All is not lost. Mirosul și gustul — ghizi emoționali și victime în vremea pandemiei

 

un articol de Elena Morar
Regizor

© Kevin Chupik

Când un bărbat mi-a mărturisit la al doilea date că e anosmic din naștere, primul meu gând – reprobabil, recunosc – a fost „ah, deci m-am dat cu parfum degeaba”. Imediat după, empatia s-a activat și mi-a dat o palmă. A curs apoi un torent de întrebări la adresa lui, cărora omul era deja obișnuit să le răspundă – de la „cum îți dai seama dacă miroase a ars, a gaz sau a stricat?” la „cum îți dai seama când deodorantul nu mai face față?” și „cum de gătești totuși?” (având în vedere că gustul e 80% bazat pe olfacție). Cu o răbdare ușor tocită, mi-a răspuns și la exclamațiile de uimire compătimitoare legate de imposibilitatea de a simți mirosul partenerului, și la șocul că nici cea mai potentă pestilență sau cel mai divin efluviu, naturale sau fabricate, nu-i suscită nici o reacție. Nu e singur. 5% dintre toți oamenii de pe glob se confruntă cu anosmia parțială sau totală – congenitală sau dobândită în urma unui traumatism neurocerebral sau a unor infecții respiratorii ce au lăsat sechele. 

Citind recent despre faptul că suprimarea mirosului și a gustului – un efect des întâlnit în răceli, gripe și afecțiuni ce presupun congestia căilor respiratorii – este un posibil semn pentru Covid-19, din moment ce peste 30% dintre infectați au raportat acest simptom (care uneori a persistat și după vindecare), mi-am reamintit de legătura extrem de puternică între miros și gust. Mi-am amintit nu doar de bărbatul anosmic care își dezvoltase tot soiul de mecanisme pentru a compensa absența simțului olfactiv și insuficiența simțului gustativ. Dar și de conexiunea gust-miros în ghidarea noastră prin viață și cum aceste „Cenușărese” ale simțurilor – cele fără de care ne-am obișnuit să credem că se „poate trăi lejer” – nu țin doar de partea noastră animalică de primate vânătoare și reproducătoare, ci și de calitatea vieții, așa cum ne-am obișnuit s-o luăm de a gata. Căci iată: „A recent study done in the UK exposed high rates of depression (43%) and anxiety (45%) among the anosmic population, as well as problems with eating (92%), isolation (57%), and relationship difficulties (54%)” (sursa, aici). Prin urmare, ceea ce pentru majoritatea dintre noi e doar un disconfort pasager în timpul unei gripe s-ar putea transforma într-o sechelă reală pentru cei afectați de noul Coronavirus. Un prieten din Spania, care e infectat într-o formă ușoară, mi-a mărturisit că ce l-a pus psihic la pământ a fost exact dispariția gustului și a mirosului, pentru că până atunci îi mai alinau celelalte simptome și abia după ce le-a pierdut s-a simțit deznădăjduit. Ei bine, acesta este universul în care trăiește permanent 5% din populația globului. O „orbire” care, din păcate, suscită mult mai puțină compasiune și înțelegere decât orbirea reală.

Totodată, într-o notă mai pozitivă, mi-am amintit de sora mea, care a păstrat până în ziua de azi obiceiul din pruncie de a mirosi absolut orice înainte de a-l băga în gură. Mi-am amintit de parfumuri pe care îți vine să le mănânci, ca Chocolate Greedy de la Montale sau Poivre Piquant de la L’Artisan Parfumeur. Mi-am amintit de parfumuri extrem de umami, de la Womanity al lui Thierry Mugler (cu aroma sa sărată de caviar și smochine) la Fils de Dieu du riz et des agrumes de la État Libre d’Orange (un condensat de bucătărie thailandeză) și Jeux de peau de la Serge Lutens (care realmente miroase a lapte și pâine). 

