Din lista de lecturi obligatorii a oricărui pasionat de cultura olfactivă nu trebuie să lipsească importanta carte a lui Alain Corbin, Le Miasme et la Jonquille. L’odorat et l’imaginaire social, XVIIIe-XIXe siècles, publicată la Flammarion, în 1982. Studiul lui Corbin, care are ca punct de plecare istoria sensibilă, măruntă, a gesturilor cotidiene, dar și a presupozițiilor lor teoretice, este o lectură esențială pentru înțelegerea imaginarului și a deprinderilor contemporane privind olfacția, contribuind decisiv la completarea golurilor din istoria mare, de vreme ce insuflă viață acolo unde cifrele și datele acoperă o realitate sensibilă. Pentru o privire de ansamblu a temelor abordate de Alain Corbin în această carte, cel mai indicat este capitolul final, în care autorul expune pe scurt tranzițiile care s-au petrecut la nivel conceptual și practic, în ceea ce privește olfacția, în secolele XVIII-XIX.
ALAIN CORBIN
Miasma și mireasma. Simțul mirosului și imaginarul social în Franța secolelor al XVIII-lea și al XIX-lea
traducere din limba franceză de Petruța Spânu
Editura Fides, Iași, 2013
Oamenii din secolul al XIX-lea asurzesc istoria strigându-și dorințele. Democrații visează la „frumoasa” republică, Michelet inventează Poporul, socialiștii conturează fericirea omenirii, pozitiviștii predică educația maselor; dar există alte discursuri, sub capcana speranțelor, precum cel pe care îl țin miasma, moscul și mireasma. Grelele mirosuri animale, parfumul fugar vorbesc despre repulsie și dezgust, despre simpatie și seducție.
În pofida poruncilor lui Lucien Febvre, istoricii au neglijat acest tip de documente senzoriale. Descalificarea mirosului, simț al animalității după Buffon, exclus de Kant din câmpul esteticii, considerat mai târziu de fiziologiști ca un simplu reziduu al evoluției, atribuit de Freud analității, a aruncat interdicția asupra discursului pe care îl susțin mirosurile. Totuși, nu mai este posibil să ascundem revoluția perceptivă, preistorie a tăcerii olfactive a mediului nostru.
Actul hotărâtor se joacă între 1750 și 1880, când triumfă mitologiile prepasteuriene. Istoria științelor, teleologică, atentă numai la adevăr, disprețuitoare a consecințelor istorice ale greșelii, l-a neglijat până în prezent. Pe la 1750, lucrările lui Pringle și ale lui Mac Bride despre substanțele putrede, decolarea chimiei așa-zis pneumatice, fantasma patologiei urbane sugerează noi îngrijorări. Excrementele, noroiul, mâlul, cadavrul provoacă groaza. Spaima care se scurge din vârful piramidei sociale sporește intoleranța la duhoare. Simțul mirosului este cel care trebuie să distrugă confuzia putredului, să detecteze miasma pentru a exorciza scârbosul.
Savanții acelui timp, observatorii incomparabili ai mirosurilor, propun despre oraș o imagine discontinuă, ordonată de simțul mirosului, gerată de obsesia focarelor infecte, în care germinează epidemia. Obsedate de această mlaștină de puroaie, elitele fug de emanațiile sociale și se refugiază în pajiștile balsamice. Ele întâlnesc acolo narcisa care le vorbește despre eul lor, face să apară poezia never more, le dezvăluie armonia ființei și a lumii.
Moscul animal „excremențial”, ieșit din punga genitală și putredă a cerbului-moscat, începe să provoace silă. Și el acumulează amenințări. Referințele sale la mirosul feminin devin intolerabile. Noua modă a miresmelor delicate descotorosește curtea de el, în timp ce strategia igienistă care se elaborează încearcă să purifice și să dezodorizeze spațiul public.
După Revoluția din 1989, fascinată de cadavru, disprețuitoare a miresmelor vegetale, revenirea moscului ia valoare de simbol. Stropită cu apă de colonie, înecată în vaporii parfumurilor animale, perechea imperială a pus capăt folosirii apei de trandafir. Restaurația se traduce deci și în ordinea olfacției. Suburbia Saint-Germain manifestă, în această privință, sensibilitatea morbidă a unei fete clorotice. Parfumurile vegetale își impun din nou delicatețea; ele au ca misiune să cumințească pulsiunile feminine și să anunțe noua stăpânire.
