Mădălina Diaconu a făcut studii de filozofie la București și Viena, obținând un doctorat la Universitatea din București (1996) și un altul la Universitatea din Viena (1998). În 2005, obține docența în filozofie la Universitatea din Viena, pe tema unei estetici fenomenologice a tactilității, a olfacției și a gustului. A fost cadru didactic al Facultății de Filozofie din București (1993-2003), cercetător științific la Academia de Arte Plastice din Viena (2003-2005), lector la Universitatea de Arte Aplicate din Viena (2003-2005), precum și cercetător științific la Academia Austriacă de Științe (2005-2006). A făcut stagii de cercetare la Viena, Berlin, Potsdam, Freiburg-im-Breisgau, Paris și Grasse. Din 2007, a fost conducătoarea proiectului de cercetare „Design haptic și olfactiv -- resurse pentru industriile creative din Viena”, la care au participat filosofi, chimiști, botaniști, designeri și pedagogi ai artei de la mai multe universități din Viena. Din 2012, este lector de limba română la Institutul de Studii Romanice al Universității din Viena. I-au fost publicate lucrările Pe marginea abisului. Soren Kierkegaard și nihilismul secolului al XIX-lea (Editura Științifică, 1996); Blickumkehr: Mit Martin Heidegger zu einer relationalem Asthetik (Peter Lang, Frankfurt a.M., 2000); Ontologia operei de artă în lumina principiului identității (Editura Crater, 2001), Person, Community and Identity (coeditor, împreună cu Ion Copoeru și Delia Popa; Cluj-Napoca, 2003); Artă și adevăr / Kunst und Wahrheit. Festschrift fur Walter Biemel zum 85. Geburtstag (editor; Humanitas, 2003), Tasten, Reichen, Schmecken. Eine Asthetik der anasthesierten Sinne (Konigshaussen & Neumann, Wurzburg, 2005); Bukarest-Wien. Eine kulturhistorische Touristik an Europas Randern (coautor: Lukas Marcel Vosicky, LIT, Berlin/Viena, 2007), Despre miresme și duhori. O interpretare fenomenologică a olfacției (Humanitas, 2007). De asemenea, a tradus Boala de moarte de Søren Kierkegaard, apărută la Editura Humanitas (1999, 2006).
De ce sunt filosofii cu nasul pe sus când vine vorba despre mirosuri și parfumuri?
Din prejudecăți intelectuale, culturale și de gen, și toate duc pe termen lung la o lipsă de sensibilitate în domeniul olfactiv. Unii sînt cu nasul pe sus pentru că le „miroase“ tot ce este legat de corp, de senzualitate, de plăcere, dar și – să nu uităm – de moarte. Alții nici nu sînt cu nasul pe sus, din simplul motiv că nici n-au unul.
Au nevoie filosofii de fler? Cu alte cuvinte, trebuie să ai un nas fin pentru a face filosofie?
Aici ne jucăm cu cuvintele. Trebuie, evident, să ai metaforic un nas fin pentru a depista problemele reale ale unei epoci. Altfel, te poți pierde ușor în erudiție și cercetări istorice care și ele sînt, ce-i drept, necesare pentru disciplina noastră, doar că, rămînînd în istorie, nu fac ele însele istorie.
Poate parfumul să-și depășească natura sensibilă și să acceadă la idee și la lumea spirituală?
Parfumul sau miresmele? Casele producătoare de parfumuri recurg frecvent la denumiri „spirituale”, religioase sau pur și simplu esoterice pentru a le conferi produselor lor o aură de mister. Vi se pare o întîmplare faptul că atîtea religii apelează, independent una de alta, la ritualuri olfactive? Motivele sînt la îndemînă: pe de o parte, mirosurile sînt invizibile, pe de altă parte, se răspîndesc și urcă. În primul caz, se consideră că fac sesizabilă prezența divinității; se pare că acesta este un topos al întregii culturi mediteraneene din antichitatea tîrzie. În al doilea caz, se crede că mirosul însoțește sufletul în ascensiunea sa spirituală, analogia cu rugăciunea fiind evidentă, iar uneori chiar explicită, gîndiți-vă doar la Psalmul 140: „Să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămîia înaintea Ta”. Eroarea deopotrivă comună și filosofică rezidă în a separa categoric sensibilul de spiritual, oricît de îndreptățite sînt aceste categorii dintr-o perspectivă analitică. Mirosurile nu cunosc granițe și tocmai acest lucru le face apte să ne conducă unde nici nu visăm cu gîndul, și anume fără a distruge necunoscutul printr-o teoretizare brutală și atotștiutoare. Ca esențe (olfactive), ele dezghioacă esențe (intelectuale), dar într-un mod subtil și ireductibil la concepte. Din păcate, studiile referitoare la importanța experienței olfactive în creștinism se limitează de obicei la simbolismul tămîii. Chiar dacă olfacția nu joacă aici un rol la fel de important ca, de pildă, în Egiptul antic, ea depășește totuși cadrul liturgic, întinzîndu-se de la odor sanctitatis (mirosul bineplăcut al decedatului ca mărturie a sfințeniei) la reprezentări ale paradisului (pentru Isaac Sirul, ne vom hrăni în paradis cu miresme) și de la „buna mireasmă a lui Hristos” (2 Cor 2,15) pînă la metafore olfactive folosite de autori patristici pentru a ne da o idee despre Treime. La ora actuală am în manuscris o monografie despre „osmologia creștină”, sper să poată apărea cît de curînd.