Umami, cel de-al șaselea gust, stabilit ca atare abia secolul trecut, poate fi descris ca un fel de savoare pentru care nu avem un vocabular satisfăcător, dar care se bazează pe prezența glutamatului de sodiu în anumite alimente și vine în general la pachet cu proteine: umami sunt fructele de mare, brânzeturile maturate, supa miso, ciupercile, murăturile, anumite cărnuri sau proteinele vegetale. Aproape că s-ar putea substitui lui yummy dacă am scoate ce e dulce din ecuația plăcerii. Brandul Demeter are o întreagă colecție de parfumuri neconvenționale, numite Sushi, Pumpkin Pie, Pizza, Salt Air sau Tomato, iar recent am dat peste Que – Eau de Barbeque de la Pork Barrel BBQ și Bacon Gold de la Fargginay – care conjură exact ce zice numele lor.

Invers, m-am gîndit la mâncăruri flavor-enhanced care estompează granița între simțuri – mergând de la simpla condimentare a unor alimente fade, ca tofu, până la experimente gastronomice moleculare și la flori comestibile. În mod clar, cele două simțuri sunt indisolubil legate în biologia noastră – căci percepția de sărat, acru, dulce, amar e doar 20% din experiența gustului, restul de 80% fiind pur și simplu aroma alimentelor, care ne dă indicii. Și având în vedere consensul științific general că forța mirosului începe să scadă exponențial după 50 de ani, mai am doar vreo două decenii de bucurie intactă. De care vreau să profit. Poate că această continuă degradare – paralelă, în mod paradoxal, cu sporirea „bibliotecii” noastre de experiențe olfactive – explică de ce copiii au o aversiune atât de irațională față de anumite gusturi, a căror aromă – iată! – cel mai probabil o simt la o intensitate care pentru adulți nu mai e de actualitate. 

 

De la mireasmă la duhori – ca să evoc titlul excelentei cărți a Mădălinei Diaconu (o filosofie a olfacției cum nu am mai citit și care sper să se reediteze la un moment dat) – nu e deseori decât un pas, acela făcut de parfumieri. Moscul migrează de la insuportabil la plăcut, în funcție de cât de diluat e, iar moscul simpatic din skin scents atât de populare astăzi este la o concentrație infimă față de potența nucleară a tincturii nediluate. Indolii, moleculele florilor albe cu miros persistent (iasomie, crin, tuberoză), pentru multe nasuri evocă o senzație la limita fecalului. Iar civeta/zibeta – chiar și civetona, varianta sintetică – ne duce cu gândul mai degrabă la amoniacul din litiera unei pisici necastrate decât la un parfum floral, catifelat și radiant – adică așa cum e manipulat în laborator. Din păcate sau din fericire, simțul mirosului uman s-a rafinat de-a lungul secolelor și totodată s-a aseptizat, prin urmare aceste mirosuri animalice sau vegetale sugestive sunt receptate drept grele, grețoase, care distrug concentrarea și buna dispoziție și – mai ales prin asocierea cu ceva murdar sau în descompunere – creează reacții de respingere organică. Totuși, utilitatea acestor parfumuri s-a dovedit certă – în proporții bine gradate. Și nu mă refer aici doar la departamentele de marketing care pompează în continuare în ideea atracției „animalice” cu care vom subjuga sărmanul potențial partener neștiutor, care va sări necontrolat pe noi de cum va simți moscul sau amber gris-ul (cel natural provenind din sperm whale – cașalot) cu care ne-am parfumat. 

De exemplu, acum doi ani, se pare că autoritățile indiene au folosit parfumul Obsession de la Calvin Klein pentru a prinde în capcană un tigru scăpat de sub control, care atacase letal zece oameni. În Scientific American Blog Network se consemnează că același parfum, varianta masculină, e folosit de cercetătorii pe teren pentru a atrage jaguarii mai aproape de locurile unde și-au amplasat camerele video de monitorizare, cu scopul de a-i cerceta în habitatul lor. În ambele cazuri, motivația e că moleculele „animalice” – deși sintetice – ale parfumului determină în aceste feline senzația că un alt animal tocmai și-a marcat teritoriul acolo. Nu e o coincidență faptul că Obsession e unul dintre parfumurile cele mai polarizante – fie îl iubești, fie îl urăști, fără cale de mijloc educată. Personal, consider că exact legătura între gust și miros stă la baza respingerii involuntare a acestor arome – în mod natural, suntem atrași de ceea ce e comestibil și respingem mirosuri ce ne evocă excreția sau descompunerea. În mod natural, căutăm arome de confort, care certifică absența pericolului – din zona de prăjituri ale copilăriei, natură domesticită, fructe coapte, dar nu prea coapte, brize și apă calmă. 

