MADLENA PROUSTIANĂ SAU PORȚIA DE LIBERTATE ABSOLUTĂ
Mi-am dat seama ieri seară că zilele acestea am evadat mai mult decât o fac în mod obișnuit. M-am trezit de multe ori uitându-mă la mine, cea care trage cu nesaț dintr-o țigară Marlboro roșu (da, da, tutunul acela tare și atât de fin, astăzi atât de rar simțit în aerul unui urban sufocat de tot soiul de restricții), blocată într-un timp suspendat. Am nevoie de aceste refugii olfactive din ce în ce mai des.
Am crescut într-o casă de nefumători, dar în care mirosul de tabac fin era apreciat ca fiind unul dintre cele mai bune parfumuri urbane. În vremuri în care Chanel Νο 5 era parfumul primit de la nu știu ce rudă înstărită și păstrat pentru sărbătorile de peste an, mirosul de tabac era echivalentul opulenței. Spun tabac, și nu tutun, pentru că fumătorii înveterați, cei cu degetele îngălbenite și chiar arse de câte țigarete fără filtru arseseră, preferau un Carpați neaoș, uneori și varianta de substitut Mărășești. Mahorca n-avea parfum, avea doar miros. Înțelegeți diferența? Ei bine, mama punea câte un trabuc sau, mai rar, tutun de pipă, pe rafturile cu haine și printre cărți. Asta pentru că nu suportă (are o repulsie viscerală pentru) mirosul de naftalină. Tutunul era adus de prieteni de familie marinari, surprinși adeseori de cererea inedită a mamei (cum, nu vrei cafea?), și păstrat până când dispărea aproape complet mirosul. Și astăzi mi se întâmplă să scot o carte din bibliotecă care păstrează mirosul de tabac, după cum instant sunt prinsă în mrejele unor amintiri adeseori revelatorii atunci când deschid unul dintre sertarele biroului și dau peste o cutie de tutun pentru pipă.
În clasa a XII-a, suntem invitate, eu și sora mea, la unul dintre cei mai buni profesori pe care i-am avut vreodată. Domnul P., de limba și literatura română, cel căruia îi datorez (mi-am dat seama mulți ani după ce am început profesoratul) cariera de profesor. Genul acela de om care te cucerea prin deschidere și nonconformism, prin tenacitatea și curajul de a insista acolo unde alții nici nu s-ar fi uitat etc. – dar o să vorbesc altă dată despre el. Revenind la vizită – pe atunci mergeai la un profesor acasă cu emoții cât casa (era o onoare invitația în sine!); la ușă ne răspunde soția – profesoară de filosofie –, foarte elegantă și cu o replică instant: „Ați fumat?”. Noi, șocate de-a dreptul, din două motive – nu fumam niciuna și cu atât mai puțin ne-am fi permis să mergem în vizită mirosind a fum de țigară. Ne-a scos din stare tot doamna, explicându-ne că, de fapt, și ea era înnebunită după mirosul fin de tabac; cine știe cu ce ne dăduserăm noi atunci, de i-am stârnit pofte olfactive gazdei!
Nu, nu sunt dependentă de țigară, n-am fost niciodată. Dar madlena mea proustiană e o amintire cu miros de Marlboro roșu: într-o parcare de McDonald’s din New York, așteptând în mașină să vină cineva prea înfometat; din radio s-au revărsat peste mine muzicile lui Peter Gabriel – Solsbury Hill. Brusc am simțit nevoia să-i cer o țigară lui Virgil. Șocat de-a dreptul – „nu-ți dau, că te apuci de fumat!” –, a cedat rugii mele și așa se face că și acum îmi simt invadate celulele de fumul acela intens de țigară foarte bună. Și e amintirea în care mă refugiez de fiecare dată când cotidianul mi se pare de-a dreptul insalubru.
Da, mă refugiez din ce în ce mai des în amintirile ascunse bine în spatele perdelei de fum de țigară. Mirosul de tutun fin îmi stimulează neuronul stingher și mă determină să caut binele în locuri unde n-aș căuta nicicum. Prefer reveria însoțită de astfel de arome decât îmbătatul cu apă rece sau, mai rău, anestezierea simțurilor de mirosurile edulcorate și impersonale ale unui timp trăit ca și cum am fi cu toții copiile aceluiași model imperfect.
No comments:
Post a Comment