În același timp, prezența dureroasă a unei primejdioase mlaștini umane înlocuiește obsesia stârvului și a mâlului, mișunând de miasme vătămătoare. În ierarhia spaimelor, se efectuează un transfer de la vital la social; instinctul, animalitatea, putoarea organică aparțin poporului. Mai mult ca apăsătorii vapori ai mulțimii putrede, nediferențiate, repulsia olfactivă este concentrată de acum înainte pe cocioaba și latrinele săracului, pe băligarul țărănesc, pe sudoarea grasă și fetidă cu care se impregnează pielea lucrătorului. Flaubert își pierde somnul pentru că a respirat mirosul omnibusului proletarilor; Adolphe Blanqui se dă înapoi, îngrozit, de răsuflarea mefitică venită din „gropile cu oameni” în care se îngrămădesc țesătorii din Lille.
Se cuvinte, prin urmare, ca simțul mirosului să susțină, printr-o perspicacitate nouă, complicarea ierarhiilor percepute. Descurajat de secrețiile mizeriei, burghezul devine atent la aceste subtile mesaje corporale, agenți de seducție imediată, a căror importanță sporită compensează interdicțiile contactului.
Departe de mirosurile poporului – trebuie să aerisim după șederea prelungită a servitoarei, după vizita țărăncii sau după trecerea delegației muncitorești –, burghezia întreprinde, neîndemânatic, să purifice răsuflarea casei. Latrine, bucătărie, cabinet de toaletă vor înceta treptat să-și împartă mirosurile insistente. Chimia lui Lavoisier permite definirea normelor precise de aerisire. Salonul și budoarul vor să fie disponibile pentru noi și savante puneri în scenă olfactive. Mirosurile nedorite nu vor mai deranja camera, templu al vieții private, spațiu de intimitate construit în abis în mijlocul sferei casnice.
De la visurile lui Novalis, un dialog mut, țesut din simboluri, se instaurează între floare, fata tânără și femeie. Parfumul vegetal, chemare delicată, își rafinează discursul. Menținând în același timp distanța față de corpuri, el autorizează exprimarea dorinței și solicitarea feminină. Aleile balsamice ale grădinii burgheze reînnoiesc discursul amoros. În timp ce, în popor, masculul, copleșit de instinctul genezic, își înșfacă izbânda, îndrăgostitul gustă aici beția cu anticipație. Respiratul răbdător al ființei iubite, savant prealabil încetinitor, garantează permanența dorinței și delicatețea viitoare a mângâierilor. Reminiscența olfactivă a corpului celuilalt întreține pasiunea și hrănește regretele; ea incită la colecția nevrotică.
În exterior, dezodorizarea străzii, grăbită de folosirea clorurilor, stimulată de utilitarismul deșeului și de intoleranța nouă față de caracterul vătămător al industriei, nu mai este de-ajuns ambiției edililor. Aceștia s-au angajat să-i curețe, să-i „dezîmpuțească” pe mizerabili. Aceasta va fi una dintre sarcinile inspecțiilor locuințelor insalubre, ale școlilor, cazărmilor, și ale dușurilor societăților sportive. Dar va mai trebui să așteptăm multă vreme ca igiena corporală să repurteze aici succese hotărâtoare. Curățenia aparențelor și mai ales disciplina defecației focalizează deocamdată eforturile. În acest mediu, dezodorizarea se izbește de rezistențe surde. Se perpetuează scheme vechi de percepție și, mai ales, de apreciere; aspectul exterior întreține nostalgia manifestărilor organice libere.
Simțul mirosului informează din plin despre acest mare vis de dezinfectare și despre intoleranțele noi; el spune, mai bine decât celelalte simțuri, despre implacabila întoarcere a excrementelor, epopeea cloacelor, sacralizarea femeilor, simbolica vegetalului; el autorizează o nouă lectură a acestor mari evenimente ale istoriei contemporane care sunt ascensiunea narcisismului, retragerea în spațiul privat, distrugerea confortului sălbatic, intoleranța promiscuității.
Clivaje și antagonisme se înrădăcinează în două concepții despre aer, jeg, excremente; ele se manifestă prin gestionări antitetice ale ritmurilor și miresmelor dorinței; ele tind să se anihileze în tăcerea olfactivă a unui mediu dezodorizat, al nostru.
Acest episod centenar al dezgustului, al afinităților și al purificării a răvășit reprezentările sociale și referințele simbolice. Fără a-l cunoaște bine, nu putem măsura la ce profunzime viscerală se situează conflictele sociale ale secolului al XIX-lea și nici explica pregnanța actuală a gândirii ecologice.
Istoria socială, respectuoasă pentru cei umili, dar surdă prea multă vreme la exprimarea afectelor, nu trebuie să mai ascundă reacții elementare, chiar și sordide, sub pretext că antropologia delirantă a erei darwiniste i-a pervertit analiza.
(pp. 409-413)
No comments:
Post a Comment