Kant nu credea că este posibilă o judecată de gust, deci o estetică a frumosului, în ceea ce privește mirosul. S-au mai schimbat lucrurile de atunci?
Da, există teorii estetice ale parfumurilor, chiar dacă și acum sînt rare și uneori chiar dezamăgesc prin limbajul lor estetic convențional. Trebuie menționat însă că, spre deosebire de Kant, accentul cade acum în estetică pe experiență, iar nu pe evaluarea acesteia.
Există vreun miros care să vă fi pus pe gânduri?
Sigur, au fost mai multe, mă voi referi însă doar la o descoperire proprie recentă. Măcinat, cardamomul negru are un miros greu de descris, uneori cu irizări în direcția cardamomului obișnuit, alteori amintește de mentă sau miroase a afumat. O combinație neobișnuită, care se păstrează și în aroma culinară.
|
❞
Ceea ce fac în lucrările mele de fenomenologie este să filosofez pe baza experienței mele olfactive, iar aceasta este mai mult sinestetică, chiar dacă nu în sensul unei sinestezii neurologice. Concret, parfumurile îmi evocă spontan culori, chiar compoziții cromatice, senzații termice și, mai rar, texturi.
❞
|
Parfumul pe care îl folosiți e mai meditativ? Sau cărui curent filosofic l-ați putea asocia?
Nu există parfum bun care să nu fie sau imaginativ sau meditativ. Nu vreau să mă lansez în speculații fortuite comparînd parfumuri cu curente filosofice, întrucît ele operează la niveluri distincte. Ceea ce fac în lucrările mele de fenomenologie este să filosofez pe baza experienței mele olfactive, iar aceasta este mai mult sinestetică, chiar dacă nu în sensul unei sinestezii neurologice. Concret, parfumurile îmi evocă spontan culori, chiar compoziții cromatice, senzații termice și, mai rar, texturi. De aceea mi-e imposibil să folosesc același parfum, de pildă, în sezonul rece sau în cel cald. Se înțelege, culorile sînt evocate de parfumul însuși, iar nu de ambalaj, și uneori sînt chiar iritată cînd ambalajul nu corespunde culorii propriu-zise a parfumului.
Dacă ar fi să trasați o istorie a filosofiei folosindu-vă de câteva repere olfactive, cum ar mirosi ea?
Istoria reflecțiilor filosofice despre olfacție este un subiect mult prea amplu pentru un interviu, Annick Le Guérer a scris pe larg pe această temă, la fel și eu în cartea Despre miresme și duhori apărută la Humanitas în 2007. Mai degrabă m-ar tenta la ora actuală să refac istoria peisajelor urbane în care au trăit filosofii și modul cum s-au schimbat acestea în decursul timpului. Ar fi totuși exagerat să presupun că aceste smellscapes ar fi influențat în mod decisiv gîndirea filosofilor – poate cu excepția lui Nietzsche.
Ce mirosuri aparte ați adunat din călătoriile dvs.? Dar din lecturi?
Călătoriile sînt mai importante pentru experiența olfactivă decît lecturile. Citind descrierea unui parfum pe care nu l-ai mirosit niciodată nu poate nicicînd suplini experiența nemijlocită. Imaginația te ajută doar în măsura în care ai făcut deja cel puțin o dată o anumită experiență; așa putem reconstrui mental, de pildă, un peisaj olfactiv pe baza descrierii unor componente care ne sînt deja cunoscute. Evident, nu discut aici cazul parfumierilor. Nu vreau însă să las impresia că vă ocolesc întrebarea, problema este că memoria olfactivă este intimă și nu sînt tocmai genul de om care vorbește mult despre sine. Dar să încerc totuși, într-o ordine aleatorie: mirosul unei portocale coapte care cade lîngă mine în curtea lui Lonja de la Seda în Valencia. Marea, oriunde am găsit-o și al cărei miros mă răscolește întotdeauna. Mirosul de cîrnați din centrul Pragăi și care strică impresia unuia dintre cele mai frumoase orașe din lume. Diferența dintre mirosurile dominante la tîrgurile de Crăciun din Viena și din Strassbourg. Mirosul de usturoi într-un apartament dintr-o banlieue (în mod paradoxal, bine situată) a Parisului. La începutul pandemiei actuale, cînd ieșeam mai mult seara la plimbare, mirosul copacilor care tocmai înfloreau și, într-una din nopți, un miros năucitor al unei tufe cu inflorescențe albe, al cărei nume, spre rușinea mea, nu-l cunosc. Lalelele pe care mi le cumpăra tata în fiecare an de ziua mea. Să mai adaug miresmele din grădina mea: trandafiri, lavandă, rozmarin, verbenă, roiniță și nu știu cîte feluri de mentă care miros diferit? În loc să-mi aduc aminte de mirosurile întîlnite în călătorii, ar trebui mai degrabă să spun că orice miros este de fapt o invitație la călătorie, pentru că te absoarbe într-un univers hai să-i spunem hiperdimensional.
Dacă v-ați întâlni cu un extraterestru, ce i-ați da să miroasă pentru a-l face să priceapă cum stă treaba cu omenirea?
Carne arsă, păduri incendiate.
Un filosof și un parfum?
Hegel și pătrunjelul. Asociația este de fapt doar indirectă, mediată de modul cum cresc frunzele de pătrunjel: întotdeauna în triade. Trebuie să recunosc că mă atrage și iconoclasmul asociației; îmi și imaginez o ediție a operelor lui Hegel cu o copertă absolut neagră și doar cu o frunză de pătrunjel plasată discret, în colțul din dreapta jos.
No comments:
Post a Comment