sănătate. Tot Fargeon este cel care realizează pentru modista reginei, Rose Bertin, nenumărați trandafiri din mătase parfumată (apă de trandafiri, violetă, iasomie), aplicați apoi cu migală pe rochii elegante de muselină. Fargeon, Leonard și Rose Bertin au fost creatorii ținutelor extravagante și înmiresmate ale reginei, iar Elisabeth Vigée Le Brun a fost cea care a imortalizat-o în tablouri memorabile. Arhivele regale ne mai rezervă o picanterie: o rochie accesorizată de Rose Bertin și Fargeon costa mai mult decât portretul realizat de pictorița reginei, iar modelul era unicat, dedicat exclusiv Mariei Antoaneta.

„Ne parfumăm cu toți la ghilotină!”, au strigat în timpul Terorii revoluționarii parizieni. Corsetele doamnelor de la curte, pline de petale de trandafiri și iasomie, îmbibate de mirosul metalic al sângelui, s-au transformat într-o ultimă amintire olfactivă a extravagantei de la Versailles.

Arestat în timpul Revoluției, cu sănătatea șubrezită, Fargeon a reușit, la sfârșitul vieții, să-și recapete gloria devenind furnizorul curții imperiale, în vremea lui Napoleon. Rețetele sale, strânse într-un tratat dedicat preparării parfumurilor, l-au inspirat pe Francis Kurkdjian să propună o reconstituire istorică a miresmelor din vremea Mariei Antoaneta. Le Sillage de la Reine (2005), elaborat după regulile parfumeriei din secolul al XVIII-lea, este deopotrivă senzual, proaspăt și aerian, propunând o sinteză olfactivă inspirată de gusturile reginei. Notele de vârf proaspete, amintesc orangeria de la Versailles, iar trandafirul carnal senzualitatea epocii.

Dacă vreți să aflați toate aventurile olfactive ale parfumierului regal, biografia elaborată de Elisabeth de Feydeau – Jean-Louis Fargeon, parfumeur de Marie-Antoinette, Éditions Perrin, 2005 – vă oferă o lectură erudită și plină de nenumărate rețete, documente etc.

Elisabeth Vigée Le Brun, Marie-Antoinette en robe de gaulle, 1783, ulei pe pânză, colecția castelului Wolfsgartne, Langen, Germania

Flaconul din 2005

 

Willem Joseph Laquy, Toaleta unei tinere, 1771

Fântâna pentru parfum provine din China și a fost adaptată de artizanii francezi pentru o utilizare cosmetică.

---

 

Monica Neațu a absolvit Facultatea de Istorie, cu o teză dedicată identităților confesionale la începutul secolului al XIII-lea (2001). Proiectul a continuat, apoi, cu un master în istoria Europei de Sud-Est (2001-2003) şi cu un doctorat terminat tot la Facultatea de Istorie, Universitatea din Bucureşti, în 2008 (Ortodoxie şi catolicism în Europa Sud-Estică în prima jumătate a secolului al XIII-lea). Aventura universitară a continuat cu un master la Facultatea de Limbi Străine (2010-2012). Din 2011, a început colaborarea cu Fundația „Calea Victoriei”, unde ține prelegeri pornind de la teme dintre cele mai variate  – istorie, antropologie sau chiar istoria parfumului. O puteți citi și pe blogul Istorii la feminin.

 

Recomandare de lectură

Ce que révèlent nos odeurs. Les codes du langage olfactif de Vittorio Bizzozero
Éditions Médecine et Hygiène, 2015, 111 pagini

Și dacă am descoperi că limbajul olfactiv este primul nostru limbaj – „vorbit” la începutul umanității, dar și la începutul vieții noastre intrauterine? Pornind de la relatările pacienților săi și bazându-se pe teorie, Vittorio Bizzozero ne ajută să ne înțelegem mai bine limbajul olfactiv și multiplele lui funcții. Autorul aduce la lumină acest limbaj uitat prin intermediul unui lung parcurs, care, odată cu primele noastre senzații, ne conduce spre vorbire, traversându-ne toate simțurile. Căci noi folosim acest limbaj uitat, cel puțin în anumite situații, fără a fi deloc conștienți de el, fără a-i cunoaște ortografia, gramatica sau lexicul. Mirosul nostru, singura componentă variabilă și incontrolabilă, nu-i comunică ea celuilalt ceva despre adevărata noastră stare sufletească?

Cartea este structurată în trei capitole mari: 1. primatul simțului mirosului în dezvoltarea celorlalte simțuiri; 2. înțelegerea simțului mirosului și a legăturilor sale cu celelalte simțuri, socotite secundare, precum și modul în care mirosim lumea, pe noi înșine și pe ceilalți; 3. funcția propriilor mirosuri în constituirea relațiilor fizice cu lumea și cu noi înșine, precum și legătura dintre „simțământ” și „inspirație”.

Vittorio Bizzozero este psiholog, psihoterapeut și cercetător în neuropsihologia olfacției la Geneva. Este autorul cărții L’Univers des odeurs. Introduction à l’olfactologie, publicată la Georg Éditeur.