Până la urmă însă, rămânem fascinați de acele mirosuri pe care „iubim să le detestăm”. E suficient doar să cotrobăi un pic pe net ca să găsești zeci de reacții scandalizate, șocate, scârbite, fascinate ale oamenilor la celebrul deja Sécrétions Magnifiques de la Eld’O – un parfum care nu a avut niciodată probleme de vânzare, deși are parte de atâta ură. Considerat drept cel mai dezgustător parfum de pe piața actuală, Sécrétions Magnifiques își propune să evoce cele patru S-uri din viața oricui: sânge, sudoare, spermă și salivă. Și se pare că o face destul de bine, căci rezultatul a fost un boom de publicitate, nasuri traumatizate și bucuria fetișiștilor de pretutindeni – deși pentru mine, personal, e doar un miros metalic-alcalin-leșios. Ingredientele care pe hârtie par să spună „Miroase-mă! Mănâncă-mă!”, ca lui Alice în Țara Minunilor – iris, santal, lapte, opoponax și cocos –, sunt combinate în așa fel încât reușesc să provoace repulsia unui bad trip exact ca din Lewis Carroll. Și aceasta pentru că experiența celor patru S-uri – sânge, spermă, salivă, sudoare – nu ține de savoare, ci de o intimitate periculoasă, devenită tabu în smellscape-ul contemporan. Oricât de violente sunt însă aceste reacții la mirosuri „tabu”, operațiunea din cadrul Armatei americane de a crea o bombă olfactivă perfectă (nu, nu e banc) a eșuat în faza de teste, pentru că până în momentul de față nu s-a găsit un miros care să fie unanim respins de ființele umane, nici măcar acela de latrină. Nu doar Baudelaire mirosea gunoaie și cadavre de animale – oricum, îl suspectez că „încerca prea tare” să fie original. Se pare că toleranța individuală a multora ține (și) de căile nebănuite ale memoriei olfactive.

Nu voi intra acum în zona de feromoni–mirosul partenerului–propriul miros–atracție sexuală–parfumul-ca-potențator, pentru că este un subiect atât de fascinant și vast, încât merită o felie separată. M-aș opri însă la relația de love-hate pe care o avem cu diferite mirosuri și gusturi și la cât de puternică este partea de asocieri psihosomatice. În urma experimentelor, s-a dovedit că, din acest punct de vedere, marea majoritate a oamenilor pornește cu un fel de tabula rasa a asocierilor plăcut-neplăcut, iar preferințele noastre în materie de mirosuri/ arome/ gusturi e, de fapt, însăși biografia noastră. 

Condiționarea răspunsului olfactiv are atâta forță și eficiență poate și pentru că informația culeasă de receptori (aglomerați pe doar 5 cm² din spatele cavității nazale) călătorește direct spre lobul frontal, fără să treacă prin talamus, ca restul semnalelor senzoriale care sunt prelucrate acolo. De aceea mirosul este unul dintre cei mai buni indicatori de pericol. Imediatețea aceasta este un blestem și o binecuvântare – mirosul, ca cel mai primitiv dintre simțuri, este și cel mai greu de de-cablat și re-cablat odată ce o asociere a fost făcută. Funeral Home sau Newborn Baby sau Dirt (toate sunt parfumuri de la Demeter) vor genera în mintea noastră asocieri cu o puternică încărcătură emoțională, în funcție de experiența intimă a fiecăruia cu aceste evenimente ale vieții. Dacă, iarăși, mirosul de benzină/ cauciuc/ solvenți a fost asociat în copilărie cu un mediu inofensiv, chiar plăcut (o mașină în drum spre locul de vacanță, de exemplu, sau tatăl meșterind în garaj), sunt șanse mari să ne simțim în continuare în largul nostru cu Dior Fahrenheit sau cu Bvlgari Black, nu doar cu arome vanilate sau florale. Dacă am asociat mirosul de clor cu dezinfectanții din spital și cu vaccinurile neplăcute, vom avea o cu totul altă reacție la compuși din zona clean a parfumurilor față de cineva care le asociază cu piscinele sau cu cearceafuri apretate. La fel și cu mirosul – extrem de des întâlnit în parfumeria masculină – de cedru, care evocă ascuțitul creioanelor din vremea școlii.

Pe aceste asocieri se bazează o mare parte din creația lui Christopher Brosius de la CB I Hate Perfume. Dincolo de manifestul lui radical împotriva parfumeriei clasice – care se poate citi aici –, Brosius propune parfumuri-peisaje olfactive pornind de la episoade întregi din propria viață – In the summer kitchen, In the Library, At the Beach 1966, Memory of Kindness –, exact ca madlenele lui Proust. Felul în care rezonează cu fiecare dintre consumatori depinde evident de asocierile personale ale acestora. CBIHP propune însă o împărtășire a intimității sale care este greu de refuzat, măcar din curiozitate. Zona de liniște și confort nu este mereu una „comestibilă”. Pentru unii poate fi sub forma unei simfonii urbane, ca Odeur 71 de la Comme des Garçons, care a fost descris ca „lampă încinsă, toner cald de imprimantă, toaster, metal la soare, cerneală dintr-un stilou”. Poate fi, dimpotrivă, complet rurală și vegetală, ca Under the Arbor de la același CB I Hate Perfume, care folosește note de frunze de viță-de-vie, pământ reavăn, lemn bătrân și mușchi pentru a transmite o emoție din copilărie: „But mostly it reminds me of the old grape arbor that grew in the yard of the house were I lived as a child. I so loved to sit under it on a summer day quietly reading a favorite book curling my toes in the cool moss...”

Emoția este cuvântul-cheie în toate aceste asocieri. O emoție imprimată timpuriu, într-o zi zero, și convergentă cu bagajul nostru genetic, o emoție care e atât de personală încât, pentru un prieten, gustul și mirosul de ardei sunt suficiente să-i strice masa, în timp ce, pentru o altă prietenă, „puține alte mirosuri mă fac să mă simt mai instant protejată. Ar putea să fie și apocalipsa pe străzi, dar dacă se simt ardei copți la o fereastră, atunci ceva, undeva, e OK”. Învățarea lumii din jurul nostru prin asocieri este un proces unde olfacția, ajutată de gust, are un rol imens în dezvoltarea noastră emoțională. Motivul e simplu: bulbii olfactivi comunică direct și în egală măsură cu două structuri ale sistemului limbic care sunt printre ce avem noi mai de preț: amigdală (procesarea emoțiilor) și hipocampul (învățarea prin asocieri). Deși cărămizile principale au fost deja așezate în copilărie și adolescență, combinațiile infinite de nuanțe ne acompaniază descoperirea curioasă a lumii – până la ultima noastră suflare vom acumula amintiri olfactive, și chiar și atunci sunt sigură că ne va mirosi a ceva care amintește de altceva. 

Tocmai de aceea, viața unui anosmic nu este doar lipsită de plăcerea frivolă a parfumului, ci e vitregită de un întreg sistem de legături prin care simțim lumea. Nu e deloc întâmplător că în limba franceză cele două se confundă: verbul sentir înseamnă totodată „a simți” și „a mirosi”. Poate de aceea, de când a început toată perioada de izolare, am ezitat să mă parfumez – nu am vrut să creez o asociere care apoi să mi se pară dificil de desfăcut, iar parfumurile „mele” să fie o fugă de realitate; or, eu am nevoie să rămân alertă. Dacă aș ceda în fața escapismului sau a nostalgiei, mi se pare ca aș pune încă o barieră de izolare. Fără să vreau însă, știu deja care e parfumul carantinei mele – îl miros pe măsură ce scriu: bețigașe parfumate indiene cheap, dezinfectant cu clor, uleiul rădăcinilor părului lăsat nespălat cu minim o zi în plus, mirosul de tocană condimentată pe care o fac des zilele astea, leurda culeasă de colega mea de casă în ultima ei aventurare „în natură”, mirosul cald al blănii pisicii unde îmi afund nasul când mi se face frică și, mai ales, magnoliile în floare, indecent deschise și promițătoare că all is not lost.