PE URMELE PARFUMULUI | Nona Rapotan

VOUĂ CUM VĂ E MASA DE PRÂNZ?  

un articol de Nona Rapotan

editor coordonator la Bookhub

 

În pacea zilei de duminică, în liniștea profundă a unei dimineți însorite cum n-am avut de multă vreme, scriu despre... dejunuri fabuloase. S-a vorbit atât de mult zilele acestea despre drojdie, pâine, clătite și tarte, încât m-am refugiat în propria copilărie, când mesele erau prilej de exersare a ritualurilor, aranjate cu dichis și încărcate cu tot felul de bunătăți. Tihna era cuvântul de ordine, așa că „la masă se vorbește”, contrar dictonului mult prea invocat la școală pe vremuri. Dincolo de toate acestea, plutește peste toate un abur fin... Savori urbane, ar zice cineva astăzi – Oana Igrețiu este una dintre „șefele” locului –, dar eu prefer să spun „parfumul copilăriei”. Cornulețele cu gem, nucă sau rahat, făcute de tanti Wilma, chiar miroseau a vanilie și a alte mirodenii, cozonacii făcuți de mama după rețeta bunicii (păstrată cu sfințenie și astăzi) miroseau dumnezeiesc, astfel încât primul (dintre ei) scos din cuptor se mânca pe loc; era rupt cu mâna și stăteam adunați în jurul mesei să ne uităm cum iese aburul din el. Mă opresc aici cu evocarea acelor timpuri, ca să mă pot muta în alt registru, cel livresc. Și fiindcă e duminică, vă provoc să mirosiți următoarele rânduri:

„Federico și Libertad au rămas la Almacén, mama le-a oferit dormitorul din apartament și mutarea a fost rapidă și austeră, pentru că de fapt nu trebuiau decât să transporte hainele și obiectele personale dintr-o cameră în alta ca să se instaleze în noua lor casă. Jürgen a sărbătorit prezența soției celui mai bun prieten în casă cu o creație magistrală: Libertad adora deserturile și dulciurile în general, drept care, când a rămas însărcinată și a început cu poftele de gravidă, bucătarul german i-a dedicat celebra Spumă de banane cu paprica, care se mai prepară și acum cu lichior amestecat cu frișcă, câteva picături de lămâie, albușuri bătute cu miere, un strop de zahăr, un strop de vanilie sau ciocolată și câteva vârfuri de paprica. Jürgen a decorat desertul cu câteva căpșuni stropite cu rom, deși Federica a preferat să îl orneze cu picături de ciocolată amară. A fost de-ajuns să descopere fanaticii tavernei acest desert, că femeile au și început să-și trimită soții să le aducă porții proaspete la orice oră din zi și din noapte, și au fost chiar unii care au bătut la poarta de la Almacén chiar și la miezul nopții sau în zori, implorând măcar o îmbucătură pentru soția care se afla în perioada de așteptare minunată a celor nouă luni marine, aceste luni enorme din alabastru, care n-au nimic în comun cu alte din alte colțuri ale lumii.” Carlos Balmaceda, Manualul canibalului traducere din limba spaniolă de  Ilinca Ilian, Editura Vellant, 2008

 

O carte pe care am tot recomandat-o de-a lungul anilor și la care revin de fiecare dată când în jurul meu e prea puțină culoare (a se citi parfum). Fiindcă am imersat în livresc, o să continui explorarea:

„Nici nu a ajuns bine și uite-l  că zâmbește larg, parcă dintr-odată pe deplin instalat în apele lui teritoriale, mișcându-se ca într-o cadență de gaiardă de la o tarabă la alta, bucurându-se de cum se amestecă anghinarea cu accentul napoletan și aricii de mare cu lavanda din Provence, târguindu-se pentru un buchet de violete pentru Dominique, cântărind din ochi șofranul indian, aruncând ocheade curioase spre o exotică măsuță cu chihlimbar, întrebând cât costă mierea, gustând puțin Camembert adus de la Lyon și puțin iaurt grecesc în care ghicește imediat o origine, de fapt, belgiană... Alexandre se bucură de fiecare nouă priveliște, încărcată de ciorovăieli și târguieli cinstite, de zgomotul bine-cunoscut al cântarului, de fâșâitul sacoșelor mari ca niște saci, de banii care foșnesc, clinchețesc, cheamă, de mirosurile amestecate și de lumea colorată de aici, unde Parisul nu mai e tocmai Paris, ci un Babel al mărfurilor, al accentelor și al călătorilor de pretutindeni.” Ioana Bâldea Constantinescu, Dincolo de portocali Editura Humanitas, 2015

După cum vedeți, călătoria e nesfârșită. Într-un continuu balans între ce-a fost (sau pe unde am mai fost) și ce va fi. Purtăm cu noi (aducem din trecutul atât de personal) mirosuri și parfumuri pe care le vrem regăsite în orice ne-nconjoară. E cheia supraviețuirii noastre în vremuri mai mult decât tulburi. Și dacă astăzi vă veți așeza la masă și veți zăbovi preț de secunde în cotlonul cu amintiri olfactive din copilărie, înseamnă că mai avem o șansă, înseamnă că vom avea viitor.